Lov nr. 418 om konkurrence- og forbrugerforhold på telemarkedet (Legea nr. 418 privind concurența și consumul pe piața telecomunicațiilor) din 31 mai 2000, astfel cum a fost consolidată prin lovbekendtgørelse nr. 780 (Legea de consolidare nr. 780) din 28 iunie 2007 (denumită în continuare „Legea telecomunicațiilor”), în vigoare la data faptelor din litigiul principal, cuprindea dispozițiile care au transpus Directiva privind serviciul universal în dreptul danez.

Din decizia de trimitere reiese că, potrivit articolului 20 din Legea telecomunicațiilor, operatorii serviciului universal desemnați în conformitate cu această lege puteau fi indemnizați pentru ansamblul deficitelor justificate în mod corespunzător rezultate din furnizarea serviciilor menționate la articolul 16 din legea menționată și care țin de obligațiile de serviciu universal care au fost stabilite în sarcina lor.

După cum reiese din cererea de decizie preliminară, Legea telecomunicațiilor nu preciza care era sensul expresiei „ansamblul deficitelor justificate în mod corespunzător”, dar rezulta din lucrările pregătitoare ale acestei legi că un deficit aferent serviciilor de siguranță și de urgență maritimă bazate pe frecvențele radio (denumite în continuare „servicii de siguranță și de urgență maritimă”) „trebuia să fie imputat asupra unui eventual excedent aferent furnizării altor servicii care țin de obligațiile de serviciu universal ale întreprinderii”. Un eventual deficit care continua să existe după deducerea excedentelor trebuia, potrivit Legii telecomunicațiilor, să fie acoperit de actorii de pe piață dacă era aferent prestării de servicii care intrau sub incidența capitolului II din Directiva privind serviciul universal și de stat dacă era aferent furnizării de servicii suplimentare obligatorii, conform articolului 20 din această lege.

Aceste norme au fost preluate în termeni în esență identici în lov nr. 169 om elektroniske kommunikationsnet og – tjenester (Legea nr. 169 privind rețelele și serviciile de comunicații electronice) din 3 martie 2011. În urma unei scrisori de punere în întârziere și a unui aviz motivat al Comisiei Europene, această lege a fost însă modificată prin lov nr. 250 (Legea nr. 250) din 31 martie 2012 și prevede în prezent posibilitatea de a obține acoperirea deficitelor apărute după data de 1 aprilie 2012 în cadrul serviciilor de siguranță și de urgență maritimă fără deducerea excedentelor realizate în temeiul altor servicii care țin de obligațiile de serviciu universal a întreprinderii.

Ministerul Întreprinderilor și Creșterii Economice a adoptat, la 26 iunie 2008, bekendtgørelse nr. 701 om forsyningspligtydelser (Decretul nr. 701 privind obligația de serviciu universal), al cărui articol 30 are următorul cuprins: „Cu ocazia cererii de finanțare a deficitului conform articolului 20 din Legea privind concurența și consumul pe piața telecomunicațiilor (a se vedea Legea de consolidare nr. 780 din 28 iunie 2007), operatorul de servicii universale trebuie să furnizeze IT- og Telestyrelsen [Autoritatea Națională pentru Tehnologia Informației și Telecomunicații] [devenită Erhvervsstyrelsen, Autoritatea Daneză pentru Întreprinderi] elemente privind deficitul său aferent unui exercițiu încheiat. […] Alineatul (2) Operatorul de serviciu universal trebuie să prezinte cererea de finanțare a deficitului aferent exercițiului precedent cel târziu la trei luni după termenul de prezentare a raportului anual către Erhvervs- og Selskabsstyrelsen [Direcția generală a comerțului și a societăților]. […] Alineatul (3) [Autoritatea Națională pentru Tehnologia Informației și Telecomunicații] notifică în termen de șase luni de la primirea informațiilor adresate de operatorul de servicii universale și menționate la alineatul (1) un calcul prin care se determină dacă operatorul de servicii universale are dreptul la rambursarea deficitului.”

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile Directivei privind serviciul universal și în special articolul 32 din aceasta trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia o întreprindere nu are dreptul la compensarea de către statul membru a costului net al furnizării unui serviciu suplimentar obligatoriu în cazul în care excedentele realizate de această întreprindere din alte servicii care țin de obligațiile sale de serviciu universal depășesc deficitul legat de furnizarea acestui serviciu suplimentar obligatoriu.

În acest context, prin intermediul celei de a șasea și al celei de a șaptea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească incidența asupra interpretării acestei dispoziții a normelor Uniunii privind ajutoarele de stat, care decurg din articolul 107 alineatul (1) și din articolul 108 alineatul (3) TFUE.

Întrucât normele Uniunii referitoare la ajutoarele de stat vizate de instanța de trimitere în a șasea și în a șaptea întrebare sunt pertinente pentru punerea în aplicare a obligațiilor care rezultă din Directiva privind serviciul universal și în special pentru mecanismele de compensare a serviciului universal și a serviciilor suplimentare obligatorii, aceste două întrebări trebuie analizate împreună cu prima întrebare.

Este necesar să se arate, mai întâi, că Directiva privind serviciul universal definește două ansambluri de servicii pe care statele membre le pot încredința unor întreprinderi desemnate, și anume, pe de o parte, serviciile care țin de obligațiile de serviciu universal vizate în capitolul II din această directivă și, pe de altă parte, serviciile specifice vizate la articolul 32 din directiva menționată.

În ceea ce privește serviciile care țin de obligațiile de serviciu universal, trebuie arătat că, potrivit articolului 1 alineatul (2) din Directiva privind serviciul universal, obiectul acestei directive este acela de a defini, astfel cum prevede articolul 2 litera (j) din Directiva 2002/21, setul minim de servicii de o calitate specificată, accesibil tuturor utilizatorilor finali, la un preț accesibil, luându‑se în considerare condițiile specifice naționale, fără a denatura concurența. Acest set minim de servicii universale este definit în capitolul II din Directiva privind serviciul universal.

Articolele 12 și 13 din această directivă și partea A din anexa IV la aceasta cuprind norme care reglementează mecanismele de calcul al costului net al obligațiilor de serviciu universal incluse în capitolul II din directiva menționată și mecanismele de finanțare a acestor obligații.

În ceea ce privește serviciile specifice care nu țin de obligațiile de serviciu universal, articolul 32 din Directiva privind serviciul universal prevede că statele membre pot decide să introducă servicii suplimentare accesibile publicului, pe teritoriul lor național, dar în acest caz nu se poate impune niciun mecanism de compensare care implică participarea anumitor întreprinderi.

În continuare, trebuie constatat că, spre deosebire de serviciul universal vizat în capitolul II din Directiva privind serviciul universal, articolul 32 din aceasta nu prevede niciun mecanism de compensare a serviciilor suplimentare obligatorii, acesta limitându‑se să prevadă că pentru aceste servicii nu se poate impune niciun mecanism de finanțare care implică participarea anumitor întreprinderi. În consecință, mecanismul de finanțare prevăzut la articolul 13 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind serviciul universal care permite această participare nu poate fi extins la astfel de servicii (a se vedea Hotărârea din 11 iunie 2015, Base Company și Mobistar, C‑1/14, EU:C:2015:378, punctul 41).

În speță, după cum s‑a amintit la punctul 17 din prezenta hotărâre, reglementarea daneză prevedea că un eventual deficit trebuia să fie acoperit de stat dacă avea legătură cu furnizarea de servicii suplimentare obligatorii, un asemenea deficit trebuind totuși să fie imputat asupra unui eventual excedent aferent furnizării altor servicii care țin de obligațiile de serviciu universal ale întreprinderii.

Rezultă însă din articolul 32 din Directiva privind serviciul universal că întreprinderea desemnată ca furnizor al unui serviciu suplimentar obligatoriu nu trebuie să fie obligată să suporte costul legat de furnizarea acestui serviciu. Astfel, această dispoziție prevede că nu se poate recurge la un mecanism de compensare care implică participarea anumitor întreprinderi.

Este necesar să se adauge, în ceea ce privește acest mecanism de compensare, că rezultă din normele care reglementează mecanismele de calcul al costului net al obligațiilor de serviciu universal și de finanțare a acestor obligații prevăzute de Directiva privind serviciul universal că este necesar un sistem de contabilitate separat pentru activitățile care intră în sfera serviciului universal și pentru cele aferente celorlalte tipuri de servicii, printre care figurează serviciile suplimentare obligatorii.

În acest sens, considerentele (21) și (25) ale Directivei privind serviciul universal enunță, printre altele, că, pe de o parte, mecanismele de finanțare trebuie să aibă scopul de a asigura că participanții pe piață contribuie numai la finanțarea obligațiilor de serviciu universal, iar nu a altor activități, care nu sunt direct legate de furnizarea serviciului universal, și, pe de altă parte, că statele membre nu sunt autorizate să impună participanților de pe piață contribuții financiare cu titlu de măsuri care nu sunt parte a obligațiilor de serviciu universal. Considerentele (4) și (18) ale acestei directive enunță de asemenea, în esență, că statele membre asigură compensarea întreprinderilor desemnate pentru costul net „specific” al furnizării serviciului universal.

Astfel, potrivit articolelor 12 și 13 din Directiva privind serviciul universal, pentru a stabili cuantumul indemnizației eventual datorate unei întreprinderi desemnate să furnizeze servicii universale, este necesar, într‑o primă etapă, să se calculeze costul net al obligației de serviciu universal pentru întreprinderea desemnată ca furnizor, iar ulterior, în cazul în care autoritățile naționale de reglementare constată că o întreprindere este supusă unei îndatoriri nejustificate, aceste autorități decid să introducă un mecanism de compensare a întreprinderii menționate pentru costurile nete calculate, în condiții de transparență și pornind de la fondurile publice, și/sau să repartizeze costul net al obligațiilor de serviciu universal între furnizorii de rețele și de servicii de comunicații electronice (a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, T‑Mobile Czech Republic și Vodafone Czech Republic, C‑508/14, EU:C:2015:657, punctul 33).

Rezultă de aici că, în vederea indemnizării, trebuie realizată o distincție între costul net al obligațiilor de serviciu universal și costul net al serviciilor suplimentare obligatorii care nu intră în domeniul de aplicare al capitolului II din această directivă.

În consecință, mecanismele de compensare prevăzute în Directiva privind serviciul universal referitoare, pe de o parte, la serviciul universal și, pe de altă parte, la serviciile suplimentare obligatorii nu depind unul de celălalt și, prin urmare, costurile nete efectuate pentru fiecare dintre aceste servicii trebuie să facă obiectul unei contabilități separate, astfel încât să se garanteze că veniturile obținute în cadrul serviciului universal nu intră în calculul costului net al serviciului suplimentar obligatoriu și nu determină acordarea compensației datorate pentru prestarea acestui din urmă serviciu.

În sfârșit, trebuie subliniat că cerința unei separări contabile nu numai că participă la transparența procedurii de finanțare a obligațiilor de serviciu universal, în conformitate cu considerentul (19) al Directivei privind serviciul universal, ci permite de asemenea să se garanteze că finanțarea serviciului universal este efectuată printr‑un mijloc neutru din punctul de vedere al concurenței. O asemenea cerință asigură de asemenea, potrivit considerentului (18) al Directivei privind serviciul universal, că finanțarea serviciului universal și a serviciilor suplimentare obligatorii respectă normele Uniunii referitoare la ajutoarele de stat.

Astfel, prestarea unui serviciu suplimentar obligatoriu ține, la fel ca serviciul universal, de un serviciu de interes economic general în sensul articolului 106 alineatul (2) TFUE.

Or, compensațiile acordate de statele membre pentru prestarea unui serviciu de interes economic general sunt supuse respectării normelor stabilite de legiuitorul Uniunii la articolele 107 și 108 TFUE.

Astfel, pentru ca, într‑un caz concret, o asemenea compensație să nu fie calificată drept ajutor de stat, trebuie să fie îndeplinite un anumit număr de condiții (Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, C‑280/00, EU:C:2003:415, punctul 88).

În primul rând, întreprinderii beneficiare a unei asemenea compensări trebuie să i se încredințeze în mod efectiv exercitarea de obligații de serviciu public, iar aceste obligații trebuie definite cu claritate. În al doilea rând, parametrii pe baza cărora se calculează compensația trebuie stabiliți în prealabil, în mod obiectiv și transparent, pentru a evita conferirea unui avantaj economic care poate favoriza întreprinderea beneficiară în raport cu întreprinderile concurente. În al treilea rând, compensația nu poate depăși necesarul pentru acoperirea integrală sau parțială a costurilor generate de îndeplinirea obligațiilor de serviciu public, luând în considerare veniturile relevante și un profit rezonabil pentru îndeplinirea obligațiilor respective. În al patrulea rând, compensația menționată trebuie stabilită pe baza unei analize a costurilor pe care o întreprindere medie, bine administrată și dotată în mod adecvat cu mijloacele necesare în scopul de a putea îndeplini cerințele de serviciu public impuse le‑ar fi suportat pentru executarea acestor obligații, ținând cont de veniturile aferente, precum și de un beneficiu rezonabil pentru executarea acestor obligații (Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, C‑280/00, EU:C:2003:415, punctele 89, 90, 92 și 93, precum și Hotărârea din 10 iunie 2010, Fallimento Traghetti del Mediterraneo, C‑140/09, EU:C:2010:335, punctele 37-40).

Pe de altă parte, trebuie observat că respectarea unei obligații de a ține o contabilitate separată permite să se evite luarea în considerare de două ori a veniturilor pe care le obține întreprinderea în temeiul obligațiilor sale de serviciu universal, pe de o parte, în scopul calculării costului net al obligației de serviciu universal și, în consecință, al compensării acordate în acest temei și, pe de altă parte, în scopul calculării costului net al serviciului suplimentar obligatoriu și, în consecință, al acordării compensației plătite în temeiul serviciului suplimentar obligatoriu. O asemenea practică înseamnă de fapt a obliga întreprinderea prestatoare să suporte costul serviciului suplimentar obligatoriu, ceea ce este contrar însuși textului articolului 32 din Directiva privind serviciul universal.

Rezultă că un mecanism de compensare a serviciilor suplimentare obligatorii care ia în considerare ansamblul veniturilor pe care întreprinderea desemnată le realizează în cadrul altor servicii care țin de obligațiile sale de serviciu universal este contrar Directivei privind serviciul universal.

Având în vedere toate considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la prima, la a șasea și la a șaptea întrebare că dispozițiile Directivei privind serviciul universal și în special articolul 32 din aceasta trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede un mecanism de compensare pentru furnizarea de servicii suplimentare obligatorii în temeiul căruia o întreprindere nu are dreptul la compensarea de către statul membru a costului net al furnizării unui serviciu suplimentar obligatoriu în cazul în care excedentele realizate de această întreprindere rezultate din alte servicii care țin de obligațiile sale de serviciu universal depășesc deficitul legat de furnizarea acestui serviciu suplimentar obligatoriu.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva privind serviciul universal trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia o întreprindere desemnată ca furnizor de servicii suplimentare obligatorii are dreptul la compensarea de către statul membru a costului net al furnizării acestor servicii numai dacă acest cost constituie o îndatorire nejustificată pentru această întreprindere.

Așa cum s‑a amintit la punctul 46 din prezenta hotărâre, dispozițiile Directivei privind serviciul universal referitoare la obligațiile de serviciu universal stabilesc o condiție privind existența unei îndatoriri nejustificate pentru plata unei indemnizații de către statul membru.

Articolul 12 alineatul (1) primul paragraf din Directiva privind serviciul universal prevede astfel că, în cazul în care autoritățile naționale de reglementare consideră că furnizarea serviciului universal, în conformitate cu articolele 3-10 din această directivă, poate reprezenta o îndatorire nejustificată pentru întreprinderile desemnate să furnizeze servicii universale, acestea calculează costul net al furnizării lor.

Dispozițiile Directivei privind serviciul universal referitoare la mecanismele de calcul al costului net al obligațiilor de serviciu universal, precum și la finanțarea acestor obligații și în special articolul 12 alineatul (1) din această directivă nu se aplică însă furnizării serviciilor suplimentare obligatorii.

Mai mult, după cum s‑a arătat la punctul 43 din prezenta hotărâre, din articolul 32 din Directiva privind serviciul universal rezultă că întreprinderea desemnată ca furnizor al unui serviciu suplimentar obligatoriu nu trebuie să suporte costul legat de furnizarea acestui serviciu.

Or, o reglementare națională în temeiul căreia o întreprindere desemnată drept furnizor al serviciilor suplimentare obligatorii are dreptul la compensarea de către statul membru a costului net al furnizării acestor servicii numai dacă acest cost reprezintă o îndatorire nejustificată pentru respectiva întreprindere nu exclude că întreprinderea în cauză trebuie să suporte ea însăși, în totalitate sau în parte, costurile serviciilor menționate.

În consecință, supunerea plății unei indemnizații de către statul membru condiției potrivit căreia costul net al furnizării serviciilor suplimentare obligatorii constituie o îndatorire nejustificată pentru întreprinderea desemnată este contrară articolului 32 din Directiva privind serviciul universal.

În plus, astfel cum arată Comisia, dacă s‑ar permite ca plata unei compensații pentru furnizarea unor servicii suplimentare obligatorii să fie condiționată de respectarea acelorași cerințe ca și cele prevăzute în capitolul II din Directiva privind serviciul universal, această situație ar însemna să se permită statelor membre să extindă în mod unilateral domeniul de aplicare al normelor privind obligația de serviciu universal la serviciile suplimentare obligatorii, ceea ce ar fi contrar obiectivului acestei directive stabilit la articolul 1 alineatul (2) din aceasta și care constă în definirea setului minim de servicii de o calitate specificată la care toți utilizatorii finali din Uniune trebuie să aibă acces.

Având în vedere toate considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că Directiva privind serviciul universal trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia o întreprindere desemnată drept furnizor de servicii suplimentare obligatorii are dreptul la compensarea de către statul membru a costului net al furnizării acestor servicii numai dacă acest cost constituie o îndatorire nejustificată pentru această întreprindere.

Având în vedere răspunsul dat la a doua întrebare, nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva privind serviciul universal trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia costul net suportat de o întreprindere desemnată să îndeplinească o obligație de serviciu universal rezultă din diferența dintre toate veniturile și toate costurile legate de furnizarea serviciului în discuție, inclusiv veniturile și costurile pe care întreprinderea le‑ar fi înregistrat și în cazul în care nu ar fi fost operator de serviciu universal.

În această privință, trebuie amintit că autoritățile naționale de reglementare trebuie să determine și să calculeze costul net al obligației de serviciu universal conform articolului 12 din Directiva privind serviciul universal și conform părții A din anexa IV la această directivă.

Potrivit articolului 12 alineatul (1) al doilea paragraf literele (a) și (b) din Directiva privind serviciul universal, atunci când autoritățile naționale de reglementare calculează costul net al obligației de serviciu universal, acestea iau în considerare eventualul avantaj comercial pe care îl are o întreprindere desemnată să furnizeze servicii universale, în conformitate cu partea A din anexa IV la această directivă, sau folosesc costul net al furnizării serviciilor universale stabilit printr‑un mecanism de desemnare în conformitate cu articolului 8 alineatul (2) din această directivă. Această din urmă dispoziție prevede că metodele de desemnare asigură furnizarea serviciilor universale în mod rentabil și pot fi folosite ca mijloc de determinare a costului net al obligațiilor de serviciu universal, în conformitate cu articolul 12 din directiva menționată.

În ceea ce privește partea A al doilea paragraf din anexa IV la Directiva privind serviciul universal, aceasta prevede că costul net al obligației de serviciu universal corespunde diferenței dintre costul net suportat de o întreprindere desemnată atunci când aceasta furnizează un serviciu universal și atunci când nu îl furnizează.

Din ansamblul dispozițiilor menționate rezultă că costul net al furnizării serviciului universal corespunde diferenței dintre costul net suportat de o întreprindere desemnată atunci când furnizează un serviciu universal și atunci când nu furnizează un astfel de serviciu. În consecință, costul net al furnizării unui serviciu universal nu poate rezulta din diferența dintre ansamblul veniturilor și ansamblul costurilor aferente acestei furnizări.

Având în vedere toate considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că Directiva privind serviciul universal trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia costul net suportat de o întreprindere desemnată să îndeplinească o obligație de serviciu universal rezultă din diferența dintre toate veniturile și toate costurile legate de furnizarea serviciului în discuție, inclusiv veniturile și costurile pe care întreprinderea le‑ar fi înregistrat în cazul în care nu ar fi fost operator de serviciu universal.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, faptul că întreprinderea căreia i‑a fost încredințată furnizarea unui serviciu suplimentar obligatoriu în sensul articolului 32 din Directiva privind serviciul universal furnizează acest serviciu nu numai pe teritoriul Danemarcei, ci și pe cel al Groenlandei are efect asupra interpretării dispozițiilor acestei directive.

Trebuie amintit, cu titlu introductiv, că articolul 52 TUE prevede, la primul paragraf, că tratatele se aplică statelor membre și, la al doilea paragraf, că domeniul de aplicare teritorial al acestor tratate este precizat la articolul 355 TFUE.

Articolul 355 alineatul (2) TFUE prevede că TTPM a căror listă figurează în anexa II la Tratatul FUE fac obiectul regimului special de asociere definit în partea a patra a acestui tratat, și anume la articolele 198-203 TFUE, ale cărui norme și proceduri sunt stabilite, în conformitate cu articolul 203 TFUE, prin dispoziții adoptate de Consiliul Uniunii Europene.

Or, trebuie constatat că Groenlanda figurează în această listă și, astfel, potrivit articolului 204 TFUE, face obiectul acestui regim special definit în dispozițiile articolelor 198-203 TFUE, sub rezerva dispozițiilor specifice pentru Groenlanda, prevăzute în Protocolul (nr. 34) privind regimul special care se aplică Groenlandei, anexat la tratate.

Curtea a statuat deja în această privință că existența regimului special de asociere între Uniune și TTPM‑uri are drept consecință faptul că dispozițiile generale ale Tratatului FUE, și anume cele care nu figurează în partea a patra din tratatul menționat, nu sunt aplicabile TTPM‑urilor dacă acest lucru nu este menționat expres (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 ianuarie 1999, van der Kooy, C‑181/97, EU:C:1999:32, punctele 36 și 37, precum și Hotărârea din 5 iunie 2014, X și TBG, C‑24/12 și C‑27/12, EU:C:2014:1385, punctul 45 și jurisprudența citată).

În speță, trebuie amintit că prima-a patra întrebare adresate de instanța de trimitere vizează interpretarea dispozițiilor Directivei privind serviciul universal, care are ca temei juridic articolul 114 TFUE.

Or, nici partea a patra a Tratatului FUE, nici Decizia de asociere peste mări, adoptată în temeiul acestei părți a tratatului, nu fac trimitere la articolul 114 TFUE.

În aceste condiții, este necesar să se constate că dispozițiile Directivei privind serviciul universal nu sunt aplicabile Groenlandei.

Prin urmare, TDC fiind desemnat de statul danez să asigure servicii de siguranță și de urgență maritimă, faptul că acestei întreprinderi i‑a fost încredințată asigurarea furnizării serviciilor respective deopotrivă în Danemarca și în Groenlanda nu are nicio incidență asupra interpretării dispozițiilor Directivei privind serviciul universal.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a cincea întrebare că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, faptul că întreprinderea responsabilă de furnizarea unui serviciu suplimentar obligatoriu în sensul articolului 32 din Directiva privind serviciul universal furnizează acest serviciu nu numai pe teritoriul Danemarcei, ci și pe teritoriul Groenlandei nu are nicio incidență asupra interpretării dispozițiilor acestei directive.

Prin intermediul celei de a opta întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 32 din Directiva privind serviciul universal trebuie interpretat în sensul că are efect direct.

Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, în toate situațiile în care dispozițiile unei directive sunt, din punctul de vedere al conținutului, necondiționate și suficient de precise, particularii sunt îndreptățiți să le invoce în fața instanțelor naționale împotriva statului membru, fie atunci când acesta nu a transpus directiva în dreptul național în termenele stabilite, fie atunci când a efectuat o transpunere incorectă (Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, C‑282/10, EU:C:2012:33, punctul 33 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2015, T‑Mobile Czech Republic și Vodafone Czech Republic, C‑508/14, EU:C:2015:657, punctul 52 și jurisprudența citată).

În această privință, articolul 32 din Directiva privind serviciul universal interzice statelor membre să oblige întreprinderile din sector, printre care figurează întreprinderea desemnată, să suporte în totalitate sau în parte costurile legate de furnizarea de servicii suplimentare obligatorii.

Termenii acestei dispoziții sunt suficient de preciși și de necondiționați pentru a prezenta, în ceea ce privește această interdicție, un efect direct.

În consecință, trebuie să se răspundă la a opta întrebare că articolul 32 din Directiva privind serviciul universal trebuie interpretat în sensul că are efect direct în măsura în care interzice statelor membre să impună întreprinderii căreia îi este încredințată furnizarea unui serviciu suplimentar obligatoriu să suporte în totalitate sau în parte costurile legate de această furnizare.

Prin intermediul celei de a noua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă principiile loialității, echivalenței și efectivității trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări precum cea în discuție în litigiul principal, care supune prezentarea de către operatorul însărcinat cu prestarea unui serviciu universal a cererilor de compensare a deficitului aferent exercițiului precedent unui termen de trei luni de la expirarea termenului impus acestui operator pentru a comunica un raport anual autorității naționale competente.

În această privință, este necesar să se arate că un asemenea termen constituie o modalitate procedurală pentru prezentarea unei cereri destinate să asigure exercitarea unui drept pe care persoana interesată îl are în temeiul dreptului Uniunii, și anume dreptul la compensarea furnizării unui serviciu universal.

În lipsa unor norme stabilite în dreptul Uniunii în privința modalităților procedurale referitoare la introducerea și la examinarea unei cereri de compensare a deficitului exercițiului unui serviciu universal aplicabile în Danemarca, revine ordinii juridice interne a acestui stat membru, în conformitate cu principiul cooperării loiale, consacrat în prezent la articolul 4 alineatul (3) TUE, sarcina de a reglementa aceste modalități, cu condiția ca, pe de o parte, modalitățile menționate să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și, pe de altă parte, să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 iunie 2013, Agrokonsulting, C‑93/12, EU:C:2013:432, punctul 36, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 octombrie 2016, Danqua, C‑429/15, EU:C:2016:789, punctul 29, precum și jurisprudența citată).

A noua întrebare adresată de instanța de trimitere trebuie analizată, așadar, în lumina acestor două principii.

În ceea ce privește principiul echivalenței, trebuie amintit că respectarea acestui principiu impune ca o normă națională să se aplice nediferențiat procedurilor întemeiate pe dreptul Uniunii și celor întemeiate pe dreptul național (Hotărârea din 20 octombrie 2016, Danqua, C‑429/15, EU:C:2016:789, punctul 30 și jurisprudența citată).

Pentru a verifica dacă principiul echivalenței este respectat în cauza principală, îi revine instanței naționale, care cunoaște în mod direct modalitățile procedurale destinate să asigure în dreptul intern protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, sarcina de a verifica dacă acestea sunt conforme principiului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2011, Rosado Santana, C‑177/10, EU:C:2011:557, punctul 90 și jurisprudența citată).

În cauza principală, potrivit guvernului danez, termenul prevăzut la articolul 30 alineatul (2) din Decretul nr. 701 privind obligația de serviciu universal constituie un termen general prevăzut pentru toți furnizorii serviciului universal, care se aplică fără distincție cererilor de compensare întemeiate pe dreptul danez sau pe dreptul Uniunii. În schimb, TDC arată în esență că respectivul termen a fost introdus numai pentru prezentarea cererilor de compensare a deficitului serviciilor suplimentare obligatorii.

Având în vedere aceste divergențe, îi revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă termenul prevăzut la articolul 30 alineatul (2) din Decretul nr. 701 privind obligația de serviciu universal nu este mai puțin favorabil decât cel prevăzut în dreptul național pentru o cerere analogă.

În ceea ce privește principiul efectivității, astfel cum s‑a amintit la punctul 90 din prezenta hotărâre, o normă de procedură națională precum cea în discuție în litigiul principal nu trebuie să fie de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.

În această privință, trebuie amintit că Curtea a statuat deja că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală națională face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie în special să se ia în considerare, după caz, protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2010, Bulicke, C‑246/09, EU:C:2010:418, punctul 35 și jurisprudența citată, Hotărârea din 8 septembrie 2011, Rosado Santana, C‑177/10, EU:C:2011:557, punctul 92, precum și Hotărârea din 20 octombrie 2016, Danqua, C‑429/15, EU:C:2016:789, punctul 42 și jurisprudența citată).

Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că stabilirea termenelor de decădere îndeplinește, în principiu, cerința efectivității, întrucât aceasta constituie o aplicare a principiului fundamental al securității juridice, care protejează atât persoana interesată, cât și administrația vizată. Astfel, asemenea termene nu sunt, în principiu, de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii. Este însă de competența statelor membre să determine, pentru reglementările naționale care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, termene în raport, printre altele, cu importanța pentru persoanele interesate a deciziilor care trebuie adoptate, cu complexitatea procedurilor și a legislației care trebuie aplicată, cu numărul de persoane susceptibile de a fi vizate și cu celelalte interese publice sau private care trebuie luate în considerare. Sub această rezervă, statele membre pot prevedea termene mai lungi sau mai scurte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 aprilie 2010, Barth, C‑542/08, EU:C:2010:193, punctul 28 și jurisprudența citată, Hotărârea din 8 iulie 2010, Bulicke, C‑246/09, EU:C:2010:418, punctul 36 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 20 octombrie 2016, Danqua, C‑429/15, EU:C:2016:789, punctul 44 și jurisprudența citată).

În această privință, o normă națională care prevede un termen de trei luni de la expirarea termenului impus acestui operator pentru a comunica un raport anual autorității naționale competente pentru formularea cererii de compensare a deficitului exercițiului precedent nu pare, la prima vedere, să fie contrară principiului efectivității.

TDC apreciază, cu toate acestea, că situația din litigiul principal este comparabilă cu cea din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 25 iulie 1991, Emmott (C‑208/90, EU:C:1991:333), întrucât dreptul danez, precum și interpretarea sa de către autoritățile daneze competente nu îi ofereau nicio posibilitate de a beneficia de o compensare a deficitului serviciilor de siguranță și de urgență maritimă. TDC subliniază că, la data adoptării Decretului nr. 701 privind obligația de serviciu universal, care prevedea un termen de trei luni pentru prezentarea unei cereri de compensare, aceste autorități erau conștiente de transpunerea incorectă în dreptul danez a Directivei privind serviciul universal.

Guvernul danez afirmă, la rândul său, că nu era nici imposibil, nici excesiv de dificil pentru TDC să prezinte o cerere de compensare și, în acest cadru, să susțină că această cerere era întemeiată direct pe dispozițiile Directivei privind serviciul universal. Potrivit guvernului danez, această situație este confirmată de faptul că TDC a prezentat cererea de compensare pentru anul 2010 în termenul acordat și a invocat dreptul la compensare în fața instanțelor naționale. Acest guvern apreciază, în consecință, că circumstanțele cauzei principale nu sunt comparabile cu cele care au determinat pronunțarea Hotărârii din 25 iulie 1991, Emmott (C‑208/90, EU:C:1991:333).

În această privință, trebuie arătat că, desigur, Curtea a statuat că, până la momentul transpunerii corecte a unei directive, statul membru care nu și‑a îndeplinit obligațiile nu poate să invoce caracterul tardiv al unei acțiuni judiciare introduse împotriva sa de un particular pentru protecția drepturilor conferite acestuia de dispozițiile directivei respective și că termenul de introducere a acțiunii din dreptul național poate începe să curgă numai de la această dată (a se vedea Hotărârea din 25 iulie 1991, Emmott, C‑208/90, EU:C:1991:333, punctul 23).

Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții ulterioare Hotărârii din 25 iulie 1991, Emmott (C‑208/90, EU:C:1991:333), Curtea a admis ca statul membru care nu și‑a îndeplinit obligațiile să poată opune decăderea în cadrul unor acțiuni judiciare chiar și în cazul în care, la data introducerii cererilor, acesta nu transpusese încă în mod corect directiva în cauză, considerând că soluția care reiese din Hotărârea din 25 iulie 1991, Emmott (C‑208/90, EU:C:1991:333), fusese justificată de împrejurările proprii cauzei care a determinat pronunțarea hotărârii, în care decăderea condusese la lipsirea totală a reclamantei din litigiul principal de posibilitatea de a invoca dreptul său în temeiul unei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 mai 2011, Iaia și alții, C‑452/09, EU:C:2011:323, punctul 19, precum și Hotărârea din 8 septembrie 2011, Q‑Beef și Bosschaert, C‑89/10 și C‑96/10, EU:C:2011:555, punctul 50 și jurisprudența citată).

Curtea a precizat în această privință că dreptul Uniunii nu se opune ca o autoritate națională să invoce împlinirea unui termen de prescripție rezonabil decât dacă conduita autorităților naționale coroborată cu existența unui termen de decădere au drept rezultat lipsirea totală a unei persoane de posibilitatea de a‑și valorifica drepturile în fața instanțelor naționale (Hotărârea din 8 septembrie 2011, Q‑Beef și Bosschaert, C‑89/10 și C‑96/10, EU:C:2011:555, punctul 51, precum și jurisprudența citată).

În speță, nu reiese din elementele furnizate Curții că nerespectarea termenului de trei luni prevăzut la articolul 30 alineatul (2) din Decretul nr. 701 privind obligația de serviciu universal a lipsit TDC de orice posibilitate de a‑și valorifica dreptul la compensarea costurilor legate de furnizarea serviciilor de siguranță și de urgență maritimă în fața autorităților competente daneze, inclusiv în fața instanțelor naționale, aspect a cărui verificare este însă de competența instanței de trimitere.

În lipsa unor circumstanțe particulare aduse la cunoștința Curții, această dispoziție a Decretului nr. 701 privind obligația de serviciu universal nu pare a fi de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a noua întrebare că principiile loialității, echivalenței și efectivității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări precum cea în discuție în litigiul principal, care supune prezentarea de către operatorul însărcinat cu prestarea unui serviciu universal a cererilor de compensare a deficitului aferent exercițiului precedent unui termen de trei luni de la expirarea termenului impus acestui operator pentru a comunica un raport anual autorității naționale competente, cu condiția ca acest termen să nu fie mai puțin favorabil decât cel prevăzut în dreptul național pentru o cerere analogă și să nu fie de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite întreprinderilor de Directiva privind serviciul universal, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.