ORDONANȚA CURȚII (Camera a șaptea)
3 decembrie 2019(*)
„Recurs – Articolul 181 din Regulamentul de procedură al Curții – Acțiune în anulare – Efectele mecanismului instituit prin Decizia 2006/928/CE asupra vieții recurentei – Recurs vădit nefondat”
În cauza C‑271/19 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 28 martie 2019,
WB, reprezentată de N. Ciocea, avocată,
recurentă,
cealaltă parte din procedură fiind:
Comisia Europeană,
pârâtă în primă instanță,
CURTEA (Camera a șaptea),
compusă din domnul P. G. Xuereb, președinte de cameră, și domnii T. von Danwitz (raportor) și A. Kumin, judecători,
avocat general: domnul M. Bobek,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 181 din Regulamentul de procedură al Curții,
pronunță prezenta
Ordonanță
1 Prin recursul formulat, WB solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 23 ianuarie 2019, WB/Comisia (T‑329/18, nepublicată, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2019:54), prin care acesta a respins ca vădit inadmisibilă acțiunea sa având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se urmărea, pe de o parte, anularea efectelor asupra vieții sale profesionale și private produse de mecanismul instituit prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (JO 2006, L 354, p. 56, Ediție specială, 11/vol. 51, p. 55) (denumit în continuare „mecanismul de cooperare și de verificare”) și, pe de altă parte, obținerea de la Tribunal a diverse decizii de constatare și somații.
Acțiunea în fața Tribunalului și ordonanța atacată
2 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 30 iulie 2018, WB a introdus o acțiune în temeiul articolului 263 TFUE, prin care arăta în esență că drepturile sale și cele ale familiei sale au fost încălcate de mai multe persoane cu care se afla în legătură în cadrul activităților sale profesionale, și că Comisia Europeană a utilizat mecanismul de cooperare și de verificare pentru a susține și pentru a disimula acest fapt.
3 În cererea introductivă, WB solicita în esență Tribunalului să anuleze efectele produse de mecanismul de cooperare și de verificare, să constate nelegalitatea modului în care Comisia l‑a aplicat și să o oblige pe aceasta din urmă să utilizeze mecanismul menționat pentru a investiga încălcarea drepturilor sale și a celor ale familiei sale. WB preciza că termenul pentru introducerea acțiunii sale a început să curgă abia la 22 martie 2018, data la care a luat cunoștință, din presă, de o scrisoare adresată Ministerului Justiției din România de secretarul general al Comisiei (denumită în continuare „scrisoarea secretarului general al Comisiei”).
4 Prin ordonanța atacată, adoptată în temeiul articolului 126 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, acesta a respins acțiunea ca vădit inadmisibilă în întregime. Apreciind în același timp că cererea introductivă a WB nu era suficient de clară și de precisă pentru a‑i permite să își exercite controlul, Tribunalul a considerat acțiunea tardivă, în cazul în care s‑ar înțelege că prin aceasta se urmărește anularea Deciziei 2006/928. În cazul în care s‑ar înțelege că prin aceasta se urmărește anularea scrisorii secretarului general al Comisiei, Tribunalul a considerat că WB nici nu a solicitat în mod formal anularea scrisorii respective, nici nu a demonstrat că aceasta producea în privința sa efecte juridice obligatorii. În plus, Tribunalul a arătat că cererea prin care se solicita constatarea nelegalității modului în care Comisia a aplicat mecanismul de cooperare și de verificare nu era legată nici de o cerere de anulare, nici de o cerere de despăgubire, că, în ipoteza în care această cerere ar fi interpretată ca venind în sprijinul cererii de anulare a Deciziei 2006/928 sau a cererii de anulare a scrisorii secretarului general al Comisiei, aceasta ar fi vădit inadmisibilă, asemenea celor două cereri de anulare și că instanța Uniunii Europene nu era competentă să emită somații împotriva instituțiilor și a organelor Uniunii.
Concluziile recurentei în fața Curții
5 Prin recursul formulat, WB solicită Curții:
– anularea ordonanței atacate și
– trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal.
Cu privire la recurs
6 În temeiul articolului 181 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când un recurs este, în tot sau în parte, în mod vădit inadmisibil sau în mod vădit nefondat, aceasta poate oricând, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, să decidă să îl respingă, în tot sau în parte, prin ordonanță motivată.
7 Se impune aplicarea acestei dispoziții în cadrul prezentului recurs.
8 În susținerea recursului formulat, WB invocă cinci motive.
Cu privire la al cincilea motiv
9 Al cincilea motiv, care trebuie să fie examinat în primul rând, cuprinde în esență în trei aspecte.
10 Prin intermediul primului aspect al acestui motiv, WB susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că scrisoarea secretarului general al Comisiei nu producea efecte juridice obligatorii în privința sa.
11 În această privință, la punctul 13 din ordonanța atacată, necontestat de WB, Tribunalul a constatat că scrisoarea secretarului general al Comisiei se referea la un raport intermediar în curs de adoptare pentru pregătirea a două misiuni în România. După ce a amintit, la punctul 24 din această ordonanță, că, în conformitate cu o jurisprudență constantă [a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 mai 2012, Sepracor Pharmaceuticals (Ireland)/Comisia, C‑477/11 P, nepublicată, EU:C:2012:292, punctele 51 și 52, precum și jurisprudența citată], actele care nu produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele justițiabilului, în special actele pregătitoare, nu pot face obiectul controlului jurisdicțional prevăzut la articolul 263 TFUE, Tribunalul a constatat, la punctul 25 din ordonanța menționată, că WB, pe de o parte, a arătat ea însăși că nu este vizată de această scrisoare și, pe de altă parte, nu a dovedit că scrisoarea menționată producea efecte juridice obligatorii de natură să îi afecteze interesele.
12 Or, din moment ce WB se limitează, în cadrul recursului formulat, să susțină că scrisoarea secretarului general al Comisiei viza situația sa, fără să prezinte nici cel mai mic argument prin care să se demonstreze în ce mod această scrisoare putea să producă, în privința sa, efecte juridice obligatorii, argumentația prezentată de WB nu este, fără îndoială, de natură să repună în discuție raționamentul Tribunalului.
13 În consecință, argumentul întemeiat pe faptul că Tribunalul a considerat în mod eronat că WB nu solicita anularea scrisorii secretarului general al Comisiei nu poate, în orice caz, să determine anularea ordonanței atacate și, prin urmare, trebuie să fie respins ca vădit inoperant.
14 Prin intermediul celui de al doilea aspect al prezentului motiv, WB susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât nu a ținut seama de faptul că concluziile sale în anulare vizau și alte acte clandestine adoptate de Comisie în aplicarea mecanismului de cooperare și de verificare. WB precizează că, întrucât ea nu putea identifica mai concret aceste acte, Tribunalului îi revenea sarcina să facă acest lucru prin intermediul unor măsuri de cercetare judecătorească.
15 În această privință, trebuie amintit că din articolul 21 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și din articolul 76 din Regulamentul de procedură al Tribunalului rezultă că cererea introductivă prezentată în primă instanță trebuie, printre altele, să indice obiectul litigiului cu suficientă claritate și precizie, pentru a‑i permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să își exercite controlul. În special, concluziile cererii introductive trebuie să fie formulate în mod neechivoc, astfel încât Tribunalul să nu se pronunțe ultra petita sau să nu omită să se pronunțe asupra unui motiv [a se vedea în acest sens Ordonanța din 2 mai 2019, Chefaro Ireland/EUIPO, C‑739/18 P, nepublicată, EU:C:2019:356, punctul 5 (luarea de poziție a avocatei generale Kokott, punctul 17)].
16 În plus, în conformitate cu articolul 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, recursul nu poate modifica obiectul litigiului dedus judecății Tribunalului.
17 Or, în speță, nu reiese din ordonanța atacată și, de altfel, nici WB nu susține în cadrul recursului că cererea introductivă în primă instanță ar fi cuprins vreun element concret care să permită să se considere că aceasta a cerut Tribunalului să anuleze acte clandestine pe care nu le putea identifica sau că a solicitat adoptarea unor măsuri de cercetare judecătorească ori că a prezentat elemente suficient de concrete care să permită adoptarea unor astfel de măsuri.
18 În aceste condiții, al doilea aspect al prezentului motiv este vădit nefondat.
19 Prin intermediul celui de al treilea aspect al acestui motiv, WB susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, întrucât nu a ținut seama de caracterul accesoriu în raport cu cererea sa în anulare al cererii sale de constatare a nelegalității modului în care Comisia a aplicat mecanismul de cooperare și de verificare.
20 Acest aspect se referă la punctele 27 și 28 din ordonanța atacată, în care Tribunalul a considerat că cererea de constatare a unei asemenea nelegalități era inadmisibilă, pentru motivul că această cerere nu era legată nici de o cerere de anulare, nici de o cerere de despăgubire și că, în orice caz, cererea de anulare a Deciziei 2006/928 sau a scrisorii secretarului general al Comisiei era inadmisibilă.
21 Trebuie amintit că, în cadrul controlului de legalitate întemeiat pe articolul 263 TFUE, Tribunalul nu este competent să pronunțe hotărâri declarative (a se vedea în acest sens Ordonanța din 9 decembrie 2003, Italia/Comisia, C‑224/03, nepublicată, EU:C:2003:658, punctele 20-22, și Ordonanța din 25 noiembrie 2008, TEA/Comisia, C‑500/07 P, nepublicată, EU:C:2008:651, punctul 33).
22 Or, în cadrul recursului, WB nu contestă că Tribunalul i‑a respins cererea în anulare ca tardivă, în măsura în care s‑ar înțelege că această cerere vizează Decizia 2006/928. În plus, din cuprinsul punctelor 10-12 și 14-18 din prezenta ordonanță reiese că, fără a săvârși vreo eroare de drept, Tribunalul a respins această cerere în măsura în care s‑ar înțelege că vizează scrisoarea secretarului general al Comisiei și că cererea menționată nu viza alte acte clandestine.
23 În aceste condiții, argumentația WB întemeiată pe caracterul accesoriu al cererii în constatare nu poate, în orice caz, să determine anularea ordonanței atacate și, prin urmare, trebuie să fie respinsă ca vădit inoperantă.
24 Prin urmare, al cincilea motiv trebuie să fie respins în ansamblul său ca vădit nefondat.
Cu privire la primul-al patrulea motiv
25 Prin intermediul primelor patru motive, WB susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când i‑a respins acțiunea printr‑o ordonanță în temeiul articolului 126 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.
26 Prin intermediul primului său motiv, WB se limitează să conteste caracterul vădit al inadmisibilității acțiunii sale, susținând că împrejurarea că Tribunalul a recurs la o apreciere concretă a acțiunii și s‑a întemeiat pe jurisprudență demonstrează complexitatea examinării efectuate de acesta. Or, astfel de împrejurări nu sunt de natură să genereze îndoieli cu privire la caracterul vădit al inadmisibilității acestei acțiuni. Prin urmare, primul motiv trebuie să fie respins ca vădit nefondat.
27 Situația este aceeași în cazul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv ‐ întemeiate pe adoptarea de către Tribunal a unei ordonanțe potrivit articolului 126 din regulamentul său de procedură cu unicul scop de a disimula, cu încălcarea principiului independenței jurisdicționale, faptele prezentate în cererea introductivă ‐, din moment ce WB nu prezintă niciun element de natură să susțină asemenea afirmații. Faptul că Tribunalul nu s‑a pronunțat asupra acțiunii formulate de WB decât după aproximativ șase luni de la depunerea acestei acțiuni este lipsit de orice relevanță în această privință.
28 Nici al patrulea motiv, întemeiat pe faptul că ordonanța atacată a fost adoptată cu încălcarea dreptului WB de a fi ascultată, nu poate fi primit.
29 Astfel, potrivit articolului 126 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, acesta poate „oricând” să decidă să se pronunțe „fără continuarea procedurii”, iar din ordonanța atacată reiese că, în speță, Tribunalul și‑a putut întemeia decizia pe informații suficiente, fără a o asculta din nou pe WB.
30 Prin urmare, trebuie să se respingă primul-al patrulea motiv și, în consecință, recursul în ansamblul său ca fiind vădit nefondat.
Cu privire la cheltuielile de judecată
31 Conform articolului 137 din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, în ordonanța prin care se finalizează judecata se dispune cu privire la cheltuielile de judecată.
32 În speță, întrucât prezenta ordonanță este adoptată înainte ca recursul să fi fost notificat celeilalte părți din procedură și, prin urmare, înainte ca aceasta să fi putut efectua cheltuieli de judecată, trebuie să se decidă că WB suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) dispune:
1) Respinge recursul ca fiind vădit nefondat.
2) WB suportă propriile cheltuieli de judecată.
Luxemburg, 3 decembrie 2019.
|
Grefier |
Președintele Camerei a șaptea |
|
A. Calot Escobar |
P. G. Xuereb |
* Limba de procedură: româna.