–

pentru Raad van bestuur van de Sociale verzekeringsbank, de G. J. Oudenes și H. van der Most, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de K. Bulterman și P. Huurnink, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de D. Martin și F. van Schaik, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 11 alineatul (3) literele (a) și (e) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, rectificare în JO 2004, L 200, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul a două litigii, primul între Raad van bestuur van de Sociale verzekeringsbank (consiliul de administrație al Casei de Asigurări Sociale, Țările de Jos) (denumit în continuare „SVB”), pe de o parte, și X, pe de altă parte, iar al doilea, între Y, pe de o parte, și SVB, pe de altă parte, cu privire la refuzul acestuia din urmă de a le acorda lui X și Y prestații sociale în temeiul sistemului de securitate socială neerlandez.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

3

Regulamentul nr. 883/2004, intrat în vigoare la 20 mai 2004, are ca obiect coordonarea sistemelor naționale de securitate socială. În conformitate cu articolul 91, acesta se aplică de la data intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului nr. 883/2004 (JO 2009, L 284, p. 1), și anume de la 1 mai 2010.

4

Articolul 1 din Regulamentul nr. 883/2004 prevede:

5

Titlul II din acest regulament, denumit „Stabilirea legislației aplicabile”, cuprinde printre altele articolul 11, intitulat „Reguli generale”, care prevede la alineatele (1)-(3):

Dreptul neerlandez

AOW

6

Articolul 6 alineatele 1 și 3 din Algemene Ouderdomswet (Legea privind sistemul general al asigurării pentru limită de vârstă) din 31 mai 1956 (Stb. 1956, nr. 281), în versiunea aplicabilă situației de fapt din litigiul principal (denumită în continuare „AOW”), prevede:

7

Articolul 6a din AOW are următorul cuprins:

8

Din articolul 13 alineatul 1 din AOW rezultă că valoarea pensiei se reduce cu 2 % pentru fiecare an calendaristic în care titularul pensiei nu a fost asigurat după împlinirea vârstei de 15 ani, dar înainte de a împlini vârsta de 65 de ani.

AKW

9

Articolul 6 din Algemene Kinderbijslagwet (Legea privind sistemul general al alocațiilor familiale) din 26 aprilie 1962 (Stb. 1962, nr. 160), în versiunea aplicabilă situației de fapt din litigiul principal (denumită în continuare „AKW”), reia în termeni identici textul articolului 6 din AOW.

10

Articolul 6a din AKW are următorul cuprins:

BUB

11

Articolul 6 din Besluit uitbreiding en beperking kring verzekerden volksverzekeringen 1999 (Decretul din 1999 privind extinderea și limitarea categoriei persoanelor obligate la plata contribuțiilor la asigurările sociale) din 24 decembrie 1998, (Stb. 1998, nr. 746) (denumit în continuare „BUB”), intitulat „Întreruperea temporară a activității în Țările de Jos”, prevede:

Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare

Cauza referitoare la X

12

De la 14 ianuarie 2013, X, resortisantă neerlandeză cu reședința în Germania, a început să desfășoare o activitate salariată în Țările de Jos prin intermediul unui agent de muncă temporară. Contractul de muncă încheiat cu acest agent prevedea că raportul de muncă va începe la momentul începerii efective a misiunii de muncă și va înceta de drept de îndată ce, la cererea întreprinderii utilizatoare, respectiva misiune se va încheia.

13

În cadrul acestui contract, X a efectuat mai multe misiuni de muncă temporară, întrerupte de intervale de timp care au durat cel mai mult de la 19 octombrie 2013 la 30 martie 2014 și cel mai puțin de la 20 la 25 septembrie 2014, precum și de la 23 la 28 ianuarie 2015.

14

În aceste intervale, X a desfășurat activități de voluntariat în Țările de Jos și a efectuat sarcini neremunerate de îngrijire a familiei. Ea a desfășurat și activități de menaj în favoarea fiilor săi, pentru care a încasat o remunerație foarte redusă.

15

Prin decizia din 6 iulie 2015, SVB i‑a comunicat lui X, la cererea acesteia, o evidență a drepturilor de pensie care îi reveneau în temeiul AOW, din care reieșea că, la 30 ianuarie 2015, era îndreptățită la 82 % din pensia pentru limită de vârstă completă în temeiul AOW. SVB a considerat în această privință că, în măsura în care X avea reședința în Germania, ea era asigurată în sistemul de securitate socială neerlandez numai în perioadele în care a lucrat efectiv pentru agentul de muncă temporară în Țările de Jos, însă nu și în intervalele dintre misiunile sale de muncă temporară.

16

Întrucât reclamația sa împotriva acestei decizii a fost respinsă ca nefondată prin decizia SVB din 21 decembrie 2015, X a sesizat rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos).

17

Prin hotărârea din 3 octombrie 2016, instanța respectivă a obligat SVB să adopte o nouă decizie. Ea a statuat, făcând trimitere în special la Hotărârea din 23 aprilie 2015, Franzen și alții (C‑382/13, EU:C:2015:261), că intervalele dintre misiunile de muncă temporară efectuate de X trebuiau considerate perioade de concediu sau de șomaj, în sensul articolului 6 din BUB, astfel încât, în intervalele menționate, X intra sub incidența legislației neerlandeze.

18

SVB a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică, Țările de Jos), instanța de trimitere în prezenta cauză.

19

Această instanță de trimitere arată că, întrucât X nu a realizat o perioadă de asigurare în Germania, ea nu poate solicita o pensie pentru limită de vârstă în acest stat membru.

Cauza referitoare la Y

20

De la 16 iulie 2007, Y, resortisant polonez care locuia împreună cu familia sa în Polonia, a început să desfășoare o activitate salariată în Țările de Jos, prin intermediul unui agent de muncă temporară cu care a încheiat contracte de muncă succesive, întrerupe de mai multe intervale de timp.

21

La 20 iulie 2015, Y a încheiat un contract de muncă pe durată determinată de opt luni cu respectivul agent, care prevedea că, în cazul în care munca în întreprinderea utilizatoare se va încheia, Y va fi obligat, pe durata contractului respectiv, să accepte o muncă convenabilă de înlocuire și că acest contract va înceta dacă refuză sau dacă nu va mai fi dispus să lucreze. Întrucât aceasta din urmă ipoteză s‑a produs, contractul menționat a încetat la 31 decembrie 2015.

22

La 8 februarie 2016, Y, care nu lucrase între 1 ianuarie 2016 și 7 februarie 2016, a încheiat un nou contract de muncă cu același agent.

23

Prin decizia din 29 martie 2016, SVB l‑a informat pe Y că nu are dreptul la alocații familiale în sistemul de securitate socială neerlandez pentru lunile ianuarie și februarie 2016, din moment ce nu a desfășurat o activitate profesională în Țările de Jos în prima zi lucrătoare a fiecăreia dintre aceste luni.

24

Întrucât reclamația sa a fost respinsă prin decizia SVB din 20 mai 2016, Y a introdus o acțiune la rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam).

25

Printr‑o hotărâre din 5 ianuarie 2017, această instanță a respins acțiunea ca nefondată. Ea a considerat că contractul de muncă din 20 iulie 2015 a încetat în intervalul dintre 1 ianuarie și 7 februarie 2016 și a precizat că nu s‑a demonstrat că în cadrul acestui contract au fost prevăzute concedii remunerate sau neremunerate. Prin urmare, acest interval de timp nu putea constitui o întrerupere temporară a activității, în sensul articolului 6 din BUB.

26

Împotriva acestei hotărâri, Y a declarat apel la Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică).

Considerații comune celor două cauze din litigiul principal

27

Instanța de trimitere arată că X și Y au fost asigurați în temeiul AOW și, respectiv, al AKW în perioadele în care au efectuat misiuni de muncă temporară în Țările de Jos și că litigiile principale privesc aspectul dacă afilierea lor la sistemul de securitate socială neerlandez a încetat în intervalele dintre misiunile menționate. Respectiva instanță apreciază că, în acest scop, este necesar să se stabilească legislația aplicabilă, potrivit Regulamentului nr. 883/2004, în intervalele menționate.

28

Ea amintește în această privință că, în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, persoanele cărora li se aplică acest regulament sunt supuse legislației unui singur stat membru, care este stabilită în conformitate cu dispozițiile articolului 11 alineatul (3) din regulament.

29

Instanța de trimitere consideră că, pentru ca articolul 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 să fie aplicabil, trebuie să existe o activitate sau o situație echivalentă în sensul articolului 1 litera (a) din acest regulament, considerată ca atare în scopul aplicării legislației privind securitatea socială a statului membru în care se desfășoară această activitate sau în care există situația echivalentă.

30

Or, în speță, situațiile lui X și Y în intervalul dintre misiunile lor de lucru nu ar constitui activități salariate, în sensul articolului 1 litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004. Astfel, în temeiul dreptului neerlandez, activitățile desfășurate de X în Țările de Jos în aceste intervale de timp nu pot fi considerate activități salariate. La fel, în temeiul aceluiași drept neerlandez, Y nu ar fi desfășurat o activitate salariată în intervalele de timp menționate deoarece contractul său de muncă încetase la acel moment. În plus, nu ar fi fost convenit în prealabil niciun concediu neremunerat, iar contractul de muncă din 8 februarie 2016 ar fi fost încheiat pentru o perioadă care a depășit data de încetare prevăzută inițial în contractul de muncă anterior.

31

Prin urmare, instanța de trimitere ridică problema dacă situațiile lui X și Y în intervalul dintre misiunile lor de muncă temporară pot fi considerate drept „situați[i] echivalente”, în sensul articolului 1 litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004.

32

Ea arată în această privință că nu mai exista un raport de muncă în intervalele dintre misiunile de muncă temporară ale lui X și Y, astfel încât ei nu pot fi considerați în aceste perioade lucrători în sensul dreptului neerlandez.

33

Instanța de trimitere adaugă că, astfel cum reiese din Hotărârea din 19 septembrie 2019, van den Berg și alții (C‑95/18 și C‑96/18, EU:C:2019:767), statul membru de angajare nu este obligat să supună legislației sale de securitate socială lucrătorul migrant care are reședința pe teritoriul unui alt stat membru pentru perioadele în care acestuia i se aplică, în temeiul titlului II din Regulamentul nr. 883/2004, legislația privind securitatea socială a acestui din urmă stat membru, chiar dacă aceasta nu conferă lucrătorului respectiv niciun drept la o pensie pentru limită de vârstă sau la alocații familiale. Prin urmare, ar fi lipsit de relevanță faptul că persoanele interesate nu aveau dreptul la prestații similare în statul lor membru de reședință.

34

Instanța de trimitere are însă îndoieli că legislația aplicabilă în intervalele dintre misiunile de muncă temporară ale lui X și Y trebuie stabilită în temeiul articolului 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul nr. 883/2004.

35

Ea susține în această privință că reiese din jurisprudența Curții, în special din cuprinsul punctului 50 din Hotărârea din 23 aprilie 2015, Franzen și alții (C‑382/13, EU:C:2015:261), pronunțată în contextul Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în mod temporar în cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996 (JO 1997, L 28, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1992/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006 (JO 2006, L 392, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 3), care ar putea fi transpus în contextul Regulamentului nr. 883/2004, că persoanele care își desfășoară în mod normal activitatea profesională într‑un stat membru intră în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 atât timp cât nu au încetat definitiv sau temporar această activitate și că ele rămân supuse acestei legislații și în zilele în care nu își desfășoară efectiv această activitate. Prin urmare, împrejurarea că există un raport de muncă nu ar fi decisivă în această privință. Instanța de trimitere nu exclude, așadar, ca intervalele dintre misiunile de muncă temporară ale lui X și Y, în special ale lui X, să nu constituie de fapt o încetare a activității lor salariate în Țările de Jos. Ea ridică problema care sunt elementele pertinente de care trebuie să se țină seama în acest sens, mai ales în privința termenului de la care trebuie să se considere că o persoană care nu mai are un raport de muncă, precum X sau Y, și‑a încetat activitatea în statul membru de angajare.

36

Cu toate acestea, instanța de trimitere arată că reiese de asemenea din cuprinsul punctului 51 din hotărârea menționată că o persoană este supusă de la bun început legislației statului de reședință dacă nu exercită o muncă remunerată și nu are un raport de muncă, chiar dacă nu și‑a încetat decât temporar activitatea în statul de angajare, singura excepție fiind atunci când persoana interesată primește o prestație în sensul articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 883/2004.

37

În acest context, Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

Cu privire la întrebările preliminare

38

Prin intermediul celor trei întrebări preliminare, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 11 alineatul (3) literele (a) și (e) din Regulamentul nr. 883/2004 trebuie interpretat în sensul că o persoană care are reședința într‑un stat membru și care efectuează, prin intermediul unui agent de muncă temporară stabilit în alt stat membru, misiuni de muncă temporară pe teritoriul acestui alt stat membru este supusă în intervalele dintre respectivele misiuni de muncă temporară legislației naționale a statului membru de angajare ori în sensul că o asemenea persoană este supusă în intervalele respective legislației naționale a statului membru de reședință.

39

Potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile titlului II din Regulamentul nr. 883/2004, din care face parte articolul 11 alineatul (3), constituie un sistem complet și uniform de norme care reglementează conflictul de legi și care au drept scop garantarea faptului că lucrătorii care se deplasează în interiorul Uniunii sunt supuși sistemului de securitate socială al unui singur stat membru, astfel încât să se evite situațiile în care sunt aplicabile legislațiile mai multor state membre și complicațiile aferente unor asemenea situații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 mai 2021, FORMAT Urządzenia i Montaże Przemysłowe, C‑879/19, EU:C:2021:409, punctul 30 și jurisprudența citată).

40

În acest sens, articolul 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 stabilește principiul potrivit căruia persoana care desfășoară o activitate salariată sau independentă într‑un stat membru se supune legislației în materie de securitate socială a acestui stat membru.

41

Așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 63 din concluzii, existența unui asemenea raport de muncă își pierde relevanța numai în ipoteza excepțională prevăzută la articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 883/2004, care asimilează persoanelor ce desfășoară o activitate salariată sau independentă persoanele cărora li se acordă o prestație în numerar ca urmare sau ca o consecință a desfășurării unei astfel de activități.

42

Or, în speță, din decizia de trimitere reiese că în intervalele dintre misiunile lor de muncă temporară X și Y nu au beneficiat de avantajele prevăzute la articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 883/2004.

43

Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă trebuie să se considere că X și Y au desfășurat în intervalele menționate o activitate salariată sau independentă, în sensul articolului 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004.

44

În această privință trebuie amintit că articolul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 definește expresia „activitate salariată” ca fiind orice activitate sau o situație echivalentă considerată ca atare în aplicarea legislației de securitate socială a statului membru în care se desfășoară această activitate sau în care există situația echivalentă.

45

În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că X își desfășura activitatea pe baza unui contract de muncă temporară pe durată determinată, care cuprindea o clauză în temeiul căreia raportul de muncă urma să ia naștere la momentul începerii efective a activității și să ia sfârșit la încetarea acestei activități. Rezultă că în intervalele dintre misiunile sale de muncă temporară nu exista un raport de muncă între X și agentul de muncă temporară.

46

În plus, deși în aceste intervale X era înscrisă la mai mulți agenți de muncă temporară neerlandezi, ea nu a efectuat nicio misiune de muncă temporară în favoarea acestora. În ceea ce privește activitățile de voluntariat și activitățile de menaj pe care X le‑a exercitat în Țările de Jos în intervalele menționate, este suficient să se arate că, potrivit instanței de trimitere, acestea nu pot fi considerate o activitate salariată sau o situație echivalentă, în sensul legislației neerlandeze.

47

În ceea ce îl privește pe Y, din decizia de trimitere reiese că acesta și‑a desfășurat activitatea pentru un agent de muncă temporară prin intermediul unui contract de muncă pe durată determinată care a început la 20 iulie 2015 și a încetat la 31 decembrie 2015 și că a încheiat cu același agent un nou contract de muncă începând cu 8 februarie 2016. Astfel, în intervalul dintre aceste două contracte, și anume de la 1 ianuarie 2016 la 7 februarie 2016, raportul de muncă dintre Y și agentul de muncă temporară încetase.

48

În consecință, din cauza încetării activității lor profesionale, în intervalele dintre misiunile lor de muncă temporară, X și Y nu desfășurau o activitate salariată și nici nu se aflau într‑o situație echivalentă, în sensul legislației neerlandeze. Prin urmare, ei nu intrau în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004, astfel încât nu erau supuși legislației neerlandeze.

49

Această constatare nu poate fi repusă în discuție de Hotărârea din 23 aprilie 2015, Franzen și alții (C‑382/13, EU:C:2015:261), la care fac referire Comisia și instanța de trimitere. Astfel, la punctele 50 și 51 din acea hotărâre, Curtea a statuat că legislația statului membru de angajare rămâne aplicabilă atât timp cât persoana în cauză își desfășoară activitatea profesională pe teritoriul acestui stat membru, în schimb, persoanele care și‑au încetat definitiv sau temporar activitatea profesională sunt supuse legislației statului membru în care au reședința. Rezultă că, așa cum a arătat domnul avocat general la punctele 82 și 84 din concluzii, în vederea aplicării legislației statului membru de angajare, existența unui raport de muncă continuu este necesară întotdeauna. Modalitățile concrete de desfășurare a muncii, precum împrejurarea că munca este efectuată cu fracțiune de normă sau ocazional ori că obligațiile concrete care decurg din aceasta sunt suspendate, sunt lipsite de pertinență din moment ce nu afectează caracterul continuu al unui raport de muncă.

50

În aceste condiții și ținând seama de constatarea făcută la punctul 48 din prezenta hotărâre, în intervalele dintre misiunile lor de muncă temporară, X și Y intrau în domeniul de aplicare al articolul 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul nr. 883/2004, care constituie o normă reziduală cu vocația de a se aplica tuturor persoanelor aflate într‑o situație nereglementată în mod specific de alte dispoziții din regulamentul menționat, care instituie un sistem complet de stabilire a legislației aplicabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2019, Inspecteur van de Belastingdienst, C‑631/17, EU:C:2019:381, punctul 31).

51

Astfel, această dispoziție prevede că orice altă persoană căreia nu i se aplică literele (a)-(d) se supune legislației statului membru de reședință, fără a se aduce atingere altor dispoziții din acest regulament care îi garantează prestații în temeiul legislației unuia sau mai multor state membre. Ea se aplică atât persoanelor care și‑au încetat definitiv activitatea profesională, cât și celor care și‑au încetat activitatea doar temporar (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 noiembrie 2004, Adanez‑Vega, C‑372/02, EU:C:2004:705, punctul 24).

52

Or, în speță, situația lui X și a lui Y în intervalele dintre misiunile lor de muncă temporară nu corespundea nici situației prevăzute la articolul 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004, după cum s‑a arătat la punctele 45-48 din prezenta hotărâre, nici celor prevăzute la articolul 11 alineatul (3) literele (b)-(d) din acest regulament, acestea din urmă vizând funcționarii, șomerii și persoanele convocate sau concentrate pentru îndeplinirea obligațiilor militare sau pentru efectuarea serviciului civil.

53

În consecință, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 11 alineatul (3) literele (a) și (e) din Regulamentul nr. 883/2004 trebuie interpretat în sensul că o persoană care are reședința într‑un stat membru și care efectuează, prin intermediul unui agent de muncă temporară stabilit în alt stat membru, misiuni de muncă temporară pe teritoriul acestui alt stat membru este supusă în intervalele dintre respectivele misiuni de muncă legislației naționale a statului membru în care are reședința, din moment ce, în temeiul contractului de muncă temporară, raportul de muncă încetează în aceste intervale de timp.

Cu privire la cheltuielile de judecată

54

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.