CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE
DOAMNA JULIANE KOKOTT
prezentate la 3 februarie 2022(1)
Cauza C‑567/20
A. H.
împotriva
Zagrebačka banka d.d.
(cerere de decizie preliminară formulată de Općinski građanski sud u Zagrebu [Tribunalul Municipal Civil din Zagreb, Croația])
„Cerere de decizie preliminară – Protecția consumatorului – Clauze abuzive în contractele de credit încheiate cu consumatorii – Directiva 93/13/CEE – Articolul 6 alineatul (1) – Articolul 10 alineatul (1) al doilea paragraf – Aplicabilitate ratione temporis a directivei – Competența Curții de Justiție – Încheierea contractului înainte de aderarea unui stat membru la Uniune – Articolul 1 alineatul (2) – Excluderea clauzelor bazate pe acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”
I. Introducere
1. Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13(2) impune statelor membre să se asigure că clauzele abuzive utilizate în contractele încheiate cu consumatorii nu creează obligații pentru consumator. În acest sens, contractul trebuie menținut – în măsura posibilului – fără clauzele abuzive. Potrivit unei jurisprudențe constante, în cazul în care, în mod excepțional, printr‑o intervenție legislativă, o clauză abuzivă dintr‑un astfel de contract se înlocuiește cu o nouă clauză, trebuie să se asigure că aceasta restabilește situația de fapt și de drept în care s‑ar fi aflat consumatorul în absența respectivei clauze. În special, consumatorul trebuie să poată solicita restituirea tuturor beneficiilor pe care profesionistul le‑a obținut fără temei legal pe seama consumatorului pe baza clauzei abuzive (așa‑numitul „efect restitutoriu”)(3).
2. În procedura principală, reclamanta consideră în esență că o reformă din 2015 a legiuitorului croat, care a acordat consumatorilor dreptul de a converti retroactiv în euro creditele în franci elvețieni, era insuficientă în această privință. În special, ajustările contractuale prevăzute de lege nu au avut ca rezultat rambursarea către consumatori a tuturor sumelor plătite în mod necuvenit.
3. Specificitatea cauzei constă în faptul că contractul de credit al reclamantei a fost încheiat încă din anul 2007 și, prin urmare, înainte de aderarea Republicii Croația la Uniune. Or, înlocuirea clauzelor abuzive ca urmare a reformei legislative menționate a avut loc abia după aderare. În acest context, procedura ridică problema aplicabilității în timp a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 în procedura principală în ceea ce privește efectul restitutoriu al dispoziției legale în cauză. Cu alte cuvinte, va trebui să se clarifice dacă un regulament adoptat după aderarea unui stat membru trebuie să asigure acest efect restitutoriu și în ceea ce privește clauzele abuzive dintr‑un contract încheiat înainte de aderare.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
1. Documente privind aderarea Republicii Croația la Uniunea Europeană
4. În conformitate cu articolul 3 alineatul (3) din Tratatul între statele membre ale Uniunii Europene și Republica Croația privind aderarea Republicii Croația la Uniunea Europeană(4), tratatul respectiv intră în vigoare la 1 iulie 2013, cu condiția ca toate instrumentele de ratificare să fi fost depuse înaintea acestei date.
5. Articolul 2 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Croația, precum și adaptările la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice(5) prevede la primul paragraf:
„De la data aderării, dispozițiile tratatelor originare și actele adoptate de instituții înainte de aderare sunt obligatorii pentru Croația și se aplică în Croația în condițiile stabilite prin aceste tratate și prin prezentul act.”
6. În conformitate cu articolul 46 prima teză din Actul de aderare din 2012, în momentul aderării, Croația este considerată a fi, în conformitate cu tratatele originare, destinatar al directivelor și al deciziilor în sensul articolului 288 TFUE.
2. Directiva 93/13
7. Considerentul al treisprezecelea al Directivei 93/13 are următorul cuprins:
„întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii […] întrucât, în această privință, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.”
8. În mod corespunzător, articolul 1 alineatul (2) din directivă stipulează:
„Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.”
9. Articolul 6 alineatul (1) din directivă prevede:
„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «de către un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”
10. Potrivit articolului 7 alineatul (1) din directiva menționată, statele membre „se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»]”.
11. Articolul 10 alineatul (1) din directivă prevede:
„Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 31 decembrie 1994 cel târziu. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.
Aceste dispoziții se aplică tuturor contractelor încheiate după 31 decembrie 1994.”
B. Dreptul croat
12. La 30 septembrie 2015, a fost adoptată Zakon o izmjeni i dopunama Zakona o potrošačkom kreditiranju (Legea de modificare a Legii privind creditul de consum, denumită în continuare „Legea din 2015”)(6), permițând consumatorilor să își convertească obligațiile de credit din franci elvețieni în euro. Articolul 19e din Legea din 2015 obligă creditorii ca, în termen de 45 de zile de la intrarea în vigoare a legii, să ofere consumatorilor fie un nou contract de credit, fie un act adițional la contractul de credit existent. Consumatorii pot accepta conversia creditului în termen de 30 de zile. În caz contrar, creditul trebuie rambursat în condiții nemodificate.
13. Legea din 2015 prevede, în scopul conversiei, o procedură specifică pentru calculul noului cuantum al datoriei consumatorului. Aceasta constă în esență în a compara rambursările efective ale creditului consumatorului cu un credit fictiv în euro. Acest lucru conduce la o nouă valoare reziduală a creditului în euro la 30 septembrie 2015, care este relevantă pentru rambursarea creditului de către împrumutat de la acest moment.
14. După cum reiese din articolul 19b din aceasta, obiectivul Legii din 2015 este de a pune pe picior de egalitate debitorii unui credit indexat la francul elvețian cu debitorii unui credit exprimat în euro.
15. Zakon o obveznim odnosima (Legea privind obligațiile), astfel cum a fost modificată la 5 aprilie 2018(7), prevede, la articolul 148 alineatul 1 și la articolul 326, că un contract nul nu produce efecte prin încetarea ulterioară a cauzei de nulitate sau prin novație. În conformitate cu articolul 322 din această lege, o tranzacție nulă trebuie considerată neîncheiată și nu poate fi confirmată, înlocuită sau validată de către părți printr‑un act juridic.
III. Situația de fapt și procedura principală
16. Potrivit deciziei de trimitere, A. H., reclamanta din procedura principală, a încheiat la 15 octombrie 2007, în calitate de consumatoare, cu Zagrebačka banka, pârâta din procedura principală, un contract de credit imobiliar pentru o sumă exprimată în franci elvețieni, dar plătită în kuna croată. În contractul tip, părțile au convenit, printre altele, că valoarea de răscumpărare a creditului este indexată la francul elvețian, iar rata variabilă a dobânzii aplicabilă poate fi modificată unilateral de către bancă.
17. La 30 septembrie 2015, a fost promulgată Legea de modificare a Legii privind creditul de consum (Legea din 2015)(8).
18. Ulterior, la 8 ianuarie 2016, reclamanta din procedura principală și Zagrebačka banka au încheiat un act adițional la contractul de credit pentru a efectua conversia prevăzută de Legea din 2015, astfel încât valoarea recalculată a principalului creditului a fost indexată la euro începând cu 30 septembrie 2015 și s‑a aplicat o nouă metodă de calcul al dobânzii.
19. La 12 iunie 2019, reclamanta din procedura principală a introdus o acțiune împotriva Zagrebačka banka la instanța de trimitere, Općinski građanski sud u Zagrebu (Tribunalul Municipal Civil din Zagreb). Prin acțiunea sa, reclamanta solicită, în primul rând, să se constate că clauza de indexare la franci elvețieni, cuprinsă în contractul ei inițial, și clauza privind rata variabilă a dobânzii sunt abuzive și, din această cauză, nule, atât în temeiul dreptului croat, cât și în temeiul dreptului Uniunii. În susținerea acțiunii, aceasta face trimitere la o procedură privind o acțiune colectivă în fața Trgovački sud u Zagrebu (Tribunalul Comercial din Zagreb, Croația), în cadrul căreia caracterul abuziv al clauzelor privind monede străine, precum cele în discuție în procedura principală, a fost stabilit prin hotărâre definitivă.
20. Pe de altă parte, reclamanta solicită, pe baza unei expertize comandate de aceasta, obligarea băncii la restituirea tuturor beneficiilor pe care aceasta le‑a obținut în mod necuvenit în temeiul acestor clauze. Potrivit reclamantei din procedura principală, dispozițiile Legii din 2015, respectiv actul adițional prevăzut de lege, nu au restabilit, de fapt, pe deplin situația în care s‑ar fi aflat dacă contractul inițial nu ar fi conținut clauze abuzive. De asemenea, ea nu ar fi renunțat în niciun fel la aceste drepturi care îi reveneau în calitate de consumatoare.
21. La 4 martie 2020, Vrhovni sud Republike Hrvatske (Curtea Supremă a Republicii Croația) a hotărât, într‑o procedură‑pilot obligatorie pentru toate instanțele inferioare, că un act adițional încheiat în temeiul Legii din 2015 produce efecte juridice și este valid și atunci când clauzele din contractul de credit privind rata variabilă a dobânzii și indexarea la moneda străină sunt nule. Aceasta nu a răspuns în mod expres la întrebarea privind despăgubirea consumatorului în pofida conversiei.
22. Cu toate acestea, în opinia băncii, această hotărâre trebuie înțeleasă în sensul că, în urma conversiei prevăzute de Legea din 2015 și a încheierii actului adițional la contractul de credit, nu mai exista niciun temei juridic pentru a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractul inițial și, prin urmare, pentru a acorda o compensație corespunzătoare, întrucât creditul a fost calculat retroactiv ca și cum ar fi fost exprimat în euro.
23. Pentru instanța de trimitere, este cert că reclamanta din procedura principală nu a renunțat la o despăgubire integrală și la protecția jurisdicțională a intereselor sale. În plus, s‑a demonstrat că, în pofida conversiei, valoarea rămasă a creditului a fost mai mare decât ar fi fost în cazul neluării în considerare a clauzelor abuzive. Suma obținută de bancă ca urmare a caracterului abuziv al acestor clauze ar putea fi determinată.
IV. Întrebările preliminare și procedura în fața Curții
24. În acest context, Općinski građanski sud u Zagrebu (Tribunalul Municipal Civil din Zagreb) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare în temeiul articolului 267 TFUE:
„1) Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții, în special în Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai (C‑118/17, EU:C:2019:207), trebuie interpretat în sensul că intervenția legiuitorului în raporturile dintre consumator, care are calitatea de împrumutat, și bancă nu poate priva consumatorii de dreptul de a contesta în justiție condițiile contractului inițial sau ale actului adițional la contract încheiat în temeiul legii, în scopul concretizării dreptului la restituirea tuturor beneficiilor pe care banca le‑a obținut în mod necuvenit, în detrimentul consumatorilor, ca urmare a aplicării unor clauze contractuale abuzive, în situația în care, în temeiul intervenției legiuitorului, consumatorii au aderat de bunăvoie la modificarea relației contractuale inițiale în baza unei obligații legale impuse băncilor de a oferi consumatorilor această posibilitate și nu în mod direct în baza unei legi de intervenție, așa cum s‑a întâmplat în cauza Dunai?
2) Dacă răspunsul la prima întrebare este unul afirmativ, atunci instanța națională sesizată cu soluționarea unui litigiu între două entități – împrumutatul și banca –, care nu poate da dispozițiilor legii naționale Zakon o izmjeni i dopunama Zakona o potrošačkom kreditiranju [Legea de modificare și de completare a legii privind creditul de consum] – urmând interpretarea dată de Vrhovni sud [Curtea Supremă] –, o interpretare conformă cu cerințele Directivei 93/13, este autorizată și/sau obligată ca, în temeiul acestei directive și a articolelor 38 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, să înlăture aplicarea legii naționale în conformitate cu interpretarea dată acesteia de Vrhovni sud [Curtea Supremă]?”
25. În cadrul procedurii scrise în fața Curții, reclamanta din procedura principală, Zagrebačka banka, guvernul croat și Comisia Europeană au prezentat observații cu privire la aceste întrebări preliminare.
V. Apreciere juridică
26. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 se opune unei reglementări naționale, adoptată după aderarea unui stat membru la Uniune, care impune băncilor să ofere un act adițional unui consumator cu care au încheiat un anumit tip de contract de credit înainte de aderarea acestui stat membru, atunci când conținutul acestui contract, astfel cum este prevăzut de lege, nu conduce la restituirea integrală a tuturor beneficiilor pe care banca le‑a obținut din clauzele abuzive cuprinse inițial în contractul de credit.
27. Cu alte cuvinte, instanța menționată dorește să afle dacă legiuitorul croat, prin dispozițiile legii din 2015, îndeplinește cerințele articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, în special în ceea ce privește efectul restitutoriu(9) impus de jurisprudență.
28. În acest context, aceasta are îndoieli mai ales cu privire la aspectul dacă, având în vedere articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, poate examina actul adițional generat de Legea din 2015 în ceea ce privește compatibilitatea acestuia cu articolul 6 alineatul (1) din această directivă(10). Astfel, conform primei prevederi menționate, dispozițiile acestei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.
29. Cu toate acestea, trebuie mai întâi să se clarifice dacă Directiva 93/13, în special articolul 6 alineatul (1), este aplicabilă situației de fapt din speță. Într‑adevăr, potrivit unei jurisprudențe constante, competența Curții de a răspunde la o întrebare preliminară referitoare la o dispoziție de drept al Uniunii este subordonată condiției ca această dispoziție să fie aplicabilă situației de fapt din procedura principală(11).
A. Cu privire la aplicabilitatea ratione temporis a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 în procedura principală (competența Curții)
30. Contractul inițial de credit, exprimat în franci elvețieni, a fost încheiat la 15 octombrie 2007 între reclamanta din procedura principală și Zagrebačka banka. Însă Republica Croația a aderat la Uniune abia la 1 iulie 2013. La 8 ianuarie 2016, părțile au încheiat actul adițional care decurge din Legea din 2015, care a indexat retroactiv creditul la euro.
31. Curtea este competentă pentru interpretarea dreptului Uniunii într‑un nou stat membru numai în ceea ce privește aplicarea acestuia de la data aderării sale la Uniunea Europeană(12). În principiu, dreptul Uniunii nu poate fi aplicat în mod automat cu privire la evenimente anterioare aderării unui nou stat membru. În același timp, actul de aderare a unui nou stat membru se bazează în esență pe principiul general al aplicării imediate și depline a dispozițiilor dreptului Uniunii în acest stat, cu derogări permise numai în măsura în care acestea sunt prevăzute în mod expres în dispozițiile tranzitorii(13). Cu excepția cazului în care tratatul de aderare a unui nou stat membru prevede altfel, dreptul Uniunii se aplică, în principiu, de la data aderării și efectelor viitoare ale situațiilor apărute înainte de aderare(14).
32. Totuși, în ceea ce privește Directiva 93/13, aceasta conține o normă specifică în ceea ce privește aplicabilitatea sa ratione temporis.
33. Potrivit articolului 10 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 93/13, aceasta se aplică numai contractelor încheiate după 31 decembrie 1994, data expirării termenului ei de transpunere. Curtea concluzionează că, în ceea ce privește aplicabilitatea ratione temporis a dispozițiilor Directivei 93/13 la un contract încheiat cu un consumator, numai data încheierii acestui contract este determinantă, nefiind relevantă perioada în care acesta își produce efectele(15). În consecință, în ceea ce privește statele membre care au aderat la Uniune numai după 31 decembrie 1994 și pentru care Directiva 93/13 a devenit obligatorie numai după aderare, această directivă se aplică numai contractelor încheiate după data aderării statului membru în cauză(16).
34. Prin urmare, Directiva 93/13 nu se aplică contractului de credit inițial din luna octombrie a anului 2007.
35. Astfel, ca punct de legătură pentru aplicarea dreptului Uniunii ulterior aderării Republicii Croația la Uniune, rămâne doar încheierea actului adițional în anul 2016, respectiv adoptarea Legii din 2015.
36. Obiectul procedurii principale nu este, însă, pretinsul caracter abuziv al clauzelor din actul adițional ca atare, care se întemeiază pe Legea din 2015, sau restituirea beneficiilor care decurg din acesta(17). Dimpotrivă, cererea formulată de reclamantă în procedura principală urmărește restituirea tuturor beneficiilor pe care banca le‑a obținut din pretinsul caracter abuziv al clauzelor cuprinse în contractul din 2007. În acest context, instanța de trimitere se întreabă dacă Legea din 2015 și actul adițional la contractul de credit întemeiat pe aceasta pot restrânge drepturile reclamantei în ceea ce privește caracterul abuziv al acestor clauze inițiale.
37. Astfel, similar cauzelor Dunai și OTP Jelzálogbank și alții(18), este vorba despre efectele acestui act adițional, respectiv ale Legii din 2015, asupra obligației Republicii Croația, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, de a asigura restituirea integrală a tuturor beneficiilor obținute de bancă în legătură cu clauzele conținute inițial în contractul de credit.
38. Cu toate acestea, o astfel de obligație poate decurge din articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 numai în cazul în care directiva este aplicabilă contractului inițial(19). Or, după cum s‑a explicat deja(20), nu aceasta este situația.
39. Astfel, chiar și după aderarea Croației la Uniune – și, prin urmare, la momentul adoptării Legii din 2015 –, acest stat membru nu era obligat, din punctul de vedere al dreptului Uniunii, să ia măsuri în ceea ce privește contractele încheiate cu consumatori înainte de aderarea la Uniune, pentru a se asigura că eventualele clauze abuzive conținute în aceste contracte nu îi obligau pe consumatori [articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13]. Croația nici nu trebuia să prevadă în privința unor astfel de contracte mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către profesioniști [a se vedea articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13]. Însă, în lipsa unei astfel de obligații, nici eventuala limitare a posibilităților de restituire printr‑o nouă lege, respectiv prin actul adițional bazat pe aceasta, nu poate intra în domeniul de aplicare al Directivei 93/13.
40. De asemenea, o obligație de garantare a restituirii integrale nu există nici în privința beneficiilor pe care banca le‑a obținut dintr‑un astfel de contract abia după aderare, așadar, în speță, în perioada cuprinsă între 1 iulie 2013 și 8 ianuarie 2016. Astfel, și aceste avantaje se întemeiază pe potențialul caracter abuziv al clauzelor din contractul din 2007, pentru care, însă, Directiva 93/13 nu poate oferi un remediu din cauza lipsei sale de aplicabilitate.
41. O asemenea disociere între o perioadă anterioară aderării și o perioadă ulterioară acesteia, astfel cum s‑a efectuat, de exemplu, în cauza Milivojević în ceea ce privește aplicabilitatea libertăților fundamentale(21), nu este posibilă în aplicarea Directivei 93/13. Acest lucru ar fi contrar scopului articolului 10 alineatul (1) al doilea paragraf din respectiva directivă. Potrivit acestuia, directiva fie se aplică integral unui contract, inclusiv tuturor efectelor juridice ale acestuia, fie – în cazul unui contract încheiat înainte de 1 ianuarie 1995 sau înainte de aderarea statului membru în cauză – nu se aplică deloc, chiar dacă acest contract produce efecte după această dată(22).
42. În acest context, articolul 10 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 93/13 clarifică faptul că legiuitorul nu a intenționat ca un contract deja încheiat între un profesionist și un consumator să respecte dispozițiile directivei începând de la momentul la care aceasta devine pe deplin obligatorie în statele membre sau chiar retroactiv. Faptele anterioare acestui moment nu trebuie să fie reevaluate a posteriori pe fond(23).
43. În această privință, nu poate fi reținut argumentul Comisiei potrivit căruia singurul aspect decisiv este că Legea din 2015 a fost adoptată după momentul de la care Republica Croația a fost obligată prin Directiva 93/13 și, prin urmare, această lege trebuie să respecte cerințele directivei, în special ale articolului 6 alineatul (1) din aceasta. Astfel, procedura principală nu privește compatibilitatea abstractă a Legii din 2015 cu dispozițiile directivei. Totodată, acest lucru nu ar putea face obiectul unei chestiuni de interpretare a Directivei 93/13 în mod izolat; dimpotrivă, este întotdeauna necesară o trimitere la un contract încheiat cu un consumator(24).
44. Astfel, în cauza SKP, Curtea a statuat că scopul Directivei 93/13 este apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind clauze abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. În consecință, directiva se referă numai la clauzele conținute în astfel de contracte, iar nu, de exemplu, la norme (procedurale) naționale(25). Or, întrucât singurul contract care a jucat un rol în această procedură a fost încheiat înainte de aderarea Republicii Slovace la Uniune, Curtea a declarat întrebarea preliminară respectivă ca fiind vădit inadmisibilă(26).
45. În concluzie, în ceea ce privește cererea reclamantei din procedura principală și obiectul întrebărilor preliminare, singurul aspect relevant este aplicabilitatea Directivei 93/13 la contractul de credit inițial. Întrucât, în speță, aceasta nu există, Curtea nu este competentă să răspundă la întrebările preliminare adresate.
B. Cu titlu subsidiar: cu privire la aplicabilitatea Directivei 93/13 la actul adițional
46. Desigur, întrebările preliminare se referă în mod expres numai la obligația restituirii tuturor beneficiilor rezultate din clauzele cuprinse inițial în contractul de credit. Cu toate acestea, decizia de trimitere conține indicii că reclamanta din procedura principală susține, de asemenea, că, în cadrul conversiei efectuate prin actul adițional, au fost aplicate rate ale dobânzii variabile abuzive.
47. Așadar, în măsura în care procedura principală privește (de asemenea) caracterul abuziv al clauzelor conținute în actul adițional ca atare – ceea ce este de competența instanței de trimitere să aprecieze –, domeniul de aplicare temporal al Directivei 93/13 este deschis. O examinare a conținutului clauzelor respective este, totuși, exclusă.
48. Astfel, actul adițional bazat pe Legea din 2015 este exclus din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 în temeiul articolului 1 alineatul (2) din aceasta. Potrivit acestuia, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.
49. Curtea interpretează articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 în sensul că domeniul de aplicare al acestei directive nu cuprinde clauzele întemeiate pe o legislație națională obligatorie care, după încheierea unui contract de credit cu un consumator, au fost introduse în acest contract printr‑o lege și sunt destinate să înlocuiască o clauză nulă cuprinsă în acesta(27).
50. În speță, spre deosebire de cauzele citate la punctul anterior, înlocuirea clauzelor nu este efectuată direct prin Legea din 2015. Dimpotrivă, aceasta depinde de consimțământul consumatorului. În acest sens, legea oferă părților posibilitatea de a încheia fie un nou contract de credit, fie un act adițional la contractul de credit existent. Simpla cerință a consimțământului consumatorului nu înseamnă, însă, că aceste clauze nu trebuie considerate ca fiind bazate pe o reglementare legislativă obligatorie. În speță, băncile sunt obligate prin Legea din 2015 să facă o ofertă corespunzătoare consumatorilor într‑un termen stabilit. Pentru consumatori, singura alternativă la consimțământ este menținerea contractului inițial, inclusiv a clauzelor pe care legiuitorul le consideră abuzive și dezavantajoase pentru ei. În plus, conținutul actului adițional potențial este determinat în totalitate de lege și nu este prevăzut de profesionist.
51. Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 se bazează, potrivit celui de‑al treisprezecelea considerent al acesteia, pe prezumția că legislația statelor membre care stabilește, direct sau indirect, clauzele care reglementează contractele încheiate cu consumatorii nu conține clauze abuzive, ci asigură un echilibru între drepturile consumatorilor și cele ale profesioniștilor(28). După cum reiese din decizia de trimitere, tocmai acesta a fost și obiectivul legiuitorului croat. În aceste condiții, trebuie să se considere că clauzele în cauză „se bazează” pe o dispoziție legală obligatorie în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.
52. Rezultă că nici domeniul de aplicare material al Directivei 93/13 nu este deschis.
VI. Concluzie
53. În lumina considerațiilor anterioare, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Općinski građanski sud u Zagrebu (Tribunalul Municipal Civil din Zagreb) după cum urmează:
Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă să răspundă la întrebările adresate de Općinski građanski sud u Zagrebu (Tribunalul Municipal Civil din Zagreb) prin decizia din 15 octombrie 2020.
1 Limba originală: germana.
2 Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273, denumită în continuare „Directiva 93/13”).
3 Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții (C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctele 61 și 62), Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai (C‑118/17, EU:C:2019:207, punctele 41 și 44), și Hotărârea din 29 aprilie 2021, Bank BPH (C‑19/20, EU:C:2021:341, punctele 77 și 78).
4 JO 2012, L 112, p. 14.
5 JO 2012, L 112, p. 21.
6 Narodne novine, br. 102/2015.
7 Narodne novine, br. 35/05, 41/08, 125/11, 78/15 și 29/18.
8 Referitor la cuprinsul acesteia, a se vedea punctele 12 și 13 din prezentele concluzii.
9 A se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții (C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctele 61 și 62), Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai (C‑118/17, EU:C:2019:207, punctele 41 și 44), și Hotărârea din 29 aprilie 2021, Bank BPH (C‑19/20, EU:C:2021:341, punctele 77 și 78).
10 Instanța de trimitere face referire, în această privință, la Hotărârea Curții de Justiție din 14 martie 2019, Dunai (C‑118/17, EU:C:2019:207).
11 A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 1997, Leur‑Bloem (C‑28/95, EU:C:1997:369, punctul 26), Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții (C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 26), și Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny (C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctele 31-33).
12 Ordonanța din 3 aprilie 2014, Pohotovosť (C‑153/13, EU:C:2014:1854, punctul 24), și Ordonanța din 3 iulie 2014, Tudoran (C‑92/14, EU:C:2014:2051, punctul 27), precum și Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Societé Générale (C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537, punctul 41).
13 Hotărârea din 9 martie 2017, Pula Parking (C‑551/15, EU:C:2017:193, punctul 24).
14 A se vedea Hotărârea din 29 ianuarie 2002, Pokrzeptowicz‑Meyer (C‑162/00, EU:C:2002:57, punctul 50), și Hotărârea din 14 februarie 2019, Milivojević (C‑630/17, EU:C:2019:123, punctele 42 și 43).
15 Ordonanța din 3 iulie 2014, Tudoran (C‑92/14, EU:C:2014:2051, punctul 28), precum și Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Societé Générale (C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537, punctul 42).
16 A se vedea Ordonanța din 8 noiembrie 2012, SKP (C‑433/11, EU:C:2012:702, punctele 33-35), și Ordonanța din 3 iulie 2014, Tudoran (C‑92/14, EU:C:2014:2051, punctul 28), precum și Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Societé Générale (C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537, punctele 43 și 44).
17 În orice caz, din decizia de trimitere nu reiese că, din perspectiva reclamantei, obligația de a rambursa în kuna suma reziduală a creditului, exprimată în prezent în euro și ajustată în consecință, ar cauza în sine o disproporție semnificativă și nejustificată a sarcinilor sale. Cu privire la problema caracterului abuziv al clauzei de ajustare a ratei dobânzii, a se vedea în subsidiar punctul 46 și următoarele din prezentele concluzii.
18 Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai (C‑118/17, EU:C:2019:207, punctul 38), și Hotărârea din 2 septembrie 2021, OTP Jelzálogbank și alții (C‑932/19, EU:C:2021:673, punctul 30).
19 Astfel, în Hotărârea sa din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții (C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 58), în observațiile sale referitoare la protecția prevăzută de Directiva 93/13, Curtea pornește de la premisa că discuția vizează „caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13”. A se vedea de asemenea Ordonanța din 8 noiembrie 2012, SKP (C‑433/11, EU:C:2012:702, punctul 35), în care Curtea se referă la „singurul contract încheiat de un profesionist cu un consumator care face obiectul litigiului principal, la care face referire decizia de trimitere”. Această problemă nu a apărut în cauzele citate la punctul 37 din prezentele concluzii.
20 A se vedea mai sus punctele 33 și 34 din prezentele concluzii.
21 Hotărârea din 14 februarie 2019, Milivojević (C‑630/17, EU:C:2019:123, punctele 41-43).
22 A se vedea în acest sens Ordonanța din 3 iulie 2014, Tudoran (C‑92/14, EU:C:2014:2051, punctele 26-28), și Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Societé Générale (C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537, punctul 42).
23 A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Bobek în cauza Pula Parking (C‑551/15, EU:C:2016:825, punctul 35), potrivit cărora competența Curții trebuie exclusă în cazul în care aceasta ar conduce la o reevaluare pe fond a unor evenimente trecute, din perioada anterioară aderării.
24 Situația era, așadar, diferită în Hotărârea din 14 februarie 2019, Milivojević (C‑630/17, EU:C:2019:123), deja menționată, care se referea la problema aplicabilității libertăților fundamentale în privința unei legi adoptate după aderarea Republicii Croația. În această cauză, Curtea s‑a declarat competentă, deși în procedura principală erau în discuție efectele acestei legi asupra unui contract de credit încheiat înainte de aderare. Faptul că această lege era de asemenea aplicabilă contractelor de credit încheiate înainte de aderare nu poate conduce la nerespectarea libertăților fundamentale. Întrucât legea respectivă modifica de asemenea efectele contractului de credit în litigiu produse după aderare, procedura principală intra în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, și anume al libertăților fundamentale vizate.
25 A se vedea Ordonanța din 8 noiembrie 2012, SKP (C‑433/11, EU:C:2012:702, punctele 33 și 34).
26 Ordonanța din 8 noiembrie 2012, SKP (C‑433/11, EU:C:2012:702, punctele 35 și 37).
27 A se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:750, punctele 62-64 și 70), Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai (C‑118/17, EU:C:2019:207, punctul 37), și Hotărârea din 2 septembrie 2021, OTP Jelzálogbank și alții (C‑932/19, EU:C:2021:673, punctele 28 și 29 și jurisprudența citată).
28 A se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb (C‑92/11, EU:C:2013:180, punctul 28), Hotărârea din 3 aprilie 2019, Aqua Med (C‑266/18, EU:C:2019:282, punctul 33), și Hotărârea din 26 martie 2020, Mikrokasa și Revenue Niestandaryzowany Sekurytyzacyjny Fundusz Inwestycyjny Zamknięty (C‑779/18, EU:C:2020:236, punctul 54).