C-329/0562005J03290010.000211181112811CJHOTĂRÂREA DIN 25.1.2007 — CAUZA C-329/05MEINDL<TI><P><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Camera întâi)</P><P><DATE ISO="20070125">25 ianuarie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR"><P>Limba de procedură: germana.</P></NOTE></P></TI>

În cauza C-329/05,

având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Bundesfinanzhof (Germania), prin decizia din 28 iunie 2005, primită de Curte la 2 septembrie 2005, în procedura

Finanzamt Dinslaken

împotriva lui

Gerold Meindl,

în prezenţa:

Christinei Meindl-Berger,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul P. Jann, preşedinte de cameră, domnii K. Lenaerts, E. Juhász, K. Schiemann şi M. Ilešič (raportor), judecători,

avocat general: domnul P. Léger,

grefier: domnul B. Fülöp, administrator,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 17 mai 2006,

luând în considerare observaţiile prezentate:

pentru guvernul german, de domnii M. Lumma şi U. Forsthoff, în calitate de agenţi;

pentru Comisia Comunităţilor Europene, de domnii R. Lyal şi W. Mölls, în calitate de agenţi,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 13 iulie 2006,

pronunţă prezenta

<TI><P>Hotărâre</P></TI>1Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea articolului 52 din Tratatul CE (devenit, după modificare, articolul 43 CE).2Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Finanzamt Dinslaken (denumit în continuare Finanzamt) şi domnul Meindl, în considerarea refuzului Finanzamt de a aplica acestuia din urmă un regim de impozitare comun cu soţia sa, doamna Meindl-Berger.<TI><P>Cadrul juridic naţional</P></TI>3Articolul 26 alineatul 1 prima teză din legea privitoare la impozitul pe venit, în versiunea în vigoare în anul 1997 (Einkommensteuergesetz 1997, denumită în continuare EStG 1997), conferă soţilor separaţi temporar un drept de opţiune între impozitarea comună în conformitate cu articolul 26b din aceeaşi lege şi impozitarea distinctă. Prevederea amintită subordonează totuşi această libertate de opţiune condiţiei ca soţii să se supună regimului german general de impunere, cu alte cuvinte, aceştia să aibă domiciliul sau reşedinţa obişnuită în Germania.4Cu toate acestea, în temeiul articolului la alineatul 1 punctul 2 din EStG 1997, impozitarea comună poate fi acordată, în anumite condiţii, ţinând seama de veniturile soţului separat temporar care are reşedinţa în străinătate. Deşi nu sunt supuse impozitului german pe venit, în conformitate cu această prevedere, veniturile amintite sunt utilizate ca element de calcul în limitele prevăzute de articolul 26b. Mai exact, ele intră în calculul cotei aplicabile veniturilor soţului obligat la plata impozitului german pe venit în cadrul aplicării aşa-numitului regim al fracţionării (splitting).5Pentru a obţine o impozitare comună, este necesar, pe de o parte, ca soţul căruia i se aplică regimul general german de impunere să fie resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European (SEE) şi ca soţul său să aibă domiciliul sau reşedinţa obişnuită în afara Germaniei, dar într-una din ţările Uniunii sau ale SEE.6Pe de altă parte, impozitarea comună nu este posibilă decât în ipoteza în care veniturile celor doi soţi pentru anul calendaristic sunt supuse impozitului german pe venit în proporţie de cel puţin 90 % sau în cazul în care veniturile care nu sunt supuse acestui impozit nu depăşesc suma de 24000 DEM.7În conformitate cu prevederile articolului 1 alineatul 3 a doua teză din EStG 1997, stabilirea veniturilor soţilor separaţi temporar se efectuează în două etape. într-o primă etapă, se impune a se stabili cuantumul veniturilor globale. în cea de a doua etapă, aceste venituri globale fac obiectul unei repartizări între cele supuse impozitului german pe venit şi cele care nu fac obiectul unei asemenea impozitări.8în momentul stabilirii veniturilor globale, este avută în vedere totalitatea veniturilor soţilor, fără a distinge după cum acestea au fost obţinute în Germania sau în străinătate. Prevederile coroborate ale articolului la alineatul 1 punctul 2 şi ale articolului 1 alineatul 3a doua teză din EStG 1997 nu consacră o regulă specială referitoare la modalitatea de stabilire a veniturilor, astfel încât noţiunea de venituri se deduce din legislaţia fiscală germană în materia impozitului pe venit. în egală măsură, aceasta se aplică în privinţa veniturilor care nu figurează în certificatul emis de către administraţia fiscală a statului de reşedinţă sau care sunt menţionate în cuprinsul acestuia ca venituri exceptate de la impozitare. într-adevăr, în absenţa unor dispoziţii legale contrare, acest certificat este considerat ca neavând forţă obligatorie.<TI><P>Acţiunea principală şi întrebarea preliminară</P></TI>9Domnul Meindl, resortisant austriac, locuieşte la Dinslaken (Germania). Soţia sa, doamna Meindl-Berger, este resortisant austriac şi locuieşte la Innsbruck (Austria).10în cursul anului 1997 (denumit în continuare anul litigios), domnul Meindl a obţinut în Germania venituri provenite din activităţi liberale şi artizanale într-un cuantum total de 138422 DEM. în cursul aceluiaşi an, soţia sa a dat naştere unei fetiţe. Statul austriac i-a plătit cu această ocazie o indemnizaţie de naştere, o alocaţie specială de maternitate şi alocaţii familiale. în această perioadă, doamna Meindl-Berger nu obţinea, potrivit legislaţiei austriece, niciun venit impozabil.11În conformitate cu prevederile articolelor 26 şi 26b din EStG 1997, soţii Meindl au solicitat să beneficieze de o impozitare comună în ceea ce priveşte anul litigios.12Finanzamt a respins această cerere, cu motivarea că nu erau întrunite condiţiile prevăzute la articolul la alineatul 1 punctul 2, respectiv articolul 1 alineatul 3 din EStG 1997. Într-adevăr, potrivit Finanzamt, pe de o parte, partea din veniturile soţilor Meindl dobândită în Germania ar fi inferioară pragului de 90 % şi, pe de altă parte, s-ar atinge limita de 24000 DEM, deoarece doamna Meindl-Berger încasase de la statul austriac prestaţii compensatorii pentru pierderea salariului, şi anume indemnizaţia de naştere şi alocaţia specială de maternitate, într-un cuantum de 26994,73 DEM, alocaţia pentru copil nefiind luată în considerare. Mai mult, prestaţiile compensatorii pentru pierderea salariului nu ar fi fost exonerate de impozit în virtutea EStG 1997, întrucât acestea nu erau stabilite în temeiul prevederilor legislaţiei germane. De altfel, faptul că prestaţiile menţionate sunt neimpozabile în conformitate cu prevederile legislaţiei austriece nu ar atrage nicio consecinţă în ceea ce priveşte luarea acestora în considerare în cadrul examinării unei cereri de impozitare comună.13Pe cale de consecinţă, Finanzamt a apreciat că domnul Meindl trebuie încadrat în categoria de impozitare corespunzătoare celibatarilor şi a fixat cuantumul impozitului pe venitul acestuia la 45046 DEM.14După respingerea contestaţiei împotriva menţionatei decizii a Finanzamt, Finanzgericht a admis acţiunea formulată de către domnul Meindl. S-a considerat că acesta din urmă avea dreptul de a beneficia de o impozitare comună în conformitate cu prevederile articolului la alineatul 1 punctul 2, coroborat cu articolul 26 din EStG 1997.15Ulterior, Finanzamt a sesizat Bundesfinanzhof cu o acţiune în Revision. Potrivit Finanzamt, condiţiile impozitării comune nu erau întrunite. S-a învederat, sub acest aspect, că statul austriac a plătit doamnei Meindl-Berger echivalentul sumei de 26994,73 DEM, cu titlu de prestaţii compensatorii pentru pierderea salariului, sumă care, pe de o parte, depăşeşte pragul de 24000 DEM şi, pe de altă parte, determină scăderea cuantumului veniturilor obţinute de către soţii Meindl în Germania sub limita de 90 %. De altfel, Finanzamt apreciază că noţiunea de venituri trebuie definită, iar acestea determinate exclusiv în conformitate cu dreptul german, şi nu potrivit dreptului fiscal al statului de reşedinţă, în speţă, dreptul fiscal austriac.16Finanzamt susţine în special că, prin hotărârea din 14 februarie 1995, Schumacker (C-279/93, Rec, p. I-225), şi prin hotărârea din 14 septembrie 1999, Gschwind (C-391/97, Rec, p. I-5451), a fost constatată conformitatea pragului de 90 % cu normele de drept comunitar.17Într-adevăr, potrivit Finanzamt, principiul liberei circulaţii a lucrătorilor prevăzut la articolul 48 din Tratatul CE (devenit, după modificare, articolul 39 CE) nu interzice ca, în ipoteza în care legislaţia unui stat membru acordă cuplurilor căsătorite rezidente beneficiul aplicării regimului aşa-zis al fracţionării (splitting), acordarea aceluiaşi avantaj fiscal cuplurilor căsătorite nerezidente să fie subordonată condiţiei ca o parte substanţială a venitului lor global să fie supusă impozitului în acelaşi stat membru.18Domnul Meindl a pus concluzii de respingere a acţiunii în Revision.19în aceste condiţii, Bundesfinanzhof a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare preliminară:

Este încălcat [articolul 52 din tratat] în ipoteza în care unui contribuabil rezident i se refuză impozitarea comună cu soţul său care locuieşte în Austria şi de care nu este separat, pentru motivul că acest soţ a obţinut în acelaşi timp mai mult de 10 % din veniturile familiei şi mai mult de 24000 DEM şi că aceste venituri sunt neimpozabile potrivit dreptului austriac?

<TI><P>Cu privire la întrebarea preliminară</P></TI>20Prin intermediul întrebării sale, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă articolul 52 din tratat interzice ca unui contribuabil rezident să i se refuze de către statul membru în care locuieşte o impozitare comună cu soţul său, de care nu este separat şi care are reşedinţa într-un alt stat membru, pentru motivul că acest soţ a obţinut, în acest alt stat membru, în acelaşi timp, mai mult de 10 % din veniturile familiei şi mai mult de 24000 DEM, în condiţiile în care veniturile dobândite de către soţul menţionat în cel de al doilea stat membru nu sunt supuse acolo impozitului pe venit.21Cu titlu preliminar, trebuie amintit, pe de o parte, că, dacă fiscalitatea directă este de competenţa statelor membre, nu mai puţin acestea din urmă trebuie să exercite o atare competenţă cu respectarea dreptului comunitar şi, prin urmare, să se abţină de la orice discriminare bazată pe cetăţenie sau naţionalitate (a se vedea în acest sens hotărârea din 13 noiembrie 2003, Schilling şi Fleck-Schilling, C-209/01, Rec, p. I-13389, punctul 22 şi jurisprudenţa citată) şi, pe de altă parte, că normele privind egalitatea de tratament interzic nu numai discriminările evidente, bazate pe naţionalitate sau cetăţenie, ci şi orice forme disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de distincţie, determină, în fapt, acelaşi rezultat (hotărârea Schumacker, citată anterior, punctul 26 şi jurisprudenţa citată).22Potrivit unei jurisprudenţe constante, o discriminare nu poate consta decât în aplicarea unor reguli diferite unor situaţii comparabile sau în aplicarea aceleiaşi reguli unor situaţii diferite (hotărârile citate anterior Schumacker, punctul 30, şi Gschwind, punctul 21).23În materia impozitelor directe, situaţia rezidenţilor şi aceea a nerezidenţilor într-un stat nu sunt, ca regulă generală, comparabile, în măsura în care venitul obţinut pe teritoriul unui stat de către un nerezident nu constituie, cel mai adesea, decât o parte din venitul său global, centralizat la locul reşedinţei sale, iar capacitatea contributivă personală a nerezidentului, rezultând din luarea în considerare a ansamblului veniturilor sale şi a situaţiei sale personale şi familiale, se poate aprecia cu cea mai mare uşurinţă în locul unde acesta are centrul intereselor sale personale şi patrimoniale, care corespunde în general reşedinţei sale obişnuite (hotărârea din 1 iulie 2004, Wallentin, C-169/03, Rec, p. I-6443, punctul 15 şi jurisprudenţa citată).24Totuşi, potrivit deciziei de trimitere, domnul Meindl are calitatea de contribuabil rezident în statul pe teritoriul căruia obţine totalitatea veniturilor impozabile ale familiei.25În această privinţă, se impune a se constata că acestuia îi este aplicabil un regim diferit de acela căruia i se supune un contribuabil rezident al cărui soţ, care nu obţine decât venituri neimpozabile, locuieşte deopotrivă în acest stat membru. într-adevăr, un asemenea contribuabil poate beneficia de o impozitare comună.26Or, astfel cum a relevat avocatul general la punctul 36 din concluziile sale, un contribuabil rezident al cărui soţ locuieşte în acelaşi stat membru şi care obţine acolo doar venituri neimpozabile se află, în mod obiectiv, într-o situaţie identică cu a unui contribuabil rezident al cărui soţ are reşedinţa într-un alt stat membru, pe teritoriul căruia obţine numai venituri neimpozabile, întrucât, în ambele ipoteze, veniturile impozabile ale familiei au ca sursă activitatea unuia dintre soţi, în ambele cazuri fiind vorba de contribuabilul rezident.27Sub acest aspect, se impune a preciza că, în cursul anului litigios, doamna Meindl-Berger nu a obţinut niciun venit impozabil în statul de reşedinţă, în măsura în care prestaţiile compensatorii pentru pierderea salariului acordate în speţă nu constituiau, potrivit legislaţiei fiscale a acestui stat, un venit impozabil28Mai mult, este important a releva că această condiţie a reşedinţei soţului este o cerinţă pe care cetăţenii ar putea să o îndeplinească cu mai mare uşurinţă decât resortisanţii altor state membre care s-au stabilit în Germania pentru a exercita acolo o activitate economică, în măsura în care membrii familiilor acestora din urmă locuiesc mai frecvent în afara acestui stat membru (a se vedea, prin analogie, hotărârea din 16 mai 2000, Zurstrassen, C-87/99, Rec, p. I-3337, punctul 19).29În aceste condiţii, decizia Finanzamt de a-1 considera pe domnul Meindl drept contribuabil celibatar, deşi acesta este căsătorit şi a obţinut totalitatea veniturilor impozabile ale familiei în statul de reşedinţă, cu motivarea că soţia acestuia şi-a păstrat reşedinţa într-un alt stat membru, unde a obţinut venituri neimpozabile care exced atât limitei de 10 % din veniturile familiei, cât şi aceleia de 24000 DEM, nu poate fi justificată. Într-adevăr, statul de reşedinţă al unui asemenea contribuabil este singurul în măsură să ia în considerare situaţia personală şi familială a contribuabilului menţionat, întrucât acesta din urmă nu numai că locuieşte în acest stat, dar, în plus, obţine acolo totalitatea veniturilor impozabile ale cuplului (a se vedea, prin analogie, hotărârea Zurstrassen, citată anterior, punctul 23).30Dat fiind că, în speţă, domnul Meindl nu poate în niciun caz beneficia, în cadrul impozitării comune, de luarea în considerare a situaţiei sale personale şi familiale, se impune a se constata că este vorba de o discriminare prohibită prin articolul 52 din tratat (a se vedea, prin analogie, hotărârea Wallentin, citată anterior, punctul 17 şi jurisprudenţa citată), chiar dacă veniturile celor doi soţi pentru anul litigios sunt, potrivit deciziei fiscale pronunţate în acţiunea principală, inferioare pragului de 90 %, iar veniturile care nu sunt supuse impozitului pe venit german depăşesc cuantumul de 24000 DEM.31Se cuvine a releva, sub acest aspect, că ipoteza din acţiunea principală este fundamental diferită de aceea din cauza în care s-a pronunţat hotărârea Gschwind, citată anterior, întrucât, în acest din urmă caz, acordarea unui avantaj fiscal, asemenea celui pretins de către domnul Meindl, cuplurilor necăsătorite nerezidente, cu condiţia ca minimum 90 % din venitul lor global să fie supus impozitului în statul membru unde se exercită activitatea sau, dacă acest procentaj nu este atins, ca veniturile acestora obţinute în străinătate şi care nu fac obiectul impozitării în acest stat membru să nu depăşească un anumit plafon, a fost declarată compatibilă cu tratatul în cazul în care se păstrează posibilitatea luării în considerare a situaţiei lor personale şi familiale în statul de reşedinţă. Or, nu acesta este cazul în acţiunea principală.32Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată în sensul că articolul 52 din tratat interzice ca unui contribuabil rezident să i se refuze, de către statul membru de reşedinţă, o impozitare comună cu soţul său, de care nu este separat şi care locuieşte într-un alt stat membru, pentru motivul că acest soţ a obţinut, în acest din urmă stat membru, în acelaşi timp, mai mult de 10 % din veniturile familiei, respectiv mai mult de 24000 DEM, în ipoteza în care veniturile obţinute de către soţul menţionat în acest alt stat membru nu sunt supuse, în acesta din urmă, impozitului pe venit.<TI><P>Cu privire la cheltuielile de judecată</P></TI>33Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

1)Articolul 52 din Tratatul CE (devenit, după modificare, articolul 43 CE) interzice ca unui contribuabil rezident să i se refuze, de către statul membru de reşedinţă, o impozitare comună cu soţul său, de care nu este separat şi care locuieşte într-un alt stat membru, pentru motivul că acest soţ a obţinut, în acest din urmă stat membru, în acelaşi timp, mai mult de 10 % din veniturile familiei, respectiv mai mult de 24000 DEM, în ipoteza în care veniturile obţinute de către soţul menţionat în acest alt stat membru nu sunt supuse, în acesta din urmă, impozitului pe venit.

Semnături