Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 9 iulie 2026(1)

Cauza C‑279/25

IC

împotriva

Land Baden‑Württemberg,

cu participarea

Vertreterin des Bundesinteresses beim Bundesverwaltungsgericht

[cerere de decizie preliminară formulată de Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania)]

„ Trimitere preliminară – Cetățenia Uniunii – Articolul 21 alineatul (1) TFUE – Dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre – Cetățean al Uniunii care deține la naștere cetățenia a două state membre – Cetățean al Uniunii care se deplasează între statele membre al căror resortisant este – Dreptul de ședere al resortisantului unei țări terțe, membru de familie ”






I.      Introducere

1.        O persoană care deține cetățenia a două state membre între care a circulat poate invoca cetățenia statului său membru de origine A în fața autorităților statului său membru de origine B, susținând că și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pe care i‑l conferă dreptul Uniunii, și poate solicita regimul juridic care decurge din aceasta(2)?

2.        Această întrebare este de o importanță crucială. Astfel, dacă dubla cetățenie era în trecut privită cu suspiciune de către state, întrucât legătura de cetățenie trebuia să fie exclusivă, acest statut este în prezent larg acceptat(3), iar numărul de cetățeni ai Uniunii care dețin la naștere cetățenia a două state membre este tot mai mare. Această situație rezultă din multiplicarea mișcărilor transfrontaliere de persoane în Uniunea Europeană, din nașterea din familii binaționale și din adoptarea legislațiilor naționale prin care statele membre recunosc principiul egalității de gen în ceea ce privește transmiterea cetățeniei și autorizează deținerea mai multor pașapoarte(4).

3.        În anul 2025, 3 612 000 de cetățeni germani aveau dublă cetățenie. Ca urmare a unei proximități geografice, a unor legături istorice și a unei cooperări strânse consolidate între Republica Federală Germania și Republica Polonă, partea resortisanților germani care dețineau și cetățenia poloneză era cea mai reprezentată pe teritoriul german întrucât cuprindea 458 000 de persoane, mult peste resortisanții germano‑italieni, germano‑români, germano‑greci și germano‑francezi(5). Gesetz zur Modernisierung des Staatsangehörigkeitsrechts (Legea privind modernizarea legii cetățeniei)(6) din 22 martie 2024, care a intrat în vigoare la 27 iunie 2024, ar trebui să accentueze acest fenomen în viitor în măsura în care această lege admite de acum înainte dubla cetățenie la naștere și permite naturalizarea după cinci ani de reședință(7).

4.        Prezenta trimitere preliminară se înscrie în cadrul unui litigiu între IC, un resortisant algerian, pe de o parte, și autoritățile germane, pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei decizii prin care acestea au refuzat să îi acorde beneficiul unui drept de ședere derivat pe care îl solicita în calitatea sa de soț al unui cetățean al Uniunii care are dublă cetățenie germană și poloneză (denumită în continuare „persoana interesată”). Acestea din urmă au considerat că respectivul cetățean al Uniunii nu și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre în sensul articolului 21 alineatul (1) TFUE atunci când s‑a deplasat din Polonia în Germania.

5.        În condițiile în care dubla cetățenie este considerată în prezent ca fiind călcâiul lui Ahile al cetățeniei Uniunii(8), Curții i se solicită să își precizeze jurisprudența și în special să stabilească dacă cetățenii Uniunii care dețin cetățenia a două state membre și care se află pe teritoriul unuia dintre aceste state membre locuiesc în statul respectiv în temeiul dreptului național sau în cel al dreptului Uniunii, precum și, în consecință, care sunt normele aplicabile șederii resortisanților unor țări terțe care sunt membri ai familiei lor.

6.        În prezentele concluzii vom expune motivele pentru care considerăm că un cetățean al Uniunii care, precum persoana interesată, a părăsit statul membru pe teritoriul căruia s‑a născut și a cărui cetățenie o deține de la naștere și s‑a deplasat pe teritoriul unui alt stat membru, a cărui cetățenie o deține de asemenea de la naștere și în care și‑a întemeiat și și‑a dezvoltat viața de familie, nu și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre în sensul articolului 21 alineatul (1) TFUE, în pofida trecerii frontierei dintre aceste două state. În special vom explica faptul că soluția adoptată de Curte în Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes(9), nu pare aplicabilă prin analogie, din moment ce un astfel de cetățean nu poate revendica beneficiul unor drepturi dobândite anterior în temeiul Directivei 2004/38/CE(10).

II.    Situația de fapt din litigiul principal și întrebarea preliminară

7.        Reclamantul este un resortisant algerian cu reședința pe teritoriul german din anul 2009. Întrucât cererea sa de protecție internațională a fost respinsă, șederea sa este ilegală, dar este totuși tolerată în temeiul unor autorizații excepționale. El este tatăl a trei copii care s‑au născut în Germania în anul 2012, în anul 2016 și, respectiv, în anul 2018 și care au reședința pe teritoriul german. Mama copiilor săi, cu care s‑a căsătorit în anul 2017, are cetățenie germană și poloneză. După ce a locuit în Polonia până în anul 2008, ea s‑a stabilit la vârsta de 12 ani pe teritoriul german, beneficiind de un permis de ședere pe durată nelimitată înainte de a se constata că avea cetățenia germană de la naștere, prin filiație. Cu excepția unor șederi sporadice în Polonia, ea are de atunci reședința permanentă pe teritoriul german.

8.        Reclamantul a făcut obiectul mai multor urmăriri penale și s‑a aflat în mai multe rânduri în detenție, preventivă sau după condamnare, precum și în cadrul unei internări forțate într‑un spital de psihiatrie(11). Reclamantul și persoana interesată au divorțat la 18 iunie 2021.

9.        În acest interval, în anul 2018, reclamantul a solicitat eliberarea unui permis de ședere în temeiul articolului 5 alineatul (1) prima teză din Gesetz über die allgemeine Freizügigkeit von Unionsbürgern (Legea privind libera circulație a cetățenilor Uniunii)(12) din 30 iulie 2004(13). Întrucât acest permis i‑a fost refuzat, reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestui refuz în fața Verwaltungsgericht Sigmaringen (Tribunalul Administrativ din Sigmaringen, Germania), care a fost respinsă. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei decizii în fața Verwaltungsgerichtshof Baden‑Württemberg (Tribunalul Administrativ Superior din Baden‑Württemberg, Germania). Acest apel a fost de asemenea respins prin decizia din 5 iulie 2023. În esență, autoritățile judiciare au considerat că persoana interesată, soția reclamantului, nu și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre în sensul articolului 21 alineatul (1) TFUE atunci când s‑a deplasat din Polonia în Germania(14).

10.      În consecință, reclamantul a sesizat Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania) cu recurs, susținând în esență că, întrucât persoana interesată și‑a exercitat, la vârsta de 12 ani, dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre prin stabilirea în Germania, el beneficiază de un drept de ședere derivat întemeiat pe statutul acesteia de cetățean al Uniunii.

11.      Având îndoieli cu privire la domeniul de aplicare al articolului 21 alineatul (1) TFUE și în special cu privire la aplicabilitatea principiilor stabilite de Curte în Hotărârea Lounes, această instanță a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 21 alineatul (1) TFUE se aplică unui cetățean al Uniunii care deține de la naștere cetățenia a două state membre și care în primii 12 ani de viață a locuit în unul și apoi în celălalt stat membru, a cărui cetățenie o deține de asemenea, cu consecința că acest cetățean al Uniunii poate transmite resortisantului unei țări terțe, cu care a fost căsătorit un anumit timp și cu care a locuit în al doilea stat membru al cărui cetățean este, un drept de ședere derivat?”

12.      Reclamantul, guvernul german, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceste părți și persoane interesate au participat la ședința care a avut loc la 22 aprilie 2026, în cursul căreia au răspuns de asemenea la întrebările pentru răspuns oral adresate de Curte.

13.      Din dezbaterile care au avut loc în această ședință reiese că reclamantul locuiește tot în mod ilegal pe teritoriul german, dar că șederea sa este tolerată în continuare. El s‑a recăsătorit și a devenit tatăl unui al patrulea copil.

III. Analiză

A.      Observații introductive

14.      Înainte de a începe examinarea întrebării preliminare, vom formula două observații introductive.

15.      Prima observație privește problema statutului juridic al persoanei interesate, cetățean al Uniunii, la momentul trecerii frontierei germano‑poloneze. Această observație este esențială, întrucât din răspunsul la problema respectivă rezultă aplicabilitatea Directivei 2004/38.

16.      În decizia sa de trimitere, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) pornește de la premisa că persoanei interesate, cetățean al Uniunii, i s‑a conferit cetățenia a două state membre la naștere. Acest lucru reiese chiar din termenii întrebării sale preliminare. Cu toate acestea, ea ridică problema dacă împrejurarea potrivit căreia cetățenia germană a persoanei interesate a fost constatată abia după stabilirea sa pe teritoriul german poate avea influență asupra aprecierii exercitării de către aceasta a dreptului său de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre în sensul articolului 21 alineatul (1) TFUE.

17.      Considerăm că această împrejurare nu trebuie luată în considerare în vederea examinării întrebării preliminare. Astfel, în măsura în care recunoașterea unei legături de cetățenie este un act declarativ, această recunoaștere și‑a produs efectele retroactiv de la nașterea cetățeanului Uniunii, așa încât persoana interesată nu poate fi considerată „numai poloneză” la momentul la care a trecut frontiera cu Republica Federală Germania, după cum susține reclamantul. Prin urmare și în măsura în care persoana interesată, cetățean al Uniunii, a locuit succesiv în cele două state membre al căror resortisant este, Directiva 2004/38, care stabilește limitările și condițiile exercitării de către cetățenii Uniunii a dreptului lor de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre prevăzut la articolul 21 alineatul (1) TFUE(15), nu a fost niciodată aplicabilă. Acest aspect nu este contestat în cauza principală. Amintim astfel că, potrivit articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată, aceasta se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, care îl însoțesc sau i se alătură. Prin urmare, în conformitate cu jurisprudența Curții, directiva menționată nu are vocația de a reglementa drepturile derivate ale membrilor familiei acestui cetățean al Uniunii în cadrul unui stat membru al cărui cetățean este(16).

18.      A doua observație privește relevanța jurisprudenței Curții cu privire la obstacolele în calea dreptului cetățeanului Uniunii de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre care decurg din refuzul autorităților naționale de a recunoaște sau de a modifica numele său de familie.

19.      Astfel, decizia de trimitere, precum și observațiile reclamantului și ale Comisiei fac trimitere la principiile stabilite de Curte în Hotărârea din 2 octombrie 2003, Garcia Avello(17), în Hotărârea din 8 iunie 2017, Freitag(18), și în Hotărârea din 25 noiembrie 2025, Wojewoda Mazowiecki(19). Cu toate acestea, scopurile urmărite de acești actori ai procedurii sunt diferite: în timp ce instanța de trimitere urmărește să stabilească existența unei legături cu dreptul Uniunii, reclamantul și Comisia încearcă, în ceea ce îi privește, să demonstreze aplicabilitatea articolului 21 TFUE și beneficiul drepturilor aferente în ceea ce privește cetățenii Uniunii care dețin cetățenia a două state membre pe teritoriul unuia dintre aceste state membre.

20.      Considerăm că această jurisprudență nu poate fi aplicată prin analogie. Astfel, normele care reglementează recunoașterea, transcrierea sau modificarea datelor referitoare la starea civilă a cetățeanului Uniunii, precum numele de familie, genul sau statutul marital, și cele care guvernează dreptul de ședere al resortisanților unor țări terțe, membri ai familiei sale, deși contribuie toate la realizarea unui spațiu de liberă circulație și ședere în Uniune, răspund unor obiective distincte și prezintă particularități structurate în jurul unor principii specifice.

21.      În consecință, ne vom concentra analiza asupra principiilor pe care Curtea le‑a stabilit cu privire la domeniul de aplicare al articolului 21 alineatul (1) TFUE numai în contextul acordării drepturilor de ședere derivate resortisanților unor țări terțe, membri de familie ai cetățenilor Uniunii.

B.      Examinarea domeniului de aplicare al articolului 21 alineatul (1) TFUE

22.      Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă un cetățean al Uniunii care s‑a deplasat între două state membre a căror cetățenie o deține de la naștere pentru a se stabili permanent în unul dintre aceste state și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pe care i‑l recunoaște articolul 21 alineatul (1) TFUE, astfel încât resortisantul unei țări terțe cu care și‑a creat și și‑a dezvoltat viața de familie în acest din urmă stat se poate prevala în fața autorităților naționale competente de un drept de ședere derivat întemeiat pe dispozițiile dreptului Uniunii.

23.      Pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare, considerăm că articolul 21 alineatul (1) TFUE nu se aplică într‑o astfel de situație. Deși reclamantul și Comisia urmăresc să demonstreze că soluția pe care Curtea a adoptat‑o în Hotărârea Lounes cu privire la un cetățean al Uniunii care a dobândit o a doua cetățenie ca urmare a naturalizării sale în statul membru gazdă poate fi extinsă la cea a unui cetățean al Uniunii care deține cetățenia a două state membre de la naștere, vom demonstra că există diferențe substanțiale între aceste două situații care se opun, în opinia noastră, ca Curtea să urmeze o astfel de propunere.

1.      Principiile stabilite în Hotărârea McCarthy

24.      Amintim că, în Hotărârea din 5 mai 2011, McCarthy(20), Curtea a statuat în esență că articolul 21 TFUE nu este aplicabil unui cetățean al Uniunii care nu și‑a exercitat niciodată dreptul de liberă circulație, care a avut întotdeauna reședința într‑un stat membru a cărui cetățenie o are și care, pe de altă parte, beneficiază și de cetățenia unui alt stat membru. În cauza în care s‑a pronunțat acea hotărâre, doamna Shirley McCarthy, cetățean al Uniunii, formulase o cerere de drept de ședere în temeiul dreptului Uniunii adresată Regatului Unit, a cărui cetățenie o avea și în care avusese întotdeauna reședința. Ea avea și cetățenia irlandeză. Cererea respectivă urmărea ca domnului McCarthy, resortisant al unei țări terțe, să i se confere un drept de ședere în temeiul Directivei 2004/38, în calitate de membru al familiei acesteia, având în vedere că un drept de ședere analog nu rezulta din aplicarea reglementării din Regatul Unit privind imigrarea(21).

25.      În hotărârea sa, Curtea a început prin a aminti că normele tratatului care reglementează libera circulație a persoanelor și actele adoptate în executarea acestora nu pot fi aplicate unor situații care nu prezintă niciun element de legătură cu vreuna dintre situațiile prevăzute de dreptul Uniunii și în care totalitatea elementelor relevante se limitează la interiorul unui singur stat membru(22). În această privință, ea a amintit de asemenea că simpla împrejurare că cetățeanul Uniunii are cetățenia a două state membre nu este suficientă, în sine, pentru a considera că situația sa intră sub incidența articolului 21 TFUE(23). Pentru a aprecia existența unei legături cu dreptul Uniunii într‑o situație în care doamna McCarthy nu își exercitase libertatea de circulație, Curtea a examinat dacă refuzul dreptului de ședere opus soțului său afecta dreptul acesteia de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre și, în general, drepturile aferente statutului său de cetățean al Uniunii(24). În lipsa unei astfel de atingeri, Curtea a constatat că situația sa nu prezenta niciun element de legătură cu vreuna dintre situațiile prevăzute de dreptul Uniunii și că totalitatea elementelor componente relevante ale acesteia se limitau la interiorul unui singur stat membru(25).

26.      În prezenta cauză, faptul că persoana interesată s‑a deplasat între cele două state membre a căror cetățenie o deține modifică această concluzie? Considerăm că răspunsul este negativ.

27.      Nu se contestă că persoana interesată, în măsura în care este resortisant a două state membre, și anume Republica Polonă, pe teritoriul căreia s‑a născut și a locuit până la vârsta de 12 ani, și Republica Federală Germania, pe teritoriul căreia s‑a deplasat și și‑a construit viața de familie, beneficiază de statutul de cetățean al Uniunii. Articolul 20 alineatul (1) TFUE prevede astfel că orice persoană care are cetățenia unui stat membru beneficiază de statutul menționat și că acesta nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia(26). Potrivit unei jurisprudențe constante, statutul de cetățean al Uniunii constituie statutul fundamental al resortisanților statelor membre(27). Prin urmare, în această calitate, persoana interesată se poate prevala, atât față de Republica Federală Germania, cât și față de Republica Polonă, de drepturile aferente acestui statut, printre altele de dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, astfel cum este conferit de articolul 21 alineatul (1) TFUE(28).

28.      Cu toate acestea, deși persoana interesată a manifestat un anumit grad de mobilitate în cadrul Uniunii, nu suntem convinși că această mișcare transfrontalieră între state membre a căror cetățenie o deține de la naștere este suficientă, în sine, pentru a considera că ea a exercitat dreptul pe care i‑l conferă articolul 21 alineatul (1) TFUE, întrucât niciun element din dosar nu indică faptul că ea a circulat sau a locuit pe teritoriul unui alt stat membru decât cel al Republicii Polone și cel al Republicii Federale Germania.

29.      Una dintre normele fundamentale ale dreptului Uniunii în materia libertății de circulație și de ședere este aceea că această libertate poate fi invocată, în principiu, doar de resortisantul unui stat membru care, în calitatea sa de cetățean al Uniunii, a circulat și a avut reședința într‑un alt stat membru decât statul său membru de origine, în conformitate cu articolul 21 TFUE și în condițiile prevăzute de Directiva 2004/38. Astfel, Curtea a statuat în mod expres că „dreptul la liberă circulație include […] dreptul cetățenilor Uniunii […] de a intra într‑un alt stat membru decât cel de origine”(29). Acest lucru este conform cu principiul potrivit căruia cetățenia Uniunii prezintă un caracter derivat în raport cu cetățenia unui stat membru, aceasta făcând trimitere la statutul juridic și politic care este recunoscut resortisanților unui stat membru dincolo de comunitatea lor politică etatică(30). Curtea a statuat de asemenea că acest drept poate fi supus limitărilor și restricțiilor prevăzute prin Tratatul FUE, precum și prin dispozițiile adoptate pentru punerea sa în aplicare, aceasta subliniind astfel în mod expres, în Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Gaydarov(31), că el „nu este unul necondiționat”(32).

30.      În consecință, în stadiul actual al dreptului Uniunii, articolul 21 TFUE nu include dreptul cetățenilor Uniunii de a intra și de a avea reședința pe teritoriul statului lor membru de origine, întrucât acest drept este aferent statutului lor de resortisant național. Aceștia nu beneficiază de dreptul respectiv în temeiul dreptului Uniunii, ci al dreptului lor național. Spre deosebire de dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre aferent statutului de cetățean al Uniunii, același drept nu poate face obiectul niciunei limitări sau restricții. Curtea a statuat astfel în mod repetat că, în temeiul unui principiu de drept internațional, un stat membru nu poate să refuze propriilor resortisanți dreptul de a intra și de a rămâne pe teritoriul său, iar aceștia beneficiază, așadar, de un drept de ședere necondiționat(33).

31.      În Hotărârea McCarthy, Curtea a dedus astfel că, având în vedere că șederea unei persoane care are reședința în statul membru al cărui cetățean este nu poate fi supusă unor condiții, Directiva 2004/38, întrucât privește condițiile de exercitare a dreptului de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, nu poate avea vocația de a se aplica unui cetățean al Uniunii care se bucură de un drept de ședere necondiționată datorită faptului că are reședința în statul membru al cărui cetățean este(34). Considerăm că raționamentul menționat este aplicabil în privința articolului 21 alineatul (1) TFUE, care constituie temeiul său.

32.      În speță, persoana interesată, cetățean al Uniunii, a părăsit teritoriul Republicii Polone al cărei resortisant este și s‑a deplasat și a avut reședința pe teritoriul Republicii Federale Germania, al cărei cetățean este de asemenea, nu în cadrul exercitării dreptului său de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pe care i‑l recunoaște articolul 21 alineatul (1) TFUE, ci în temeiul dreptului autonom și necondiționat de acces și de ședere pe care i‑l conferă cetățenia sa(35). În lipsa unei astfel de premise și întrucât eventualele drepturi conferite resortisanților unor țări terțe nu sunt drepturi proprii acestora din urmă, ci drepturi derivate din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii(36), Republicii Federale Germania nu i se poate impune să îi acorde reclamantului, în calitatea sa de membru de familie al unui cetățean al Uniunii, un drept de ședere care să se întemeieze în mod direct pe articolul 21 alineatul (1) TFUE, în condițiile în care toate elementele relevante se limitează la interiorul acestui stat membru, cuplul întâlnindu‑se și întemeindu‑și viața de familie pe teritoriul german, înainte de a o dezvolta și de a‑i pune capăt pe același teritoriu.

33.      Astfel, în pofida mișcării transfrontaliere a persoanei interesate, apreciem că acest cetățean al Uniunii care s‑a deplasat între statele membre a căror cetățenie o deține de la naștere și pe teritoriul cărora a avut întotdeauna reședința nu și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre în sensul articolului 21 alineatul (1) TFUE, așa încât reclamantul nu poate beneficia de un drept de ședere care să se întemeieze în mod direct pe această dispoziție.

34.      În plus, reclamantul nu poate beneficia, în opinia noastră, nici de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE. Așa cum amintește Curtea, finalitatea și justificarea drepturilor derivate din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii se întemeiază pe constatarea că refuzul recunoașterii lor este de natură să aducă atingere libertății de circulație și de ședere a cetățeanului Uniunii(37). Or, considerăm că situația în discuție nu poate fi asimilată situațiilor foarte speciale în care statele membre, în pofida lipsei unei mișcări transfrontaliere a cetățeanului Uniunii, sunt obligate să recunoască un asemenea drept de ședere, în caz contrar existând riscul de a‑l priva pe acesta din urmă de beneficiul efectiv al substanței drepturilor pe care i le conferă statutul său de cetățean al Uniunii(38).

35.      Astfel, în conformitate cu o jurisprudență constantă, pe care Curtea a stabilit‑o în Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano(39), există situații în care, „în pofida faptului că dreptul derivat al Uniunii referitor la dreptul de ședere al resortisanților țărilor terțe nu este aplicabil și că cetățeanul Uniunii vizat nu și‑a exercitat libertatea de circulație și de ședere, un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE trebuie să fie acordat unui resortisant al unei țări terțe membru de familie al cetățeanului menționat, în caz contrar încălcându‑se efectul util al cetățeniei Uniunii dacă, drept consecință a refuzului unui asemenea drept, acest cetățean ar fi obligat, în fapt, să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblu, privându‑l astfel de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de [statutul său de cetățean al Uniunii]”(40).

36.      Așa cum a amintit Curtea în Hotărârea Safi, aceste situații se caracterizează prin faptul că, deși sunt guvernate de reglementări care intră a priori în competența statelor membre, și anume cele care privesc dreptul de intrare și de ședere al resortisanților unor țări terțe în afara domeniului de aplicare al dispozițiilor dreptului derivat al Uniunii, situațiile respective au totuși un raport intrinsec cu libertatea de circulație și de ședere a unui cetățean al Uniunii, care se opune ca acest drept de intrare și de ședere să fie refuzat resortisanților menționați în statul membru în care are reședința cetățeanul respectiv pentru a nu se aduce atingere acestei libertăți(41). Cu toate acestea, refuzul de a acorda un asemenea drept de ședere nu este susceptibil să repună în discuție efectul util al cetățeniei Uniunii decât dacă între resortisantul unei țări terțe în cauză și cetățeanul Uniunii membru al familiei sale există o asemenea relație de dependență încât ar conduce la obligarea acestuia din urmă să îl însoțească pe resortisantul unei țări terțe în cauză și să părăsească teritoriul Uniunii avut în vedere în ansamblu(42).

37.      Or, spre deosebire de situația care era în discuție în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano(43), sau Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez ș.a.(44), și Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. ș.a. (Reîntregire familială în Belgia)(45), niciun element din situația persoanei interesate, așa cum este expusă în decizia de trimitere, nu indică faptul că refuzul dreptului de ședere opus reclamantului ar risca să o priveze, pe aceasta sau pe copiii săi minori, de beneficiul efectiv al substanței drepturilor care le sunt conferite de statutul lor de cetățeni ai Uniunii(46). Astfel, nimic nu indică faptul că, drept urmare a refuzului respectiv, aceștia din urmă au fost obligați să părăsească teritoriul Uniunii sau că ei au fost împiedicați în dreptul lor de liberă circulație și ședere pe teritoriul altor state membre a căror cetățenie nu o dețin. Reclamantul a beneficiat întotdeauna pe teritoriul german de un regim de toleranță administrativă și, în pofida respingerii cererii sale de eliberare a unui permis de ședere, membrii familiei sale au avut întotdeauna reședința pe teritoriul german. În plus, acest risc poate fi înlăturat în mod rezonabil în prezent în măsura în care, în primul rând, din decizia de trimitere reiese că cuplul a divorțat în anul 2021, în al doilea rând, din constatările efectuate de Verwaltungsgerichtshof Baden‑Württemberg (Tribunalul Administrativ Superior din Baden‑Württemberg) reiese că nu există o dependență efectivă între reclamant și copiii născuți din căsătoria sa cu persoana interesată(47) și, în al treilea rând, reprezentantul reclamantului a indicat în ședință că acesta din urmă și‑a întemeiat între timp un nou cămin.

38.      În consecință, situația în discuție nu poate fi calificată drept „situație foarte specială” care ar justifica acordarea de către Republica Federală Germania, cu titlu excepțional, a unui drept de ședere derivat unui resortisant al unei țări terțe, membru de familie al unui cetățean al Uniunii, în temeiul articolului 20 TFUE, pentru a garanta efectul util al cetățeniei Uniunii.

2.      Principiile desprinse din Hotărârea Lounes

39.      Apreciem că soluția adoptată de Curte în Hotărârea Lounes(48), confirmată ulterior în Hotărârea Chief Appeals Officer ș.a., nu este aplicabilă într‑o situație precum cea în discuție.

40.      Trebuie să recunoa ștem că ideea de a extinde această soluție apare destul de spontan ca urmare a unei analogii factuale. Această analogie rezultă din faptul că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Lounes, la fel ca în cauza principală, cetățeanul Uniunii s‑a deplasat între două state membre a căror cetățenie o deținea în momentul în care și‑a creat și și‑a dezvoltat viața de familie cu un resortisant al unei țări terțe.

41.      Cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Lounesprivea mai exact situația unui resortisant spaniol, doamna Ormazabal, care, după ce s‑a deplasat, exercitându‑și libertatea de circulație, și a locuit mai mulți ani pe teritoriul Regatului Unit a cărui cetățenie nu o deținea, în temeiul și cu respectarea articolului 7 alineatul (1) sau al articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2004/38, a dobândit cetățenia acestui stat prin naturalizare fără a renunța la cetățenia sa spaniolă. După mai mulți ani, aceasta s‑a căsătorit cu un resortisant al unei țări terțe, care a solicitat autorităților din Regatul Unit un permis de ședere derivat în temeiul articolului 21 TFUE.

42.      În această ipoteză, Curtea a statuat că cetățeanul Uniunii trebuia să poată „beneficia în continuare în statul membru gazdă de drepturile întemeiate pe [articolul 21 alineatul (1) TFUE] după ce a dobândit cetățenia acestui stat membru”(49) pentru trei motive: garantarea coerenței sistemului care se întemeiază pe o logică de integrare a cetățeanului Uniunii, asigurarea efectului util al articolului 21 TFUE și promovarea egalității de tratament între cetățenii Uniunii.

43.      Mai precis, Curtea a statuat că ar fi contrar logicii de integrare progresivă favorizată prin articolul 21 TFUE ca un asemenea cetățean, căruia i s‑au conferit drepturi în temeiul acestui articol ca urmare a exercitării libertății sale de circulație, să fie obligat să renunțe la beneficiul acestor drepturi, în special la cel de a avea o viață de familie în statul membru gazdă, pentru motivul că a urmărit prin naturalizarea în acest stat membru o integrare mai completă în societatea acestuia(50). Curtea a subliniat astfel că drepturile conferite unui cetățean al Uniunii în statul membru gazdă, inclusiv dreptul de a avea o viață de familie cu un resortisant al unei țări terțe, s‑ar reduce pe măsura integrării sale în societatea acestui stat membru și în funcție de numărul de cetățenii pe care le deține(51).

44.      Curtea a arătat de asemenea că efectul util al drepturilor conferite cetățenilor Uniunii prin articolul 21 alineatul (1) TFUE impune ca un cetățean aflat într‑o astfel de situație să poată beneficia în continuare în statul membru gazdă de drepturile întemeiate pe dispoziția respectivă după ce a dobândit cetățenia acestui stat membru pe lângă cetățenia sa de origine și în special să își poată dezvolta o viață de familie împreună cu soțul resortisant al unei țări terțe, prin acordarea unui drept de ședere derivat acestuia din urmă(52). Astfel, deși Curtea impune ca cetățeanul Uniunii care se întoarce în țara sa de origine să fie însoțit de resortisantul unei țări terțe, în schimb, ea revocă în acest caz o asemenea cerință, cetățeanul Uniunii putând beneficia de drepturile conferite de Directiva 2004/38, chiar dacă acesta își creează și își dezvoltă viața de familie ulterior sosirii sale pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie a dobândit‑o(53).

45.      În sfârșit, Curtea a arătat că, în caz contrar, un cetățean al Uniunii care și‑a exercitat libertatea de circulație și care a dobândit cetățenia statului membru gazdă, pe lângă cetățenia sa de origine, ar fi tratat, în ceea ce privește viața sa de familie, mai puțin favorabil decât un cetățean al Uniunii care și‑a exercitat de asemenea această libertate, dar care deține numai cetățenia sa de origine(54).

46.      Considerăm că această jurisprudență nu este aplicabilă prin analogie situației unui cetățean al Uniunii care deține de la naștere cetățenia statului membru pe teritoriul căruia are reședința.

47.      În primul rând, o astfel de extindere ar impune să se admită că dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre prevăzut la articolul 21 TFUE ar include și dreptul cetățenilor Uniunii de a intra și de a locui în statul lor membru de origine. Or, amintim că, ținând seama de natura și de întinderea legăturii de cetățenie, dreptul de intrare și de ședere în propriul stat membru nu poate fi supus „limitărilor și condițiilor” la care fac trimitere în mod expres atât articolul 20 alineatul (2), cât și articolul 21 alineatul (1) TFUE(55).

48.      În al doilea rând, o astfel de interpretare ar echivala cu a limita și mai mult competența statelor membre în ceea ce privește condițiile de ședere a resortisanților unor țări terțe, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, și ar conduce în cele din urmă la recunoașterea fără limite a drepturilor aferente cetățeniei Uniunii, în condițiile în care nicio dispoziție a tratatelor nu prevede în mod expres acest lucru, cetățenia Uniunii prezentând un caracter derivat și complementar în raport cu cetățenia unui stat membru având în vedere termenii articolului 20 alineatul (1) TFUE. Astfel, pe baza acestei interpretări, în temeiul doar al articolului 21 alineatul (1) TFUE, chiar interpretat în lumina articolului 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, statele membre ar fi obligate să acorde resortisanților lor care dețin și cetățenia unui alt stat membru drepturile și avantajele aferente exercitării dreptului de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, printre care figurează dreptul de ședere derivat, în condițiile în care Directiva 2004/38 nu ar fi fost niciodată aplicabilă.

49.      În opinia noastră, în aceasta rezidă diferența cea mai importantă față de cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Lounes și Chief Appeals Officer ș.a. și în aceasta constă principala dificultate în ceea ce privește admiterea extinderii soluției adoptate de Curte în hotărârile menționate.

50.      Astfel, în fiecare dintre acele cauze, resortisanta națională a „activat” cetățenia Uniunii exercitându‑și dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre în condițiile prevăzute de Directiva 2004/38, anterior naturalizării sale în statul membru gazdă. Acest lucru a avut drept consecință includerea ab initio a statutului său juridic, printre altele a situației sale personale și familiale, în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, întrucât ea a devenit titulara unor drepturi noi care decurg din dreptul Uniunii(56). Potrivit doctrinei, cetățenia Uniunii creează așadar un cerc suplimentar de drepturi pentru resortisanții naționali. Ea adaugă la primul grup de drepturi legate de cetățenie de care beneficiază resortisantul național un al doilea cerc de drepturi noi de care beneficiază resortisanții tuturor statelor membre în conformitate cu dispozițiile prevăzute de tratate(57). Astfel, doamna Ormazabal a dobândit cetățenia sa britanică tocmai ca urmare a exercitării dreptului său de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre în condițiile stabilite de Directiva 2004/38 și a „integrării progresive” care a rezultat din aceasta în statul membru gazda, iar Curtea a admis o „aplicare prin analogie” a acestei directive în privința șederii în Regatul Unit numai în legătură cu drepturile dobândite anterior(58). Prin urmare, era esențial pentru Curte ca drepturile pe care aceasta le dobândise anterior în temeiul directivei menționate, printre altele dreptul la reîntregirea familiei, să fie menținute pe teritoriul britanic prin prisma articolului 21 alineatul (1) TFUE. Era irelevant dacă se lua în considerare cetățenia spaniolă sau cetățenia britanică a persoanei interesate, întrucât aceasta se prezenta înainte de toate ca cetățean al Uniunii care și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre și al cărui drept la reîntregirea familiei care îi fusese recunoscut trebuia să fie protejat(59). Era vorba nu numai despre efectul util al articolului 21 alineatul (1) TFUE, ci și despre autonomia și autoritatea ordinii juridice a Uniunii.

51.      Or, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, cetățeanul Uniunii nu poate niciodată să revendice beneficiul drepturilor dobândite anterior datorită „activării” Directivei 2004/38 întrucât, astfel cum a statuat în mod repetat Curtea, aceasta nu îi este niciodată aplicabilă din moment ce el circulă și locuiește pe teritoriul statelor membre a căror cetățenie o deține. Dat fiind că îi este imposibil să dobândească drepturile respective, acestea din urmă nu pot, în consecință, să fie menținute(60).

52.      În stadiul actual al dreptului Uniunii și cu excepția cazului în care se dorește extinderea domeniului de aplicare al articolului 21 alineatul (1) TFUE, persoana interesată se află, așadar, în ceea ce privește condițiile de ședere a membrului familiei sale, resortisant al unei țări terțe, într‑o situație juridică comparabilă cu cea a unui cetățean german „static” care a locuit întotdeauna în Germania și care și‑a creat și și‑a dezvoltat viața de familie în același stat.

53.      Este adevărat că o astfel de soluție conduce la introducerea unei diferențe de tratament între cetățenii Uniunii care dețin cetățenia a două state membre, în funcție de modul în care li s‑a conferit această dublă cetățenie. Pe de o parte, există cetățeanul Uniunii care, precum persoana interesată, deține cetățenia a două state membre de la naștere și care trebuie considerat „static”, întrucât s‑a deplasat întotdeauna și a locuit întotdeauna în statele membre a căror cetățenie o deține. Pe de altă parte, există cetățeanul Uniunii care, precum doamna Ormazabal, a dobândit cetățenia unui al doilea stat membru prin naturalizare și care trebuie considerat „mobil”. La prima sa cetățenie s‑a adăugat o a doua cetățenie pe care a putut să o dobândească deoarece și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre(61).

54.      Totuși, trebuie să se facă distincție între situația juridică a persoanei interesate și cea a doamnei Ormazabal întrucât numai aceasta din urmă a exercitat drepturile conferite de Directiva 2004/38.

55.      Prin urmare, considerăm că această diferență de tratament este comparabilă cu cea care se admite între un resortisant național „static”, care a locuit întotdeauna în statul său membru de origine, și un resortisant național „mobil”, care și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre deplasându‑se într‑un alt stat membru decât statul său membru de origine.

56.      În această privință, trebuie să se arate că o extindere a soluției adoptate de Curte în Hotărârea Lounes ar conduce la introducerea unei diferențe de tratament între resortisanții naționali, după cum aceștia dețin sau nu o altă cetățenie. Astfel, resortisantul național „static” care deține numai cetățenia statului membru pe teritoriul căruia își are dintotdeauna reședința împreună cu familia sa intră numai sub incidența legislației naționale privind imigrația, în timp ce resortisantul care deține cetățenia a două state membre care, precum persoana interesată, și‑a întemeiat și și‑a dezvoltat de asemenea viața de familie pe același teritoriu s‑ar putea prevala de dispoziții mai favorabile în materie de drept de intrare și de ședere. Or, apreciem că, din punctul de vedere al normelor în materie de drept de intrare și de ședere al membrilor familiei lor, resortisanți ai unor țări terțe, situația lor personală și familială este foarte asemănătoare. O asemenea interpretare ar putea fi, așadar, contrară dispozițiilor articolului 17 alineatul (1) din Convenția europeană asupra cetățeniei, în temeiul căruia „[c]etățenii unui stat parte care au o altă cetățenie trebuie să aibă, pe teritoriul acestui stat parte unde domiciliază, aceleași drepturi și obligații ca și ceilalți cetățeni ai acestui stat parte”.

57.      Având în vedere toate aceste elemente, considerăm că articolul 21 alineatul (1) TFUE nu este aplicabil situației unui cetățean al Uniunii care nu și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre în condițiile prevăzute de Directiva 2004/38 întrucât s‑a deplasat între două state membre a căror cetățenie o deține de la naștere și care și‑a dezvoltat viața de familie cu un resortisant al unei țări terțe, în condițiile în care se stabilise deja permanent pe teritoriul unuia dintre aceste state. În speță, acest articol nu se opune, așadar, ca autoritățile administrative germane să examineze cererea de drept de ședere formulată de reclamant în conformitate cu dispozițiile dreptului național care reglementează dreptul de ședere al membrului de familie, resortisant al unei țări terțe, al persoanei interesate.

58.      În consecință, vom propune Curții să declare că articolul 21 alineatul (1) TFUE nu este aplicabil unui cetățean al Uniunii care a avut întotdeauna reședința în unul dintre statele membre a căror cetățenie o deține de la naștere și, prin urmare, nu și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, în măsura în care situația acestui cetățean nu presupune aplicarea unor măsuri ale unui stat membru care să aibă ca efect privarea acestuia de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul său de cetățean al Uniunii sau împiedicarea exercitării acestui drept.

IV.    Concluzie

59.      Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania) după cum urmează:

Articolul 21 alineatul (1) TFUE nu este aplicabil unui cetățean al Uniunii care a avut întotdeauna reședința în unul dintre statele membre a căror cetățenie o deține de la naștere și, prin urmare, nu și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, cu condiția ca situația acestui cetățean să nu presupună aplicarea unor măsuri ale unui stat membru care să aibă ca efect privarea acestuia de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul său de cetățean al Uniunii sau împiedicarea exercitării acestui drept.


1      Limba originală: franceza.


2      În dreptul francez există o expresie potrivit căreia „nimeni nu se poate prevala de extraneitatea sa”. Aceasta înseamnă că un francez nu poate invoca o altă cetățenie pentru a se sustrage, în Franța, de la obligațiile sale legale.


3      Pentru o abordare istorică, a se vedea Kochenov, D., „Double Nationality in the EU: An Argument for Tolerance”, European Law Journal, nr. 3, Blackwell, Oxford, 2011, p. 323-343, în special p. 326 și urm.


4      A se vedea de Groot, D., „Free Movement of Dual EU Citizens”, în Cambien, N., Kochenov, D., și Muir, E., European Citizenship under Stress: Social Justice, Brexit and Other Challenges, Brill Nijhoff, Leyde, 2020, p. 67-109.


5      A se vedea documentul intitulat „Population in private households by migrant background and dual citizenship” al Destatis, Statistisches Bundesamt, Oficiul Federal de Statistică din Germania, disponibil la următoarea adresă de internet: https://www.destatis.de/EN/Themes/Society‑Environment/Population/Migration‑Integration/Tables/migrant‑status‑dual‑citizenships.html. Numărul de resortisanți germano‑italieni se ridica la 194 000, de germano‑români la 151 000, de germano‑greci la 104 000 și de germano‑francezi la 91 000.


6      BGBl. 2024 I, nr. 104, rectificare în BGBl. 2025 I, nr. 98.


7      În ceea ce privește aspectele esențiale ale acestei reforme, a se vedea precizările disponibile la următoarea adresă de internet: https://www.bundesregierung.de/breg‑de/aktuelles/droit‑nationalite-2254386.


8      A se vedea Szpunar, M, și Blas López, M. E., „Some Reflections on Member State Nationality: A Prerequisite of EU Citizenship and an Obstacle to Its Enjoyment”, în Kochenov, D., EU Citizenship and Federalism: The Role of Rights, Cambridge University Press, Cambridge, 2017, p. 107-124, în special p. 108 și 122. Cu privire la raporturile dintre cetățenia unui stat membru și cetățenia Uniunii, a se vedea Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza Rottmann (C‑135/08, EU:C:2009:588, punctul 23).


9      C‑165/16, denumită în continuare „Hotărârea Lounes”, EU:C:2017:862.


10      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificări în JO 2004, L 229, p. 35 și JO 2005, L 197, p. 34, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).


11      Din înscrisurile din dosarul național reiese că reclamantul a executat diferite pedepse cu închisoarea între luna iunie 2012 și luna septembrie 2022, ca urmare a șapte condamnări penale pentru infracțiuni de distrugere a bunurilor, de furt, de lovire și vătămare corporală intenționată, de fraudă, de complicitate la agresiune sexuală, de trafic ilicit de stupefiante, precum și de conducere fără permis. O procedură de expulzare inițiată de administrația germană în luna mai 2016 a fost suspendată din motive familiale în luna februarie 2020.


12      BGBl. 2004 I, p. 1986.


13      În versiunea rezultată din Legea din 20 aprilie 2023 (BGBl. 2023 I, p. 106). Articolul 5 alineatul (1) prima teză din legea menționată prevede că „[m]embrilor familiei cu drept de liberă circulație care nu sunt cetățeni ai Uniunii li se eliberează, din oficiu, în termen de șase luni de la data la care au furnizat informațiile necesare, un permis de ședere pentru membrii familiei cetățenilor Uniunii. Permisul este valabil cinci ani”.


14      În decizia sa din 5 iulie 2023, Verwaltungsgerichtshof Baden‑Württemberg (Tribunalul Administrativ Superior din Baden‑Württemberg) a constatat că nu exista o dependență efectivă între reclamant și copiii săi (punctul 25).


15      A se vedea Hotărârea din 22 februarie 2024, Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date (C‑491/21, EU:C:2024:143, punctul 27).


16      A se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2023, Chief Appeals Officer ș.a. (C‑488/21, denumită în continuare „Hotărârea Chief Appeals Officer ș.a.”, EU:C:2023:1013, punctul 43 și jurisprudența citată).


17      C‑148/02, EU:C:2003:539.


18      C‑541/15, EU:C:2017:432.


19      C‑713/23, EU:C:2025:917.


20      C‑434/09, denumită în continuare „Hotărârea McCarthy”, EU:C:2011:277.


21      A se vedea Hotărârea McCarthy (punctul 23).


22      A se vedea Hotărârea McCarthy (punctul 45 și jurisprudența citată).


23      A se vedea Hotărârea McCarthy (punctul 54).


24      A se vedea Hotărârea McCarthy (punctele 46 și 48-54).


25      A se vedea Hotărârea McCarthy (punctul 55).


26      A se vedea de asemenea articolul 9 TUE.


27      A se vedea Hotărârea din 4 iunie 2026, Safi (C‑147/24, denumită în continuare „Hotărârea Safi”, EU:C:2026:442, punctul 32 și jurisprudența citată).


28      A se vedea Hotărârea Lounes (punctul 51). Mai recent, acest principiu a fost reafirmat de Curte în contextul special al recunoașterii, al transcrierii sau al modificării datelor referitoare la starea civilă a cetățeanului Uniunii. A se vedea în special Hotărârea din 12 martie 2026, Shipova (C‑43/24, EU:C:2026:183, punctul 33 și jurisprudența citată).


29      A se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Gaydarov (C‑430/10, EU:C:2011:749, punctul 25 și jurisprudența citată). Sublinierea noastră.


30      A se vedea cu privire la acest aspect considerațiile lui Szpunar, M., și ale lui Blas López, M. E., op. cit., precum și Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza Rottmann (C‑135/08, EU:C:2009:588, punctul 23).


31      C‑430/10, EU:C:2011:749.


32      A se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Gaydarov (C‑430/10, EU:C:2011:749, punctul 29 și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Safi (punctul 33).


33      A se vedea Hotărârea din 22 iunie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Mamă thailandeză a unui copil minor neerlandez) (C‑459/20, EU:C:2023:499, punctul 41 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea Chief Appeals Officer ș.a. (punctul 43). A se vedea de asemenea Hotărârea Safi (punctul 47 și jurisprudența citată).


34      A se vedea Hotărârea McCarthy (punctul 34).


35      În Hotărârea din 29 aprilie 2025, Comisia/Malta (Cetățenie prin investiții) (C‑181/23, EU:C:2025:283), Curtea a amintit temeiul legăturii de cetățenie a unui stat membru, care constă „în raportul special de solidaritate și de loialitate dintre acest stat și resortisanții săi, precum și în reciprocitatea drepturilor și a obligațiilor” (punctul 96 și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea Kochenov, D., „Double Nationality in the EU: An Argument for Tolerance”, op. cit.


36      A se vedea Hotărârea Safi (punctul 35 și jurisprudența citată).


37      A se vedea Hotărârea Safi (punctul 35 și jurisprudența citată).


38      A se vedea Hotărârea Safi (punctul 34 și jurisprudența citată).


39      C‑34/09, EU:C:2011:124. În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, părintele unor resortisanți belgieni minori făcea obiectul unui ordin de a părăsi teritoriul belgian, iar autoritățile competente respinseseră cererea sa de permis de muncă. Curtea a statuat că aceste decizii ar avea ca efect privarea copiilor domnului Gerardo Ruiz Zambrano de beneficiul efectiv al drepturilor care decurg din articolul 20 TFUE. Deciziile în discuție în această cauză ar fi avut drept consecință obligarea copiilor, cetățeni ai Uniunii, să părăsească teritoriul Uniunii (punctele 43 și 44).


40      Hotărârea Safi (punctul 41). A se vedea de asemenea Hotărârea din 8 mai 2025, Stadt Wuppertal (C‑130/24, EU:C:2025:340, punctul 27 și jurisprudența citată).


41      A se vedea Hotărârea Safi (punctul 42 și jurisprudența citată).


42      A se vedea Hotărârea Safi (punctele 43-47). A se vedea de asemenea Hotărârea din 8 mai 2025, Stadt Wuppertal (C‑130/24, EU:C:2025:340, punctul 28 și jurisprudența citată).


43      C‑34/09, EU:C:2011:124.


44      C‑133/15, EU:C:2017:354.


45      C‑82/16, EU:C:2018:308.


46      A se vedea de asemenea Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Iida (C‑40/11, EU:C:2012:691, punctul 71), Hotărârea din 8 mai 2013, Ymeraga ș.a. (C‑87/12, EU:C:2013:291, punctul 36), Hotărârea din 10 octombrie 2013, Alokpa și Moudoulou (C‑86/12, EU:C:2013:645, punctul 32), Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín (C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 74), și Hotărârea din 13 septembrie 2016, CS (C‑304/14, EU:C:2016:674, punctul 29).


47      A se vedea nota de subsol 14 din prezentele concluzii.


48      Pentru comentarii privind această hotărâre, a se vedea în special Benlolo Carabot, M., „Cour de justice, gde ch., 14 novembre 2017, Toufik Lounes c/ Secretary of State for the Home Department, aff. C‑165/16, ECLI:EU:C:2017:862”, Jurisprudence de la CJUE 2017: décisions et commentaires, Bruylant, Bruxelles, 2018, p. 255-266.


49      A se vedea Hotărârea Lounes (punctul 60). Sublinierea noastră.


50      A se vedea Hotărârea Lounes (punctul 58).


51      A se vedea Hotărârea Lounes (punctul 59).


52      A se vedea Hotărârea Lounes (punctul 60). A se vedea de asemenea Hotărârea Chief Appeals Officer ș.a. (punctul 45).


53      În ceea ce privește jurisprudența referitoare la întoarcerea cetățenilor Uniunii în țara lor de origine, a se vedea printre altele situațiile menționate în Hotărârea din 11 decembrie 2007, Eind (C‑291/05, EU:C:2007:771), Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B. (C‑456/12, EU:C:2014:135), și Hotărârea din 27 iunie 2018, Altiner și Ravn (C‑230/17, EU:C:2018:497). Cauzele în care s‑au pronunțat aceste hotărâri priveau, astfel, situația unui cetățean al Uniunii care se întorcea în statul său membru de origine după ce locuise efectiv într‑un stat membru al cărui cetățean nu era în condițiile prevăzute de Directiva 2004/38 și în care întemeiase sau consolidase o viață de familie cu un resortisant al unei țări terțe. În asemenea situații, Curtea a statuat că efectul util al drepturilor pe care cetățeanul Uniunii în cauză le are în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE impunea ca această viață de familie, care s‑a dezvoltat în cadrul exercitării libertății de circulație și de ședere în statul membru gazdă, să poată fi continuată la întoarcerea sa în statul membru al cărui resortisant era, impunându‑i, prin urmare, acestuia din urmă să îi acorde un drept de ședere derivat membrului de familie respectiv, resortisant al unei țări terțe. Curtea a considerat că, în lipsa unui asemenea drept de ședere, acest cetățean al Uniunii ar putea fi descurajat să își părăsească statul membru de origine pentru a‑și exercita dreptul de ședere într‑un alt stat membru sau să se întoarcă în acest stat membru de origine după ce și‑a exercitat acest drept, din cauza lipsei certitudinii că poate continua în acesta viața de familie pe care a întemeiat‑o sau a consolidat‑o în statul membru gazdă.


54      A se vedea Hotărârea Lounes (punctul 59).


55      A se vedea punctul 29 din prezentele concluzii.


56      A se vedea Closa, C., „Citizenship of the Union and nationality of member States”, Common Market Law Review, nr. 2, Wolters Kluwer, Leyde, 1995, p. 487-518, în special p. 487.


57      A se vedea Closa, C., op. cit., în special p. 493 și 494.


58      A se vedea Hotărârea Lounes (punctele 56 și 57).


59      Heymann, J., „Citoyenneté de l’Union et conflit positif de nationalités”, Revue Trimestrielle de Droit européen, nr. 3, Dalloz, Paris, 2018, p. 587-596, în special punctul 13.


60      A se vedea documentul de lucru elaborat de David de Groot în luna noiembrie 2024 pentru Parlamentul European, intitulat „Right to return and dual citizens in free movement case law”.


61      Articolul 5 alineatul 2 din Convenția europeană asupra cetățeniei, semnată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 în cadrul Consiliului Europei și intrată în vigoare la 1 martie 2000, la care sunt părți numeroase state membre, prevede că „[f]iecare stat parte trebuie să se conducă după principiul nediscriminării între cetățenii săi, fie că sunt cetățeni prin naștere, fie că au dobândit ulterior cetățenia acestuia”. Cu toate acestea, astfel cum reiese din raportul său explicativ, acest articol nu privește decât aplicarea normelor în materie de cetățenie între persoanele care au obținut cetățenia la naștere și ceilalți cetățeni, inclusiv persoanele naturalizate (punctul 46 din acest raport).