<TI><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Camera a treia)<DATE ISO="20070927">27 septembrie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR">Limba de procedură: olandeza.</NOTE></TI>

C-184/0562005J01840012.000279101792819CJHOTĂRÂREA DIN 27.9.2007 — CAUZA C-184/05TWOH INTERNATIONAL<TI><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Camera a treia)<DATE ISO="20070927">27 septembrie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR">Limba de procedură: olandeza.</NOTE></TI>

În cauza C-184/05,

având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Hoge Raad der Nederlanden (Ţările de Jos), prin Decizia din 22 aprilie 2005, primită de Curte la 25 aprilie 2005, în procedura

Twoh International BV

împotriva

Staatssecretaris van Financiën,

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul A. Rosas, preşedinte de cameră, domnii A. Borg Barthet, J. Malenovský, U. Lõhmus (raportor) şi A. Ó Caoimh, judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 15 iunie 2006,

luând în considerare observaţiile prezentate:

pentru Twoh International BV, de J. H. Sassen, advocaat;

pentru guvernul olandez, de doamnele H. G. Sevenster şi M. de Mol, precum şi de domnul P. van Ginneken, în calitate de agenţi;

pentru guvernul francez, de domnul G. de Bergues şi de doamna C. Jurgensen-Mercier, în calitate de agenţi;

pentru Irlanda, de domnul D. O'Hagan, în calitate de agent, asistat de domnii E. Fitzsimons, SC, şi B. Conway, BL;

pentru guvernul italian, de domnul I. M. Braguglia, în calitate de agent, asistat de domnul G. De Bellis, avvocato dello Stato;

pentru guvernul polonez, de domnul T. Nowakowski, în calitate de agent;

pentru guvernul portughez, de domnul L. Fernandes şi de doamna C. Lança, în calitate de agenţi;

pentru Comisia Comunităţilor Europene, de domnii R. Lyal şi A. Weimar, în calitate de agenţi,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 11 ianuarie 2007,

pronunţă prezenta

<TI>Hotărâre</TI>1Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea articolului 28c secţiunea A litera (a) primul paragraf din A şasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun de taxă pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare (JO L 145, p. 1), astfel cum a fost modificată prin Directiva 95/7/CE a Consiliului din 10 aprilie 1995 (JO L 102, p. 18, denumită în continuare A şasea directivă), coroborat cu Directiva 77/799/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1977 privind asistenţa reciprocă acordată de autorităţile competente din statele membre în domeniul impozitării directe (JO L 336, p. 15, Ediţie specială, 09/vol. 1, p. 21), astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 (JO L 76, p. 1, Ediţie specială, 09/vol. 1, p. 129), denumită în continuare „Directiva privind asistenţa reciprocă, şi cu Regulamentul (CEE) nr. 218/92 al Consiliului din 27 ianuarie 1992 privind cooperarea administrativă în domeniul impozitării indirecte (TVA) (JO L 24, p. 1, denumit în continuare Regulamentul privind cooperarea administrativă).2Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Twoh International BV (denumită în continuare Twoh), pe de o parte, şi Staatssecretaris van Financiën (secretarul de stat pentru finanţe), pe de altă parte, în legătură cu decizia de impunere privind taxa pe valoarea adăugată (denumită în continuare TVA-ul) stabilită suplimentar la care societatea a fost obligată pentru anul 1996 ca urmare a unor livrări intracomunitare de bunuri.<TI>Cadrul juridic</TI><TI>Reglementarea comunitară</TI><TI>A şasea directivă</TI>3Potrivit articolului 2 din A şasea directivă, sunt supuse TVA-ului livrările de bunuri şi prestările de servicii efectuate cu titlu oneros pe teritoriul ţării de către o persoană plătitoare de impozit care acţionează ca atare, precum şi importul de bunuri.4Potrivit articolului 28c secţiunea A litera (a) primul paragraf din A şasea directivă:

Fără a aduce atingere altor dispoziţii comunitare şi în condiţiile pe care le stabilesc pentru a asigura aplicarea corectă şi directă a scutirilor prevăzute mai jos şi pentru a preveni evaziunea, frauda sau abuzurile, statele membre scutesc:

(a)livrările de bunuri prevăzute la articolul 5 [...] expediate sau transportate de către sau în numele vânzătorului sau al persoanei care achiziţionează bunurile în afara teritoriului menţionat la articolul 3, dar în interiorul Comunităţii, efectuate pentru o altă persoană impozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă acţionând ca atare într-un alt stat membru decât cel de plecare a expediţiei sau a transportului de bunuri.

<TI>Directiva privind asistenţa reciprocă</TI>5Articolul 1 alineatul (1) din Directiva privind asistenţa reciprocă prevede:

(1)

în conformitate cu dispoziţiile prezentei directive, autorităţile competente ale statelor membre fac schimb de orice fel de informaţii care să le permită să efectueze o evaluare corectă a impozitelor pe venit şi a taxelor pe capital

6Articolul 2 alineatul (1) din Directiva privind asistenţa reciprocă prevede:

în anumite situaţii, autoritatea competentă a unui stat membru poate solicita autorităţii competente a altui stat membru să înainteze informaţiile menţionate la articolul 1 alineatul (1). Autoritatea competentă a statului solicitat nu este obligată să răspundă solicitării dacă autoritatea competentă a statului solicitant nu a epuizat sursele proprii de informaţii care puteau fi utilizate, potrivit împrejurărilor, pentru a obţine informaţiile solicitate fără riscul de a pune în pericol obţinerea rezultatului căutat.

<TI>Regulamentul privind cooperarea administrativă</TI>7Potrivit articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul privind cooperarea administrativă:

Din datele colectate conform alineatului (1) şi numai în scopul combaterii fraudei fiscale, autoritatea competentă a statului membru, ori de câte ori consideră acest lucru necesar în vederea controlului intracomunitar privind achiziţia de bunuri, poate obţine direct şi fără întârziere sau poate primi acces direct la următoarele informaţii:

numerele de identificare ca plătitori de TVA ale tuturor persoanelor care au făcut furnizările menţionate la alineatul (2) a doua liniuţă

şi

valoarea totală a respectivelor furnizări de la fiecare persoană către orice persoană căreia i-a fost eliberat un număr de identificare ca plătitor de TVA conform alineatului (2) a doua liniuţă; valoarea se exprimă în moneda naţională a statului membru care furnizează informaţiile şi se calculează trimestrial [traducere neoficială]

8Articolul 5 din Regulamentul privind cooperarea administrativă are următorul cuprins:

(1)Dacă informaţiile prevăzute la articolul 4 sunt insuficiente, autoritatea competentă a statului membru poate solicita oricând şi în cazuri specifice informaţii suplimentare. Autoritatea solicitată furnizează informaţiile cât mai repede posibil şi, în orice caz, nu mai târziu de trei luni de la primirea solicitării.(2)în situaţiile menţionate la alineatul (1), autoritatea solicitată furnizează autorităţii solicitante numerele de facturi, data şi valoarea tranzacţiilor individuale între persoane din statele membre în cauză. [traducere neoficială]

9Articolul 6 alineatul (4) din Regulamentul privind cooperarea administrativă prevede:

Autoritatea competentă a fiecărui stat membru se asigură că persoanelor implicate în furnizarea de bunuri sau servicii intracomunitare li se permite să obţină confirmarea valabilităţii numărului de identificare ca plătitor de TVA pentru orice persoană. [traducere neoficială]

10Condiţiile de reglementare a schimbului de informaţii sunt stabilite în titlul III din Regulamentul privind cooperarea administrativă, al cărui articol 7 alineatul (1) primul paragraf are următorul cuprins:

(1)Autoritatea solicitată dintr-un stat membru furnizează autorităţii solicitante din alt stat membru informaţiile menţionate la articolul 5 alineatul (2), cu condiţia ca:

numărul şi natura solicitării de informaţii formulate de autoritatea solicitantă în cadrul unei anumite perioade să nu impună o sarcină administrativă disproporţionată autorităţii solicitate;

autoritatea solicitantă să fi încercat obţinerea acelor informaţii din sursele uzuale care pot fi utilizate în acea situaţie pentru obţinerea informaţiilor cerute, fără riscul de a periclita atingerea scopului propus;

autoritatea solicitantă să ceară asistenţă numai dacă poate asigura asistenţă similară unei autorităţi solicitante dintr-un alt stat membru. [traducere neoficială]

<TI>Reglementarea naţională</TI>11În temeiul articolului 9 alineatul 2 litera b) din Legea din 1968 privind impozitul pe cifra de afaceri (Wet op de omzetbelasting 1968) din 28 iunie 1968 (Staatsblad 1968, nr. 329), în versiunea aplicabilă litigiului din acţiunea principală (denumită în continuare Legea din 1968), impozitul pentru livrările de bunuri şi de servicii avute în vedere în tabelul II anexat acestei legi este zero dacă sunt respectate condiţiile stabilite prin măsuri administrative generale.12Rubrica 6 litera a) din tabelul II menţionat prevede aplicarea cotei zero de impozit bunurilor care sunt transportate către un alt stat membru atunci când aceste bunuri sunt supuse perceperii unui impozit pe achiziţia intracomunitară a acestor bunuri.13Articolul 12 alineatul 1 din Decretul de aplicare a Legii din 1968 (Uitvoeringsbesluit omzetbelasting 1968) prevede:

Dreptul la aplicarea cotei zero livrărilor menţionate în tabelul II anexat Legii [din 1968] nu există decât dacă din înscrisurile justificative reiese că această cotă poate fi aplicată.

14Articolul 4 alineatul 3 din Ordinul secretarului de stat pentru finanţe privind impozitarea livrărilor intracomunitare (Besluit van de Staatssecretaris van Financiën) din 20 iunie 1995 prevede:

Dacă mărfurile sunt livrate unui client străin franco uzină sau franco depozit (tranzacţii cu ridicarea mărfurilor), caracterul intracomunitar al livrării nu poate reieşi dintr-o scrisoare de trăsură sau din documentele de transport ale furnizorului.

Se pot imagina totuşi împrejurări în care furnizorul să fie convins, în acel caz, că marfa va fi transportată de clientul străin într-un alt stat membru. Pe lângă documentele stabilite şi datele înregistrate la nivel administrativ, trebuie de asemenea să fi fost vorba, în acest caz, despre un client obişnuit, în afară de situaţia în care furnizorul ştia că livrările intracomunitare către acest client au ridicat probleme, iar clientul respectiv să fi dat, în plus, declaraţia avută în vedere în continuare.

Această declaraţie scrisă, care trebuie să fie semnată de cel care recepţionează mărfurile, ar trebui cel puţin să indice numele clientului şi, dacă clientul nu recepţionează personal mărfurile, numele persoanei care este însărcinată cu recepţionarea în numele clientului, numărul de înmatriculare al vehiculului care va transporta mărfurile, numărul facturii care specifică mărfurile livrate, locul către care clientul va transporta mărfurile, precum şi angajamentul clientului de a furniza administraţiei fiscale, la cerere, orice informaţie suplimentară cu privire la destinaţia mărfurilor. Un model de declaraţie este anexat.

Dacă tranzacţiile cu ridicarea mărfurilor nu privesc un client obişnuit şi dacă acestea sunt plătite în numerar, chiar dacă furnizorul nu dispune de niciun document doveditor al caracterului intracomunitar al livrării, adică atunci când niciun document, în afară de o factură întocmită pe numele unui client străin (care menţionează numărul de identificare ca plătitor de TVA al clientului), nu dovedeşte caracterul intracomunitar al livrării, furnizorul nu va putea justifica, fără dovezi suplimentare, beneficiul cotei zero. în aceste împrejurări, furnizorul poate evita riscul unei decizii de impunere privind TVA-ul stabilit suplimentar prin facturarea TVA-ului olandez cumpărătorului. Atunci când transferă mărfurile către un alt stat membru, cumpărătorul va trebui să declare acest lucru la administraţia fiscală olandeză. Pe baza acestei declaraţii, va putea deduce TVA-ul facturat în Ţările de Jos.

<TI>Acţiunea principală şi întrebarea preliminară</TI>15în cursul anului 1996, Twoh, societate cu sediul în Ţările de Jos, a livrat piese de calculatoare unor societăţi cu sediul în Italia. în contractele de vânzare, părţile au convenit să recurgă la modalitatea de livrare potrivit clauzei de comerţ franco uzină (ex-works sau EXW), care face parte dintre clauzele de comerţ internaţional (clauzele denumite Incoterms 2000) stabilite de Camera Internaţională de Comerţ. Utilizarea acestei clauze însemna că Twoh era obligată doar să pună bunurile la dispoziţia cumpărătorilor într-un antrepozit situat în Ţările de Jos, răspunderea transportului către Italia revenind persoanelor care achiziţionează bunurile.16Nicio declaraţie privind aceste livrări, precum cea impusă de legislaţia fiscală olandeză şi care este destinată stabilirii caracterului intracomunitar al livrărilor de bunuri cu scopul scutirii acestora de TVA în Ţările de Jos, nu a fost adresată societăţii Twoh de clienţii săi italieni. Totuşi, aceasta a considerat mereu că livrările pe care le efectuase constituiau livrări intracomunitare, cărora le era aplicabilă cota zero de TVA. în consecinţă, Twoh a emis facturi care nu includeau cuantumul TVA-ului şi, prin urmare, nu a achitat TVA-ul aferent livrărilor menţionate.17în urma unei anchete contabile, administraţia fiscală olandeză a considerat că nu se demonstrase că mărfurile fuseseră transportate sau expediate către un alt stat membru şi că, prin urmare, în mod eronat nu fusese achitat niciun TVA. în consecinţă, aceasta a transmis societăţii Twoh o decizie de impunere privind TVA-ul stabilit suplimentar pentru perioada 1 ianuarie-31 decembrie 1996, în cuantum de 1466629 NLG, numai în temeiul impozitului datorat, supus unei majorări de 100 % din acest cuantum.18Twoh a formulat o reclamaţie împotriva acestei decizii de impunere privind TVA-ul stabilit suplimentar. în cadrul acestei proceduri, Twoh a solicitat în mod expres administraţiei fiscale olandeze ca, în temeiul Directivei privind asistenţa reciprocă şi al Regulamentului privind cooperarea administrativă, să obţină informaţii de natură să determine caracterul intracomunitar al acestor livrări de la autorităţile italiene competente. Respectiva administraţie a hotărât să nu dea curs acestei solicitări şi să menţină decizia de impunere privind TVA-ul stabilit suplimentar.19Twoh a introdus o acţiune împotriva acestei decizii la Gerechtshof te Arnhem, care, în urma prezentării de către reclamantă a anumitor dovezi privind livrările în cauză, a anulat-o în ceea ce priveşte trei livrări şi a redus cuantumul deciziei de impunere privind TVA-ul stabilit suplimentar. Această instanţă a considerat totuşi că administraţia fiscală olandeză nu era obligată să solicite autorităţii competente italiene să desfăşoare o anchetă în statul membru de destinaţie cu scopul de a verifica dacă mărfurile în cauză fuseseră într-adevăr transportate în acest stat Twoh a formulat recurs în casaţie la Hoge Raad der Nederlanden împotriva hotărârii pronunţate de Gerechtshof te Arnhem.20Considerând că litigiul cu care a fost sesizat ridică o problemă de interpretare a dreptului comunitar privind dovada expediţiei sau transportului bunurilor, în sensul articolului 28c secţiunea A litera (a) primul paragraf din A şasea directivă, Hoge Raad der Nederlanden a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare preliminară:

Articolul 28c secţiunea A initio şi litera (a) din A şasea directivă - coroborat cu Directiva [77/799] şi cu Regulamentul [nr. 218/92] - trebuie interpretat în sensul că, dacă statul membru de sosire nu furnizează din proprie iniţiativă informaţii considerate utile, statul membru de origine a expediţiei sau a transportului mărfurilor trebuie să solicite informaţii presupusului stat membru de sosire a mărfurilor şi să utilizeze informaţiile în cadrul examinării dovezii privind expediţia sau transportul mărfurilor?

<TI>Cu privire la întrebarea preliminară</TI>21Prin intermediul întrebării formulate, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă articolul 28c secţiunea A litera (a) primul paragraf din A şasea directivă coroborat cu Directiva privind asistenţa reciprocă şi cu Regulamentul privind cooperarea administrativă trebuie să fie interpretat în sensul că autorităţile fiscale ale statului membru de plecare a expediţiei sau a transportului de bunuri în cadrul unei livrări intracomunitare sunt obligate să solicite informaţii autorităţilor din statul membru de destinaţie indicat de furnizor şi să le utilizeze pentru a determina dacă bunurile au făcut efectiv obiectul unei livrări intracomunitare.22în prealabil, trebuie amintit că, în cadrul regimului tranzitoriu al TVA-ului aplicabil comerţului intracomunitar, instaurat prin Directiva 91/680/CEE a Consiliului din 16 decembrie 1991 de completare a sistemului comun privind taxa pe valoarea adăugată şi de modificare a Directivei 77/388/CEE în vederea eliminării frontierelor fiscale (JO L 376, p. 1, Ediţie specială, 09/vol. 1, p. 110), impozitarea schimburilor dintre statele membre se bazează pe principiul atribuirii veniturilor fiscale statului membru în care are loc consumul final Orice achiziţie intracomunitară impozitată în statul membru de sosire a expediţiei sau a transportului intracomunitar de bunuri în temeiul articolului 28a alineatul (1) litera (a) primul paragraf din A şasea directivă are drept consecinţă o livrare scutită în statul membru de plecare a respectivei expediţii sau a respectivului transport, în aplicarea articolului 28c secţiunea A litera (a) primul paragraf din aceeaşi directivă (a se vedea Hotărârea din 6 aprilie 2006, EMAG Handel Eder, C-245/04, Rec., p. I-3227, punctul 29, precum şi Hotărârea din 27 septembrie 2007, Teleos şi alţii, C-409/04, Rep., p. I-7797, punctele 22 şi 24).23în legătură cu condiţiile în care devine aplicabilă o scutire a livrării intracomunitare a unui bun în sensul articolului 28c secţiunea A litera (a) primul paragraf din A şasea directivă, trebuie arătat că, la punctul 42 din Hotărârea Teleos şi alţii, citată anterior, Curtea a decis că este necesar, în acest scop, ca dreptul de a dispune de bun ca proprietar să fi fost transmis persoanei care achiziţionează bunurile şi ca furnizorul să fi dovedit că bunul a fost expediat sau transportat în alt stat membru şi că, în urma acestei expediţii sau a acestui transport, bunul a părăsit în mod fizic teritoriul statului membru de livrare.24Curtea a constatat de asemenea, la punctul 44 din Hotărârea Teleos şi alţii, citată anterior, că, de la eliminarea controlului la frontierele dintre statele membre, autorităţile fiscale verifică dacă mărfurile au părăsit sau nu au părăsit în mod fizic teritoriul statului membru de livrare în principal pe baza dovezilor furnizate de persoanele impozabile şi a declaraţiilor acestora.25în ceea ce priveşte dovezile pe care persoanele impozabile sunt obligate să le furnizeze, trebuie constatat că nicio dispoziţie din A şasea directivă nu se referă în mod direct la această problemă. Această directivă prevede numai, la articolul 28c secţiunea A prima parte a tezei, că obligaţia de a stabili condiţiile în care sunt scutite livrările intracomunitare de bunuri revine statelor membre. Totuşi, trebuie amintit că, în exercitarea puterilor lor, statele membre trebuie să respecte principiile generale de drept comunitar, printre care figurează în special principiul securităţii juridice şi al proporţionalităţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 1997, Molenheide şi alţii, C-286/94, C-340/95, C-401/95 şi C-47/96, Rec., p. I-7281, punctul 48, precum şi Hotărârea din 11 mai 2006, Federation of Technological Industries şi alţii, C-384/04, Rec., p. I-4191, punctele 29 şi 30).26în această privinţă, trebuie considerat, după cum arată în mod întemeiat Comisia Comunităţilor Europene, că principiul potrivit căruia sarcina probei privind dreptul la beneficiul unei derogări sau al unei scutiri fiscale revine părţii care a solicitat beneficiul unui astfel de drept se înscrie în limitele impuse de dreptul comunitar. în consecinţă, potrivit articolului 28c secţiunea A litera (a) primul paragraf din A şasea directivă, revine furnizorului de bunuri să facă dovada îndeplinirii condiţiilor de scutire menţionate la punctul 23 din prezenta hotărâre.27în acest context, trebuie arătat că, la punctul 50 din Hotărârea Teleos şi alţii, citată anterior, Curtea a hotărât că ar fi contrar principiului securităţii juridice ca un stat membru, care a prevăzut condiţiile pentru aplicarea scutirii unei livrări intracomunitare, stabilind, în special, o listă de documente ce trebuie prezentate autorităţilor competente, şi care a acceptat iniţial documentele prezentate de furnizor ca dovezi ce justifică dreptul la scutire să poată obliga ulterior acest furnizor să achite TVA-ul aferent acestei livrări în cazul în care se dovedeşte că, printr-o fraudă săvârşită de persoana care achiziţionează bunurile, persoană despre care furnizorul nu avea şi nu putea avea cunoştinţă, bunurile în cauză nu au părăsit, în realitate, teritoriul statului membru de livrare.28Desigur, spre deosebire de cauza care a dus la pronunţarea Hotărârii Teleos şi alţii, citată anterior, decizia de trimitere nu oferă nicio precizare privind buna-credinţă a societăţii Twoh şi nu permite să se ştie dacă a fost săvârşită o fraudă de către clientul acesteia. Ceea ce are importanţă în speţă este faptul că, întrucât nu era în măsură să furnizeze dovezile necesare pentru a stabili că bunurile au fost efectiv transportate în statul membru de destinaţie, Twoh a solicitat administraţiei fiscale olandeze să obţină informaţii de natură să demonstreze caracterul intracomunitar al livrărilor sale de la autoritatea competentă din acest stat membru, în aplicarea Directivei privind asistenţa reciprocă şi a Regulamentului privind cooperarea administrativă. Aşadar, întrebarea care se pune este dacă această administraţie era obligată să aprobe o asemenea cerere.29Răspunsul la această întrebare poate fi dedus din finalitatea şi din conţinutul Directivei privind asistenţa reciprocă, precum şi ale Regulamentului privind cooperarea administrativă.30în primul rând, în legătură cu finalitatea acestor două acte comunitare, trebuie constatat că reiese din primul şi din al doilea considerent ale Directivei privind asistenţa reciprocă, precum şi din al treilea considerent al Regulamentului privind cooperarea administrativă, că acestea au ca obiectiv să lupte împotriva fraudei şi a evaziunii fiscale, precum şi să permită statelor membre să constate cu exactitate cuantumul impozitului ce trebuie perceput [a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 13 aprilie 2000, W. N., C-420/98, Rec., p. I-2847, punctele 15 şi 22, precum şi, în legătură cu Regulamentul (CE) nr. 1798/2003 al Consiliului din 7 octombrie 2003 privind cooperarea administrativă în domeniul taxei pe valoarea adăugată şi de abrogare a Regulamentului nr. 218/92 (JO L 264, p. 1, Ediţie specială, 09/vol. 2, p. 85), Hotărârea din 26 ianuarie 2006, Comisia/Consiliul, C-533/03, Rec., p. I-1025, punctele 49 şi 52].31În al doilea rând, în ceea ce priveşte conţinutul respectivelor acte comunitare, rezultă din titlul Directivei privind asistenţa reciprocă şi al Regulamentului privind cooperarea administrativă că acestea au fost adoptate cu scopul de a reglementa colaborarea între autorităţile fiscale din statele membre. După cum arată în mod întemeiat atât Comisia, cât şi avocatul general la punctul 23 din concluzii, aceste acte juridice nu conferă niciun drept particularilor în afară de acela de a obţine confirmarea validităţii numărului de identificare ca plătitor de TVA al unei persoane determinate, potrivit articolului 6 alineatul (4) din Regulamentul privind cooperarea administrativă.32într-adevăr, Directiva privind asistenţa reciprocă prevede, în scopul prevenirii fraudei fiscale, posibilitatea administraţiilor fiscale naţionale de a solicita informaţii pe care ele nu le pot obţine. Astfel, faptul că, atât la articolul 2 alineatul (1) din această directivă, cât şi la articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul privind cooperarea administrativă, legiuitorul comunitar a folosit termenul poate este de natură să indice că, dacă respectivele administraţii au, desigur, posibilitatea de a solicita informaţii din partea autorităţii competente dintr-un alt stat membru, o astfel de solicitare nu constituie nicidecum o obligaţie. Este de competenţa fiecărui stat membru să aprecieze cazurile specifice în care lipsesc informaţii privind tranzacţiile efectuate de persoanele impozabile stabilite pe teritoriul său şi să decidă dacă aceste cazuri justifică adresarea unei cereri de informaţii către un alt stat membru.33în plus, respectivele acte comunitare prevăd de asemenea limite în privinţa colaborării între statele membre, întrucât autorităţile statului solicitat nu sunt obligate să furnizeze informaţiile cerute în toate împrejurările. într-adevăr, articolul 7 alineatul (1) primul paragraf prima liniuţă din Regulamentul privind cooperarea administrativă prevede că numărul şi natura solicitărilor de informaţii formulate în cadrul unei anumite perioade de timp nu trebuie să impună o sarcină administrativă disproporţionată respectivelor autorităţi. în plus, a doua liniuţă a aceleiaşi dispoziţii, precum şi articolul 2 alineatul (1) din Directiva privind asistenţa reciprocă prevăd că aceste autorităţi nu sunt obligate să furnizeze informaţii atunci când reiese că autoritatea competentă a statului solicitant nu a epuizat sursele proprii uzuale de informaţii.34Rezultă că Directiva privind asistenţa reciprocă şi Regulamentul privind cooperarea administrativă nu au fost adoptate cu scopul de a înfiinţa un sistem de schimburi de informaţii între administraţiile fiscale ale statelor membre care să le permită să determine caracterul intracomunitar al livrărilor efectuate de o persoană impozabilă care nu este în măsură să furnizeze ea însăşi dovezile necesare în acest scop.35Această constatare este deopotrivă susţinută de jurisprudenţa Curţii privind asistenţa reciprocă a autorităţilor competente în domeniul impozitelor directe, care poate fi transpusă prin analogie într-o situaţie precum cea din acţiunea principală. Potrivit acestei jurisprudenţe, Directiva privind asistenţa reciprocă poate fi invocată de un stat membru pentru a obţine, din partea autorităţilor competente dintr-un alt stat membru, toate informaţiile de natură să îi permită stabilirea în mod corect a impozitelor. Totuşi, nimic nu împiedică autorităţile fiscale în cauză să solicite chiar persoanei impozabile dovezile pe care le consideră necesare pentru a aprecia dacă se impune sau nu se impune acordarea deducerii solicitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 octombrie 1999, Vestergaard, C-55/98, Rec., p. I-7641, punctul 26, precum şi Hotărârea din 3 octombrie 2002, Danner, C-136/00, Rec., p. I-8147, punctele 49 şi 50).36În plus, informaţiile a căror comunicare poate fi solicitată, potrivit Directivei privind asistenţa reciprocă, de autorităţile competente dintr-un stat membru sunt exact acelea care li se par necesare pentru a stabili cuantumul corect al impozitului în raport cu legislaţia pe care trebuie să o aplice ele însele. Această directivă nu afectează deloc competenţa respectivelor autorităţi de a aprecia în special dacă sunt îndeplinite condiţiile cărora le este subordonată, prin această legislaţie, scutirea unei operaţiuni (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Vestergaard, citată anterior, punctul 28).37Trebuie adăugat, în sfârşit, că, şi în ipoteza în care administraţia fiscală din statul membru de livrare a obţinut de la statul membru de destinaţie informaţia potrivit căreia cumpărătorul a prezentat autorităţilor fiscale din acest ultim stat o declaraţie privind achiziţia intracomunitară, o asemenea declaraţie nu constituie o dovadă decisivă de natură să stabilească faptul că bunurile au părăsit în mod efectiv teritoriul statului membru de livrare (a se vedea Hotărârea Teleos şi alţii, citată anterior, punctele 71 şi 72).38Având în vedere consideraţiile precedente, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 28c secţiunea A litera (a) primul paragraf din A şasea directivă coroborat cu Directiva privind asistenţa reciprocă şi cu Regulamentul privind cooperarea administrativă trebuie să fie interpretat în sensul că autorităţile fiscale ale statului membru de plecare a expediţiei sau a transportului de bunuri în cadrul unei livrări intracomunitare nu sunt obligate să solicite informaţii din partea autorităţilor statului membru de destinaţie indicat de furnizor.<TI>Cu privire la cheltuielile de judecată</TI>39Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolul 28c secţiunea A litera (a) primul paragraf din A şasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun de taxă pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva 95/7/CE a Consiliului din 10 aprilie 1995, coroborat cu Directiva 77/799/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1977 privind asistenţa reciprocă acordată de autorităţile competente din statele membre în domeniul impozitării directe şi indirecte, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992, şi cu Regulamentul (CEE) nr. 218/92 al Consiliului din 27 ianuarie 1992 privind cooperarea administrativă în domeniul impozitării indirecte trebuie să fie interpretat în sensul că autorităţile fiscale ale statului membru de plecare a expediţiei sau a transportului de bunuri în cadrul unei livrări intracomunitare nu sunt obligate să solicite informaţii din partea autorităţilor statului membru de destinaţie indicat de furnizor.

Semnături