<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?><CONCLUSION NNC="YES" xmlns:xsi="http://www.w3.org/2001/XMLSchema-instance" xsi:noNamespaceSchemaLocation="http://formex.publications.europa.eu/schema/formex-05.00-20081231.xd"><BIB.CONCLUSION><REF.CASE FILE="ECRCJ2007ROA.0300210701.case.xml"><NO.CASE>C-524/04</NO.CASE></REF.CASE><NO.CELEX>62004C0524</NO.CELEX><NO.SEQ>0011.0001</NO.SEQ><PAGE.FIRST.ECR>2112</PAGE.FIRST.ECR><PAGE.SEQ>1</PAGE.SEQ><PAGE.LAST.ECR>2156</PAGE.LAST.ECR><PAGE.TOTAL>45</PAGE.TOTAL></BIB.CONCLUSION><CURR.TITLE><LEFT>CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL GEELHOED — CAUZA C-524/04</LEFT><RIGHT>TEST CLAIMANTS IN THE THIN CAP GROUP LITIGATION</RIGHT></CURR.TITLE><CONTENTS.CONCLUSION><TITLE><TI><P><HT TYPE="UC">Concluziile avocatului general</HT></P><P><HT TYPE="UC">L.A. Geelhoed</HT></P><P>prezentate la <DATE ISO="20060629">29 iunie 2006</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Limba originală: engleza.</P></NOTE></P></TI></TITLE><GR.SEQ LEVEL="1"><TITLE><TI><NP><NO.P>I —</NO.P><TXT>Introducere</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Prezenta cauză, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de High Court of Justice of England and Wales, se referă la compatibilitatea cu prevederile Tratatului CE referitoare la libera circulaţie a aşa-numitelor <QUOT.START ID="QS0001" REF.END="QE0001" CODE="201E"/>reguli privind subcapitalizarea<QUOT.END ID="QE0001" REF.START="QS0001" CODE="201D"/>, astfel cum au fost modificate în mod repetat, prin care Regatul Unit limitează posibilitatea de a deduce dobânzile plătite de filialele rezidente în Regatul Unit către societăţi nerezidente, indiferent dacă este vorba de societăţi-mamă sau de alte societăţi membre ale aceluiaşi grup.</TXT></NP><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Această cauză ridică din nou problema compatibilităţii cu prevederile referitoare la libera circulaţie a dispoziţiilor legislaţiilor naţionale <QUOT.START ID="QS0002" REF.END="QE0002" CODE="201E"/>de combatere a practicilor abuzive<QUOT.END ID="QE0002" REF.START="QS0002" CODE="201D"/> în materia impozitelor directe, astfel cum a fost ridicată în special în hotărârea din 2002 Lankhorst-Hohorst (referitoare la regulile germane în domeniul subcapitalizării) şi în cauza aflată pe rolul Curţii, Cadbury Schweppes şi Cadbury Schweppes Overseas (referitoare la legislaţia Regatului Unit privind societăţile străine controlate)<NOTE NOTE.ID="E0002" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea din <DATE ISO="20021212">12 decembrie 2002</DATE>, Lankhorst-Hohorst (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-324/00" YEAR="2002" PAGE.ECR="I-11779">C-324/00, Rec, p. I-11779</REF.DOC.ECR>), şi hotărârea Cadbury Schweppes şi Cadbury Schweppes Overseas (C-196/04, a se vedea concluziile avocatului general Léger prezentate la <DATE ISO="20060502">2 mai 2006</DATE> în această cauză aflată pe rolul Curţii).</P></NOTE>. Cu toate acestea, hotărârea Lankhorst-Hohorst nu a clarificat în întregime limitele a ceea ce putea fi admis în materie de restricţii privind subcapitalizarea, determinând anumite state membre - inclusiv Regatul Unit şi Germania - să extindă legislaţia lor privind subcapitalizarea la plăţile naţionale făcute în cadrul unui grup, în ciuda faptului că niciun posibil risc de <QUOT.START ID="QS0003" REF.END="QE0003" CODE="201E"/>abuz<QUOT.END ID="QE0003" REF.START="QS0003" CODE="201D"/> nu poate apărea în situaţii de natură strict internă. Pentru acest motiv şi pentru că prevederile în discuţie aplicabile în Regatul Unit diferă în privinţa unor aspecte semnificative de legislaţia germană contestată în cauza Lankhorst-Hohorst, prezenta cauză impune o reexaminare a problemei.</TXT></NP></GR.SEQ><?PAGE NO="I-2113"?><GR.SEQ LEVEL="1"><TITLE><TI><NP><NO.P>II —</NO.P><TXT>Cadrul juridic</TXT></NP></TI></TITLE><GR.SEQ LEVEL="2"><TITLE><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Dreptul aplicabil în Regatul Unit</TXT></NP></TI></TITLE><GR.SEQ LEVEL="3"><TITLE><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Contextul şi motivaţia existenţei regulilor privind <QUOT.START ID="QS0004" REF.END="QE0004" CODE="201E"/>subcapitalizarea<QUOT.END ID="QE0004" REF.START="QS0004" CODE="201D"/></TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>3.</NO.P><TXT>Există două mijloace principale de finanţare a întreprinderilor: împrumutul şi capitalurile proprii. Multe state membre fac o distincţie în ceea ce priveşte impozitarea directă a acestor două forme de finanţare. în cazul finanţării prin împrumut, societăţile au dreptul, în general, să deducă dobânzile aferente împrumuturilor din profiturile impozabile (cu alte cuvinte, înainte de impozitare), pe motiv că reprezintă cheltuieli curente, necesare desfăşurării activităţilor economice. în schimb, în cazul finanţării prin capitaluri proprii, societăţile nu au dreptul să deducă dividendele distribuite acţionarilor din profiturile lor înainte de impozitare; dimpotrivă, dividendele sunt plătite din profituri după impozitare.</TXT></NP><NP><NO.P>4.</NO.P><TXT>Această diferenţă de tratament fiscal presupune că, în cazul unui grup de societăţi, poate fi mai avantajos pentru o societate -mamă să finanţeze o societate membră a grupului prin intermediul împrumuturilor decât prin intermediul fondurilor proprii. Avantajul fiscal pentru a proceda astfel este evident mai ales atunci când filiala este stabilită într-un stat în care fiscalitatea este relativ ridicată, iar societatea-mamă (sau chiar o altă societate membră a grupului care acordă împrumutul) este stabilită într-un stat în care fiscalitatea este mai redusă. în astfel de situaţii, ceea ce în esenţă constituie o investiţie de capital poate fi disimulată sub forma unui împrumut pentru a obţine un tratament fiscal mai favorabil. Acest fenomen este denumit <QUOT.START ID="QS0005" REF.END="QE0005" CODE="201E"/>subcapitali-zare<QUOT.END ID="QE0005" REF.START="QS0005" CODE="201D"/>. Printr-o astfel de manipulare a modului de furnizare a capitalului, o societate-mamă poate alege în fapt locul unde doreşte să îi fie impozitate profiturile.</TXT></NP><NP><NO.P>5.</NO.P><TXT>Multe state, considerând subcapitalizarea abuzivă, au luat măsuri pentru a combate acest abuz. De regulă, aceste măsuri prevăd ca împrumuturile care întrunesc anumite criterii să fie considerate, din punct de vedere fiscal, capitaluri proprii disimulate. Aceasta înseamnă că dobânzile plătite sunt reconsiderate profituri distribuite, astfel încât filiala să nu poată deduce o parte sau întreaga dobândă plătită din profitul său impozabil, iar dobânda plătită este supusă prevederilor aplicabile în materia impozitului pe dividende<NOTE NOTE.ID="E0003" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>în cadrul Comunităţii, Directiva 90/435/CEE a Consiliului din <DATE ISO="19900723">23 iulie 1990</DATE> privind regimul fiscal comun care se aplică societăţilor-mamă şi filialelor acestora din diferite state membre (<REF.DOC.OJ COLL="L" NO.OJ="225" DATE.PUB="1990" PAGE.FIRST="6">JO L 225, p. 6</REF.DOC.OJ>, Ediţie specială, 09/vol. 1, p. 97) interzice taxa reţinută la sursă pe dividendele plătite de o filială către societatea-mamă.</P></NOTE>.</TXT></NP></GR.SEQ><?PAGE NO="I-2114"?><GR.SEQ LEVEL="3"><TITLE><TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Prevederile aplicabile în Regatul Unit până în 1995</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>6.</NO.P><TXT>Conform articolului 209 alineatul 2 litera d) din legea privind la impozitele pe venit şi pe profit (Income and Corporation Taxes Act 1988, denumită în continuare <QUOT.START ID="QS0006" REF.END="QE0006" CODE="201E"/>TA<QUOT.END ID="QE0006" REF.START="QS0006" CODE="201D"/>), orice dobânzi aferente unui împrumut plătite de către o societate erau considerate o distribuire a profitului atunci când depăşeau un randament economic rezonabil al împrumutului<NOTE NOTE.ID="E0004" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Deşi în TA şi în modificările sale se face în general referire mai curând la remiterea de titluri de valoare de societatea împrumutată către societatea împrumutătoare decât la un contract de împrumut, pentru simplitatea exprimării, ne vom referi în prezentele concluzii la acordarea de către o societate împrumutătoare a unui împrumut către o societate împrumutată.</P></NOTE>. Această regulă s-a aplicat indiferent dacă plata era efectuată către o societate împrumutătoare rezidentă sau nerezidentă. Aceasta însemna că partea din dobânzi care depăşea un randament economic rezonabil nu mai putea fi dedusă din profiturile impozabile ale societăţii, fiind considerată profit distribuit plătit din profiturile după impozitare. Pentru acest motiv, societatea împrumutată datora în plus impozitul anticipat pe profit (advance corporation tax -ACT) din momentul efectuării plăţii<NOTE NOTE.ID="E0005" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Articolul 14 din TA.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>7.</NO.P><TXT>Articolul 209 alineatul 2 litera e) punctele iv) şi v) din TA considera <QUOT.START ID="QS0007" REF.END="QE0007" CODE="201E"/>profit distribuit<QUOT.END ID="QE0007" REF.START="QS0007" CODE="201D"/> orice dobândă, alta decât cea considerată astfel în temeiul literei d), plătită unei societăţi împrumutătoare nerezidente aparţinând aceluiaşi grup de societăţi (astfel cum a fost definit). în particular, acest articol se aplica împrumuturilor acordate de către o societate nerezidentă unei filiale rezidente, deţinută în proporţie de 75 % de societatea împrumutătoare ori când cele două societăţi erau filiale deţinute în proporţie de 75 % de către o a treia societate nerezidentă. Prin urmare, în temeiul prevederilor aplicabile în Regatul Unit până în 1995 - fără a lua în considerare efectul aplicării bilaterale a convenţiilor pentru evitarea dublei impuneri (denumite în continuare <QUOT.START ID="QS0008" REF.END="QE0008" CODE="201E"/>CDI<QUOT.END ID="QE0008" REF.START="QS0008" CODE="201D"/>), pe care le vom analiza în continuare - dobânzile plătite de către o societate rezidentă în Regatul Unit către o societate nerezidentă membră a aceluiaşi grup (astfel cum a fost definit) erau întotdeauna considerate profit distribuit, chiar şi atunci când dobânda reprezenta un randament economic rezonabil al împrumutului.</TXT></NP><NP><NO.P>8.</NO.P><TXT>Prevederile anumitor CDI încheiate de Regatul Unit înlăturau aplicarea dispoziţiilor menţionate mai sus, prevăzute la articolul 209 din TA, şi asigurau faptul că, în anumite condiţii, dobânzile puteau fi deduse din profiturile impozabile. Astfel de acorduri erau aplicabile în pofida prevederilor contrare ale legislaţiei interne a Regatului Unit<NOTE NOTE.ID="E0006" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Articolul 788 alineatul 3 din TA.</P></NOTE>. Chiar dacă modul de redactare a prevederilor acestor CDI variază, instanţa naţională, în decizia sa de trimitere, precizează că acestea pot fi, în sens larg, clasificate în două categorii.</TXT></NP><?PAGE NO="I-2115"?><NP><NO.P>9.</NO.P><TXT>Prima categorie de prevederi se concentrează asupra aspectului dacă nivelul dobânzii este cel practicat în condiţii de concurenţă având în vedere valoarea împrumutului. Potrivit acestora, nu are importanţă dacă valoarea împrumutului este cea practicată în condiţii de concurenţă. Astfel de prevederi se regăsesc, spre exemplu, în CDI încheiate cu Marele Ducat al Luxemburgului, cu Japonia, cu Republica Federală Germania, cu Regatul Spaniei şi cu Republica Austria. Astfel, de exemplu, articolul 11 alineatul 7 din CDI încheiată de Regatul Unit cu Marele Ducat al Luxemburgului prevede: <QUOT.START ID="QS0009" REF.END="QE0009" CODE="201E"/>Atunci când, datorită relaţiilor speciale între debitor şi creditor sau între aceste părţi şi o terţă persoană, valoarea dobânzii, ţinând cont de creanţa pentru care este plătită, depăşeşte ceea ce s-ar fi convenit între debitor şi creditor în lipsa unor astfel de relaţii [...] partea excedentară a dobânzii rămâne supusă impozitării în conformitate cu legislaţia fiecărui stat contractant, având în vedere şi celelalte prevederi ale prezentei convenţii.<QUOT.END ID="QE0009" REF.START="QS0009" CODE="201D"/></TXT></NP><NP><NO.P>10.</NO.P><TXT>Prevederile convenţiilor din a doua categorie se referă la problema mai generală de a şti dacă valoarea dobânzii depăşeşte, din orice motiv, ceea ce s-ar fi plătit în condiţii de concurenţă deplină. Această problemă o includea şi pe aceea dacă valoarea împrumutului în sine depăşeşte ceea ce s-ar fi plătit în lipsa relaţiilor speciale. Astfel de prevederi se regăsesc, spre exemplu, în CDI încheiate cu Statele Unite ale Americii, cu Irlanda, cu Confederaţia Elveţiană, cu Regatul Ţărilor de Jos, cu Republica Franceză şi cu Republica Italiană. Astfel, de exemplu, articolul 11 alineatul 5 din CDI încheiată de Regatul Unit cu Statele Unite ale Americii prevede: <QUOT.START ID="QS0010" REF.END="QE0010" CODE="201E"/>Atunci când, datorită relaţiilor speciale între debitorul dobânzilor şi beneficiarul acestora sau între aceste părţi şi o terţă persoană, dobânzile depăşesc, din orice motiv, ceea ce s-ar fi plătit în lipsa unor astfel de relaţii [...] partea excedentară a dobânzii rămâne supusă impozitării în conformitate cu legislaţia fiecărui stat contractant, având în vedere şi celelalte prevederi ale prezentei convenţii.<QUOT.END ID="QE0010" REF.START="QS0010" CODE="201D"/></TXT></NP><NP><NO.P>11.</NO.P><TXT>Domeniul mai larg de aplicare al celei de a doua categorii de prevederi ale CDI este confirmat prin articolul 808 A alineatul 2 din TA<NOTE NOTE.ID="E0007" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Introdus prin articolul 52 din legea finanţelor (Finance Act) (nr. 2) din 1992.</P></NOTE>, care prevede că, pentru a stabili dacă există astfel de <QUOT.START ID="QS0011" REF.END="QE0011" CODE="201E"/>relaţii speciale<QUOT.END ID="QE0011" REF.START="QS0011" CODE="201D"/>, trebuie să se ţină cont de ansamblul factorilor, inclusiv de aspectul dacă, în absenţa unor relaţii speciale între debitorul dobânzilor şi beneficiarul acestora, împrumutul ar fi fost totuşi acordat şi, în caz afirmativ, pentru ce sumă şi cu ce dobândă. Articolul 808 A alineatul 3 prevede, referitor la ambele categorii de CDI, că dispoziţia privind relaţiile speciale trebuie interpretată ca impunând contribuabilului obligaţia de a demonstra că nu există nicio relaţie specială sau (după caz) de a face dovada cuantumului dobânzii care s-ar fi plătit în lipsa unor astfel de relaţii speciale. Aceste prevederi se aplică dobânzilor plătite ulterior datei de <DATE ISO="19920514">14 mai 1992</DATE>.</TXT></NP></GR.SEQ><?PAGE NO="I-2116"?><GR.SEQ LEVEL="3"><TITLE><TI><NP><NO.P>3.</NO.P><TXT>Modificările din 1995</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>12.</NO.P><TXT>Prevederile articolului 209 alineatul 2 litera e) punctele iv) şi v) din TA au fost abrogate prin legea finanţelor din 1995 şi înlocuite cu articolul 209 alineatul 2 litera da) din TA, care prevedea, în esenţă, că sunt considerate profituri distribuite dobânzile plătite între membrii aceluiaşi grup de societăţi (astfel cum a fost definit) care depăşesc ceea ce s-ar fi plătit în condiţii de concurenţă deplină<NOTE NOTE.ID="E0008" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Acest articol se aplică atunci când împrumutul sau o parte a acestuia <QUOT.START ID="QS0012" REF.END="QE0012" CODE="201E"/>reprezintă o sumă care nu ar fi fost plătită unei alte societăţi dacă între aceste societăţi nu ar exista (dincolo de ceea ce presupun titlurile de valoare în discuţie) nicio relaţie, niciun acord sau vreo altă legătură (oficială sau neoficială), exceptând, dacă este cazul, orice astfel de distribuire de profit care nu reprezintă o astfel de sumă sau este o distribuire în temeiul literei d) de mai sus sau este o sumă ce reprezintă împrumutul garantat cu titluri de valoare<QUOT.END ID="QE0012" REF.START="QS0012" CODE="201D"/> [articolul 209 alineatul 2 litera da) punctul ii)].</P></NOTE>. Acest articol se aplică atunci când societatea împrumutată este o filială deţinută în proporţie de 75 % de către societatea împrumutătoare sau când ambele societăţi sunt filiale deţinute în proporţie de 75 % de către o a treia societate.</TXT></NP><NP><NO.P>13.</NO.P><TXT>Conform articolului 212 alineatele 1 şi 3 din TA, în versiunea sa modificată, articolul 209 alineatul 2 litera da) nu se aplică dacă atât debitorul dobânzilor, cât şi beneficiarul acestora sunt supuşi impozitului pe profit în Regatul Unit.</TXT></NP><NP><NO.P>14.</NO.P><TXT>Articolul 209 alineatul 8B) stabileşte criteriile pe baza cărora plata unor dobânzi trebuie considerată profit distribuit. Aceste criterii sunt: nivelul corespunzător de îndatorare globală a societăţii împrumutate, măsura în care se putea prevedea că societatea împrumutată şi un terţ vor încheia o operaţiune implicând emiterea unor titluri de valoare de către societatea emitentă sau acordarea unui împrumut sau a unui împrumut de o anumită valoare către această societate, nivelul dobânzii şi alte condiţii care ar putea fi aplicabile unei astfel de operaţiuni într-o situaţie determinată. Prevederile alineatului 8A) al articolului 209, coroborate cu cele ale alineatelor 8D)-8F) ale aceluiaşi articol, stabilesc măsura în care societăţile pot fi regrupate pentru a determina, pe o bază consolidată, nivelul împrumuturilor lor. în esenţă, aceste prevederi nu permit o astfel de consolidare a unor sub-grupuri separate din Regatul Unit care fac parte dintr-un grup străin mai larg: capacitatea de împrumut a fiecărui subgrup din Regatul Unit este apreciată în mod independent<NOTE NOTE.ID="E0009" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Articolul 209 alineatul 8A) litera b) prevede că, pentru a se stabili îndeplinirea criteriilor prevăzute la articolul 209 alineatul 8B) care permit calificarea unei operaţiuni drept distribuire de profit, nu ar trebui luată în considerare nicio relaţie, niciun acord sau vreo altă legătură (altele decât cele dintre societatea împrumutată şi cea împrumutătoare) dintre societatea împrumutată şi orice altă persoană, în afara cazului în care această persoană (i) nu are o legătură relevantă [astfel cum este definită la articolul 209 alineatul 8C)] cu societatea împrumutată şi (ii) este o societate membră a aceluiaşi grup de societăţi stabilite în Regatul Unit [astfel cum a fost definit la articolul 209 alineatul 8D)] ca şi societatea împrumutată.</P></NOTE>.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="3"><TITLE><TI><NP><NO.P>4.</NO.P><TXT>Modificările din 1998</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>15.</NO.P><TXT>Anexa 28AA la TA, introdusă prin legea finanţelor (Finance Act) din 1998, prevede<?PAGE NO="I-2117"?> un cod detaliat de reguli referitoare la preţul de transfer, care se aplică şi plăţii dobânzilor. Regulile referitoare la preţul de transfer se aplică în situaţia în care: (1) există <QUOT.START ID="QS0013" REF.END="QE0013" CODE="201E"/>condiţii convenite în cadrul unei operaţiuni<QUOT.END ID="QE0013" REF.START="QS0013" CODE="201D"/> sau al unei serii de operaţiuni între două societăţi aflate sub control comun; în acest sens, noţiunea de control include o participare directă sau indirectă la gestiunea, la controlul sau la capitalul oricărei societăţi avute în vedere<NOTE NOTE.ID="E0010" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Anexa 28AA alineatul 1 punctul 1 litera b) la TA.</P></NOTE>; (2) termenii condiţiilor sunt diferiţi de cei care s-ar fi aplicat dacă aceste societăţi nu ar fi fost sub control comun şi (3) condiţiile oferă uneia dintre părţile avute în vedere un avantaj potenţial din punctul de vedere al legislaţiei fiscale a Regatului Unit. într-o astfel de situaţie, profiturile şi pierderile persoanei/persoanelor potenţial avantajate <QUOT.START ID="QS0014" REF.END="QE0014" CODE="201E"/>sunt calculate, în vederea impozitării, ca şi cum condiţiile ar fi fost stabilite între întreprinderi independente<QUOT.END ID="QE0014" REF.START="QS0014" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0011" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Anexa 28AA alineatul 1 punctul 2 la TA. Conform prevederilor anexei 28AA alineatul 5 la TA, această condiţie era îndeplinită concret în cazul în care convenirea sau impunerea condiţiilor, în cursul oricărei perioade fiscale, ar avea ca efect reducerea profiturilor supuse impozitării şi/sau creşterea pierderilor persoanei avute în vedere.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>16.</NO.P><TXT>Se considera că aceste condiţii nu ofereau niciuneia dintre părţile avute în vedere un avantaj potenţial atunci când cealaltă parte la operaţiune era, printre altele, plătitoare de impozit pe venit sau pe profit în Regatul Unit şi erau de asemenea îndeplinite alte condiţii concrete. Aceste condiţii impuneau ca: (1) persoana să nu fi avut dreptul la vreo scutire de impozit pe venit sau pe profit cu privire la veniturile sau profiturile sau o parte a acestora supuse impozitării în Regatul Unit<NOTE NOTE.ID="E0012" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Anexa 28AA alineatul 5 punctul 3 litera b) la TA.</P></NOTE>; (2) atunci când această persoană era plătitoare de impozit pe venit pentru profiturile realizate din aceste activităţi, aceasta trebuie să fi fost rezidentă în Regatul Unit în perioadele fiscale respective<NOTE NOTE.ID="E0013" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Anexa 28AA alineatul 5 punctul 3 litera c) la TA.</P></NOTE>; (3) persoana să nu fi avut dreptul<NOTE NOTE.ID="E0014" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>în temeiul unei convenţii pentru evitarea dublei impuneri sau al articolului 790 alineatul 1 din TA.</P></NOTE>, în cursul niciunei perioade fiscale, la un credit fiscal pentru impozite plătite în străinătate pe profit sau cu privire la profiturile din activităţile relevante şi nici nu ar avea un astfel de drept în viitor dacă astfel de profituri s-ar realiza sau ar depăşi o anumită valoare<NOTE NOTE.ID="E0015" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Anexa 28AA alineatul 5 punctul 4 la TA.</P></NOTE>; (4) sumele luate în considerare la calcularea profiturilor sau a pierderilor persoanei din activităţile relevante, în cursul oricărei perioade fiscale, să nu fi inclus niciun venit a cărui valoare era redusă în temeiul articolului 811 alineatul 1 din TA (deducerea pentru impozitele plătite în străinătate atunci când nicio reducere nu este permisă).</TXT></NP><NP><NO.P>17.</NO.P><TXT>Această regulă a fost modificată prin legea finanţelor din 2004, astfel încât se aplică atunci când ambele părţi contractante sunt plătitoare de impozit în Regatul Unit.</TXT></NP></GR.SEQ></GR.SEQ></GR.SEQ><?PAGE NO="I-2118"?><GR.SEQ LEVEL="1"><TITLE><TI><NP><NO.P>III —</NO.P><TXT>Situaţia de fapt prezentată în decizia de trimitere</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>18.</NO.P><TXT>Prezentul litigiu colectiv privind sub-capitalizarea (Thin Cap group litigation) se referă la cereri de restituire şi/sau de compensare pentru dezavantajele fiscale şi alte consecinţe fiscale defavorabile suferite din cauza regimului fiscal privind subcapitalizarea din Regatul Unit, prezentat anterior. Aceste cereri au fost introduse la High Court of Justice of England and Wales în urma pronunţării hotărârii din <DATE ISO="20021212">12 decembrie 2002</DATE>, Lankhorst-Hohorst, prin care regulile privind subcapitalizarea aplicabile la acel moment în Germania au fost declarate contrare articolului 43 CE<NOTE NOTE.ID="E0016" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Lankhorst-Hohorst, citată la nota de subsol 2.</P></NOTE>. în cadrul prezentei cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare, au fost alese litigii pilot care să reprezinte diferite structuri de societăţi, în privinţa cărora părţile au consimţit asupra situaţiilor de fapt. Toate litigiile pilot se referă la o filială rezidentă în Regatul Unit deţinută, direct sau indirect, în proporţie de cel puţin 75 %, de o societate-mamă nerezidentă şi în toate aceste situaţii societatea împrumutată a primit un împrumut fie de la societatea-mamă, fie de la o altă societate nerezidentă deţinută de asemenea, direct sau indirect, în proporţie de cel puţin 75 %, de către aceeaşi societate-mamă. în fond, întrebările preliminare adresate au fost formulate în temeiul unei operaţiuni care face obiectul unuia dintre litigiile pilot - cel al grupului Lafarge - şi al diferenţelor relevante dintre acest litigiu şi celelalte litigii pilot.</TXT></NP><GR.SEQ LEVEL="2"><TITLE><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Grupul Lafarge: situaţia de fapt relevanta</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>19.</NO.P><TXT>Lafarge SA, societate pe acţiuni cu sediul în Franţa, este societatea-mamă a unui grup multinaţional de societăţi care produc materiale de construcţii. Societăţile membre ale grupului relevante pentru prezenta cauză sunt: (1) Financière Lafarge SA (societatea împrumutătoare, denumită în continuare Financière Lafarge), cu sediul în Franţa, care este filiala deţinută indirect şi integral de societatea-mamă, Lafarge SA; (2) Lafarge Building Materials Limited (denumită în continuare <QUOT.START ID="QS0015" REF.END="QE0015" CODE="201E"/>Lafarge Building Materials<QUOT.END ID="QE0015" REF.START="QS0015" CODE="201D"/>), rezidentă în Regatul Unit, societate holding care conduce cele mai multe dintre filialele grupului Lafarge rezidente în Regatul Unit, fiind ea însăşi o filială deţinută direct de Financière Lafarge<NOTE NOTE.ID="E0017" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>în toate perioadele relevante, Financière Lafarge a deţinut peste 75 % din acţiunile emise de Lafarge Building Materials.</P></NOTE>. Cererea se referă de asemenea la alte nouă societăţi reclamante din cadrul grupului Lafarge, rezidente în Regatul Unit, toate fiind filiale deţinute, direct sau indirect, de Lafarge Building Materials (care deţinea, în fiecare caz, peste 50 % din capitalul social al acestor societăţi).</TXT></NP><NP><NO.P>20.</NO.P><TXT>în decembrie 1997, grupul Lafarge a achiziţionat acţiunile societăţii Redland plc (denumită în continuare <QUOT.START ID="QS0016" REF.END="QE0016" CODE="201E"/>Redland<QUOT.END ID="QE0016" REF.START="QS0016" CODE="201D"/>), rezidentă în Regatul Unit. Pentru a finanţa această achiziţie, Financière Lafarge a beneficiat de diferite facilităţi de creditare —<?PAGE NO="I-2119"?> garantate în ultimă instanţă de L af ar ge SA -de la bancherii externi ai grupului Lafarge, care i-au permis să acorde împrumuturi societăţilor din cadrul grupului sau din care puteau obţine finanţare în mod direct filialele autorizate în acest sens. Pentru a finanţa achiziţionarea Redland, Financière Lafarge a acordat îndeosebi un împrumut pe termen scurt societăţii Lafarge Building Materials, care, la rândul său, a acordat un împrumut similar unei alte societăţi membre a grupului Lafarge, Minerals UK. în total, acest împrumut (adică cel acordat prin intermediul societăţii Financière Lafarge şi al societăţii Lafarge Building Materials) a finanţat aproximativ 50 % din preţul de cumpărare al acţiunilor Redland, cealaltă jumătate provenind din prelevări directe operate de Minerals UK din liniile de credit de care a dispus grupului Lafarge din partea bancherilor săi externi. Cele mai multe dintre aceste prelevări directe au fost restituite în 1998 prin intermediul împrumuturilor acordate societăţii Minerals UK de către Lafarge SA, ca urmare a refinanţării de către Lafarge SA şi Financière Lafarge a creditelor externe prin intermediul emisiunii de obligaţiuni în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de finanţare.</TXT></NP><NP><NO.P>21.</NO.P><TXT>După finalizarea achiziţionării societăţii Redland, în urma avertismentelor primite de la consilierii săi fiscali din Regatul Unit că administraţia fiscală a acestui stat ar considera profit distribuit, în temeiul articolului 209 alineatul 2 litera da) din TA, cel puţin o parte din dobânda aferentă acestor împrumuturi plătită de Lafarge Building Materials, în jurul lunii martie 1998, grupul Lafarge a redus gradul de îndatorare a societăţii Lafarge Building Materials faţă de Financière Lafarge prin conversiunea în fonduri proprii a aproximativ 75 % din suma împrumutată. Această operaţiune s-a realizat prin emisiunea de noi acţiuni ale societăţii Lafarge Building Materials subscrise de societăţi din cadrul grupului Lafarge - dintre care majoritatea au fost subscrise de Financière Lafarge. Plata efectuată de respectivele societăţi pentru aceste acţiuni a compensat în totalitate datoria societăţii Lafarge Building Materials către Financière Lafarge.</TXT></NP><NP><NO.P>22.</NO.P><TXT>în martie 1999, administraţia fiscală din Regatul Unit a început o anchetă privind achiziţionarea societăţii Redland. Administraţia fiscală nu a acceptat poziţia Lafarge potrivit căreia o bancă externă ar acorda în mod obişnuit împrumuturi în condiţii similare celor convenite între Financière Lafarge şi Lafarge Building Materials şi între Minerals UK şi Lafarge SA şi a susţinut că o parte a dobânzilor ar trebui considerată profit distribuit în temeiul articolului 209 alineatul 2 litera da) din TA. în urma întâlnirilor dintre administraţia fiscală şi consilierii societăţii Lafarge, s-a ajuns la un acord pe baza căruia anumite dobânzi plătite de Lafarge Building Materials către Financière Lafarge şi de Minerals UK către Lafarge SA erau considerate profit distribuit, în special atunci când raportul dintre datoria netă totală şi venitul din exploatare înainte de impozitare depăşea anumite praguri.</TXT></NP></GR.SEQ><?PAGE NO="I-2120"?><GR.SEQ LEVEL="2"><TITLE><TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Ceilalţi reclamanţi din litigiile pilot: situaţiile de fapt relevante</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>23.</NO.P><TXT>Celelalte litigii pilot alese în cadrul prezentei proceduri preliminare se referă la grupurile de societăţi indicate în continuare.</TXT></NP><NP><NO.P>24.</NO.P><TXT>Primul dintre celelalte litigii pilot se referă la grupul Volvo, printre ale cărui societăţi membre relevante în prezenta cauză se numără: (1) AB Volvo, societatea-mamă cu sediul în Suedia, ale cărei acţiuni sunt cotate la bursă; (2) Volvo Treasury AB (denumită în continuare <QUOT.START ID="QS0017" REF.END="QE0017" CODE="201E"/>Volvo Treasury<QUOT.END ID="QE0017" REF.START="QS0017" CODE="201D"/>), societate rezidentă în Suedia şi filială deţinută direct în întregime de AB Volvo; (3) Volvo Truck and Bus Limited (denumită în continuare <QUOT.START ID="QS0018" REF.END="QE0018" CODE="201E"/>Volvo Truck and Bus<QUOT.END ID="QE0018" REF.START="QS0018" CODE="201D"/>), societate rezidentă în Regatul Unit şi filială deţinută indirect şi integral de AB Volvo prin intermediul unor societăţi rezidente în Suedia şi în Ţările de Jos; (4) VFS Financial Services (UK) Limited, societate rezidentă în Regatul Unit şi filială deţinută indirect şi integral de AB Volvo prin intermediul unor societăţi rezidente în Suedia. Litigiul pilot se referă în special la o finanţare acordată societăţii Volvo Truck and Bus de către Volvo Treasury în octombrie 1999 sub forma unui contract de împrumut. în împrejurări similare celor ale grupului Lafarge, sintetizate mai sus, în decembrie 1999, o parte a acestei datorii a fost convertită în acţiuni ale societăţii Volvo Truck and Bus. în anul 2000, grupul Volvo a ajuns la un acord cu administraţia fiscală cu privire la condiţiile pe baza cărora dobânzile plătite în cadrul acestei operaţiuni urmau să nu fie considerate profit distribuit.</TXT></NP><NP><NO.P>25.</NO.P><TXT>Al doilea dintre celelalte litigii pilot se referă la grupul PepsiCo, printre ale cărui societăţi membre relevante în prezenta cauză se numără: (1) PepsiCo Inc, societatea-mamă rezidentă în Statele Unite ale Americii; (2) PepsiCo Finance Europe Limited, înfiinţată în Regatul Unit şi rezidentă în Luxemburg, care acţiona în Elveţia printr-o sucursală şi care era o filială deţinută indirect şi integral de PepsiCo Inc prin intermediul unor holdinguri rezidente în Irlanda şi în ţări terţe; (3) PepsiCo Holdings, societate rezidentă în Regatul Unit, care este o filială deţinută indirect şi integral de PepsiCo Inc prin intermediul unor societăţi rezidente în state membre şi în ţări terţe. începând din 1999, prin intermediul sucursalei sale din Elveţia, PepsiCo Finance Europe a acordat împrumuturi societăţii PepsiCo Holdings, ale căror dobânzi erau supuse CDI din 1968 încheiate între Regatul Unit şi Marele Ducat al Luxemburgului.</TXT></NP><NP><NO.P>26.</NO.P><TXT>Al treilea şi al patrulea dintre celelalte litigii pilot se referă fiecare la grupul Caterpillar, care a introdus acţiuni considerate două tipuri distincte de litigii pilot.</TXT></NP><NP><NO.P>27.</NO.P><TXT>în ceea ce priveşte al treilea litigiu pilot suplimentar, printre societăţile membre relevante ale grupului Caterpillar se numără:<?PAGE NO="I-2121"?> (1) Caterpillar Inc., societatea-mamă rezidentă în Statele Unite ale Americii; (2) Caterpillar International Finance plc, societate rezidentă în Irlanda şi care este o filială deţinută indirect şi integral de Caterpillar Inc. prin intermediul unor holdinguri rezidente în Regatul Unit sau în Statele Unite ale Americii (printre care se numără Caterpillar Financial Services Corporation, rezidentă în Statele Unite ale Americii); (3) Caterpillar Financial Services (UK) Ltd, societate rezidentă în Regatul Unit şi care este deţinută indirect şi integral de Caterpillar Inc. prin intermediul unor holdinguri rezidente în Regatul Unit sau în Statele Unite ale Americii, printre care se află şi Caterpillar Financial Services Corporation. în particular, Caterpillar International Finance a acordat un împrumut societăţii Caterpillar Financial Services (UK), ale cărui dobânzi erau supuse CDI încheiate în 1976 între Regatul Unit şi Irlanda.</TXT></NP><NP><NO.P>28.</NO.P><TXT>în ceea ce priveşte al patrulea litigiu pilot suplimentar, printre societăţile membre relevante ale grupului Caterpillar se numără: (1) Caterpillar Inc; (2) Caterpillar Overseas SA, societate rezidentă în Elveţia şi care este o filială deţinută în întregime, fie direct, fie indirect, în funcţie de perioada în discuţie, de Caterpillar Inc; în perioadele în care filiala era deţinută indirect, holdingurile intermediare erau rezidente în Statele Unite ale Americii; (3) Caterpillar Peterlee Limited, societate rezidentă în Regatul Unit şi care este o filială deţinută indirect şi integral de Caterpillar Inc prin intermediul unor holdinguri rezidente în Regatul Unit. în particular, Caterpillar Overseas a acordat un împrumut societăţii Caterpillar Peterlee, ale cărui dobânzi erau supuse CDI încheiate în 1977 între Regatul Unit şi Confederaţia Elveţiană.</TXT></NP></GR.SEQ></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="1"><TITLE><TI><NP><NO.P>IV —</NO.P><TXT>întrebările preliminare şi procedura în faţa Curţii</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>29.</NO.P><TXT>După ce părţile au căzut de acord asupra situaţiilor de fapt din litigiile pilot, la <DATE ISO="20041221">21 decembrie 2004</DATE>, judecarea acţiunii principale a fost suspendată şi au fost adresate Curţii următoarele întrebări preliminare:</TXT><P><QUOT.S LEVEL="1"><LIST TYPE="ARAB"><ITEM><NP><NO.P><QUOT.START ID="QS0019" REF.END="QE0019" CODE="201E"/>1)</NO.P><TXT>Articolele 43 CE, 49 CE sau 56 CE interzic unui stat membru (<QUOT.START ID="QS0020" REF.END="QE0020" CODE="00AB"/>statul societăţii împrumutate<QUOT.END ID="QE0020" REF.START="QS0020" CODE="00BB"/>) să menţină în vigoare şi să aplice dispoziţii de natura celor din articolele 209 şi 212 şi din anexa 28AA la Income and Corporation Taxes Act 1988 (TA) (denumite în continuare <QUOT.START ID="QS0021" REF.END="QE0021" CODE="00AB"/>dispoziţiile naţionale<QUOT.END ID="QE0021" REF.START="QS0021" CODE="00BB"/>), care impun restricţii în ceea ce priveşte posibilitatea, pentru o societate rezidentă în acel stat membru (<QUOT.START ID="QS0022" REF.END="QE0022" CODE="00AB"/>societatea împrumutată<QUOT.END ID="QE0022" REF.START="QS0022" CODE="00BB"/>), de a deduce, în scopuri fiscale, dobânzile plătite pentru fondurile împrumutate de la o societate-mamă, directă sau indirectă, rezidentă într-un alt stat membru, în condiţiile în care societatea împrumutată nu ar fi fost supusă unor astfel de restricţii dacă societatea-mamă ar fi fost rezidentă în statul societăţii împrumutate?</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>2)</NO.P><TXT>Ce influenţă, dacă există vreuna, pot avea următoarele împrejurări asupra răspunsului la prima întrebare:</TXT><?PAGE NO="I-2122"?><P><LIST TYPE="alpha"><ITEM><NP><NO.P>a)</NO.P><TXT>fondurile împrumutate nu sunt acordate de către societatea-mamă a societăţii împrumutate, ci de către o altă societate (<QUOT.START ID="QS0023" REF.END="QE0023" CODE="00AB"/>societatea împru-mutătoare<QUOT.END ID="QE0023" REF.START="QS0023" CODE="00BB"/>), aparţinând aceluiaşi grup de societăţi şi având în comun cu societatea împrumutată o societate-mamă directă sau indirectă şi atât această societate-mamă comună, cât şi societatea împrumutătoare sunt rezidente ale unor state membre diferite de cel în care este rezidentă societatea împrumutată;</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>b)</NO.P><TXT>societatea împrumutătoare este rezidentă într-un stat membru diferit de cel în care este rezidentă societatea împrumutată, dar toate societăţile-mamă comune, directe sau indirecte, ale societăţii împrumutate şi ale societăţii împrumutătoare sunt rezidente într-o ţară terţă;</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>c)</NO.P><TXT>toate societăţile-mamă comune, directe sau indirecte, ale societăţii împrumutătoare şi ale societăţii împrumutate sunt societăţi rezidente în ţări terţe, iar societatea împrumutătoare este rezidentă într-un stat membru diferit de cel al societăţii împrumutate; totuşi, societatea împrumutătoare acordă societăţii împrumutate o finanţare sub forma unui împrumut provenind de la o sucursală a societăţii împrumutătoare stabilită într-o ţară terţă;</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>d)</NO.P><TXT>societatea împrumutătoare şi toate societăţile-mamă comune, directe sau indirecte, ale societăţii împrumutătoare şi ale societăţii împrumutate sunt rezidente într-o ţară terţă?</TXT></NP></ITEM></LIST></P></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>3)</NO.P><TXT>Primele două întrebări ar conduce la răspunsuri diferite dacă s-ar putea demonstra că împrumuturile reprezentau un abuz de drept sau făceau parte integrantă dintr-un aranjament artificial destinat să eludeze legislaţia fiscală a statului membru al societăţii împrumutate? în caz afirmativ, ce îndrumări consideră Curtea de Justiţie că sunt necesare pentru a permite identificarea a ceea ce constituie un abuz de drept sau un aranjament artificial în contextul situaţiilor de natura celor care se prezintă în speţă?</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>4)</NO.P><TXT>în ipoteza unei restricţii privind circulaţia capitalurilor între statele membre şi ţările terţe prevăzută la articolul 56 CE, această restricţie exista la <DATE ISO="19931231">31<?PAGE NO="I-2123"?> decembrie 1993</DATE> în vederea aplicării articolului 57 CE?</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>5)</NO.P><TXT>Presupunând că una sau alta dintre măsurile descrise la prima sau la a doua întrebare sunt contrare articolelor 43 CE, 49 CE sau 56 CE, dacă societatea împrumutată sau alte societăţi din grupul societăţii împrumutate (<QUOT.START ID="QS0024" REF.END="QE0024" CODE="00AB"/>reclamantele<QUOT.END ID="QE0024" REF.START="QS0024" CODE="00BB"/>) introduc următoarele acţiuni:</TXT><P><LIST TYPE="alpha"><ITEM><NP><NO.P>a)</NO.P><TXT>o acţiune în restituirea surplusului de impozit pe profit plătit de către societatea împrumutată ca urmare a refuzului de a admite deducerea din profitul său impozabil, în vederea calculării impozitului pe profit, a dobânzilor plătite societăţii împrumutătoare, cu toate că aceste plăţi de dobânzi ar fi fost considerate deductibile din profitul societăţii împrumutate dacă societatea împrumutătoare ar fi fost şi ea rezidentă în statul societăţii împrumutate;</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>b)</NO.P><TXT>o acţiune în restituirea surplusului de impozit de profit plătit de către societatea împrumutată atunci când suma totală a dobânzilor aferente împrumutului a fost efectiv plătită şi când, cu toate acestea, cererea de deducere referitoare la aceste dobânzi a fost redusă în temeiul prevederilor naţionale sau al aplicării date acestora de către administraţia fiscală;</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>c)</NO.P><TXT>o acţiune în restituirea surplusului de impozit pe profit plătit de către societatea împrumutată atunci când valoarea dobânzilor aferente împrumuturilor de la societatea împrumutătoare, deductibilă din profitul societăţii împrumutate, a fost redusă ca urmare a subscrierii mai degrabă de fonduri proprii decât de fonduri împrumutate sau când fonduri proprii au fost substituite capitalurilor împrumutate existente, în temeiul prevederilor naţionale sau al aplicării date acestora de către administraţia fiscală;</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>d)</NO.P><TXT>o acţiune în restituirea surplusului de impozit pe profit plătit de către societatea împrumutată atunci când valoarea dobânzilor aferente împrumuturilor de la societatea împrumutătoare, deductibilă din profitul societăţii împrumutate, a fost redusă ca urmare a reducerii nivelului dobânzii datorate pentru fondurile împrumutate (ori pentru că aceste împrumuturi au fost scutite de dobândă), în temeiul prevederilor naţionale sau al aplicării date acestora de către administraţia fiscală;</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>e)</NO.P><TXT>o acţiune în restituirea sau în compensarea pierderilor sau a altor scutiri fiscale sau a creditelor fiscale ale societăţii împrumutate (sau la<?PAGE NO="I-2124"?> care au renunţat, cedându-le acesteia, alte societăţi din grupul societăţii împrumutate care erau de asemenea rezidente în statul societăţii împrumutate) utilizate de către aceasta pentru a fi deduse din surplusul de impozit pe profit menţionat mai sus la literele a), b) sau c), în timp ce, altfel, aceste pierderi, scutiri sau credite fiscale ar fi fost disponibile în vederea unei utilizări diferite sau pentru a face obiectul unei reportări;</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>f)</NO.P><TXT>o acţiune în restituirea impozitului anticipat pe profit neutilizat, plătit de către societatea împrumutată pentru vărsămintele de dobânzi către societatea împrumutătoare şi care au fost reconsiderate distribuiri;</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>g)</NO.P><TXT>o acţiune în restituirea sau în compensarea sumelor plătite cu titlu de impozit anticipat pe profit în condiţiile menţionate mai sus la litera f) care, cu toate acestea, au fost ulterior deduse din sumele datorate cu titlu de impozit pe profit de către societatea împrumutată;</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>h)</NO.P><TXT>o acţiune în compensarea costurilor şi a cheltuielilor efectuate de către reclamante pentru a se conforma prevederilor naţionale sau aplicării date acestora de către administraţia fiscală;</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>i)</NO.P><TXT>o acţiune în restituirea sau în compensarea pierderilor de randament aferente capitalurilor împrumutate investite în fonduri proprii (sau convertite în fonduri proprii) în situaţiile descrise mai sus la litera c); şi</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>j)</NO.P><TXT>o acţiune în restituirea sau în compensarea tuturor impozitelor aferente veniturilor, pretinse sau imputate, suportate de către societatea împrumutătoare în statul în care este rezidentă, constând în dobânzi plătite de societatea împrumutată, dobânzi care au fost reconsiderate distribuire în temeiul dispoziţiilor naţionale menţionate în prima întrebare,</TXT></NP></ITEM></LIST></P><P>astfel de acţiuni trebuie considerate, din punct de vedere al dreptului comunitar, ca fiind:</P><P>acţiuni în restituirea sau în rambursarea sumelor percepute fără a fi datorate, care apar ca o consecinţă şi un accesoriu al încălcării dispoziţiilor menţionate ale dreptului comunitar, sau</P><?PAGE NO="I-2125"?><P>acţiuni în compensarea sau în repararea prejudiciilor, sau</P><P>acţiuni pentru plata unei sume reprezentând un avantaj refuzat fără temei?</P></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>6)</NO.P><TXT>în cazul în care, ca răspuns la una sau alta dintre părţile celei de a cincea întrebări, acţiunile ar fi definite ca fiind acţiuni pentru plata unei sume reprezentând un avantaj refuzat fără temei:</TXT><P><LIST TYPE="alpha"><ITEM><NP><NO.P>a)</NO.P><TXT>aceste acţiuni sunt o consecinţă şi un accesoriu al dreptului conferit de dispoziţiile menţionate ale dreptului comunitar sau</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>b)</NO.P><TXT>trebuie îndeplinite toate sau numai o parte dintre condiţiile enunţate în hotărârea din <DATE ISO="19960305">5 martie 1996</DATE>, Brasserie du Pêcheur şi Factortame (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-46/93+C-48/93" YEAR="1996" PAGE.ECR="I-1029">C-46/93 şi C-48/93, Rec, p. I-1029</REF.DOC.ECR>) în materie de despăgubire sau</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>c)</NO.P><TXT>trebuie îndeplinite alte condiţii?</TXT></NP></ITEM></LIST></P></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>7)</NO.P><TXT>Are vreo importanţă împrejurarea că, potrivit legislaţiei naţionale, acţiunile menţionate în cea de a şasea întrebare sunt introduse cu titlu de acţiuni în restituire sau sunt introduse sau ar trebui să fie introduse cu titlu de acţiuni în repararea unui prejudiciu?</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>8)</NO.P><TXT>Care sunt îndrumările, dacă există, pe care Curtea de Justiţie consideră că trebuie să le dea în cauzele de faţă şi care sunt împrejurările de care instanţa naţională trebuie să ţină cont atunci când este chemată să stabilească dacă există o încălcare suficient de gravă în sensul hotărârii Brasserie du Pêcheur şi Factortame, citată anterior, în special în ceea ce priveşte întrebarea dacă, în situaţia actuală a jurisprudenţei referitoare la interpretarea dispoziţiilor pertinente ale dreptului comunitar, această încălcare prezintă un caracter scuzabil?</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>9)</NO.P><TXT>Poate exista, în principiu, o legătură directă de cauzalitate (în sensul hotărârii Brasserie du Pêcheur şi Factortame, citată anterior) între o încălcare<?PAGE NO="I-2126"?> oarecare a articolelor 43 CE, 49 CE şi 56 CE şi pierderile de natura celor menţionate în a cincea întrebare literele a)-h), care, astfel cum susţin reclamantele, rezultă din aceasta? în caz afirmativ, care sunt îndrumările, dacă există, pe care Curtea de Justiţie consideră că trebuie să le dea în ceea ce priveşte împrejurările de care instanţa naţională trebuie să ţină cont atunci când este chemată să stabilească dacă o astfel de legătură directă de cauzalitate există?</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>10)</NO.P><TXT>Pentru a determina pierderea sau prejudiciul a cărui reparare poate fi acordată, instanţa naţională are posibilitatea de a ţine cont de faptul dacă persoanele vătămate au dovedit o diligentă rezonabilă pentru a evita sau pentru a limita prejudiciile lor, în special prin utilizarea căilor legale de atac care ar fi putut stabili că prevederile naţionale nu aveau ca efect (datorită convenţiilor pentru evitarea dublei impuneri) impunerea restricţiilor arătate în prima întrebare? Răspunsul la această întrebare este influenţat de convingerea părţilor, la momentul respectiv, referitoare la efectul convenţiilor pentru evitarea dublei impuneri?<QUOT.END ID="QE0019" REF.START="QS0019" CODE="201D"/></TXT></NP></ITEM></LIST></QUOT.S></P></NP><NP><NO.P>30.</NO.P><TXT>în conformitate cu articolul 23 din Statutul Curţii de Justiţie, reclamanţii din acţiunea principală, guvernul Regatului Unit şi cel german, precum şi Comisia au depus observaţii scrise. în şedinţa din <DATE ISO="20060131">31 ianuarie 2006</DATE>, fiecare dintre aceste părţi, precum şi guvernul olandez au prezentat oral observaţii.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="1"><TITLE><TI><NP><NO.P>V —</NO.P><TXT>Analiza</TXT></NP></TI></TITLE><GR.SEQ LEVEL="2"><TITLE><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Prevedere relevantă/prevederi relevante din tratat</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>31.</NO.P><TXT>întrucât instanţa naţională a ridicat problema compatibilităţii legislaţiei relevante din Regatul Unit cu prevederile din tratat privind libertatea de stabilire, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor (articolele 43 CE, 49 CE şi 56 CE), trebuie mai întâi să se analizeze în raport cu care dintre aceste prevederi din tratat ar trebui evaluată respectiva legislaţie. Această problemă este importantă din două motive. în primul rând, în timp ce articolele 43 CE şi 49 CE se aplică doar restricţiilor privind exercitarea libertăţii de stabilire şi a liberei circulaţii a serviciilor între statele membre, articolul 56 CE interzice şi restricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele membre şi ţările terţe. în al doilea rând, domeniul de aplicare în timp a articolului 56 CE este diferit de cel al articolelor 43 CE şi 49 CE: în<?PAGE NO="I-2127"?> special articolul 56 CE a intrat în vigoare la <DATE ISO="19940101">1 ianuarie 1994</DATE>, având efect direct, sub rezerva unei clauze <QUOT.START ID="QS0025" REF.END="QE0025" CODE="201E"/>standstill<QUOT.END ID="QE0025" REF.START="QS0025" CODE="201D"/> (articolul 57 CE) în ceea ce priveşte ţările terţe (deşi principiul liberei circulaţii a capitalurilor fusese deja stabilit prin Directiva 88/361 a Consiliului<NOTE NOTE.ID="E0018" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Directiva 88/361/CEE a Consiliului din <DATE ISO="19880624">24 iunie 1988</DATE> pentru punerea în aplicare a articolului 67 din tratat (<REF.DOC.OJ COLL="L" NO.OJ="178" DATE.PUB="1988" PAGE.FIRST="5">JO 1998, L 178, p. 5</REF.DOC.OJ>, Ediţie specială, 10/vol. 1, p. 10).</P></NOTE>).</TXT></NP><NP><NO.P>32.</NO.P><TXT>În jurisprudenţa privind articolul 43 CE, Curtea s-a pronunţat constant în sensul că o societate stabilită pe teritoriul unui stat membru care deţine o participatie la capitalul social al unei societăţi stabilite într-un alt stat membru, participatie care îi conferă o <QUOT.START ID="QS0026" REF.END="QE0026" CODE="201E"/>influenţă certă asupra deciziilor societăţii<QUOT.END ID="QE0026" REF.START="QS0026" CODE="201D"/> şi îi permite <QUOT.START ID="QS0027" REF.END="QE0027" CODE="201E"/>să stabilească activităţile acesteia<QUOT.END ID="QE0027" REF.START="QS0027" CODE="201D"/>, îşi exercită libertatea de stabilire<NOTE NOTE.ID="E0019" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea din <DATE ISO="20000413">13 aprilie 2000</DATE>, Baars (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-251/98" YEAR="2000" PAGE.ECR="I-2787">C-251/98, Rec, p. I-2787, punctul 22</REF.DOC.ECR>). Deşi acest caz se referea la o participatie deţinută de un resortisant al unui stat membru, şi nu de o societate, principiul se aplică şi societăţilor stabilite în acest stat. A se vedea de asemenea articolul 58 alineatul (2) CE, care prevede că libera circulaţie a capitalurilor <QUOT.START ID="QS0028" REF.END="QE0028" CODE="201E"/>nu aduce atingere posibilităţii de a aplica restricţii privind dreptul de stabilire care sunt compatibile cu prezentul tratat<QUOT.END ID="QE0028" REF.START="QS0028" CODE="201D"/>.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>33.</NO.P><TXT>în prezenta cauză, se pare că legislaţia din Regatul Unit, dat fiind modul de redactare a fiecăreia dintre versiunile modificate prezentate Curţii, se aplică doar în situaţiile în care o societate are (sau a avut la momentele relevante) o influenţă certă asupra deciziilor unei alte societăţi în sensul jurisprudenţei Curţii. Astfel, potrivit legislaţiei în vigoare anterior modificărilor din 1995, articolul 209 alineatul 2 litera e) din TA se aplica în special împrumuturilor acordate de o societate nerezidentă unei filiale rezidente, deţinută în proporţie de 75 % de societatea împrumutătoare, sau atunci când cele două societăţi erau filiale deţinute în proporţie de 75 % de o societate nerezidentă terţă (cu alte cuvinte, atunci când împrumutul era acordat printr-o altă filială a societăţii-mamă). Această condiţie de aplicabilitate a fost menţinută şi în urma modificărilor introduse prin legea finanţelor din 1995<NOTE NOTE.ID="E0020" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea articolul 209 alineatul 2 litera da) din TA.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>34.</NO.P><TXT>Situaţia s-a schimbat oarecum odată cu legea finanţelor din 1998, în temeiul căreia operaţiunile cărora anterior li se aplicau regulile specifice privind subcapitalizarea erau supuse regulilor generale aplicabile în Regatul Unit referitoare la preţul de transfer. Totuşi, acestea din urmă se aplică numai atunci când există condiţii convenite sau impuse în cadrul unei operaţiuni încheiate între două societăţi aflate sub control comun, cu alte cuvinte atunci când una dintre aceste societăţi participă, direct sau indirect, la gestiunea, la controlul sau la capitalul celeilalte societăţi ori atunci când aceeaşi persoană participă, direct sau indirect, la gestiunea, la controlul sau la capitalul acestor două societăţi<NOTE NOTE.ID="E0021" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Anexa 28AA alineatul 1 punctul 1) litera b) din TA.</P></NOTE>. în opinia noastră, această condiţie este suficientă pentru a arăta că, în speţă, criteriul <QUOT.START ID="QS0029" REF.END="QE0029" CODE="201E"/>influenţei certe<QUOT.END ID="QE0029" REF.START="QS0029" CODE="201D"/> este satisfăcut, în orice caz, în fiecare dintre litigiile pilot este implicată o filială rezidentă în Regatul Unit deţinută, direct sau indirect, cel puţin în proporţie de 75 % de o societatemamă<?PAGE NO="I-2128"?> nerezidentă sau de o altă societate nerezidentă, deţinută la rândul ei în proporţie de 75 % de societatea-mamă. într-adevăr, s-ar putea susţine că, în speţă, concluzia potrivit căreia articolul 43 CE se aplică, în temeiul prevederii exprese a legislaţiei din Regatul Unit, este susţinută de însăşi raţiunea existenţei regulilor naţionale privind subcapitalizarea şi a celor privind preţul de transfer, care, după cum am remarcat anterior, se bazează pe ideea că, în anumite împrejurări, poate fi avantajos pentru situaţia fiscală globală a grupurilor transfrontaliere să se urmărească un acord în ceea ce priveşte condiţiile sau natura unei operaţiuni, altul decât cel asupra căruia s-ar conveni în condiţii de concurenţă deplină. Această idee este valabilă doar în cazul grupurilor, cu alte cuvinte atunci când societatea-mamă (şi/sau o societate intermediară membră a grupului) are o influenţă certă asupra filialelor deţinute<NOTE NOTE.ID="E0022" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea de asemenea articolul 4 alineatul (1) din Convenţia privind arbitrajul, potrivit căruia aplicarea regulilor referitoare la preţul de transfer prevăzute în convenţie este condiţionată de participarea directă sau indirectă a unei întreprinderi dintr-un stat membru la gestiunea, la controlul sau la capitalul unei întreprinderi dintr-un alt stat membru şi de participarea directă sau indirectă a aceloraşi întreprinderi la gestiunea, la controlul sau la capitalul unei întreprinderi dintr-un stat şi ale unei întreprinderi dintr-un alt stat. A se vedea în acelaşi sens articolul 9 alineatul (1) din Modelul de convenţie cu privire la impozitele pe venit şi pe capital al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) adnotat, OCDE, Paris, 1977, cu modificările ulterioare.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>35.</NO.P><TXT>Prin urmare, legislaţia în cauză a Regatului Unit trebuie examinată sub aspectul compatibilităţii cu prevederile tratatului referitoare la libertatea de stabilire. în mod cert, aceasta înseamnă că articolul 49 CE, care presupune o stabilire temporară, şi nu permanentă, într-un alt stat membru, nu este aplicabil<NOTE NOTE.ID="E0023" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea de exemplu hotărârea din <DATE ISO="19861204">4 decembrie 1986</DATE>, Comisia/Germania (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-205/84" YEAR="1986" PAGE.ECR="I-3755">C-205/84, Rec, p. I-3755</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE>. în schimb, este posibil, în principiu, ca prevederile tratatului referitoare la libera circulaţie a capitalurilor să se aplice concomitent cu cele referitoare la libertatea de stabilire<NOTE NOTE.ID="E0024" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea din <DATE ISO="19951114">14 noiembrie 1995</DATE>, Svensson şi Gustavsson (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-484/93" YEAR="1995" PAGE.ECR="I-3955">C-484/93, Rec, p. I-3955</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE>. în această privinţă, am face trimitere la concluziile avocatului general Alber prezentate în cauza Baars, care a susţinut că, atunci când libera circulaţie a capitalurilor şi libertatea de stabilire sunt deopotrivă potenţial aplicabile, Curtea trebuie să determine care dintre aceste libertăţi este în mod direct restrânsă prin dispoziţiile naţionale relevante. Astfel, atunci când ambele libertăţi sunt direct afectate, avocatul general a apreciat că dispoziţiile naţionale ar trebui analizate sub aspectul compatibilităţii cu articolele 43 şi 56 CE. Dimpotrivă, atunci când se aduce direct atingere libertăţii de stabilire, astfel încât obstacolul în calea libertăţii de stabilire ce rezultă determină indirect o reducere a fluxurilor de capitaluri între statele membre, se aplică doar dispoziţiile privind libertatea de stabilire<NOTE NOTE.ID="E0025" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Baars, citată la nota de subsol 19, punctul 26. A se vedea de asemenea concluziile noastre prezentate în cauza Reisch şi alţii (hotărârea din <DATE ISO="20020305">5 martie 2002</DATE>, <REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-515/99+C-519/99—C-524/99+C-526/99—C-540/99" YEAR="2002" PAGE.ECR="I-2157">C-515/99, C-519/99-C-524/99 şi C-527/99-C-540/99, Rec, p. I-2157, punctul 59</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE>. în mod respectuos, achiesăm la această opinie.</TXT></NP><NP><NO.P>36.</NO.P><TXT>în cazul aplicării acestui criteriu în prezenta cauză, considerăm că, deşi exercitarea libertăţii de stabilire de către o societate-mamă nerezidentă prin înfiinţarea<?PAGE NO="I-2129"?> unei filiale rezidente implică inevitabil un flux de capitaluri înspre Regatul Unit necesar înfiinţării acestei filiale, acest flux de capitaluri este doar o consecinţă absolut indirectă a unei astfel de stabiliri. Rezultă că legislaţia în cauză a Regatului Unit trebuie examinată doar în ceea ce priveşte compatibilitatea cu articolul 43 CE.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="2"><TITLE><TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Prima întrebare</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>37.</NO.P><TXT>Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă articolele 43 CE, 49 CE sau 56 CE interzic unui stat membru să menţină în vigoare şi să aplice dispoziţii de natura celor din articolele 209 şi 212 şi din anexa 28AA la TA din 1988, care impun restricţii în ceea ce priveşte posibilitatea pentru o societate rezidentă în acel stat membru de a deduce, în scopuri fiscale, dobânzile plătite pentru fondurile împrumutate de la o societate-mamă, directă sau indirectă, rezidentă într-un alt stat membru, în condiţiile în care societatea împrumutată nu ar fi supusă unor astfel de restricţii dacă societatea-mamă ar fi fost rezidentă în statul societăţii împrumutate.</TXT></NP><NP><NO.P>38.</NO.P><TXT>Litigiul pilot relevant pentru această întrebare este cel al grupului Lafarge. Pentru motivele mai sus enunţate, vom examina doar compatibilitatea legislaţiei în cauză cu articolul 43 CE.</TXT></NP><NP><NO.P>39.</NO.P><TXT>Este cert că, deşi fiscalitatea directă este de competenţa statelor membre, acestea din urmă trebuie totuşi să o exercite cu respectarea dreptului comunitar, care include interdicţia prevăzută la articolul 43 CE de a restrânge înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru<NOTE NOTE.ID="E0026" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea de exemplu hotărârea din <DATE ISO="20051213">13 decembrie 2005</DATE>, Marks &amp; Spencer (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-446/05" YEAR="2005" PAGE.ECR="I-10837">C-446/03, Rec, p. I-10837, punctul 29</REF.DOC.ECR> şi jurisprudenţa citată).</P></NOTE>. Articolul 43 al doilea paragraf CE prevede că libertatea de stabilire include constituirea şi administrarea întreprinderilor într-un stat membru în condiţiile definite pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire.</TXT></NP><NP><NO.P>40.</NO.P><TXT>După cum am precizat în concluziile noastre prezentate în cauzele Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, Test Claimants in the FII Group Litigation, Kerckhaert şi Morres, precum şi Denkavit<NOTE NOTE.ID="E0027" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea concluziile noastre din <DATE ISO="20060223">23 februarie 2006</DATE> prezentate în cauza Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-374/04" YEAR="2006" PAGE.ECR="I-11673">C-374/04, Rec, p. I-11673, punctul 32</REF.DOC.ECR> şi următoarele), concluziile noastre din <DATE ISO="20060406">6 aprilie 2006</DATE> prezentate în cauza Test Claimants in the FII Group Litigation (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-446/04" YEAR="2006" PAGE.ECR="I-11753">C-446/04, Rec, p. I-11753, punctul 37</REF.DOC.ECR> şi următoarele), concluziile noastre din <DATE ISO="20060406">6 aprilie 2006</DATE> prezentate în cauza Kerckhaert şi Morres (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-513/04" YEAR="2006" PAGE.ECR="I-10967">C-513/04, Rec, p. I-10967, punctele 18 şi 19</REF.DOC.ECR>) şi concluziile noastre din <DATE ISO="20060427">27 aprilie 2006</DATE> prezentate în cauza Denkavit International şi Denkavit France (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-170/05" YEAR="2006" PAGE.ECR="I-11949">C-170/05, Rec, p. I-11949, punctul 20</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE>, articolul 43 CE se aplică atunci când tratamentul fiscal diferit al situaţiilor transfrontaliere de al celor pur interne nu este o<?PAGE NO="I-2130"?> consecinţă directă şi logică a faptului că, în stadiul actual de dezvoltare a dreptului comunitar, obligaţiile fiscale ale contribuabililor pot fi diferite în funcţie de situaţiile, transfrontaliere sau pur interne, avute în vedere<NOTE NOTE.ID="E0028" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Pentru o analiză mai detaliată a acestei probleme, a se vedea punctele 31-54 din concluziile noastre prezentate în cauza Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, citată la nota de subsol 27.</P></NOTE>. Aceasta semnifică în special faptul că, pentru a intra sub incidenţa articolului 43 CE, tratamentul fiscal defavorabil trebuie să fie rezultatul unei discriminări, directe sau disimulate, provenind din dispoziţiile unui anumit sistem fiscal, şi nu din simple neconcordanţe sau repartizări ale competenţelor fiscale între două sau mai multe sisteme fiscale ale unor state membre ori din coexistenţa administraţiilor fiscale naţionale (pe care le-am denumit <QUOT.START ID="QS0030" REF.END="QE0030" CODE="201E"/>cvasirestricţii<QUOT.END ID="QE0030" REF.START="QS0030" CODE="201D"/>)<NOTE NOTE.ID="E0029" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Ibidem, punctul 55; a se vedea de asemenea concluziile noastre prezentate în cauza Denkavit, citată la nota de subsol 27, punctul 20.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>41.</NO.P><TXT>în cazul aplicării acestui criteriu în prezenta cauză, prima întrebare este dacă regulile aplicabile în Regatul Unit au drept rezultat, astfel cum susţin reclamanţii din litigiile pilot, un tratament fiscal defavorabil pentru filialele rezidente în Regatul Unit în funcţie de locul în care au sediul societăţile-mamă directe sau indirecte ale acestora. în caz afirmativ, următoarea întrebare este dacă un astfel de tratament fiscal defavorabil este doar rezultatul unei cvasirestricţii şi astfel nu intră sub incidenţa articolului 43 CE. în caz contrar, ultima întrebare este dacă tratamentul fiscal defavorabil este rezultatul unei discriminări şi dacă această discriminare poate fi justificată.</TXT></NP><GR.SEQ LEVEL="3"><TITLE><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Tratament fiscal defavorabil pentru filialele rezidente în Regatul Unit în funcţie de locul în care au sediul societăţile-mamă directe sau indirecte ale acestora?</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>42.</NO.P><TXT>Considerăm că este evident faptul că dispoziţiile în litigiu, în versiunea în vigoare până în 2004, determinau, prin diferenţa de tratament fiscal pe care o prevedeau, un tratament fiscal defavorabil pentru filialele rezidente în Regatul Unit deţinute de socie-tăţi-mamă nerezidente comparativ cu cel pentru filialele rezidente în Regatul Unit deţinute doar de societăţi-mamă rezidente.</TXT></NP><NP><NO.P>43.</NO.P><TXT>în primul rând, diferenţa de tratament fiscal prevăzută de dispoziţiile aplicabile în Regatul Unit exista în mod efectiv între filialele rezidente în Regatul Unit în funcţie de locul în care au sediul societăţile-mamă ale acestora. Astfel:</TXT><P><LIST TYPE="DASH"><ITEM><P>Conform legislaţiei naţionale aplicabile până în 1995, dacă dobânzile aferente unui împrumut plătite de către o societate - unei societăţi împrumutătoare, fie rezidente, fie nerezidente -erau, în principiu, considerate profituri distribuite în măsura în care depăşeau valoarea unei remunerări economice rezonabile a împrumutului respectiv<NOTE NOTE.ID="E0030" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Articolul 209 alineatul 2 litera d) din TA.</P></NOTE>, în schimb, în cazul dobânzilor plătite către o societate împrumutătoare nerezidentă care era membră a aceluiaşi grup de societăţi, acestea erau întotdeauna<?PAGE NO="I-2131"?> considerate profit distribuit<NOTE NOTE.ID="E0031" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Articolul 209 alineatul 2 litera e) punctul iv) din TA.</P></NOTE>. Altfel spus, dobânzile plătite către o societate împrumutătoare nerezidentă nu erau niciodată considerate ca atare din punctul de vedere al legislaţiei fiscale a Regatului Unit.</P></ITEM><ITEM><P>Conform legislaţiei naţionale aplicabile între 1995 şi 1998, prevederea care considera profituri distribuite dobânzile plătite unei societăţi membre a aceluiaşi grup de societăţi, atunci când aceste dobânzi depăşeau ceea ce s-ar fi plătit în condiţii de concurenţă deplină<NOTE NOTE.ID="E0032" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Articolul 209 alineatul 2 litera da) din TA.</P></NOTE>, nu se aplica atunci când atât beneficiarul, cât şi plătitorul erau supuşi la impozitul pe profit în Regatul Unit<NOTE NOTE.ID="E0033" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Articolul 212 alineatele 1 şi 3 din TA, astfel cum a fost modificat.</P></NOTE>. (în mod evident, diferenţa de tratament întemeiată pe faptul că beneficiarul este sau nu supus la plata impozitului pe profit în Regatul Unit prezintă relevanţă mai ales atunci când beneficiarul este constituit din punct de vedere juridic sau îşi desfăşoară activitatea în principal într-un stat membru, altul decât Regatul Unit.)</P></ITEM><ITEM><P>Conform legislaţiei aplicabile între 1998 şi 2004, dobânzile plătite între societăţi din cadrul aceluiaşi grup intrau sub incidenţa regulilor din Regatul Unit referitoare la preţul de transfer<NOTE NOTE.ID="E0034" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Anexa 28AA la TA.</P></NOTE>. Cu toate acestea, se considera că termenii conveniţi în cadrul unei operaţiuni nu ofereau un avantaj potenţial niciuneia dintre părţile respective atunci când, printre altele, cealaltă parte la operaţiune era de asemenea supusă la plata impozitului pe venit sau pe profit în Regatul Unit (şi dacă alte condiţii concrete erau de asemenea îndeplinite)<NOTE NOTE.ID="E0035" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Anexa 28AA alineatul 5 punctul 2 la TA.</P></NOTE>.</P></ITEM></LIST></P></NP><NP><NO.P>44.</NO.P><TXT>Totuşi, legea finanţelor din 2004 a modificat această diferenţiere în sensul că regulile referitoare la preţul de transfer urmau să se aplice pe viitor şi în cazul în care cele două părţi la operaţiune sunt supuse la plata impozitului în Regatul Unit. în mod evident, această modificare a urmărit şi a avut ca efect înlăturarea diferenţei de tratament amintite (chiar dacă, după cum vom arăta în continuare, a fost de natură să extindă aplicarea legislaţiei din Regatul Unit la cazurile care depăşeau raţiunea existenţei sale). Drept urmare, legislaţia din Regatul Unit aplicabilă începând din 2004 nu intră sub incidenţa articolului 43 CE; aprecierile pe care le vom expune sunt, aşadar, aplicabile doar legislaţiei în vigoare până la această dată.</TXT></NP><NP><NO.P>45.</NO.P><TXT>în al doilea rând, tratamentul aplicat în cazul filialelor aflate în relaţie cu grupuri de societăţi nerezidente era evident defavorabil pe plan fiscal. Din punctul de vedere al<?PAGE NO="I-2132"?> filialei, reconsiderarea dobânzilor, în parte sau în totalitate, drept profituri distribuite echivala cu lipsa posibilităţii de a deduce astfel de dobânzi din profitul impozabil al filialei, astfel încât, dacă celelalte condiţii ar fi fost identice, impozitul datorat astfel în Regatul Unit ar fi fost mai ridicat decât impozitul datorat în lipsa acestei reconsiderări. Mai mult, în cazurile în care sistemul privind impozitul anticipat pe profit din Regatul Unit (Advance Corporation Tax) era încă în vigoare - sistem desfiinţat în 1999 -, reconsiderarea însemna că filiala datora impozitul anticipat pe profit în momentul efectuării <QUOT.START ID="QS0031" REF.END="QE0031" CODE="201E"/>distribuirii<QUOT.END ID="QE0031" REF.START="QS0031" CODE="201D"/>.</TXT></NP><NP><NO.P>46.</NO.P><TXT>În această privinţă, Regatul Unit susţine că, în măsura în care criteriul de diferenţiere este naţionalitatea sau sediul societăţii-mamă, iar nu al filialei rezidente în Regatul Unit, nu există o diferenţiere în funcţie de naţionalitate în sensul articolului 43 CE. Mai mult, presupunând că legislaţia în cauză ar putea descuraja societăţile-mamă să înfiinţeze filiale în Regatul Unit atunci când doresc să o facă, Regatul Unit susţine că o astfel de posibilitate nu este o consecinţă suficient de directă şi de certă a legislaţiei sale pentru a cădea sub incidenţa articolului 43 CE, prin analogie cu hotărârea Keck şi Mithouard (din <DATE ISO="19951124">24 noiembrie 1995</DATE>, <REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-267/91+C-268/91" YEAR="1995" PAGE.ECR="I-6097">C-267/91 şi C-268/91, Rec, p. I-6097</REF.DOC.ECR>) privind libera circulaţie a mărfurilor. în opinia Regatului Unit, nu exista vreun obstacol real pentru ca societăţile-mamă nerezidente să înfiinţeze sedii secundare în această ţară sau probe din care să rezulte că reclamanţii au fost descurajaţi în realitate să înfiinţeze astfel de sedii. în realitate, Regatul Unit a dorit să încurajeze astfel de investiţii pe teritoriul său. Scopul legislaţiei era mai curând asigurarea unui tratament egal pentru filialele rezidente în Regatul Unit prin eliminarea unei <QUOT.START ID="QS0032" REF.END="QE0032" CODE="201E"/>lacune<QUOT.END ID="QE0032" REF.START="QS0032" CODE="201D"/> de care nu beneficiau decât grupurile de societăţi transfrontaliere, cu excluderea grupurilor de societăţi rezidente doar în Regatul Unit.</TXT></NP><NP><NO.P>47.</NO.P><TXT>Niciunul dintre aceste argumente nu pare convingător. în primul rând, împrejurarea că diferenţa de tratament se face în funcţie de locul în care este stabilită socie-tatea-mamă, şi nu filiala însăşi, nu exclude posibilitatea ca aceasta să constituie o diferenţă de tratament relevantă în sensul articolului 43 CE. Astfel cum s-a pronunţat Curtea în cauze precum Metallgesellschaft şi alţii şi Lankhorst-Hohorst, domeniul de aplicare al articolului 43 CE include, în principiu, legislaţia care prevede o diferenţă de tratament între filialele rezidente în Regatul Unit în funcţie de faptul dacă societăţile-mamă ale acestora au sau nu sediul în această ţară, atunci când această diferenţă de tratament duce la acordarea unui avantaj fiscal filialelor ale căror socie-tăţi-mamă au sediul pe acest teritoriu<NOTE NOTE.ID="E0036" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea, de exemplu, hotărârea din <DATE ISO="20010308">8 martie 2001</DATE>, Metallgesellschaft şi alţii (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-397/98+C-410/98" YEAR="2001" PAGE.ECR="I-1727">C-397/98 şi C-410/98, Rec, p. I-1727, punctele 43 şi 44</REF.DOC.ECR>), şi hotărârea Lankhorst-Hohorst, citată la nota de subsol 2, punctele 27-32.</P></NOTE>. în al doilea rând, în ceea ce priveşte pretinsul efect indirect al legislaţiei Regatului Unit asupra deciziilor societăţilor-mamă nerezidente de înfiinţare a unei filiale în Regatul Unit, subliniem că, pentru ca articolul 43 CE să fie aplicabil, este suficientă dovedirea unei diferenţe de tratament relevante şi a unui avantaj fiscal. Nu este necesar să se dovedească<?PAGE NO="I-2133"?> faptul că anumite societăţi nerezidente au fost efectiv descurajate prin legislaţia în discuţie să îşi exercite dreptul de stabilire.</TXT></NP><NP><NO.P>48.</NO.P><TXT>Am adăuga faptul că nu considerăm suficientă aplicarea jurisprudenţei Keck şi Mithouard, dezvoltată în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor, pentru a aprecia compatibilitatea dispoziţiilor naţionale privind impozitele directe cu articolul 43 CE<NOTE NOTE.ID="E0037" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărâre citată la punctul 46 din prezentele concluzii.</P></NOTE>. în particular, după cum am arătat în concluziile noastre prezentate în cauza Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, conceptul <QUOT.START ID="QS0033" REF.END="QE0033" CODE="201E"/>restricţii<QUOT.END ID="QE0033" REF.START="QS0033" CODE="201D"/> privind libera circulaţie aplicabile în mod nediferenţiat utilizat în jurisprudenţa generală a Curţii referitoare la libera circulaţie nu poate fi transpus ca atare în mod eficient în materia impozitării directe. Mai mult, întrucât criteriile de stabilire a competenţei fiscale se întemeiază în general pe naţionalitate sau pe locul de stabilire, problema este mai curând de a şti dacă impozitarea directă naţională este direct sau indirect discriminatorie, spre deosebire de o <QUOT.START ID="QS0034" REF.END="QE0034" CODE="201E"/>cvasirestricţie<QUOT.END ID="QE0034" REF.START="QS0034" CODE="201D"/>, astfel cum a fost prezentată anterior<NOTE NOTE.ID="E0038" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, citată la nota de subsol 27, punctul 32 şi următoarele.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>49.</NO.P><TXT>Aceasta nu exclude posibilitatea de a lua oricând în considerare în procesul de evaluare a compatibilităţii cu articolul 43 CE gravitatea efectului avut asupra exercitării liberei circulaţii. Această gravitate poate juca un rol important în momentul analizei referitoare la justificare şi îndeosebi în momentul evaluării proporţionalităţii măsurii.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="3"><TITLE><TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Este tratamentul fiscal defavorabil rezultatul unei cvasirestricţii?</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>50.</NO.P><TXT>Următoarea întrebare este dacă tratamentul fiscal defavorabil aplicat filialelor rezidente în Regatul Unit controlate, direct sau indirect, de societăţi-mamă nerezidente rezultă exclusiv din cvasirestricţii - altfel spus, din restricţiile determinate de neconcordanţele sau din repartizarea competenţelor fiscale între două sau mai multe sisteme fiscale ale unor state membre (ceea ce înseamnă că articolul 43 CE nu se aplică), iar nu din discriminarea ce decurge din prevederile unui anumit sistem fiscal.</TXT></NP><NP><NO.P>51.</NO.P><TXT>în această privinţă, Regatul Unit susţine că dispoziţiile atacate vizau doar repartizarea competenţelor fiscale între acest stat şi cele cu care a semnat convenţii pentru evitarea dublei impuneri. în opinia acestuia, din raţionamentul Curţii în cauza Gilly<NOTE NOTE.ID="E0039" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea din <DATE ISO="19980512">12 mai 1998</DATE> (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-336/96" YEAR="1998" PAGE.ECR="I-2793">C-336/96, Rec, p. I-2793</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE> rezultă că articolul 43 CE nu se aplică deloc în prezenta cauză: acest articol se aplică doar exercitării atribuţiilor naţionale în materie fiscală, iar nu repartizării acestora. în particular, Regatul Unit afirmă că dispoziţiile în<?PAGE NO="I-2134"?> cauză reflectă repartizarea obţinută în urma negocierilor CDI aplicabile, în condiţiile în care toate CDI încheiate cu alte state membre cuprind o prevedere ce permite administraţiilor competente respective să accepte o ajustare compensatorie prin care oricărei creşteri a profiturilor impozabile în Regatul Unit îi corespunde o reducere egală ca valoare a profiturilor impozabile ale societăţii împrumutătoare în statul în care este stabilită.</TXT></NP><NP><NO.P>52.</NO.P><TXT>Acest argument nu ne convinge.</TXT></NP><NP><NO.P>53.</NO.P><TXT>Este adevărat că, astfel cum am arătat în concluziile noastre prezentate în cauza Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation<NOTE NOTE.ID="E0040" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărâre citată la nota de subsol 27, punctele 48-54.</P></NOTE>, în stadiul actual al dreptului comunitar, statele membre rămân singurele competente cu privire la alegerea criteriilor în materia competenţei fiscale şi la repartizarea (conform rangului de prioritate) a acesteia (conform dreptului fiscal internaţional). Curtea a admis aceasta în repetate rânduri, mai ales în cauzele Gilly şi D<NOTE NOTE.ID="E0041" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Gilly, citată la nota de subsol 39, şi hotărârea din <DATE ISO="20050705">5 iulie 2005</DATE>, D (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-376/03" YEAR="2005" PAGE.ECR="I-5821">C-376/03, Rec, p. I-5821</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE>. În prezent, dreptul comunitar nu oferă nici criterii alternative, nici temeiuri pentru a se stabili astfel de criterii. în plus, necesitatea repartizării între statele membre a competenţei privind impozitarea veniturilor operatorilor economici transfrontalieri (scindarea bazei impozabile) este o consecinţă ineluctabilă a faptului că sistemele de impozitare directă sunt naţionale: restricţiile care decurg dintr-o astfel de repartizare ar trebui considerate în realitate cvasirestricţii care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 43 CE.</TXT></NP><NP><NO.P>54.</NO.P><TXT>Cu toate acestea, în opinia noastră, dispoziţiile din Regatul Unit în discuţie în prezenta cauză depăşesc simpla repartizare a competenţei între Regatul Unit şi statele cu care a încheiat CDI. Anterior anului 1998, acestea impuneau, în esenţă, reconsiderarea împrumuturilor acordate de societăţile-mamă nerezidente către filialele lor din Regatul Unit drept profit distribuit (reconsiderare impusă în toate cazurile până în 1995, cu excepţia situaţiilor în care existau în CDI prevederi contrare; după 1995, reconsiderarea era impusă atunci când dobânzile plătite depăşeau ceea ce s-ar fi plătit în condiţii de concurenţă deplină). în opinia noastră, aceasta reprezintă alegerea strict unilaterală făcută de Regatul Unit cu privire la modul în care doreşte să califice operaţiunile în scopuri fiscale pentru a-şi organiza propriul sistem fiscal şi a evita abuzurile -altfel spus, reprezintă alegerea făcută de Regatul Unit cu privire la modul în care doreşte să îşi exercite competenţa fiscală. Acest obiectiv fundamental al dispoziţiilor este clar, fie că este stipulat în legi naţionale, fie într-o CDI, astfel cum s-a întâmplat în anumite cazuri înainte de 1995. în plus, această alegere unilaterală a fost făcută în contextul unei alegeri anterioare, prin care Regatul Unit a decis să facă distincţie între tratamentul fiscal al dobânzilor plătite (considerate de legislaţia din Regatul Unit ca fiind<?PAGE NO="I-2135"?> plăţi deductibile, efectuate înainte de impozitare) şi cel al profitului distribuit (considerat de legislaţia din Regatul Unit ca fiind o plată nedeductibilă, efectuată după impozitare). În mod similar, deşi, începând din 1998, Regatul Unit a răspuns la problema subcapitalizării mai curând prin aplicarea regulilor referitoare la preţul de transfer decât printr-o legislaţie specifică, nu este mai puţin adevărat că alegerea de a considera, pentru a evita eludarea legislaţiei fiscale a Regatului Unit, anumite operaţiuni încheiate între societăţi ale aceluiaşi grup ca fiind încheiate în condiţii de concurenţă deplină reprezintă totuşi o alegere unilaterală a Regatului Unit.</TXT></NP><NP><NO.P>55.</NO.P><TXT>Am adăuga că posibilitatea ca astfel de practici să fie acceptate în dreptul internaţional fiscal nu înseamnă în mod obligatoriu că ele reprezintă o regulă de repartizare a competenţei fiscale şi nici că o astfel de practică este conformă cu articolul 43 CE<NOTE NOTE.ID="E0042" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea, de exemplu, concluziile noastre prezentate în cauza Kerkhaert şi Morres, citată la nota de subsol 27, punctul 37, şi în cauza Denkavit International şi Denkavit France, citată la nota de subsol 27, punctul 43.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>56.</NO.P><TXT>Nici argumentul invocat de Regatul Unit potrivit căruia CDI încheiate cu statele membre cuprind prevederi care impun celeilalte părţi contractante să compenseze orice reconsiderare efectuată de autorităţile Regatului Unit nu este de natură să schimbe această analiză. Apreciem că astfel de prevederi vizează reducerea, prin intermediul unei CDI bilaterale, a unei duble impuneri potenţiale cauzate de dispoziţiile unilaterale din Regatul Unit privind reconsiderarea (spre exemplu, pentru a se evita cauzele în care Regatul Unit reconsideră plata unei dobânzi profit distribuit, în timp ce statul în care se află sediul societăţii-mamă continuă să o considere dobândă). Dispoziţiile în discuţie nu exclud caracterul unilateral al dispoziţiei naţionale originale care constituie temeiul prevederilor cuprinse în CDI. Totuşi, astfel cum am remarcat şi în concluziile noastre prezentate în cauzele Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation şi Denkavit International şi Denkavit France<NOTE NOTE.ID="E0043" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Concluziile prezentate în cauza Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, citată la nota de subsol 27, punctul 70 şi următoarele, şi concluziile prezentate în cauza Denkavit International şi Denkavit France, citată la nota de subsol 27, punctul 33 şi următoarele.</P></NOTE> şi cum vom arăta în continuare, efectul acestor prevederi ale CDI asupra situaţiei unui anumit contribuabil ar trebui luat în considerare în momentul în care se determină dacă legislaţia unui stat membru este efectiv discriminatorie - în special atunci când în realitate există o diferenţă de tratament între rezidenţi şi nerezidenţi care are ca rezultat un dezavantaj fiscal.</TXT></NP><NP><NO.P>57.</NO.P><TXT>Prin urmare, tratamentul fiscal defavorabil pe care legislaţia din Regatul Unit îl aplică filialelor rezidente deţinute de socie-tăţi-mamă nerezidente, raportat la cel aplicat filialelor deţinute de societăţi-mamă rezidente, nu poate fi considerat o simplă<?PAGE NO="I-2136"?> cvasirestricţie, ci mai curând o diferenţă de tratament ce decurge exclusiv din prevederile unui anumit sistem fiscal</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="3"><TITLE><TI><NP><NO.P>3.</NO.P><TXT>Este tratamentul fiscal defavorabil rezultatul unei discriminări?</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>58.</NO.P><TXT>Ultima întrebare este dacă tratamentul fiscal defavorabil poate fi considerat ca fiind rezultatul unei discriminări. Curtea s-a pronunţat în sensul că discriminarea constă în aplicarea de reguli diferite pentru situaţii comparabile sau în aplicarea aceleiaşi reguli pentru situaţii diferite, cu excepţia cazului în care o astfel de diferenţiere este justificată<NOTE NOTE.ID="E0044" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea, de exemplu, hotărârea din <DATE ISO="19990429">29 aprilie 1999</DATE>, Royal Bank of Scotland (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-311/97" YEAR="1999" PAGE.ECR="I-2651">C-311/97, Rec, p. I-2651</REF.DOC.ECR> şi jurisprudenţa citată).</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>59.</NO.P><TXT>După cum am menţionat mai sus, anterior modificărilor din 2004, Regatul Unit a aplicat dispoziţii diferite pentru filialele rezidente deţinute de societăţi-mamă nerezidente, având drept rezultat un dezavantaj fiscal pentru aceste filiale. Prin urmare, apare drept evident că această situaţie ar trebui considerată o diferenţă de tratament pentru întreprinderile aflate în situaţii comparabile; de altfel, Regatul Unit nu a contestat acest fapt în observaţiile sale. Prin natura şi întinderea sa, competenţa fiscală relevantă exercitată de Regatul Unit asupra filialelor rezidente deţinute de societăţi-mamă nerezidente a fost, în principiu, aceeaşi cu cea exercitată asupra filialelor rezidente deţinute de societăţi-mamă rezidente. în exercitarea acestei competenţe, articolul 43 CE impunea ca Regatul Unit să nu aplice un tratament fiscal diferit filialelor rezidente doar în funcţie de locul în care au sediul societă-ţile-mamă ale acestora. La o primă vedere, Regatul Unit nu şi-a îndeplinit această obligaţie.</TXT></NP><NP><NO.P>60.</NO.P><TXT>Cu toate acestea, Regatul Unit are dreptul să dovedească că această diferenţă de tratament era justificată. Pentru aceasta, Regatul Unit trebuie să facă dovada că legislaţia sa (1) urmăreşte un obiectiv legitim, compatibil cu tratatul şi se justifică prin motive imperative de interes general, (2) poate garanta realizarea obiectivului în cauză şi (3) nu excedează ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv<NOTE NOTE.ID="E0045" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea hotărârea Marks &amp; Spencer, citată la nota de subsol 26, punctul 35.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>61.</NO.P><TXT>în această privinţă, Regatul Unit susţine că legislaţia sa reprezenta un răspuns proporţional faţă de obiective politice legitime, care pot fi calificate, printre altele, drept obiective de coeziune fiscală (precum în hotărârea Bachmann<NOTE NOTE.ID="E0046" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea din <DATE ISO="19920128">28 ianuarie 1992</DATE>, Bachmann (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-204/90" YEAR="1992" PAGE.ECR="I-249">C-204/90, Rec, p. I-249</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE>), prevenirea evaziunii fiscale (precum în hotărârea ICI<NOTE NOTE.ID="E0047" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea din <DATE ISO="19980716">16 iulie 1998</DATE>, ICI (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-264/96" YEAR="1998" PAGE.ECR="I-4695">C-264/96, Rec, p. I-4695</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE>) sau necesitatea de a împiedica aranjamentele<?PAGE NO="I-2137"?> pur artificiale al căror unic scop este eludarea legislaţiei fiscale naţionale. în esenţă, aceste obiective pot fi regrupate, în opinia Regatului Unit, sub obiectivul legitim al asigurării unui tratament fiscal echitabil şi coerent, în special prin impozitarea activităţii economice a societăţii împrumutate în statul în care aceasta a fost desfăşurată. Vom examina succesiv aplicabilitatea acestor justificări.</TXT></NP><GR.SEQ LEVEL="4"><TITLE><TI><NP><NO.P>a)</NO.P><TXT>Justificarea întemeiată pe combaterea practicilor abuzive</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>62.</NO.P><TXT>Curtea a admis în repetate rânduri că, în principiu, statele membre pot adopta măsuri privind impozitarea directă, care în mod normal ar fi considerate discriminatorii, atunci când acestea sunt justificate prin dorinţa de a preveni abuzurile de drept (deşi, până în prezent, Curtea nu a constatat nicio măsură naţională care să fie justificată astfel). Acest fapt a fost evidenţiat cel mai recent în hotărârea Marks &amp; Spencer, unde Curtea a apreciat că, în principiu, o dispoziţie naţională prin care se limitează posibilitatea de a deduce pierderile transfrontaliere putea fi justificată prin riscul de evaziune fiscală şi în special prin riscul ca, în cadrul unui grup de societăţi, pierderile să fie transferate societăţilor stabilite în statele membre unde se aplică cele mai ridicate impozite şi unde valoarea fiscală a pierderilor este, prin urmare, cea mai ridicată<NOTE NOTE.ID="E0048" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Marks &amp; Spencer, citată la nota de subsol 26, punctele 49 şi 50.</P></NOTE>. Recunoaşterea acestei justificări se regăseşte de asemenea în hotărârile Lankhorst-Hohorst, X &amp; Y şi ICI<NOTE NOTE.ID="E0049" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Lankhorst-Hohorst, citată la nota de subsol 2, hotărârea din <DATE ISO="20021121">21 noiembrie 2002</DATE>, X şi Y (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-436/00" YEAR="2002" PAGE.ECR="I-10829">C-436/00, Rec, p. I-10829</REF.DOC.ECR>), hotărârea ICI, citată la nota de subsol 47.</P></NOTE>, precum şi în hotărârile Leur-Bloem (referitoare la directiva privind fuziunile), Halifax şi alţii (referitoare la impozitul indirect) şi în numeroase hotărâri referitoare la alte materii decât cea fiscală<NOTE NOTE.ID="E0050" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea din <DATE ISO="19970717">17 iulie 1997</DATE>, Leur-Bloem (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-28/95" YEAR="1997" PAGE.ECR="I-4161">C-28/95, Rec, p. I-4161</REF.DOC.ECR>), şi hotărârea Halifax şi alţii (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-255/02" YEAR="2006" PAGE.ECR="I-1609">C-255/02, Rec, p. I-1609</REF.DOC.ECR>). A se vedea de asemenea hotărârea din <DATE ISO="19980512">12 mai 1998</DATE>, Kefalas şi alţii (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-367/96" YEAR="1998" PAGE.ECR="I-2843">C-367/96, Rec, p. I-2843</REF.DOC.ECR>), şi hotărârea din 14 decembrie, Emsland-Stärke (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-110/99" YEAR="2000" PAGE.ECR="I-11569">C-110/99, Rec, p. I-11569</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>63.</NO.P><TXT>Acceptarea unei astfel de justificări are la bază următorul motiv: în principiu, este perfect admisibil şi chiar fundamental din punctul de vedere al noţiunii de piaţă internă ca toţi contribuabilii să urmărească să îşi organizeze operaţiunile fiscale (transfrontaliere) în modul cel mai avantajos pentru aceştia<NOTE NOTE.ID="E0051" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea, de exemplu, hotărârea Curţii în cauza Halifax şi alţii, citată la nota de subsol 50, punctul 73. A se vedea de asemenea hotărârea din <DATE ISO="19991026">26 octombrie 1999</DATE>, Eurowings Luftverkehrs (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-294/97" YEAR="1999" PAGE.ECR="I-7447">C-294/97, Rec, p. I-7447</REF.DOC.ECR>): <QUOT.START ID="QS0035" REF.END="QE0035" CODE="201E"/>Un eventual avantaj fiscal pentru prestatorii de servicii care rezultă din impozitarea redusă la care sunt supuşi în statul membru în care sunt stabiliţi nu ar putea permite unui alt stat membru să justifice un tratament fiscal mai defavorabil aplicabil destinatarilor serviciilor stabiliţi în acest din urmă stat [...] După cum a subliniat în mod întemeiat Comisia, astfel de prelevări fiscale compensatorii ar aduce atingere fundamentelor înseşi ale pieţei comune<QUOT.END ID="QE0035" REF.START="QS0035" CODE="201D"/> (punctele 44 şi 45).</P></NOTE>. Totuşi, acest lucru este admis numai în măsura în care operaţiunea are fundamente reale, altfel spus, nu este un aranjament pur artificial destinat abuzării şi eludării legislaţiei fiscale naţionale<NOTE NOTE.ID="E0052" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea în special formulările utilizate în hotărârile Curţii Lankhorst-Hohorst, citată la nota de subsol 2, şi ICI, citată la nota de subsol 47.</P></NOTE>. De<?PAGE NO="I-2138"?> exemplu, simplul fapt că o societate rezidentă înfiinţează un sediu secundar într-un alt stat membru nu ar putea, în sine, să întemeieze o prezumţie generală de evaziune fiscală sau de eludare<NOTE NOTE.ID="E0053" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza Cadbury Schweppes şi Cadbury Schweppes Overseas, citată la nota de subsol 2, punctele 53 şi 56. A se vedea de asemenea hotărârea X şi Y, citată la nota de subsol 49, punctul 62.</P></NOTE>, chiar şi atunci când acel stat membru are un nivel de impozitare relativ scăzut (sau chiar un sistem care intră în domeniul de aplicare a definiţiei <QUOT.START ID="QS0036" REF.END="QE0036" CODE="201E"/>măsurilor fiscale prejudiciabile<QUOT.END ID="QE0036" REF.START="QS0036" CODE="201D"/> enunţate în Codul de conduită în domeniul fiscalităţii aplicabile întreprinderilor)<NOTE NOTE.ID="E0054" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza Cadbury Schweppes şi Cadbury Schweppes Overseas, citată la nota de subsol 2, punctul 54.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>64.</NO.P><TXT>Următoarea problemă este aceea de a şti dacă legislaţia Regatului Unit este capabilă să atingă acest obiectiv. Răspunsul este în mod cert afirmativ: dacă scopul urmărit de Regatul Unit este să se evite posibilitatea ca grupurile transfrontaliere să califice în mod abuziv şi artificial drept dobânzi aferente unui împrumut ceea ce în realitate este profit distribuit, atunci reconsiderarea dobânzii drept profit distribuit reprezintă în mod evident un mijloc eficient de combatere a unui astfel de abuz.</TXT></NP><NP><NO.P>65.</NO.P><TXT>În sfârşit, trebuie determinat dacă legislaţia Regatului Unit privind combaterea practicilor abuzive reprezintă un remediu proporţionat şi dacă este aplicată în mod proporţionat.</TXT></NP><NP><NO.P>66.</NO.P><TXT>în această privinţă, suntem de părere că, în funcţie de redactare şi de aplicarea sa, legislaţia prin care se urmăreşte evitarea subcapitalizării poate fi, în principiu, o măsură proporţionată de combatere a abuzurilor. Este adevărat că, în condiţiile în care societăţile au dreptul să îşi organizeze activităţile comerciale după cum doresc, în principiu, ar trebui să li se permită să îşi finanţeze filialele prin intermediul fondurilor proprii sau al împrumuturilor. Totuşi, această posibilitate ia sfârşit în momentul în care alegerea făcută de societate poate fi asimilată unui abuz de drept. Considerăm că principiul concurenţei depline, acceptat în dreptul internaţional fiscal ca fiind mijlocul adecvat pentru evitarea manipulărilor artificiale ale operaţiunilor transfrontaliere, este, în principiu, un punct de pornire valabil pentru a aprecia dacă o operaţiune este sau nu abuzivă. Aplicând raţionamentul dezvoltat de Curte în materia impozitelor indirecte şi în alte domenii decât cele fiscale, criteriul deplinei concurenţe reprezintă în acest context un factor obiectiv prin care se poate evalua dacă scopul esenţial al operaţiunii vizate este de a obţine un avantaj fiscal<NOTE NOTE.ID="E0055" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea hotărârea Halifax şi alţii, citată la nota de subsol 50, punctul 86.</P></NOTE>. Mai mult, considerăm că este legitim şi chiar demn de încurajare faptul că statele membre stabilesc anumite criterii rezonabile prin prisma cărora urmează să determine dacă o operaţiune respectă condiţiile de concurenţă deplină, iar în cazul nerespectării acestor criterii, să prezume că operaţiunea are caracter abuziv, cu excepţia cazului în care<?PAGE NO="I-2139"?> se dovedeşte contrariul<NOTE NOTE.ID="E0056" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Se poate face diferenţa între această hotărâre şi hotărâri precum Kefalas şi alţii, citată la nota de subsol 50, punctul 26 şi următoarele, unde Curtea s-a pronunţat în sensul că aplicarea unei prezumţii de practică abuzivă atunci când contribuabilul nu a întreprins o anumită acţiune este contrară dreptului comunitar [şi anume exercitarea unui drept de preferinţă conform articolului 29 alineatul (1) din A doua directivă 77/91/CEE a Consiliului din 13 decembrie de coordonare, în vederea echivalării, a garanţiilor impuse societăţilor comerciale în statele membre în înţelesul articolului 58 al doilea paragraf din tratat, pentru protejarea intereselor asociaţilor sau terţilor, în ceea ce priveşte constituirea societăţilor comerciale pe acţiuni şi menţinerea şi modificarea capitalului acestora (<REF.DOC.OJ COLL="L" NO.OJ="026" DATE.PUB="1977" PAGE.FIRST="1">JO 1977, L 26, p. 1</REF.DOC.OJ>, Ediţie specială, 17/vol. 1, p. 8)]. în astfel de situaţii, factorul care generează prezumţia nu ar putea fi considerat - contrar criteriului deplinei concurenţe în acest caz - un factor obiectiv prin care se poate stabili dacă scopul esenţial al operaţiunii vizate constă în obţinerea unui avantaj fiscal.</P></NOTE>. Stabilirea unor astfel de criterii este, în opinia noastră, în interesul securităţii juridice a contribuabililor, precum şi în interesul capacităţii operative a administraţiilor fiscale. Această abordare se opune, spre exemplu, utilizării unui singur criteriu fix aplicabil în toate cazurile -precum raportul fix între împrumuturi şi fondurile proprii - care nu permite luarea în considerare şi a altor circumstanţe.</TXT></NP><NP><NO.P>67.</NO.P><TXT>Cu toate acestea, modul de redactare şi aplicarea practică a unui astfel de criteriu trebuie să satisfacă de asemenea cerinţele proporţionalităţii. în opinia noastră, aceasta înseamnă că:</TXT><P><LIST TYPE="DASH"><ITEM><P>contribuabilul trebuie să poată dovedi că, deşi condiţiile în care s-a realizat operaţiunea nu au fost de concurenţă deplină, la baza acesteia au stat totuşi raţiuni comerciale reale, altele decât obţinerea unui avantaj fiscal. Altfel spus, după cum a precizat Curtea în hotărârea Halifax şi alţii, <QUOT.START ID="QS0037" REF.END="QE0037" CODE="201E"/>interzicerea practicilor abuzive nu este relevantă atunci când operaţiunile în cauză pot avea o altă justificare decât simpla obţinere a unor avantaje fiscale<QUOT.END ID="QE0037" REF.START="QS0037" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0057" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Halifax şi alţii, citată la nota de subsol 50, punctele 74 şi 75.</P></NOTE>. În acest context, un exemplu ar putea să îl constituie situaţia de fapt din cauza Lankhorst-Hohorst, în care Curtea a admis că scopul împrumutului a fost încercarea de a salva filiala prin reducerea cheltuielilor acesteia şi prin realizarea de economii prin reducerea sarcinii dobânzii aferente unui împrumut bancar. Cu toate acestea, se poate considera că situaţii similare (spre exemplu, atunci când o operaţiune nu s-a realizat în condiţii de concurenţă deplină, dar nu a avut totuşi caracter abuziv şi nu a fost realizată exclusiv pentru obţinerea de avantaje fiscale) sunt relativ excepţionale<NOTE NOTE.ID="E0058" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Lankhorst-Hohorst, citată la nota de subsol 2.</P></NOTE>;</P></ITEM><ITEM><P>atunci când contribuabilul invocă astfel de raţiuni de natură comercială, validitatea acestora trebuie evaluată de la caz la caz pentru a vedea dacă operaţiunile ar trebui considerate ca fiind pur artificiale şi având ca unic scop obţinerea unui avantaj fiscal;</P></ITEM><ITEM><P>informaţiile pe care contribuabilul trebuie să le furnizeze pentru a răsturna prezumţia nu ar trebui să fie disproporţionate şi nici nu ar trebui să facă excesiv de dificilă sau imposibilă răsturnarea prezumţiei;</P></ITEM><?PAGE NO="I-2140"?><ITEM><P>atunci când plata dobânzilor se dovedeşte a fi abuzivă (distribuiri de profit disimulate) în sensul de mai sus, numai partea excedentară a dobânzii, care depăşeşte ceea ce s-ar fi convenit în condiţii de concurenţă deplină, ar trebui reconsiderată profit distribuit şi, prin urmare, impozitată în statul în care este stabilită filiala şi</P></ITEM><ITEM><P>rezultatul unei astfel de examinări trebuie să poată face obiectul controlului judiciar<NOTE NOTE.ID="E0059" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea hotărârea Leur-Bloem, citată la nota de subsol 50, punctul 41.</P></NOTE>.</P></ITEM></LIST></P></NP><NP><NO.P>68.</NO.P><TXT>De asemenea, nu împărtăşim opinia că, pentru a se conforma articolului 43 CE, statele membre ar trebui să fie obligate să extindă aplicabilitatea legislaţiei privind sub-capitalizarea la situaţii pur interne în care nu există niciun risc posibil de abuz. Considerăm extrem de regretabil faptul că lipsa de claritate în privinţa domeniului de aplicare a justificărilor încălcării articolului 43 CE întemeiate pe combaterea practicilor abuzive a condus la situaţia ca statele membre, neştiind clar în ce măsură pot adopta legi privind combaterea abuzurilor care sunt la prima vedere <QUOT.START ID="QS0038" REF.END="QE0038" CODE="201E"/>discriminatorii<QUOT.END ID="QE0038" REF.START="QS0038" CODE="201D"/>, să considere necesar să extindă, din precauţie, aplicabilitatea legislaţiei privind subcapitalizarea la situaţii pur interne în care nu există niciun risc posibil de abuz<NOTE NOTE.ID="E0060" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Un exemplu este extinderea aplicabilităţii regulilor privind subcapitalizarea din Germania la situaţii pur interne după pronunţarea hotărârii Lankhorst-Hohorst, citată la nota de subsol 2.</P></NOTE>. O astfel de extindere a aplicabilităţii legislaţiei la situaţii care nu au nimic în comun cu raţiunea existenţei sale, din motive pur formale şi cu preţul unei sarcini administrative suplimentare considerabile pentru societăţile naţionale şi pentru administraţiile fiscale, este complet lipsită de sens şi chiar contraproductivă din perspectiva eficacităţii economice. Ca atare, această extindere este contrară principiilor pieţei comune.</TXT></NP><NP><NO.P>69.</NO.P><TXT>Am adăuga faptul că suntem de acord cu Comisia că, pentru ca aplicarea regulilor privind subcapitalizarea să fie proporţională cu obiectivul acestora, statul membru care le aplică trebuie să se asigure, prin intermediul CDI, ca reconsiderarea operaţiunilor pe teritoriul său fiscal să fie echilibrată printr-o reconsiderare corelativă (respectiv, din dobânzi încasate în dividende încasate) în statul membru în care este stabilită societa-tea-mamă. În opinia noastră, neglijarea acestui echilibru ar conduce la depăşirea a ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivul regulilor privind subcapitalizarea şi ar impune întregului grup de societăţi o sarcină disproporţionată (dubla impunere). După cum am remarcat anterior cu altă ocazie, efectul CDI asupra situaţiei unui contribuabil ar trebui luat în considerare la stabilirea compatibilităţii legislaţiei unui stat membru cu articolul 43 CE<NOTE NOTE.ID="E0061" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea concluziile noastre prezentate în cauzele Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, citată la nota de subsol 27, punctul 71 şi următoarele, şi Denkavit International şi Denkavit France, citată la nota de subsol 27, punctul 33 şi următoarele.</P></NOTE>. Aceasta nu înseamnă însă că, în cazul unei acţiuni referitoare la<?PAGE NO="I-2141"?> încălcarea articolului 43 CE, se poate invoca faptul că celălalt stat parte la CDI şi-a încălcat obligaţiile ce decurgeau din convenţie prin omisiunea de a reconsidera plăţile primite de societatea-mamă într-un mod compatibil cu reconsiderarea acestora de către Regatul Unit<NOTE NOTE.ID="E0062" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea, de exemplu, hotărârea Denkavit International şi Denkavit France, citată la nota de subsol 27, punctul 43.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>70.</NO.P><TXT>Din cele menţionate anterior rezultă cu claritate că modul de redactare şi modul de aplicare a legislaţiei specifice privind sub-capitalizarea sunt esenţiale pentru a determina dacă această legislaţie satisface criteriul proporţionalităţii.</TXT></NP><NP><NO.P>71.</NO.P><TXT>Spre exemplu, în singura cauză în care Curtea a analizat până în prezent o legislaţie naţională privind subcapitalizarea, respectiv cauza Lankhorst-Hohorst, legislaţia germană contestată prevedea că dobânzile plătite erau reconsiderate dacă valoarea împrumutului depăşea de trei ori valoarea participaţiei la capital deţinute de acţionar (cu alte cuvinte, un criteriu fix), această prezumţie putând fi răsturnată numai dacă filiala <QUOT.START ID="QS0039" REF.END="QE0039" CODE="201E"/>putea obţine aceste împrumuturi în condiţii identice sub toate celelalte aspecte de la o terţă persoană sau dacă împrumutul era destinat finanţării operaţiunilor bancare curente<QUOT.END ID="QE0039" REF.START="QS0039" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0063" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Lankhorst-Hohorst, citată la nota de subsol 2, punctul 3.</P></NOTE>. Aceasta însemna, după cum am precizat anterior, că prezumţia nu putea fi răsturnată în cazurile în care nu exista niciun abuz, dar, cu toate acestea, împrumutul nu satisfăcea criteriul legal (precum în cauza citată anterior, în care Curtea a apreciat că împrumutul fusese acordat pentru a susţine pierderile filialei prin reducerea sarcinii dobânzii aferente unui împrumut bancar, în condiţiile în care pierderile depăşeau cu mult valoarea dobânzilor plătite către societatea-mamă). Mai mult, se pare că legislaţia germană a avut ca efect reconsiderarea nu doar a părţii din dobândă care depăşea ceea ce s-ar fi plătit în condiţii de deplină concurenţă, ci întreaga sumă plătită de filială către societatea-mamă. în sfârşit, din textul hotărârii ar rezulta că, în CDI aplicabile, nu exista niciun mecanism care să garanteze că reconsiderarea dobânzilor în Germania va fi <QUOT.START ID="QS0040" REF.END="QE0040" CODE="201E"/>compensată<QUOT.END ID="QE0040" REF.START="QS0040" CODE="201D"/> de celelalte state membre părţi la convenţii în vederea evitării dublei impuneri.</TXT></NP><NP><NO.P>72.</NO.P><TXT>După cum precizează Regatul Unit în observaţiile sale, situaţia în cazul legislaţiei Regatului Unit în discuţie în prezenta cauză a fost (şi rămâne) diferită sub multe aspecte.</TXT></NP><NP><NO.P>73.</NO.P><TXT>Mai întâi, în ceea ce priveşte legislaţia Regatului Unit aplicabilă până în 1995, orice dobânzi aferente unui împrumut plătite de către o societate - indiferent dacă plata era efectuată către o societate împrumutătoare rezidentă sau nerezidentă - care depăşeau un randament economic rezonabil al împrumutului erau considerate profit distribuit<?PAGE NO="I-2142"?> [articolul 209 alineatul 2 litera d) din TA] pentru partea care depăşea un astfel de randament. Cu toate acestea, orice dobândă plătită către o societate împrumutătoare nerezidentă, membră a aceluiaşi grup de societăţi [alta decât dobânda considerată deja profit distribuit în temeiul articolului 209 alineatul 2 litera d)] era în orice caz considerată o distribuire a profitului<NOTE NOTE.ID="E0064" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Articolul 209 alineatul 2 litera e) punctele iv) şi v) din TA.</P></NOTE>. Această prevedere era în mod vădit disproporţionată, în sensul precizat anterior, din două motive, în primul rând, un împrumut acordat unei filiale rezidente în Regatul Unit de către o societate-mamă rezidentă într-un alt stat membru era întotdeauna reconsiderat profit distribuit, fără o evaluare a conformităţii sale cu criteriul deplinei concurenţe. în al doilea rând, nu exista nicio posibilitate pentru o astfel de filială de a dovedi că împrumutul fusese acordat din motive comerciale legitime, şi nu doar pentru a obţine un avantaj fiscal. Această regulă de aplicabilitate generală depăşea ceea ce era necesar în mod rezonabil pentru a atinge obiectivul legislaţiei din Regatul Unit.</TXT></NP><NP><NO.P>74.</NO.P><TXT>Totuşi, Regatul Unit susţine că CDI încheiate cu alte state membre aveau ca efect posibilitatea de a deduce dobânda numai în cazul şi în măsura în care nivelul dobânzii nu era excesiv. în cazul CDI mai vechi, întemeiate pe modelul din 1963 al OCDE<NOTE NOTE.ID="E0065" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>CDI încheiate, de exemplu, cu Marele Ducat al Luxemburgului, cu Republica Federală Germania, cu Regatul Spaniei şi cu Republica Austria.</P></NOTE>, dobânda era considerată excesivă dacă nivelul acesteia depăşea condiţiile comerciale normale ţinând seama de valoarea debitului sau, în cazul CDI mai recente, întemeiate pe modelele ulterioare ale OCDE<NOTE NOTE.ID="E0066" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>CDI încheiate, de exemplu, cu Regatul Ţărilor de Jos, cu Republica Franceză, cu Irlanda şi cu Republica Italiană.</P></NOTE>, dacă valoarea dobânzii depăşea, din orice motiv, ceea ce s-ar fi plătit în condiţii de concurenţă deplină, întrucât fie nivelul dobânzii, fie valoarea împrumutului însuşi nu era comercială. în plus, pentru cea de a doua categorie de CDI, articolul 808 A din TA prevedea, începând din 1992, orientări în privinţa împrejurărilor în care valoarea unui împrumut sau nivelul dobânzii aferente trebuie considerate ca depăşind ceea ce s-ar fi convenit în condiţii de concurenţă deplină. Aceste orientări impuneau ca, în momentul evaluării conformităţii cu principiul deplinei concurenţe, să se ţină cont de toţi factorii, inclusiv de aspectul dacă împrumutul ar fi fost acordat în lipsa relaţiilor speciale (între împrumutător şi împrumutat), de suma care ar fi fost împrumutată în lipsa unor astfel de relaţii, de nivelul dobânzii şi de alte condiţii care ar fi fost convenite în lipsa relaţiilor<NOTE NOTE.ID="E0067" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Articolul 808 A alineatul 2 din TA.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>75.</NO.P><TXT>Modul de redactare a CDI pare, în principiu, pentru fiecare dintre aceste categorii, proporţional cu obiectivul declarat al legislaţiei Regatului Unit de combatere a practicilor abuzive. în fiecare caz, evaluarea se întemeiază, în esenţă, pe principiul deplinei concurenţe. în niciunul dintre cazuri nu există un criteriu absolut fix (precum un raport fix între împrumut şi capitalul propriu) pentru a preciza ceea ce este permis: fiecare categorie permite, în<?PAGE NO="I-2143"?> funcţie de termenii utilizaţi, să fie luate în considerare împrejurările fiecărui caz în parte în momentul determinării a ceea ce reprezintă condiţii comerciale normale. în plus, în fiecare caz, doar partea excedentară a dobânzilor plătite transfrontalier (în comparaţie cu ceea ce s-ar fi plătit în condiţii de concurenţă deplină) este reconsiderată profit distribuit. Aşadar, în principiu, considerăm justificate astfel de prevederi conform articolului 43 CE. Această concluzie este totuşi valabilă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii, a căror verificare revine instanţelor naţionale.</TXT></NP><NP><NO.P>76.</NO.P><TXT>Mai întâi, contribuabilul trebuie să fi avut posibilitatea de a demonstra, fără ca sarcina probei să fie excesivă, că o operaţiune a fost efectiv realizată din motive comerciale reale, altele decât obţinerea unui avantaj fiscal. Deşi, cum am menţionat anterior, situaţiile în care această dovadă este posibilă vor fi, cu siguranţă, relativ limitate (un exemplu fiind acela al salvării unei filiale de către o societate-mamă), din modul de redactare a CDI prezentate Curţii nu rezultă clar dacă această posibilitate exista în sistemul din Regatul Unit. Acest aspect trebuie clarificat de instanţa naţională, pe baza faptelor din litigiul dedus judecăţii.</TXT></NP><NP><NO.P>77.</NO.P><TXT>În al doilea rând, această analiză se bazează numai pe modul de redactare a CDI prezentate Curţii. Dacă, de exemplu, autorităţile din Regatul Unit ar aplica aceste prevederi în practică astfel încât acestea ar fi interpretate drept reguli absolut inflexibile, aplicate fără să se ţină cont de circumstanţele fiecărui caz în parte şi fără o posibilitate reală pentru contribuabil de a-şi prezenta punctul de vedere şi de a i se lua în considerare astfel de circumstanţe [sau dacă, în realitate, autorităţile nu aplicau deloc prevederile CDI, ci pe cele ale articolului 209 alineatul 2 litera e) punctele iv) şi v)], acest fapt nu ar fi mai puţin disproporţionat. în această privinţă, în timp ce prezenţa unei <QUOT.START ID="QS0041" REF.END="QE0041" CODE="201E"/>proceduri de aprobare prealabilă<QUOT.END ID="QE0041" REF.START="QS0041" CODE="201D"/>, care permite contribuabililor să îşi clarifice situaţia înainte ca prevederile privind subcapitalizarea să le poată fi aplicate, aduce o binevenită transparenţă şi certitudine în sistemele fiscale din statele membre, în interesul unei bune administrări, această procedură nu este, în opinia noastră, un element decisiv pentru a putea să ne pronunţăm asupra compatibilităţii cu articolul 43 CE a dispoziţiilor naţionale care, sub celelalte aspecte, sunt conforme principiului proporţionalităţii. Observăm că, în prezenta cauză, reclamanţii din litigiile pilot contestă eficacitatea şi fiabilitatea procedurii aprobării prealabile invocate de Regatul Unit în susţinerea argumentelor sale.</TXT></NP><NP><NO.P>78.</NO.P><TXT>în al treilea rând, analiza se aplică în mod evident doar în măsura în care Regatul Unit a încheiat în realitate cu statul membru în cauză o CDI care cuprindea o astfel de clauză. Din decizia de trimitere nu rezultă cu claritate numărul de CDI similare încheiate de Regatul Unit cu state membre.</TXT></NP><?PAGE NO="I-2144"?><NP><NO.P>79.</NO.P><TXT>În sfârşit, chiar şi în cazul în care astfel de CDI sunt aplicabile, compatibilitatea prevederilor cu articolul 43 CE va depinde, după cum am remarcat anterior, de recunoaşterea reciprocă a reconsiderării făcute în Regatul Unit de către celălalt stat membru parte la CDI (în special pentru a asigura că reconsiderarea nu atrage după sine dubla impunere). După cum am precizat anterior, Regatul Unit nu poate invoca faptul că celălalt stat parte la CDI şi-a încălcat obligaţiile ce decurgeau din convenţie prin omisiunea de a reconsidera dobânzile primite de societatea-mamă într-un mod compatibil cu reconsiderarea acestora de către Regatul Unit. Constatând că Regatul Unit susţine, în speţă, că o astfel de ajustare compensatorie a fost de fapt aproape întotdeauna efectuată, considerăm că îi revine instanţei naţionale competenţa de a verifica dacă aceasta a fost efectiv situaţia în litigiul cu care a fost sesizată.</TXT></NP><NP><NO.P>80.</NO.P><TXT>Am adăuga că, contrar afirmaţiilor făcute de reclamanţii din acţiunea principală, faptul că criteriul naţional de reconsiderare bazat pe principiul deplinei concurenţe prevăzut la articolul 209 alineatul 2 litera d) din TA ar putea fi diferit de (şi mai larg decât) criteriul utilizat de CDI nu înseamnă, în sine, că regulile aplicate în Regatul Unit ar încălca articolul 43 CE: după cum am precizat anterior, statele membre nu pot fi, din acest punct de vedere, în mod justificat constrânse să califice împrumuturile pur naţionale acordate în cadrul unui grup de societăţi în acelaşi mod cu împrumuturile transfrontaliere acordate în cadrul unui grup. De altfel, extinderea câmpului de evaluare pentru a include şi aspectul dacă nu doar nivelul dobânzii, ci şi valoarea împrumutului acordat, era conformă cu condiţiile comerciale normale pare a fi în acord perfect cu obiectivul legislaţiei Regatului Unit de combatere a practicilor abuzive, după cum creşterea valorii unui împrumut până la proporţii necomerciale poate constitui, în teorie, un mijloc la fel de eficace pentru a <QUOT.START ID="QS0042" REF.END="QE0042" CODE="201E"/>deplasa<QUOT.END ID="QE0042" REF.START="QS0042" CODE="201D"/> impozitarea profiturilor spre un alt teritoriu fiscal.</TXT></NP><NP><NO.P>81.</NO.P><TXT>Vom examina în continuare proporţionalitatea modificărilor intervenite în 1995. După cum subliniază Regatul Unit, aceste modificări au încorporat, în esenţă, în legislaţie principiul deplinei concurenţe, care anterior era aplicat prin intermediul CDI. Astfel, modificările prevedeau că dobânzile plătite între membrii aceluiaşi grup de societăţi erau reconsiderate profit distribuit atunci când depăşeau ceea ce s-ar fi plătit în condiţii de concurenţă deplină<NOTE NOTE.ID="E0068" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Articolul 209 alineatul 2 litera da) din TA.</P></NOTE>. Un împrumut era considerat ca fiind acordat altfel decât în temeiul principiului deplinei concurenţe atunci când reprezenta, în întregime sau în parte, <QUOT.START ID="QS0043" REF.END="QE0043" CODE="201E"/>o valoare care nu ar fi fost plătită unei alte societăţi dacă între aceste societăţi nu ar fi existat (dincolo de ceea ce presupun titlurile de valoare în discuţie) nicio relaţie, niciun acord sau vreo altă legătură (oficială sau neoficială), cu excepţia unei astfel de distribuiri de profit, care nu reprezintă o astfel de valoare [...]<QUOT.END ID="QE0043" REF.START="QS0043" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0069" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Articolul 209 alineatul 2 litera da) punctul ii) din TA.</P></NOTE>. Legislaţia prevedea o listă de criterii utilizabile pentru a determina dacă dobânda plătită<?PAGE NO="I-2145"?> trebuia considerată profit distribuit. Aceste criterii erau: nivelul de îndatorare globală a societăţii împrumutate, previzibilitatea împrejurării ca societatea împrumutată şi o anumită persoană să devină părţi la o operaţiune implicând emiterea de titluri de valoare de către societatea emitentă sau acordarea unui împrumut sau a unui împrumut de o anumită valoare către această societate, nivelul dobânzii şi orice alte condiţii care ar putea fi aplicabile unei astfel de operaţiuni.</TXT></NP><NP><NO.P>82.</NO.P><TXT>De la bun început, pentru motive similare celor discutate cu privire la legislaţia în vigoare înainte de 1995, considerăm că termenii acestei legislaţii sunt proporţionali, în principiu, cu obiectivul urmărit, sub rezerva celor patru condiţii esenţiale expuse mai sus. Reconsiderarea se întemeiază explicit pe principiul deplinei concurenţe, astfel cum se specifică în lista de criterii. în speţă, nu s-a invocat că aceste criterii şi modul de redactare a legislaţiei nu ar exprima în mod adecvat principiul deplinei concurenţe. Amintim încă o dată că faptul că dispoziţiile se aplică doar dacă atât debitorul acestor dobânzi, cât şi beneficiarul acestora sunt supuşi impozitului pe profit în Regatul Unit<NOTE NOTE.ID="E0070" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Articolul 212 alineatele 1 şi 3 din TA.</P></NOTE> nu înseamnă, în sine, că sunt disproporţionate.</TXT></NP><NP><NO.P>83.</NO.P><TXT>Exact aceleaşi considerente se aplică examinării proporţionalităţii modificărilor legislaţiei din 1998, care tratează problema subcapitalizării ca parte a regulilor generale referitoare la preţul de transfer din Regatul Unit. Ca punct de referinţă este luat din nou criteriul deplinei concurenţe, redat de această dată prin condiţii <QUOT.START ID="QS0044" REF.END="QE0044" CODE="201E"/>diferite de cele care ar fi existat dacă societăţile nu s-ar fi aflat sub control comun<QUOT.END ID="QE0044" REF.START="QS0044" CODE="201D"/>. Din nou, se aplică aceleaşi condiţii menţionate mai sus.</TXT></NP><NP><NO.P>84.</NO.P><TXT>Deşi Regatul Unit a modificat în anul 2004 regulile referitoare la preţul de transfer astfel încât să fie aplicabile şi atunci când cele două părţi ale unei operaţiuni sunt supuse la plata impozitului în Regatul Unit, din cele precizate anterior rezultă clar că, în opinia noastră, acest lucru nu este necesar pentru ca aceste reguli să fie conforme cu articolul 43 CE.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="4"><TITLE><TI><NP><NO.P>b)</NO.P><TXT>Justificare pe motive de coeziune fiscală?</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>85.</NO.P><TXT>O altă justificare invocată de Regatul Unit este că legislaţia în cauză era necesară pentru a asigura coeziunea sistemului fiscal. Potrivit celor susţinute de Regatul Unit, legislaţia sa avea ca scop să garanteze că distribuirile de profit disimulate sunt impozitate o singură dată pe teritoriul fiscal adecvat (acolo unde erau obţinute profiturile).<?PAGE NO="I-2146"?> În plus, Regatul Unit susţine că, dacă considerăm coeziunea fiscală din perspectiva unui grup de societăţi şi la nivel comunitar, aplicarea regulilor privind subcapitalizarea asigura coeziunea garantând că profiturile nu sunt <QUOT.START ID="QS0045" REF.END="QE0045" CODE="201E"/>exportate<QUOT.END ID="QE0045" REF.START="QS0045" CODE="201D"/> prin utilizarea unui mecanism artificial, pentru a fi supuse impozitării acolo unde nu au fost obţinute.</TXT></NP><NP><NO.P>86.</NO.P><TXT>Acest argument poate fi analizat pe scurt, de vreme ce, aplicat în acest context, credem că ridică aceleaşi probleme, cu aceleaşi limitări, ca şi argumentele dezvoltate anterior referitoare la justificarea întemeiată pe combaterea practicilor abuzive.</TXT></NP><NP><NO.P>87.</NO.P><TXT>Cu toate acestea, acest argument oferă ocazia formulării câtorva observaţii generale privind natura şi funcţia justificării, oarecum imprecise, întemeiate pe <QUOT.START ID="QS0046" REF.END="QE0046" CODE="201E"/>coeziunea fiscală<QUOT.END ID="QE0046" REF.START="QS0046" CODE="201D"/>. Până în prezent, Curtea nu a admis explicit acest argument decât în cauza Bachmann<NOTE NOTE.ID="E0071" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Bachmann, citată la nota de subsol 46 (a se vedea de asemenea hotărârea pronunţată în paralel din <DATE ISO="19920128">28 ianuarie 1992</DATE>, Comisia/Belgia, <REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-300/90" YEAR="1992" PAGE.ECR="I-305">C-300/90, Rec, p. I-305</REF.DOC.ECR>, care se referă la probleme similare).</P></NOTE>, după care acesta a fost totuşi invocat în nenumărate rânduri, dar întotdeauna fără succes. în hotărârea Bachmann, Curtea a recurs la acest concept pentru a exprima ideea că Regatul Belgiei putea menţine în mod valabil o <QUOT.START ID="QS0047" REF.END="QE0047" CODE="201E"/>legătură<QUOT.END ID="QE0047" REF.START="QS0047" CODE="201D"/> între deductibilitatea cotizaţiilor la asigurările de viaţă şi la asigurările de pensie şi supunerea la impozitul belgian a sumelor plătite beneficiarilor unor astfel de contracte de asigurare. Regatul Belgiei putea în mod justificat să limiteze deductibilitatea cotizaţiilor la situaţiile în care era în măsură să impoziteze sumele plătite ulterior beneficiarilor. De atunci, Curtea a declarat constant că, pentru a se invoca acest argument, trebuie să existe o <QUOT.START ID="QS0048" REF.END="QE0048" CODE="201E"/>legătură directă<QUOT.END ID="QE0048" REF.START="QS0048" CODE="201D"/> între avantajul fiscal şi compensarea acestui avantaj printr-o prelevare fiscală determinată. în cauze precum Verkooijen, Curtea a subliniat că, în hotărârea Bachmann, avantajul şi dezavantajul fiscal aveau amândouă ca obiect acelaşi impozit şi acelaşi contribuabil şi a înlăturat posibilitatea de a aplica mijlocul de apărare în discuţie, deoarece acea cauză se referea la două impozite distincte percepute de la contribuabili diferiţi<NOTE NOTE.ID="E0072" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea din <DATE ISO="20000606">6 iunie 2000</DATE>, Verkooijen (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-35/98" YEAR="2000" PAGE.ECR="I-4071">C-35/98, Rec, p. I-4071, punctul 58</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE>. Această abordare a fost de asemenea urmată în cauze precum Baars şi Bosal<NOTE NOTE.ID="E0073" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Baars, citată la nota de subsol 19, şi hotărârea din <DATE ISO="20030918">18 septembrie 2003</DATE>, Bosal (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-168/01" YEAR="2003" PAGE.ECR="I-9409">C-168/01, Rec, p. I-9409</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>88.</NO.P><TXT>Limitarea domeniului de aplicare a acestui argument la formula rigidă <QUOT.START ID="QS0049" REF.END="QE0049" CODE="201E"/>un impozit, un contribuabil<QUOT.END ID="QE0049" REF.START="QS0049" CODE="201D"/> a fost criticată, printre alţii, de avocatul general Kokott în concluziile prezentate în cauza Manninen şi, respectiv, de avocatul general Maduro în concluziile prezentate în cauza Marks &amp; Spencer<NOTE NOTE.ID="E0074" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea din <DATE ISO="20040907">7 septembrie 2004</DATE>, Manninen (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-319/02" YEAR="2004" PAGE.ECR="I-7477">C-319/02, Rec, p. I-7477</REF.DOC.ECR>), şi hotărârea Marks &amp; Spencer, citată la nota de subsol 26.</P></NOTE>. într-adevăr, în hotărârile pronunţate în aceste cauze, Curtea a părut să adopte o abordare mai largă a acestui concept. în cauza Manninen, respingând concluziile apărării privind situaţia de fapt din acel litigiu, Curtea a motivat că, în ceea ce<?PAGE NO="I-2147"?> priveşte coeziunea sistemului fiscal finlandez, aceasta era asigurată atât timp cât exista o corelaţie (legătură) între avantajul fiscal acordat acţionarului (un credit fiscal) şi impozitul pe profit aplicat pe beneficiul aferent acţiunilor. Faptul că un astfel de impozit pe profit a fost plătit în Suedia, şi nu în Finlanda, nu contravenea acestei corelaţii<NOTE NOTE.ID="E0075" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Manninen, citată la nota de subsol 74, punctul 46.</P></NOTE>, în hotărârea Marks &amp; Spencer, Curtea şi-a structurat raţionamentul într-un mod uşor diferit, folosind conceptul <QUOT.START ID="QS0050" REF.END="QE0050" CODE="201E"/>repartizare echilibrată a competenţei de impozitare între statele membre<QUOT.END ID="QE0050" REF.START="QS0050" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0076" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Marks &amp; Spencer, citată la nota de subsol 26, punctul 46.</P></NOTE>. Deşi legislaţia naţională care limitează degrevările de grup la filialele rezidente controlate de societăţi-mamă rezidente urmărea, în principiu, obiectivul legitim al protejării acestei repartizări echilibrate a competenţei de impozitare - întrucât acordarea dreptului filialelor de a opta pentru luarea în considerare a pierderilor în statul de reşedinţă sau în alt stat ar periclita acest echilibru - în cazul menţionat, în opinia Curţii, mijloacele folosite de legislaţia Regatului Unit pentru a atinge acest obiectiv erau disproporţionate.</TXT></NP><NP><NO.P>89.</NO.P><TXT>în lumina celor menţionate, este scuzabil sentimentul de incertitudine avut în ceea ce priveşte întinderea şi funcţia acestui mijloc de apărare. Cu toate acestea, în opinia noastră, în marea majoritate a cazurilor în care Curtea a respins aplicabilitatea acestui argument (ca răspuns la anumite observaţii prezentate de părţi cu privire la această problemă), aceasta în realitate nu a făcut decât să enunţe principiile de bază ale nediscriminării pe care le-am subliniat în concluziile noastre prezentate în cauzele Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, Test Claimants in the FII Group Litigation, Kerkhaert şi Morres, şi Denkavit International şi Denkavit France, respectiv: (1) dacă acţionează în calitate de stat de reşedinţă, statele membre nu trebuie să facă discriminare între veniturile provenind dintr-o sursă străină şi cele provenind dintr-o sursă internă atunci când îşi exercită competenţa de impozitare asupra primelor venituri şi (2) dacă acţionează în calitate de stat sursă, statele membre nu trebuie să facă discriminare între veniturile nerezidenţilor şi cele ale rezidenţilor atunci când îşi exercită competenţa de impozitare în privinţa celor dintâi<NOTE NOTE.ID="E0077" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea nota de subsol 27.</P></NOTE>. Exemple clare în acest sens sunt hotărârile Verkooijen şi Manninen, în care Curtea a confirmat, în esenţă, obligaţia de nediscriminare ce revine statului de reşedinţă, respingând argumentele guvernelor olandez şi finlandez potrivit cărora nu exista o legătură suficientă între avantajul fiscal (constituit dintr-o scutire şi, respectiv, dintr-un credit fiscal) şi impozitul plătit (care, în calitate de venit provenind dintr-o sursă străină, fusese plătit într-un alt stat membru)<NOTE NOTE.ID="E0078" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârile Verkooijen, citată la nota de subsol 72, şi Manninen, citată la nota de subsol 74.</P></NOTE>. în mod similar, în hotărârea Marks &amp; Spencer, Curtea a trasat, în esenţă, limitele obligaţiei de nediscriminare (ce revine statului de reşedinţă) - de vreme ce Regatul Unit nu şi-a exercitat competenţa de impozitare asupra filialelor nerezidente controlate de societăţi-mamă rezidente în Regatul Unit, era, în principiu, normal să nu accepte ca pierderile acestor filiale să fie deduse de societatea-mamă din Regatul<?PAGE NO="I-2148"?> Unit<NOTE NOTE.ID="E0079" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Marks &amp; Spencer, citată la nota de subsol 26.</P></NOTE>. Orice <QUOT.START ID="QS0051" REF.END="QE0051" CODE="201E"/>restricţii<QUOT.END ID="QE0051" REF.START="QS0051" CODE="201D"/> la activitatea transfrontalieră care derivă din astfel de limitări privind deducerea pierderilor ar fi rezultatul cvasirestricţiilor, iar nu al discriminării.</TXT></NP><NP><NO.P>90.</NO.P><TXT>De aceea, în astfel de situaţii, evaluarea aplicabilităţii <QUOT.START ID="QS0052" REF.END="QE0052" CODE="201E"/>argumentului coeziunii fiscale<QUOT.END ID="QE0052" REF.START="QS0052" CODE="201D"/> se confunda de fapt cu problema de a şti dacă legislaţia naţională avea un caracter discriminatoriu. Aşadar, în marea majoritate a cazurilor, se poate pune în mod legitim întrebarea dacă argumentul <QUOT.START ID="QS0053" REF.END="QE0053" CODE="201E"/>coeziunii fiscale<QUOT.END ID="QE0053" REF.START="QS0053" CODE="201D"/> are în realitate vreo funcţie specifică utilă.</TXT></NP><NP><NO.P>91.</NO.P><TXT>în prezenta cauză, considerăm că examinarea argumentului coeziunii fiscale conduce exact la acelaşi rezultat la care a condus analiza referitoare la combaterea practicilor abuzive. Astfel, deşi în principiu este normal ca Regatul Unit să urmărească aplicarea regulilor fiscale în vigoare pe teritoriul care intră în propria competenţă fiscală (respectiv, diferenţa de tratament fiscal între dobânzi, pe de o parte, şi profitul distribuit, pe de altă parte) şi să împiedice orice aplicare abuzivă a acestor reguli, care prevăd o repartizare întemeiată pe condiţii de deplină concurenţă, Regatul Unit poate să procedeze astfel numai cu respectarea principiului proporţionalităţii.</TXT></NP></GR.SEQ></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="3"><TITLE><TI><NP><NO.P>4.</NO.P><TXT>Răspunsul la prima întrebare</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>92.</NO.P><TXT>Din aceste motive, în opinia noastră, la prima întrebare adresată de instanţa naţională ar trebui să se răspundă că articolul 43 CE nu se opune menţinerii în vigoare şi aplicării unor dispoziţii fiscale naţionale precum dispoziţiile în discuţie în prezenta cauză, care impun restricţii întemeiate pe criteriul deplinei concurenţe privind posibilitatea unei filiale rezidente în Regatul Unit de a deduce, în scopuri fiscale, dobânda aferentă unui împrumut acordat de o socie-tate-mamă nerezidentă, directă sau indirectă, deşi filiala nu ar fi fost supusă unor astfel de restricţii dacă societatea-mamă ar fi fost rezidentă în Regatul Unit, cu condiţia ca: (1) filiala să aibă posibilitatea să demonstreze, fără ca sarcina probei să fie excesivă, că operaţiunea a fost efectuată din raţiuni comerciale reale, altele decât obţinerea unui avantaj fiscal, şi (2) Regatul Unit să asigure că orice reconsiderare efectuată cu privire la dobânda plătită de filială face obiectul unei recunoaşteri reciproce de către statul de reşedinţă al societăţii-mamă.</TXT></NP></GR.SEQ></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="2"><TITLE><TI><NP><NO.P>C —</NO.P><TXT>A doua întrebare</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>93.</NO.P><TXT>Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanţa naţională urmăreşte, în esenţă, să afle dacă răspunsul la prima întrebare ar fi<?PAGE NO="I-2149"?> diferit în cazul în care împrumutul ar fi fost acordat filialei rezidente în Regatul Unit nu direct de către societatea-mamă a acesteia, ci de o societate împrumutătoare intermediară, membră a aceluiaşi grup de societăţi, şi în cazul în care o astfel de societate împrumutătoare şi/sau societate-mamă ar fi avut sediul într-o ţară terţă, şi nu într-un stat membru.</TXT></NP><NP><NO.P>94.</NO.P><TXT>Astfel cum am evidenţiat anterior, compatibilitatea legislaţiei din Regatul Unit ar trebui apreciată doar în raport cu articolul 43 CE, întrucât această legislaţie se aplică doar atunci când o societate exercită o influenţă certă asupra deciziilor unei alte societăţi, în sensul jurisprudenţei Curţii. Interdicţia relevantă în speţă prevăzută în acest articol este cea vizând restricţiile privind înfiinţarea de filiale de către societăţile constituite potrivit legislaţiei unui stat membru şi care îşi au sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Comunităţii<NOTE NOTE.ID="E0080" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea articolul 48 CE.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>95.</NO.P><TXT>în opinia noastră, rezultă că articolul 43 CE (şi analiza expusă anterior) se aplică atât timp cât societatea-mamă, directă sau indirectă - a cărei libertate de stabilire ar fi fost restrânsă -, este rezidentă într-un stat membru (altul decât Regatul Unit). Posibilitatea ca societatea împrumutătoare intermediară, care acordă efectiv împrumutul, să fie stabilită într-o ţară terţă nu este de natură să schimbe această concluzie. în consecinţă, analiza este identică cu cea prezentată pentru prima întrebare şi în cazul ipotezelor avute în vedere la punctul a) al celei de a doua întrebări (atât societatea-mamă, cât şi societatea împrumutătoare sunt rezidente într-un alt stat membru).</TXT></NP><NP><NO.P>96.</NO.P><TXT>în schimb, articolul 43 CE nu se aplică, în principiu, dacă societatea-mamă, directă sau indirectă, este rezidentă într-o ţară terţă, chiar dacă împrumutul este în realitate acordat prin intermediul unei alte societăţi, membră a grupului, rezidentă într-un alt stat membru. Drept urmare, articolul 43 CE nu este aplicabil (şi nicio altă prevedere din tratat referitoare la libertatea de circulaţie) în ipoteza avută în vedere la punctul d) al celei de a doua întrebări (societatea-mamă şi societatea împrumutătoare sunt rezidente în ţări terţe).</TXT></NP><NP><NO.P>97.</NO.P><TXT>Excepţia de la această regulă ar fi situaţia în care societatea împrumutătoare exercită ea însăşi o influenţă certă asupra deciziilor filialei din Regatul Unit (respectiv, atunci când societatea din Regatul Unit este în realitate o filială a societăţii împrumutătoare) şi dispoziţiile aplicabile în Regatul Unit discriminează filiala rezidentă pe baza locului în care are sediul societatea împrumutătoare. într-o astfel de ipoteză, pretinsa restricţie priveşte libertatea de stabilire a societăţii împrumutătoare, şi nu a societăţii-mamă rezidente într-o ţară terţă. Astfel, în ipotezele avute în vedere la punctele b) şi c) ale celei de a doua întrebări (societatea împrumutătoare rezidentă într-un alt stat membru, iar<?PAGE NO="I-2150"?> societatea-mamă rezidentă într-o ţară terţă), analiza articolului 43 CE prezentată anterior este aplicabilă numai atunci când societatea împrumutată din Regatul Unit este o filială a societăţii împrumutătoare. Acest fapt este de asemenea adevărat fără a ţine seamă de varianta prezentată la punctul c) al celei de a doua întrebări (împrumutul este acordat de o sucursală rezidentă într-o ţară terţă a societăţii împrumutătoare rezidente într-un stat membru), cu condiţia ca societatea împrumutătoare însăşi să îndeplinească condiţiile de aplicabilitate a articolului 43 CE prevăzute de articolul 48 CE (şi anume să fie constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi să aibă sediul său social, conducerea centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Comunităţii).</TXT></NP><NP><NO.P>98.</NO.P><TXT>Pentru aceste motive, la cea a doua întrebare adresată de instanţa naţională ar trebui să se răspundă că articolul 43 şi analiza expusă în cadrul răspunsului nostru la prima întrebare se aplică atunci când: a) împrumutul este acordat de o societate împrumutătoare, şi nu de însăşi societatea-mamă, iar ambele societăţi sunt rezidente într-un stat membru, altul decât Regatul Unit, sau b) societatea împrumutătoare este rezidentă într-un stat membru, altul decât Regatul Unit, iar societatea împrumutată este o filială a societăţii împrumutătoare, chiar dacă societatea-mamă comună a celor două societăţi este rezidentă într-o ţară terţă sau dacă societatea împrumutătoare acordă împrumutul printr-o sucursală cu sediul într-o ţară terţă. Cu toate acestea, articolul 43 CE nu se aplică atunci când: a) societatea împrumutătoare este rezidentă într-un stat membru, altul decât Regatul Unit, societatea împrumutată nu este o filială a societăţii împrumutătoare, iar societatea-mamă comună a celor două societăţi este rezidentă într-o ţară terţă sau b) societatea împrumutătoare şi toate societăţile afiliate care controlează direct sau indirect societatea împrumutătoare şi pe cea împrumutată sunt rezidente în ţări terţe.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="2"><TITLE><TI><NP><NO.P>D —</NO.P><TXT>A treia întrebare</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>99.</NO.P><TXT>Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanţa naţională urmăreşte să afle dacă răspunsurile la prima şi la cea de a doua întrebare ar fi diferite în cazul în care s-ar putea demonstra că împrumuturile constituie un abuz de drept sau fac parte integrantă dintr-un aranjament artificial destinat să eludeze legislaţia fiscală a statului membru al societăţii împrumutate. Nu vom reveni asupra acestei întrebări, întrucât i-am răspuns în cadrul primei întrebări, mai exact în cadrul secţiunii privind aplicabilitatea justificării combaterii practicilor abuzive invocate de Regatul Unit.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="2"><TITLE><TI><NP><NO.P>E —</NO.P><TXT>A patra întrebare</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>100.</NO.P><TXT>Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanţa naţională urmăreşte să<?PAGE NO="I-2151"?> afle, în ipoteza în care există o restricţie privind circulaţia capitalurilor între statele membre şi ţările terţe prevăzută la articolul 56 CE, dacă această restricţie exista la <DATE ISO="19931231">31 decembrie 1993</DATE> în vederea aplicării articolului 57 CE. Nu vom reveni asupra acestei întrebări, întrucât am oferit un răspuns în cadrul secţiunii VA de mai sus, atunci când am stabilit că legislaţia Regatului Unit nu poate fi examinată decât în privinţa compatibilităţii cu articolul 43 CE, iar nu cu articolele 49 CE sau 56 CE.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="2"><TITLE><TI><NP><NO.P>F —</NO.P><TXT>Întrebările a cincea-a zecea</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>101.</NO.P><TXT>întrebările a cincea-a zecea din decizia de trimitere se referă la natura căilor legale pe care le au la dispoziţie filialele rezidente în Regatul Unit sau alte societăţi aparţinând aceluiaşi grup, în cazul în care legislaţia Regatului Unit în discuţie ar fi contrară oricăreia dintre dispoziţiile comunitare menţionate în aceste întrebări.</TXT></NP><NP><NO.P>102.</NO.P><TXT>Din răspunsul oferit la prima întrebare ar trebui să reiasă cu claritate faptul că problema căilor legale nu ar trebui pusă în discuţie decât în situaţii relativ limitate, întrucât considerăm că normele în vigoare în Regatul Unit sunt, în ansamblu, conforme cu articolul 43 CE. Astfel, problema căilor legale nu va apărea decât în situaţiile în care: (1) un contribuabil demonstrează că dobânzile reconsiderate de Regatul Unit în temeiul acestor dispoziţii au fost plătite de fapt din raţiuni comerciale reale, altele decât obţinerea unui avantaj fiscal, (2) în ceea ce priveşte situaţiile cărora le erau aplicabile dispoziţiile în vigoare până în 1995, nu exista CDI care să prevadă criteriul deplinei concurenţe, iar contribuabilul demonstrează că dobânzile reconsiderate de Regatul Unit în temeiul acestor dispoziţii ar fi satisfăcut criteriul deplinei concurenţe sau că acestea au fost plătite în realitate din raţiuni comerciale reale, altele decât obţinerea unui avantaj fiscal, sau (3) nu exista o recunoaştere de către statul membru al societăţii-mamă a reconsiderării dobânzilor efectuate de Regatul Unit, fapt ce conduce la o dublă impunere care nu ar fi avut loc în caz contrar.</TXT></NP><NP><NO.P>103.</NO.P><TXT>Datorită aplicabilităţii limitate a acestor condiţii şi faptului că am abordat deja probleme într-o mare măsură similare în concluziile prezentate în cauza Test Claimants in the FII Group Litigation<NOTE NOTE.ID="E0081" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Concluziile prezentate în cauza Test Claimants in the FII Group Litigation, citată la nota de subsol 27, punctul 125 şi următoarele.</P></NOTE>, răspunsul pe care îl vom oferi va fi unul succint.</TXT></NP><NP><NO.P>104.</NO.P><TXT>Astfel cum am subliniat în concluziile noastre prezentate în cauza Test Claimants in the FII Group Litigation<NOTE NOTE.ID="E0082" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Ibidem, punctul 126 şi jurisprudenţa citată.</P></NOTE>, Curtea s-a pronunţat constant în sensul că dreptul de a<?PAGE NO="I-2152"?> obţine restituirea impozitelor percepute într-un stat membru cu încălcarea dispoziţiilor de drept comunitar reprezintă consecinţa şi completarea drepturilor conferite particularilor prin dispoziţiile comunitare astfel cum au fost interpretate de Curte. Prin urmare, statul membru este obligat, în principiu, să restituie impozitele percepute cu încălcarea dreptului comunitar<NOTE NOTE.ID="E0083" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Ibidem şi jurisprudenţa citată.</P></NOTE>. în lipsa unei reglementări comunitare în materia recuperării impozitelor naţionale plătite în mod nejustificat, îi revine ordinii juridice din fiecare stat membru sarcina de a desemna instanţele competente şi de a stabili modalităţile procedurale ale acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor în temeiul dreptului comunitar, cu condiţia ca, pe de o parte, aceste modalităţi să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenţei) şi, pe de altă parte, să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivităţii)<NOTE NOTE.ID="E0084" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Concluziile prezentate în cauza Test Claimants in the FII Group Litigation, citată la nota de subsol 27, punctul 127 şi jurisprudenţa citată.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>105.</NO.P><TXT>în speţă, problema ridicată este identică cu cea din cauza Test Claimants in the FII Group Litigation, şi anume dacă cererile reclamanţilor ar trebui calificate drept acţiuni în restituire, acţiuni în despăgubiri sau acţiuni vizând obţinerea unei sume forfetare reprezentând beneficiul nerealizat.</TXT></NP><NP><NO.P>106.</NO.P><TXT>În acea cauză, am precizat (făcând trimitere la hotărârea Metallgesellschaft şi alţii) că, în principiu, instanţa naţională are competenţa să stabilească natura acţiunilor introduse în temeiul dreptului intern. Totuşi, această competenţă este supusă condiţiei de a stabili natura acţiunilor astfel încât reclamanţii să beneficieze de o cale de atac efectivă pentru obţinerea restituirii sau a compensării pierderii financiare suferite şi de care profitaseră administraţiile statului membru în cauză ca urmare a perceperii fără temei a impozitului<NOTE NOTE.ID="E0085" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Metallgesellschaft şi alţii, citată la nota de subsol 36, punctul 96.</P></NOTE>. Această obligaţie impune instanţei naţionale ca, la stabilirea naturii acţiunilor în temeiul dreptului intern, să ţină seama de faptul că este posibil ca cerinţele pentru repararea prejudiciului enunţate în hotărârea Brasserie du Pêcheur şi Factortame, citată anterior, să nu fie îndeplinite într-un anumit caz şi să asigure, în astfel de situaţii, accesul la o acţiune în justiţie.</TXT></NP><NP><NO.P>107.</NO.P><TXT>Considerăm că, pentru aplicarea acestui criteriu în prezenta cauză, capetele de cerere formulate de către reclamanţi trebuie evaluate în lumina principiilor stabilite prin jurisprudenţa Curţii în materia restituirii impozitelor percepute fără temei; altfel spus, Regatul Unit nu ar trebui să obţină profit, iar societăţile (sau grupurile de societăţi) cărora li s-a solicitat să plătească impozitul ilegal nu trebuie să sufere pierderi prin plata acestui impozit<NOTE NOTE.ID="E0086" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea concluziile avocatului general Fennelly prezentate în cauza Metallgesellschaft şi alţii, citată la nota de subsol 36, punctul 45.</P></NOTE>. Prin urmare, pentru ca acţiunea în justiţie oferită reclamanţilor să fie eficace<?PAGE NO="I-2153"?> în vederea obţinerii restituirii sau a reparării pierderii financiare suferite şi de care administraţiile statului membru în cauză au profitat, această reparare ar trebui, în opinia noastră, să acopere toate consecinţele directe ale perceperii ilegale a impozitului. Considerăm că aceasta include în primul rând: (1) restituirea impozitului pe profit perceput fără temei [punctele a), b), c) şi d) ale celei de a cincea întrebări], (2) reinstituirea măsurilor de degrevare fiscală menite să compenseze impozitul pe profit nelegal perceput [punctul e) al celei de a cincea întrebări] şi (3) restituirea impozitului anticipat pe profit neutilizat, plătit asupra dobânzilor ilegal reconsiderate profit distribuit [punctul f) al celei de a cincea întrebări]. Cu toate acestea, subliniem că îi revine instanţei naţionale să stabilească dacă prejudiciul solicitat era o consecinţă directă a perceperii fără temei a impozitului.</TXT></NP><NP><NO.P>108.</NO.P><TXT>Adăugăm că, în cauza Test Claimants in the FII Group Litigation, referitoare la tratamentul fiscal aplicabil dividendelor încasate în Regatul Unit, am exprimat îndoieli serioase referitoare la aspectul dacă condiţiile din hotărârea Brasserie du Pêcheur şi Factortame<NOTE NOTE.ID="E0087" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea din <DATE ISO="19960305">5 martie 1996</DATE>, Brasserie du Pêcheur şi Factortame (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-46/93+C-48/93" YEAR="1996" PAGE.ECR="I-1029">C-46/93 şi C-48/93, Rec, p. I-1029</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE> - şi mai ales aceea privind o încălcare suficient de gravă - erau îndeplinite în ceea ce priveşte aspectele legislaţiei Regatului Unit care contraveneau dreptului comunitar. Aceste îndoieli sunt mai accentuate în prezenta cauză. Faptul că articolul 43 este aplicabil legislaţiei naţionale privind subcapitalizarea a fost confirmat de Curte abia în 2002, în hotărârea Lankhorst-Hohorst<NOTE NOTE.ID="E0088" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărâre citată la nota de subsol 2.</P></NOTE>, care nu a clarificat însă în totalitate sfera acestei aplicabilităţi. Mai mult chiar, Regatul Unit şi-a modificat legislaţia în repetate rânduri, pentru a conferi transparenţă sporită aplicării prevederilor legale, iar în cazul modificărilor din 2004, aparent pentru a asigura compatibilitatea propriei legislaţii cu dreptul comunitar. Considerăm că acest fapt nu este suficient pentru a constitui o încălcare evidentă şi gravă a limitelor competenţei sale de apreciere, în sensul jurisprudenţei Curţii.</TXT></NP><NP><NO.P>109.</NO.P><TXT>în sfârşit, pentru a răspunde la cea de a zecea întrebare a instanţei naţionale privind aspectul dacă persoanele vătămate trebuie să facă dovada unei diligente rezonabile în vederea limitării pierderilor, observăm că, după cum s-a pronunţat Curtea în hotărârea Metallgesellschaft şi alţii, precum şi potrivit principiului general al autonomiei procedurale naţionale, acţiuni precum cele din cauza principală sunt supuse dispoziţiilor procedurale naţionale, care pot în particular să impună reclamanţilor să acţioneze cu o diligentă rezonabilă pentru evitarea producerii prejudiciului sau pentru limitarea acestuia<NOTE NOTE.ID="E0089" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea Metallgesellschaft şi alţii, citată la nota de subsol 36, punctul 102.</P></NOTE>. Totuşi, şi în acest caz este aplicabil principiul conform căruia regulile de procedură trebuie să fie echivalente cu cele aplicabile în acţiuni similare din dreptul intern şi să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul comunitar. Spre exemplu, în cadrul hotărârii Metallgesellschaft şi<?PAGE NO="I-2154"?> alţii, Curtea a apreciat că principiul eficienţei nu este satisfăcut atunci când o instanţă naţională respinge sau reduce o cerere de restituire sau de compensare a unei pierderi financiare pentru simplul motiv că reclamanţii nu au cerut administraţiei fiscale să beneficieze de un regim de impunere care să se întemeieze direct pe drepturile conferite de dreptul comunitar, în condiţiile în care dreptul intern le refuza <QUOT.START ID="QS0054" REF.END="QE0054" CODE="201E"/>în mod absolut<QUOT.END ID="QE0054" REF.START="QS0054" CODE="201D"/> beneficiul acestui regim de impunere. Sub acest aspect, se impune să remarcăm faptul că decizia de trimitere nu precizează în mod clar dacă, într-un caz dat, prevederile de drept intern în speţă coroborate cu CDI aplicabile ar fi condus în mod necesar la concluzia că restricţiile expuse la prima întrebare sunt aplicabile. îi revine instanţei naţionale să stabilească dacă dispoziţia procedurală în cauză este în realitate conformă cu principiile efectivităţii şi echivalenţei.</TXT></NP><NP><NO.P>110.</NO.P><TXT>Prin urmare, în opinia noastră, la întrebările a cincea-a zecea ar trebui să se răspundă că, în lipsa unei reglementări comunitare în materia restituirii impozitelor plătite fără temei, îi revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina de a stabili instanţele competente şi normele de procedură aplicabile acţiunilor având ca scop apărarea drepturilor pe care justiţiabilii le au în temeiul dreptului comunitar, inclusiv stabilirea naturii acţiunilor introduse de reclamanţi la instanţa naţională. Instanţele naţionale sunt ţinute totuşi ca, în exercitarea acestei competenţe, să asigure că reclamanţii dispun de o cale efectivă de atac care să le permită să obţină restituirea sau compensarea pierderii financiare suferite direct ca urmare a impozitării percepute cu încălcarea dreptului comunitar.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="2"><TITLE><TI><NP><NO.P>G —</NO.P><TXT>Limitarea temporala</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>111.</NO.P><TXT>în cadrul observaţiilor orale, guvernul Regatului Unit a solicitat ca, în cazul în care Curtea ar aprecia că în prezenta cauză acesta a încălcat dreptul comunitar, să fie analizată posibilitatea de a limita în timp efectele hotărârii ce urmează a se pronunţa. Acesta susţine că potenţialul cost al unei hotărâri defavorabile ar putea atinge 300 de milioane de euro, dat fiind numărul mare al reclamanţilor în cauză. Mai mult, solicită ca reclamantele din acţiunea principală să nu fie scutite de consecinţa limitării în timp a efectelor hotărârii.</TXT></NP><NP><NO.P>112.</NO.P><TXT>în acest sens, este suficient să se remarce faptul că, din caracterul extrem de limitat al împrejurărilor în care legislaţia Regatului Unit a încălcat articolul 43 CE, după cum am precizat anterior, rezultă că sumele pe care le implică hotărârea vor fi, foarte probabil, considerabil mai scăzute decât estimările Regatul Unit. în orice caz,<?PAGE NO="I-2155"?> astfel cum am indicat în concluziile prezentate în cauza Test Claimants in the FII Group Litigation, Regatului Unit îi revine sarcina ca, atunci când formulează o cerere de limitare în timp a efectelor unei hotărâri, să se asigure că există suficiente informaţii care să îi permită Curţii să se pronunţe. Considerăm că, în speţă, Curtea ar trebui să respingă cererea guvernului Regatului Unit pentru motive similare celor enunţate în cauza menţionată, în care Regatul Unit invocase de asemenea problema limitării în timp a efectelor numai în cadrul procedurii orale, fără a indica modul de estimare a costului cauzei şi fără a preciza data de la care hotărârea trebuia să producă efecte.</TXT></NP></GR.SEQ></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="1"><TITLE><TI><NP><NO.P>VI —</NO.P><TXT>Concluzie</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>113.</NO.P><TXT>Pentru aceste motive, propunem Curţii ca, la diferitele întrebări adresate de către High Court of Justice of England and Wales, Chancery Division, să dea următoarele răspunsuri:</TXT><P><QUOT.S LEVEL="1"><LIST TYPE="DASH"><ITEM><NP><NO.P><QUOT.START ID="QS0055" REF.END="QE0055" CODE="201E"/>—</NO.P><TXT>Articolul 43 CE nu se opune menţinerii în vigoare şi aplicării unor dispoziţii fiscale naţionale, precum dispoziţiile în discuţie în prezenta cauză, care impun restricţii întemeiate pe criteriul deplinei concurenţe privind posibilitatea unei filiale rezidente în Regatul Unit de a deduce, în scopuri fiscale, dobânda aferentă unui împrumut acordat de o societate-mamă nerezidentă, directă sau indirectă, deşi filiala nu ar fi fost supusă unor astfel de restricţii dacă societatea-mamă ar fi fost rezidentă în Regatul Unit, cu condiţia ca: (1) filiala să aibă posibilitatea să demonstreze, fără ca sarcina probei să fie excesivă, că operaţiunea a fost efectuată din raţiuni comerciale reale, altele decât obţinerea<?PAGE NO="I-2156"?> unui avantaj fiscal, şi (2) Regatul Unit să asigure că orice reconsiderare efectuată cu privire la dobânda plătită de filială face obiectul unei recunoaşteri reciproce de către statul de reşedinţă al societăţii-mamă.</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>—</NO.P><TXT>Articolul 43 şi analiza expusă în cadrul răspunsului nostru la prima întrebare se aplică atunci când: a) împrumutul este acordat de o societate împrumutătoare, şi nu de însăşi societatea-mamă, iar ambele societăţi sunt rezidente într-un stat membru, altul decât Regatul Unit, sau b) societatea împrumutătoare este rezidentă într-un stat membru, altul decât Regatul Unit, iar societatea împrumutată este o filială a societăţii împrumutătoare, chiar dacă societatea-mamă comună a celor două societăţi este rezidentă într-o ţară terţă sau dacă societatea împrumutătoare acordă împrumutul printr-o sucursală cu sediul într-o ţară terţă. Cu toate acestea, articolul 43 CE nu se aplică atunci când: a) societatea împrumutătoare este rezidentă într-un stat membru, altul decât Regatul Unit, societatea împrumutată nu este o filială a societăţii împrumutătoare, iar societatea-mamă comună a celor două societăţi este rezidentă într-o ţară terţă sau b) societatea împrumutătoare şi toate societăţile afiliate care controlează direct sau indirect societatea împrumutătoare şi pe cea împrumutată sunt rezidente în ţări terţe.</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>—</NO.P><TXT>în lipsa unei reglementări comunitare în materia restituirii impozitelor plătite în mod nejustificat, îi revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina de a stabili instanţele competente şi normele de procedură aplicabile acţiunilor având ca scop apărarea drepturilor pe care justiţiabilii le au în temeiul dreptului comunitar, inclusiv stabilirea naturii acţiunilor introduse de reclamanţi la instanţa naţională. Instanţele naţionale sunt ţinute totuşi ca, în exercitarea acestei competenţe, să asigure că reclamanţii dispun de o cale efectivă de atac care să le permită să obţină restituirea sau compensarea pierderii financiare suferite direct ca urmare a impozitării percepute cu încălcarea dreptului comunitar.<QUOT.END ID="QE0055" REF.START="QS0055" CODE="201D"/></TXT></NP></ITEM></LIST></QUOT.S></P></NP></GR.SEQ></CONTENTS.CONCLUSION></CONCLUSION>