1.

Dreptul consumatorului care este debitor într‑un contract de credit de a‑l rambursa anticipat (cu o reducere a dobânzii și a costurilor aferente duratei restante a contractului) este recunoscut de mai mulți ani în dreptul Uniunii ( 2 ).

2.

Această recunoaștere privește atât creditul de consum în general (Directiva 2008/48/CE) ( 3 ), cât și, în mod specific, contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale (Directiva 2014/17/UE) ( 4 ).

3.

Curtea s‑a pronunțat referitor la consecințele juridice ale rambursării anticipate a creditului de consum prin Hotărârea din 11 septembrie 2019 ( 5 ), ca răspuns la o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privind interpretarea articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48 ( 6 ).

4.

În prezent, i se solicită interpretarea articolului 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 în raport cu o clauză predefinită (clauză standard) pe care o bancă o include în contractele sale de credit garantat prin ipotecă. Instanța de trimitere solicită în special să se stabilească dacă trebuie să urmeze modelul prezentat în Hotărârea Lexitor.

I.

Cadrul juridic

A.

Dreptul Uniunii

1.

Directiva 2008/48

5.

Articolul 3 litera (g) prevede:

6.

Articolul 16 alineatul (1) prevede:

2.

Directiva 2014/17

7.

Sunt relevante pentru prezenta cauză în special considerentele (19), (56) și (66).

8.

Articolul 4 definește, în sensul acestei directive:

9.

Articolul 25 stipulează:

B.

Dreptul național

10.

Articolul 20 din Hypothekar- und Immobilienkreditgesetz (Legea privind creditele ipotecare și imobiliare) ( 7 ), intitulat „Rambursarea anticipată”, prevedea, în versiunea în vigoare până la 31 decembrie 2020, următoarele:

II.

Situația de fapt, litigiul și întrebarea preliminară

11.

UniCredit Bank Austria AG (denumită în continuare „UniCredit”) utilizează în contractele sale de credit garantate prin ipotecă, destinate consumatorilor, modele ce reglementează dreptul la rambursarea anticipată a creditului, cu reducerea dobânzilor datorate și a costurilor aferente duratei contractului.

12.

Contractele conțin următoarea clauză standard: „Se precizează că nu vor fi rambursate costurile de prelucrare care nu depind de durata contractului (nici măcar proporțional).”

13.

Verein für Konsumenteninformation (denumită în continuare „VKI”) este o asociație pentru apărarea intereselor consumatorilor care a formulat o acțiune împotriva UniCredit la Handelsgericht Wien (Tribunalul Comercial din Viena, Austria), prin care a solicitat încetarea utilizării acestei clauze.

14.

Instanța de prim grad a respins acțiunea. În schimb, Oberlandesgericht Wien (Tribunalul Regional Superior din Viena, Austria) a admis apelul declarat de VKI și a admis acțiunea.

15.

Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) este chemată să se pronunțe cu privire la recursul formulat de UniCredit împotriva hotărârii pronunțate în apel, prin care se urmărește restabilirea hotărârii inițiale. În acest context, instanța de trimitere adresează Curții următoarea întrebare preliminară:

III.

Procedura în fața Curții

16.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 9 septembrie 2021.

17.

Au formulat observații scrise VKI, UniCredit, guvernul italian și Comisia Europeană.

18.

La 7 iulie 2022, a avut loc o ședință la care au participat VKI, UniCredit, guvernul german, guvernul italian și Comisia.

IV.

Analiză

A.

Considerații introductive

19.

Prima directivă privind creditul de consum datează din anul 1987. Aceasta excludea din domeniul său de aplicare contractele de credit destinate dobândirii sau menținerii drepturilor de proprietate asupra unui teren sau asupra unei clădiri existente sau proiectate, precum și renovării sau îmbunătățirii clădirilor. Numai unele dintre dispozițiile sale se aplicau contractelor de credit garantate prin ipotecă imobiliară, care, în mod excepțional, nu erau deja excluse prin această dispoziție.

20.

Aproape 30 de ani mai târziu, Directiva 2014/17 stabilește (parțial) un cadru de reglementare comun pentru contractele de credit oferite consumatorilor garantate prin ipotecă sau o garanție comparabilă asupra bunurilor imobile rezidențiale.

21.

Reglementarea separată a acestor din urmă contracte se explică adesea prin diferențele dintre piețele creditelor de consum și piețele creditelor pentru achiziționarea sau renovarea locuințelor. Se subliniază de asemenea diferențele existente între tehnicile fiecărei categorii de credit și garanțiile uzuale în fiecare dintre ele.

22.

În pofida acestor diferențe, există o serie de dispoziții ale Directivei 2014/17 pe care legiuitorul le‑a elaborat în considerarea celor din Directiva 2008/48. În unele cazuri, acesta se limitează să facă trimitere la ele, fără alte precizări, sau adaugă nuanțe și clarificări ( 8 ).

23.

Un aspect comun ambelor directive, care era deja cuprins în Directiva 87/102, este dreptul consumatorului de a rambursa anticipat creditul. În toate cele trei instrumente, acest drept este legat de dreptul de a obține o reducere a costului total al creditului, care:

–

trebuia să fie echitabilă, în conformitate cu Directiva 87/102 (articolul 8);

–

trebuie să includă „dobânda și costurile aferente duratei restante a contractului” [articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48];

–

trebuie să includă „dobânda și costurile aferente duratei restante a contractului” [articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17].

24.

Curtea s‑a pronunțat cu privire la noțiunea de „cost total al creditului pentru consumator” în ceea ce privește creditul de consum ( 9 ). În Hotărârea Lexitor, astfel cum am arătat deja, aceasta a interpretat reducerea acestui cost ca urmare a rambursării anticipate a obligațiilor care decurg din contractul de credit, care este permisă de articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48.

25.

Pentru a răspunde la întrebarea preliminară adresată de instanța a quo, este necesar mai întâi să se abordeze noțiunile „costul total al creditului” ( 10 ) și „reducere a costului total” ( 11 ) care figurează la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17.

26.

Înainte de a continua această analiză, vom prezenta două considerații privind impactul Directivei 2008/48 în prezenta cauză:

–

în primul rând, interpretarea Directivei 2008/48 este (sau poate fi) un element important pentru interpretarea Directivei 2014/17, în special atunci când aceasta din urmă preia termeni utilizați în prima directivă ( 12 ). Cu toate acestea, este vorba doar despre un element, care trebuie să fie combinat cu criteriile de interpretare uzuale aplicate noțiunilor și dispozițiilor care guvernează materia creditului imobiliar ( 13 );

–

în al doilea rând, prezentul litigiu a apărut în legătură cu clauza contractuală utilizată de UniCredit și se concentrează pe sumele plătite unor terți ( 14 ). În schimb, în cauza Lexitor nu erau în discuție alte costuri decât cele ale creditorului și nici nu se făcea referire la alte tipuri de costuri ( 15 ). În scopul prezentei trimiteri preliminare, este legitim să se susțină că valoarea acelei hotărâri este limitată.

B.

Costul total al creditului prevăzut la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17

27.

În măsura în care exercitarea dreptului la rambursare anticipată implică o reducere aferentă a costului total al creditului pentru consumator, este necesar să se determine care sunt elementele (pe lângă dobânzi) care intră sub incidența acestei din urmă noțiuni.

1.

Interpretarea literală

28.

Noțiunea „costul total al creditului pentru consumator” este definită la articolul 4 punctul 13 din Directiva 2014/17 prin trimitere la Directiva 2008/48, cu anumite precizări care nu modifică esența definiției ( 16 ).

29.

În mod literal, costul total al unui credit ipotecar include toate costurile suportate în legătură cu creditul respectiv (cu excepția cazului în care ele sunt excluse de către legiuitor), care îndeplinesc două condiții: sunt obligatorii pentru consumator și sunt (sau ar trebui să fie) cunoscute de către creditor ( 17 ).

30.

Ca exemple tipice ale acestor costuri, în dispoziția respectivă menționează „dobânda, comisioanele, taxele”, precum și „costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare […] în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii”. Tarifele pentru intermediarii de credite și costul evaluării bunului în vederea ipotecării ( 18 ) pot fi de asemenea incluse în această categorie.

31.

După cum se deduce din respectiva enumerare, caracterul obligatoriu al costurilor nu rezultă în mod necesar dintr‑o impunere unilaterală din partea creditorului în vederea creșterii profitului propriu: costul total al creditului poate include remunerarea altor entități sau părți decât părțile la contract ( 19 ), pentru prestații de o natură foarte diversă.

32.

Prin urmare, costul total al creditului, din punct de vedere literal în discuție în prezent, se extinde la valoarea serviciilor accesorii, în aceleași condiții de obligativitate pentru consumator și de cunoaștere din partea creditorului ( 20 ).

33.

Exemple de astfel de costuri sunt primele de asigurare de viață și de asigurare de incendiu ( 21 ), costurile evaluării bunului care urmează să fie ipotecat ( 22 ), costurile deschiderii și menținerii unui anumit cont, costurile utilizării unui mijloc de plată atât pentru tranzacții, cât și pentru trageri din acel cont, precum și alte costuri legate de operațiunile de plată ( 23 ).

34.

Prin decizia expresă a legiuitorului, deși, teoretic, ar putea intra sub incidența noțiunii de cost total al creditului pentru consumator, nu se iau în considerare pentru calculul costului respectiv:

–

taxele notariale, excluse în temeiul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48 ( 24 );

–

„taxele de înregistrare pentru transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil” ( 25 ), excluse în temeiul articolului 4 punctul 13 din Directiva 2014/17;

–

costurile care pot fi percepute de la consumator pentru nerespectarea angajamentelor asumate prin contractul de credit ( 26 ).

35.

Aplicând această tipologie a elementelor care corespund (sau care nu intră sub incidența) noțiunii „costul total al creditului pentru consumator” la cele citate de instanța de trimitere, considerăm că respectiva noțiune, în sensul articolului 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17:

–

include costurile de evaluare a bunului, în cazul în care acest lucru este necesar pentru acordarea creditului și este cunoscut de către creditor, precum și costurile legate de cererea de rezervare a rangului și de înregistrare a ipotecii în registru ( 27 ), care sunt în mod normal esențiale pentru constituirea garanției și pentru asigurarea funcției sale;

–

nu acoperă costurile autentificării notariale a semnăturilor (taxe notariale) pentru înregistrarea ipotecii în registru.

2.

Interpretarea în lumina contextului dispoziției

36.

Analiza evoluției noțiunii „costul total al creditului pentru consumator” în cadrul lucrărilor legislative care au precedat adoptarea Directivei 2014/17 ( 28 ) confirmă că, dintre elementele citate de instanța de trimitere, au fost menționate „taxele aferente înregistrării ipotecii”.

37.

Propunerea Comisiei referitoare la (viitoarea) directivă privind creditul imobiliar conținea în această privință o simplă trimitere la Directiva 2008/48 ( 29 ).

38.

Soluția a fost explicată ca o ponderare a avantajelor și a dezavantajelor opțiunilor avute în vedere pentru calcularea DAE ( 30 ). De asemenea, s‑a observat că un text paralel cu cel existent (cel al Directivei 2008/48) ar facilita înțelegerea și compararea creditelor de către consumatori ( 31 ).

39.

Ulterior, noțiunea a fost modelată prin adăugarea sau eliminarea unor elemente, dar fără a pierde legătura cu articolul 3 din Directiva 2008/48.

40.

În acest context, considerăm relevant faptul că primul raport al Parlamentului referitor la propunerea de directivă privind contractele de credit imobiliar excludea în mod explicit „taxele de înregistrare pentru ipotecă sau alte garanții comparabile” ( 32 ).

41.

În schimb, printre amendamentele adoptate, figura cel în care se prevedeau următoarele: „Costul total al creditului pentru consumator ar trebui să excludă costurile pe care le plătește consumatorul în legătură cu cumpărarea bunului imobil sau a terenului, cum ar fi taxele asociate cumpărării și costurile notariale sau costurile legate de înregistrarea în registrul funciar” ( 33 ) (sublinierea noastră).

42.

Nu rezultă că includerea în costul total al creditului a „taxelor de înregistrare pentru ipotecă” sau excluderea celor referitoare la achiziționarea imobilului a fost discutată la un moment diferit ( 34 ).

3.

Interpretarea contextuală și teleologică

43.

Noțiunea „costul total al creditului pentru consumator” din Directiva 2014/17 este, la fel ca în Directiva 2008/48, funcțională. Aceasta servește în primul rând la stabilirea a două concepte:

–

cel referitor la „suma totală plătibilă de către consumator”, care corespunde aceleiași noțiuni astfel cum este definită la articolul 3 litera (h) din Directiva 2008/48 ( 35 ), și

–

cel referitor la DAE, care corespunde costului total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului ( 36 ).

44.

Curtea a asociat întinderea acestei noțiuni cu obiectivul unei protecții extinse a consumatorului și a interpretat‑o în consecință ( 37 ). Protecția respectivă este asigurată prin punerea la dispoziția consumatorului a unor informații generale și, mai ales, precontractuale, care să îi permită (în mod ideal) să aleagă produsul de credit adecvat situației și intereselor sale personale. Acesta este în definitiv scopul principal al noțiunii „costul total al creditului”.

45.

O parte a procesului de selectare de către consumator a formulei care i se potrivește cel mai bine este aceea că i se oferă posibilitatea de a compara ofertele la nivel național și transfrontalier. Protecția sa în temeiul Directivelor 2008/48 și 2014/17 face parte din obiectivul general de creare a unei piețe interne a creditelor ( 38 ). DAE, care comunică prețul (costul total) creditului în conformitate cu o formulă matematică identică în întreaga Uniune, este esențială pentru această comparație.

46.

Există însă o anumită tensiune între obiectivul de a furniza consumatorului cele mai bune informații și cel de a o face în așa fel încât acesta să poată compara ofertele creditorilor într‑un termen rezonabil.

47.

În mod intuitiv, poziția consumatorului ar fi cu atât mai bună cu cât mai multe date (referitoare la costurile suplimentare față de dobândă) sunt incluse în DAE și cu cât acesta ar trebui să aloce mai puține resurse pentru a identifica pe cont propriu alte costuri asociate creditului, în special în afara unui cadru juridic care este de obicei limitat la cel local.

48.

Astfel se explică de ce noțiunea „costul total al creditului pentru consumator” acoperă o gamă largă de costuri legate de operațiunea de credit. Accesul la informații este mai ușor pentru creditor decât pentru consumator, deși operațiunea nu este gratuită nici pentru creditor ( 39 ).

49.

În același timp, includerea în calculul DAE a unor elemente care, în temeiul reglementărilor naționale, sunt foarte diferite afectează comparabilitatea ofertelor ( 40 ). În cele din urmă, acest lucru este în detrimentul activității transfrontaliere a creditorilor și al atragerii de clienți din alte state membre.

50.

În opinia noastră, legiuitorul a optat pentru o soluție care urmărește concilierea diferitelor preocupări prin combinarea mai multor elemente:

–

o noțiune largă a costului total al creditului pentru consumator, deși limitată la costurile aferente contractului de credit în sine, fără a lua în considerare costurile operațiunii finanțate prin acesta;

–

obligația creditorului de a include în această noțiune costurile eligibile de care are cunoștință sau de care ar fi trebuit să aibă cunoștință prin aplicarea unui nivel standard de diligență în profesie;

–

obligația de a furniza consumatorului informații precontractuale personalizate, prin intermediul FEIS, care figurează în anexa II la Directiva 2014/17;

–

enumerarea în FEIS a costurilor pe care consumatorul le suportă și care ar trebui să facă parte din DAE, dar care nu sunt cunoscute de partea adversă, la rubrica „Următoarele costuri nu sunt cunoscute de împrumutător și, în consecință, nu sunt incluse în DAE” ( 41 );

–

adăugarea în FEIS a următorului avertisment: „Vă rugăm să vă asigurați că sunteți la curent cu toate celelalte taxe și costuri asociate împrumutului dumneavoastră” ( 42 );

–

impunerea obligației de a include în informațiile generale privind creditele ipotecare o indicație privind posibile costuri suplimentare, care nu sunt incluse în costul total al unui credit pentru consumator ( 43 ).

51.

Înțelegem că, în acest mod, consumatorul mediu dispune de informațiile de care are nevoie pentru a lua o decizie cu privire la contractul de credit ipotecar, în urma unei comparații a produselor pe baza DAE ( 44 ). De asemenea, va ști că pot exista costuri suplimentare: fie că acestea fac parte din DAE, dar nu sunt cunoscute de creditor, fie că sunt în afara costului total al creditului, despre care a fost avertizat.

4.

Concluzie intermediară

52.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că răspunsul pentru instanța a quo cu privire la elementele pe care le expune, pentru a stabili dacă acestea corespund sau nu costului total al creditului pentru consumator în sensul articolului 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17, ar putea fi următorul:

–

această noțiune include costurile de evaluare a bunului, de solicitare a rezervării rangului și de înregistrare a ipotecii în registru, în cazul în care ele sunt necesare pentru acordarea creditului (cu alte cuvinte, sunt impuse împrumutatului) și cu condiția ca creditorul să aibă cunoștință de acestea;

–

ea nu acoperă costurile autentificării notariale a semnăturilor în scopul înregistrării ipotecii în registru.

C.

Reducerea impusă la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17. Costurile pe baza cărora funcționează

53.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, atunci când împrumutatul își exercită dreptul de a rambursa integral sau parțial cuantumul creditului înainte de expirarea termenului prevăzut, reducerea proporțională se extinde numai la dobânda și la costurile aferente duratei restante a contractului sau și la cele care nu depind de această durată.

54.

Debitorul care efectuează rambursarea anticipată a creditului are dreptul, într‑adevăr, la o reducere a costului total al creditului respectiv. Potrivit articolului 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17, reducerea constă în „dobânda și în costurile aferente duratei restante a contractului” ( 45 ).

55.

În măsura în care articolul 25 alineatul (1) nu face distincție între diferitele categorii de costuri, s‑ar putea părea că reducerea se aplică oricărei sume incluse în costul total al creditului (cu caracter temporar, pe care îl vom indica imediat). Sub rezerva a ceea ce vom arăta în continuare ( 46 ), considerăm dimpotrivă că reducerea nu se aplică în mod nediferențiat fiecăreia dintre noțiunile care, luate împreună, indică consumatorului costul total al creditului înainte de încheierea contractului.

56.

Directiva 2014/17 lasă deschise (la dispoziția statelor membre) anumite aspecte privind rambursarea anticipată ( 47 ). Cu toate acestea, existența însăși a dreptului de a rambursa, înainte de termenul convenit, întreaga datorie sau o parte a acesteia nu este lăsată la latitudinea fiecărui legiuitor național și nici nu privește consecințele exercitării acestui drept (reducerea costului total al creditului) ( 48 ).

57.

Prin urmare, nu există nicio trimitere la statele membre pentru a identifica elementele de cost care urmează să fie reduse. În consecință, interpretarea referitoare la „ceea ce” reprezintă reducerea trebuie să fie coerentă, ca și cea a oricărei alte noțiuni care se bucură de autonomie în dreptul Uniunii.

1.

Interpretarea literală

58.

Astfel cum am arătat, articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 nu precizează elementele (dintre cele care alcătuiesc costul total al creditului) pentru care trebuie să se efectueze reducerea ( 49 ). Textul permite doar să se deducă cu certitudine că o asemenea reducere nu va privi elemente care nu sunt incluse în acest cost ( 50 ).

59.

În orice caz, dispoziția conține o clarificare temporală pe care o considerăm semnificativă: dobânzile și costurile care trebuie reduse în cazul rambursării anticipate a creditului sunt cele „aferente duratei restante a contractului”.

60.

În opinia noastră, legătura dintre elementele care urmează să fie reduse și durata restantă a contractului indică faptul că primele sunt datorate pentru servicii sau prestații care, la momentul rambursării anticipate, nu au fost încă realizate și nu vor mai fi executate ( 51 ).

61.

Această logică este înțeleasă fără nicio dificultate în ceea ce privește dobânzile aferente creditului. Rambursarea anticipată a capitalului (a principalului datoriei) înseamnă, eo ipso, că, de la acea dată, nu se vor mai acumula dobânzi la suma respectivă. Reducerea dobânzilor neacumulate la momentul rambursării anticipate nu este contestată și nu înțelegem de ce interpretarea normei ar trebui să fie diferită în ceea ce privește celelalte costuri.

62.

Prin urmare, considerăm că elementul literal este esențial: articolul 25 se referă numai la costurile legate de perioada ulterioară exercitării dreptului la rambursare („durata restantă a contractului”). Cu toate acestea, în măsura în care majoritatea versiunilor lingvistice ale articolului 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 sunt identice cu cele ale articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48, iar în ceea ce îl privește pe acesta din urmă, Curtea nu a considerat convingător argumentul literal ( 52 ), nu excludem ca interpretarea noastră să nu fie convingătoare nici acum.

63.

În acest caz, vom examina norma în contextul său și în lumina scopului său ( 53 ).

2.

Interpretarea contextuală și teleologică

64.

Recunoașterea dreptului la rambursare anticipată în Directiva 2014/17 reflectă, ca întreaga directivă, dorința de a promova crearea unei piețe interne a contractelor de credit pentru bunuri imobile rezidențiale.

65.

În acest context, dreptul la rambursare anticipată urmărește un obiectiv specific, pe care considerentul (66) al Directivei 2014/17 îl descrie făcând trimitere la promovarea concurenței, la libera circulație a cetățenilor și la stabilitatea financiară. Beneficiile pentru consumator apar doar în plan secundar și se limitează la a‑i permite să schimbe produsul, căutându‑l pe cel care se potrivește cel mai bine nevoilor sale la un moment dat.

66.

Legiuitorul prevede că dreptul la rambursare anticipată este supus unor condiții ( 54 ). De asemenea, el este condiționat de posibila compensație acordată creditorului, care, în anumite circumstanțe, poate presupune o sumă disuasivă pentru consumator ( 55 ).

67.

Se poate deduce din acest regim normativ că dreptul la rambursarea anticipată a creditului nu vizează atât corectarea asimetriilor într‑o relație inegală cât asigurarea flexibilității unui contract care se prelungește în timp, permițând debitorului să își plătească obligația înainte de expirarea termenului convenit, fără a fi necesar să invoce sau să dovedească o cauză ( 56 ).

68.

Directiva 2014/17 nu precizează rațiunea reducerii prevăzute la articolul 25 alineatul (1) ca un corolar al dreptului la rambursare anticipată. Acest factor, precum și lipsa oricărei discuții pe parcursul lucrărilor pregătitoare ne permit să afirmăm că o astfel de reajustare este percepută ca o consecință naturală a rambursării anticipate, ceea ce duce la dispariția sau la reducerea (în cazul unei rambursări parțiale) pentru cealaltă parte a riscului de neplată. În plus, în cazul în care împrumutatul ar suporta dobânzile datorate și celelalte costuri restante, acest lucru ar duce la îmbogățirea fără justă cauză a creditorului, care ar fi scutit în mod corespunzător (chiar dacă prin decizia unilaterală a celeilalte părți) de obligația sa contractuală reciprocă ( 57 ).

69.

În schimb, nu credem că reducerea prevăzută la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 urmărește să plaseze consumatorul în aceeași situație cu cea în care s‑ar afla dacă inițial creditul ar fi fost acordat pentru o perioadă mai scurtă sau pentru o sumă mai mică ( 58 ). Dreptul la rambursare anticipată nu transformă contractul de credit inițial în altul care ar fi putut fi, ci permite adaptarea acestuia la circumstanțele survenite ( 59 ).

70.

Aceste considerații ne susțin convingerea, exprimată deja în cadrul interpretării literale a dispoziției, că reducerea care trebuie aplicată este limitată la sumele pe care consumatorul ar trebui să le plătească pentru serviciile restante în cadrul executării contractului propriu‑zis.

71.

Nu avem îndoieli că o altă interpretare ar fi mai favorabilă consumatorului. Cu toate acestea, la fel cum acesta nu ar trebui să fie penalizat pentru că își plătește datoria mai devreme ( 60 ), considerăm de asemenea că nu este necesar, pentru a‑l proteja astfel cum se prevede în Directiva 2014/17, ca dreptul la reducere să fie extins până la recompensarea sa ( 61 ) pentru o schimbare pe care o impune celeilalte părți ( 62 ).

72.

Din aceleași motive, convingerea noastră se extinde la costurile care au fost plătite terților sub formă de taxe, taxe administrative sau servicii profesionale, cum ar fi evaluarea bunului imobil sau intermedierea ( 63 ).

73.

Nu contestăm că costurile plătite terților fac parte din costul total al creditului: în caz contrar, consumatorul nu ar primi toate informațiile de care are nevoie pentru a alege între ofertele diferiților creditori.

74.

În schimb, nu suntem de acord că, din această cauză, dreptul la reducere prevăzut la articolul 25 din Directiva 2014/17 se aplică costurilor care nu se referă la serviciile creditorului în curs la momentul rambursării anticipate.

75.

Unele dintre aceste costuri remunerează prestațiile individuale care pregătesc viitoarea relație contractuală (intermediere). Altele contribuie la susținerea cheltuielilor publice (taxe) sau la remunerarea activităților sau a serviciilor administrației publice, nu numai în interesul părților, ci și al societății în ansamblu și al tranzacțiilor juridice (înregistrarea ipotecii). Faptul că aceste costuri trebuie luate în considerare pentru a informa consumatorul cu privire la „prețul” total al creditului, în sensul articolului 4 punctul 13 din Directiva 2014/17, indiferent dacă este plătit direct destinatarului final sau prin intermediul creditorului, nu înseamnă, repetăm, că ele fac parte din cele care vor fi supuse reducerii în cazul rambursării anticipate.

76.

Nu vedem niciun motiv obiectiv pentru care reducerea proporțională a costurilor prevăzută la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 ar trebui să fie efectuată asupra unor sume care nu au legătură cu contraprestațiile creditorului, care nu le realizează și nici nu le percepe ( 64 ). În cazul în care ele sunt impuse în sarcina împrumutatului în temeiul legii, convingerea noastră este și mai puternică în acest sens: aplicarea dreptului la o reducere a costului total al creditului pentru aceste elemente ar însemna că administrația publică responsabilă pentru colectarea taxelor sau pentru ținerea registrelor, care nu este parte la relația bilaterală dintre creditor și împrumutat, ar trebui să ramburseze aceste sume în mod proporțional.

D.

Aplicarea Hotărârii Lexitor în prezenta cauză

1.

Costuri în favoarea creditorului

77.

Credem că Hotărârea Lexitor nu modifică punctul de vedere pe care l‑am prezentat. Considerăm că Curtea a decis așa cum a procedat pe baza unor considerente mai degrabă pragmatice, reflectate în argumentele prezentate la punctele 31-33 din acea hotărâre. În plus, se adaugă cel referitor la un eventual „prejudiciu disproporționat” al creditorului, ale cărui interese stau la baza dispoziției de compensare a acestuia ( 65 ).

78.

Aceste argumente ar putea avea sens în situația în discuție în speța respectivă și, în plus, ar putea fi generalizate la orice credit de consum. În opinia noastră, ele nu se aplică creditelor imobiliare.

79.

În primul rând, în ceea ce privește ușurința sau dificultatea aplicării reducerii, amintim că FEIS (care este obligatorie și nici statele membre, nici creditorii nu sunt autorizați să modifice) cuprinde în mod dezagregat informațiile privind creditul imobiliar pe care consumatorul trebuie să le primească în etapa precontractuală. În special, separă costurile în funcție de caracterul lor recurent sau nu: în acest fel, consumatorul sau judecătorul poate identifica mai ușor anumite costuri reductibile ( 66 ).

80.

În al doilea rând, există o diferență semnificativă între Directivele 2008/48 și 2014/17 în ceea ce privește dreptul creditorului la compensație pentru costurile legate direct de rambursarea anticipată: prima stabilește ea însăși un astfel de drept; cea de‑a doua, aplicabilă acestui litigiu, nu o face.

81.

Totuși, această diferență esențială între Directivele 2008/48 și 2014/17 nu ne împiedică să înțelegem relația conceptuală dintre „reducerea” în favoarea consumatorului și „compensația” în favoarea creditorului ( 67 ).

82.

Lipsa unei reglementări armonizate a dreptului la compensație în Directiva 2014/17 reflectă probabil dificultatea de a conveni asupra unor norme comune și rezultă, în cele din urmă, din diversitatea mecanismelor de finanțare ipotecară și a gamei de produse disponibile ( 68 ), reflectând particularitățile piețelor financiare ipotecare ale statelor membre.

83.

Marja de manevră lăsată statelor membre pentru a introduce sau nu compensația în creditele imobiliare poate avea, în practică, consecințe pentru unele dintre ele ( 69 ), eliminând factorul de echilibru care, în Hotărârea Lexitor, a determinat Curtea să aprecieze astfel cum a făcut‑o. Acesta este motivul pentru care, repetăm, hotărârea menționată nu poate fi extrapolată la respectivele credite.

2.

Costuri de plătit terților

84.

Acceptarea argumentelor din Hotărârea Lexitor nu ar trebui să conducă în mod necesar la extinderea reducerii inerente rambursării anticipate la costul creditului imobiliar care vizează remunerarea unui terț.

85.

Pe lângă faptul că, astfel cum am arătat deja, Hotărârea Lexitor nu se referea la aceste costuri, în cazul creditelor garantate prin bunuri imobile, împrumutătorul (în speță, banca) nu este cel care primește aceste sume și nici cel care le stabilește valoarea: el nici nu profită de pe urma lor, nici nu le poate manipula.

86.

Prin urmare, nu vedem niciun motiv pentru a trata sumele plătite terților în același mod precum cele analizate în Hotărârea Lexitor.

87.

Deși nu este un element decisiv, considerăm că activitatea legislativă în curs privind revizuirea Directivei 2008/48 ne susține punctul de vedere. Atât Comisia, în propunerea sa ( 70 ), cât și Consiliul, în abordarea sa generală ( 71 ), clarifică faptul că reducerea va afecta dobânzile și costurile pe care creditorul le impune consumatorului. Considerăm că propunerea se aplică și în cazul creditului ipotecar.

88.

Desigur, poate apărea o situație precum cea descrisă de VKI: creditorul, pentru a face o ofertă mai atractivă pentru consumator, elaborează contractul astfel încât, la prima vedere, să suporte el însuși costurile pentru terți, iar apoi, folosindu‑se de marja de manevră pe care o are la dispoziție în contextul facturării, să le perceapă în mod ascuns de la împrumutat ( 72 ).

89.

Or, Hotărârea Lexitor nu este de natură nici să restrângă această practică, care este nu numai frauduloasă din punctul de vedere al fiecărui consumator individual, ci și din punctul de vedere al unei concurențe nedenaturate. Reducerea care, în conformitate cu Hotărârea Lexitor, operează în privința tuturor costurilor plătite creditorului se aplică proporțional în funcție de perioada restantă a contractului la momentul rambursării. Cu alte cuvinte, numai prin soluția Lexitor, consumatorul nu va recupera niciodată întreaga sumă pe care creditorul și‑a asumat‑o în mod teoretic și pe care, în cele din urmă, a transferat‑o către el.

90.

Considerăm că mijloacele de combatere a acestor abuzuri trebuie să fie cele prevăzute la articolul 41 din Directiva 2014/17: statele membre trebuie să se asigure că protecția acordată consumatorului nu poate fi eludată „ca urmare a modului în care sunt formulate contractele”.

3.

Recapitulare

91.

Pe scurt, în cazul în care Hotărârea Lexitor ar fi considerată aplicabilă creditelor imobiliare, articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 s‑ar opune unei reglementări naționale care limitează reducerea proporțională legată de rambursarea anticipată a creditului la costuri care depind de durata contractului. Cu toate acestea, chiar și în aceste împrejurări (extinderea soluției Lexitor la creditele ipotecare), reducerea ar afecta numai costurile care servesc la remunerarea creditorului, și anume, alte costuri decât cele plătite terților.

E.

Cu privire la limitarea în timp a efectelor hotărârii

92.

În cazul în care Curtea ar accepta abordarea pe care o susținem, nu ar fi necesar să se admită cererea guvernului italian cu privire la o eventuală limitare temporală a efectelor hotărârii. În plus, considerăm că o astfel de limitare nu ar fi adecvată, întrucât nu s‑a demonstrat că sunt îndeplinite condițiile (în special, repercusiunile economice grave) impuse de jurisprudența Curții în această privință ( 73 ).

V.

Concluzie

93.

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să răspundă Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) după cum urmează: