Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR
prezentate la 22 octombrie 2026(1)
Cauza C‑634/25 P
Rafal Stanecki
împotriva
Comisiei Europene
„ Recurs – Acțiune în răspundere extracontractuală – Funcție publică – Statutul funcționarilor Uniunii Europene – Articolul 12 – Demnitatea funcțiilor – Articolul 17a – Dreptul la libertatea de exprimare – Sancțiune disciplinară din cauza tonului unei comunicări electronice private adresate reprezentantului permanent al Republicii Polone pe lângă Uniunea Europeană – Legalitatea deschiderii procedurii disciplinare și a sancțiunii disciplinare – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 11 alineatul (1) – Restrângere a exercitării dreptului la libertatea de exprimare – Admisibilitate ”
I. Introducere
1. „Libertatea presei nu se uzează decât atunci când nu este folosită.” Deviza menționată a unui săptămânal satiric francez care apare miercurea(2) ar putea fi preluată pentru libertatea de exprimare, libertatea presei fiind doar unul dintre aspectele acesteia. Libertatea de exprimare este un bun de preț, un fundament al democrației și, ca atare, trebuie să fie protejată în mod eficient. Este tentant pentru orice putere, orice autoritate să îi limiteze, să îi reducă la tăcere, să îi constrângă pe cei care exercită această libertate. Acesta este motivul pentru care libertatea de exprimare a fost proclamată ca drept fundamental care trebuie să fie protejat împotriva ingerințelor autorităților publice. Această libertate de exprimare este mai restrânsă pentru un funcționar al Uniunii Europene? Acesta trebuie să fie limitat în exercitarea libertății respective atunci când se exprimă cu titlu personal și se adresează într‑o corespondență privată unei autorități publice fără a denigra și fără a critica instituția al cărei angajat este? Calitatea de funcționar îi interzice să se adreseze unei terțe persoane într‑un mod puțin aprins într‑o corespondență privată? În ce temei, în raport cu acest drept fundamental, instituția al cărei angajat este poate – în mod arbitrar(?) – să decidă care este „tonul adecvat” pe care trebuie să îl folosească funcționarul, în condițiile în care instituția nu este vizată de această corespondență?
2. Acestea sunt în esență problemele pe care le ridică prezentul recurs formulat de domnul Rafal Stanecki împotriva Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 23 iulie 2025, Stanecki/Comisia(3).
3. În prezenta cauză, un funcționar al Comisiei Europene, domnul Stanecki, care este un resortisant belgiano‑polonez, a făcut obiectul unei proceduri disciplinare și i s‑a aplicat de către această instituție o sancțiune disciplinară de suspendare a avansării în treaptă pentru o durată de 12 luni (denumită în continuare „decizia în litigiu”) pentru motivul că comunicarea scrisă pe care i‑a adresat‑o în nume propriu, de pe adresa electronică personală, reprezentantului permanent al Republicii Polone pe lângă Uniunea Europeană (denumit în continuare „ambasadorul Poloniei”) și prin care contesta, pe un ton considerat inadecvat, luările de poziție ale acestuia din urmă cu privire la subiecte referitoare la statul de drept aducea atingere demnității funcției sale.
4. În hotărârea atacată, Tribunalul a admis acțiunea în anulare formulată de recurent împotriva deciziei în litigiu, anulând‑o având în vedere o eroare de apreciere în ceea ce privește ponderarea circumstanțelor agravante și atenuante care trebuie luate în considerare pentru a determina gravitatea sancțiunii (punctul 1 din dispozitivul acestei hotărâri). Tribunalul a respins însă acțiunea sa în despăgubire (punctul 2 din dispozitivul hotărârii menționate), confirmând legalitatea procedurii disciplinare înseși. Astfel, acesta a statuat că Comisia putea în mod legitim să califice comportamentul în cauză drept „neîndeplinire a obligațiilor statutare prevăzute la articolul 12 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene” (denumit în continuare „statutul”) și să aplice recurentului o sancțiune disciplinară fără ca acest lucru să încalce dreptul său la libertatea de exprimare garantat la articolul 17a din statut și la articolul 11 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”)(4).
5. În prezentele concluzii, vom propune Curții să anuleze punctul 2 din dispozitivul hotărârii atacate.
6. În primul rând, în ceea ce privește analiza referitoare la calificarea comportamentului recurentului drept „abatere disciplinară” în raport cu articolul 12 din statut, considerăm că Tribunalul nu a apreciat în mod corect măsura în care corespondența privată în cauză crea o confuzie de interese de natură să aducă atingere demnității funcției funcționarului în sensul acestui articol. Vom explica, într‑adevăr, că Tribunalul a înlăturat elemente contextuale care erau esențiale pentru calificarea juridică a faptelor astfel reproșate recurentului, neținând seama de participarea efectivă și directă a ambasadorului Poloniei la această confuzie.
7. În al doilea rând, în ceea ce privește analiza referitoare la încălcarea dreptului la libertatea de exprimare garantat la articolul 11 alineatul (1) din cartă, apreciem că Tribunalul nu a examinat în mod corect în ce măsură inițierea procedurii disciplinare în cauză constituia o restrângere conformă cu cerințele prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă(5). Întrucât s‑a limitat la a reproduce, în cea mai mare parte a raționamentului său, analiza juridică și termenii pe care i‑a adoptat în Hotărârea din 7 septembrie 2022, DD/FRA(6), în legătură cu un func ționar care a comis un plagiat în exercitarea atribuțiilor sale, Tribunalul nu a efectuat, în opinia noastră, o examinare concretă și efectivă a comportamentului, precum și a ingerinței în cauză și a încălcat garanțiile unui control jurisdicțional efectiv.
II. Cadrul juridic
8. În cadrul titlului II din statut, referitor la „[d]repturile și obligațiile funcționarului”, articolul 12 prevede:
„Funcționarul se abține de la orice act și de la orice comportament care poate aduce atingere demnității funcției sale.”
9. Articolul 17a alineatul (1) din statut prevede:
„Funcționarul are dreptul la libertatea de exprimare, cu respectarea strictă a principiilor de loialitate și imparțialitate.”
III. Istoricul litigiului
10. În scopul prezentului recurs, istoricul litigiului poate fi rezumat după cum urmează(7).
11. La 19 decembrie 2021, recurentul a avut un schimb de e‑mailuri (denumit în continuare „schimbul de e‑mailuri în litigiu”) de pe adresa electronică personală cu ambasadorul Poloniei.
12. Primul dintre aceste e‑mailuri, trimis la ora 19.49 și redactat în limba polonă, era intitulat „Urări de Crăciun ambasadorului [Poloniei]”. Acesta avea următorul cuprins:
„Stimate Domnule Ambasador,
În urma evenimentelor recente din Polonia, aș dori să vă transmit dorința mea ca dumneavoastră să fiți tras la răspundere din punct de vedere politic, la fel ca mandanții dumneavoastră din Polonia, pentru activitățile dumneavoastră antieuropene și proruse.
Aici, la Bruxelles [(Belgia)], numele dumneavoastră este asociat cu distrugerea democrației și a mass‑mediei libere. Aș dori să vă asigur că activitățile dumneavoastră aici, la Bruxelles, nu vor fi cu siguranță uitate.
Chestiunea dacă ați adus atingere intereselor Poloniei, cu bună știință sau nu, va fi soluționată de o instanță independentă din Polonia liberă.
Cu deosebită considerație,
Rafal Stanecki
Bruxelles”
13. În aceeași zi, la ora 19.57, ambasadorul Poloniei i‑a răspuns recurentului, punându‑i în copie la e‑mailul său pe secretara generală a Comisiei și pe șeful de cabinet al președintei Comisiei. Acest e‑mail avea următorul cuprins:
„[…]
Vă doresc mult succes în activitatea dumneavoastră privind schimbările climatice [și contez pe] activitatea Comisiei […]
Sper că nu îmi trimiteți amenințări și că nu doriți să mă intimidați.
[…]”
14. Ca răspuns la acest e‑mail, recurentul i‑a scris ambasadorului Poloniei, în aceeași zi, la ora 20.47, un al doilea e‑mail, care avea următorul cuprins:
„[…]
Vă mulțumesc pentru răspunsul dumneavoastră rapid și pentru preocuparea dumneavoastră în ceea ce privește Comisia […] Mi‑aș face griji mai degrabă pentru viitorul Poloniei și pentru calitatea sa de membru al [Uniunii].
Comisia se va descurca.
Merită să citiți un text cu atenție și să reflectați asupra consecințelor acțiunilor dumneavoastră.
[…]”
15. Întrucât a considerat că schimbul de e‑mailuri în litigiu era inadecvat, secretara generală a Comisiei a solicitat, încă din ziua următoare, sesizarea Oficiului de Investigație și de Disciplină al Comisiei (IDOC). A fost efectuată o anchetă administrativă și a fost inițiată o procedură disciplinară pentru motivul că recurentul a încălcat articolele 11, 12 și 17a din statut prin folosirea unui ton inadecvat în acest schimb.
16. Această procedură a condus la adoptarea, pe de o parte, a deciziei în litigiu, a cărei legalitate este în discuție în prezenta cauză, și, pe de altă parte, a deciziei de a nu înscrie, cu titlu provizoriu, numele recurentului pe lista funcționarilor promovați în cadrul exercițiului de promovare 2022, a cărei legalitate este în discuție în cauza Stanecki/Comisia (C‑233/25 P), în prezent suspendată.
17. La 29 septembrie 2023, recurentul a introdus o reclamație împotriva deciziei în litigiu în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, care a fost respinsă la 25 ianuarie 2024.
IV. Procedura în fața instanțelor Uniunii
A. Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
18. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 21 februarie 2024, recurentul a introdus o acțiune întemeiată pe articolul 270 TFUE având ca obiect, pe de o parte, anularea deciziei în litigiu și, pe de altă parte, repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit ca urmare a adoptării acestei decizii.
1. Cu privire la concluziile în anulare
19. În susținerea concluziilor sale în anulare, recurentul a invocat patru motive întemeiate, primul, pe erori vădite de apreciere care afectează mai multe acte pregătitoare, al doilea, pe încălcarea articolului 12 din statut, al treilea, pe încălcarea dreptului la libertatea de exprimare și, al patrulea, pe încălcarea articolelor 10 și 22 din anexa IX la statut. Recurentul a solicitat de asemenea repararea prejudiciului de natură fizică și morală pe care l‑ar fi suferit ca urmare a deciziei în litigiu, pe care l‑a evaluat la 50 000 de euro.
20. Cu privire la concluziile în anulare, Tribunalul a examinat mai întâi primul motiv, întemeiat pe erori vădite de apreciere care afectează mai multe acte pregătitoare, la punctele 23-49 din hotărârea atacată, înainte de a‑l respinge ca nefondat.
21. În primul rând, acesta a statuat că, contrar celor afirmate de recurent, atât IDOC, cât și autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) au luat în considerare contextul politic în care a avut loc schimbul de e‑mailuri în litigiu. La punctele 38 și 39 din această hotărâre, Tribunalul a arătat că, potrivit AIPN, tocmai din cauza unui context sensibil din punct de vedere politic recurentul trebuia să evite să se adreseze ambasadorului Poloniei în mod inadecvat cu privire la un subiect controversat.
22. În al doilea rând, el a respins argumentul recurentului întemeiat pe identificarea cu ușurință a atribuțiilor sale în cadrul Comisiei prin intermediul unei căutări pe internet.
23. În al treilea rând, Tribunalul a statuat, pe baza Hotărârii din 24 noiembrie 2021, CX/Comisia(8), că nu se poate reproșa IDOC și directoarei generale a Direcției Generale (DG) Resurse Umane și Securitate a Comisiei că a ținut seama de faptul că recurentul nu s‑a distanțat de calitatea sa de funcționar al Comisiei în măsura în care acest fapt reprezintă unul dintre elementele constitutive ale comportamentului acestuia din urmă care era susceptibil să provoace, în percepția terților, o confuzie cu privire la interesele urmărite de Uniune pe care se presupune că le servește.
24. În continuare, Tribunalul a examinat al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 12 din statut, și al treilea motiv, referitor la o pretinsă încălcare a dreptului la libertatea de exprimare, la punctele 51-73 și, respectiv, 75-92 din hotărârea atacată, înainte de a le respinge ca nefondate. Întrucât aprecierile sale sunt repuse în discuție în cadrul prezentului recurs, acestea sunt rezumate în mod specific la punctele 47-52 și 74-76 din prezentele concluzii.
25. În sfârșit, în ceea ce privește al patrulea motiv de anulare, întemeiat pe încălcarea articolelor 10 și 22 din anexa IX la statut, Tribunalul a examinat, la punctele 94-151 din această hotărâre, modul în care AIPN a stabilit sancțiunea disciplinară în raport cu circumstanțele agravante și atenuante care trebuie luate în considerare. În această privință, el a considerat că AIPN nu putea ține seama de împrejurarea că recurentul contesta calificarea juridică a faptelor care îi erau reproșate pentru a agrava această sancțiune și, prin urmare, a statuat că „se impune[a] anularea deciziei [în litigiu], în măsura în care […] AIPN tripartită s‑a întemeiat în mod eronat pe atitudinea reclamantului în cursul procedurii disciplinare ca circumstanță agravantă”.
2. Cu privire la concluziile în despăgubire
26. La punctul 155 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit mai întâi cele trei condiții a căror întrunire este necesară pentru angajarea răspunderii unei instituții în cadrul unei cereri de daune interese formulate de un funcționar, și anume nelegalitatea comportamentului care este reproșat acestei instituții, caracterul real al prejudiciului invocat și existența unei legături de cauzalitate între comportament și prejudiciul invocat.
27. În continuare, la punctul 157 din această hotărâre, Tribunalul a respins ca nefondată cererea de despăgubire având ca obiect repararea pretinsului prejudiciu fizic suferit de recurent. Acesta a statuat că Comisia a putut în mod legitim să inițieze procedura disciplinară împotriva recurentului și să îi aplice o sancțiune disciplinară ca urmare a comportamentului adoptat în cadrul schimbului de e‑mailuri în litigiu. Tribunalul a statuat astfel că, chiar dacă decizia în litigiu era afectată de o eroare de drept, aceasta nu repunea în discuție validitatea procedurii disciplinare în totalitate, așa încât prima condiție referitoare la nelegalitatea comportamentului nu era îndeplinită.
28. În sfârșit, la punctul 162 din hotărârea menționată, Tribunalul a respins ca nefondată cererea de despăgubire având ca obiect repararea pretinsului prejudiciu moral suferit de recurent. În primul rând, acesta a statuat că recurentul nu a explicat în ce măsură durata de 19 luni a procedurii disciplinare ar fi fost nerezonabilă. În al doilea rând, el a considerat că anularea deciziei în litigiu repara în mod adecvat și suficient prejudiciul moral care decurge din atingerea adusă reputației și integrității sale profesionale. În al treilea rând, el a amintit că Comisia nu a încălcat dreptul la libertatea de exprimare.
29. Având în vedere aceste elemente, la punctul 163 din hotărârea atacată, Tribunalul a anulat decizia în litigiu și a respins în rest acțiunea.
B. Recursul formulat în fața Curții și adoptarea în paralel de către Comisie a deciziei de modificare
1. Procedura în fața Curții și concluziile părților
30. La 26 septembrie 2025, recurentul a formulat recurs împotriva hotărârii atacate. În concluziile sale, el solicită Curții anularea punctului 2 din dispozitivul acestei hotărâri și declararea ca fondată a acțiunii sale introduse la Tribunal, inclusiv în ceea ce privește concluziile sale în despăgubire, anularea deciziei în litigiu sau trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
31. Comisia solicită Curții respingerea recursului ca inadmisibil sau, cu titlu subsidiar, ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
32. În ședința care a avut loc la 9 septembrie 2026, recurentul și Comisia și‑au prezentat observațiile orale și au răspuns la întrebările care le‑au fost adresate de Curte.
2. Decizia de modificare
33. În paralel cu introducerea prezentului recurs, Comisia a executat, în temeiul articolului 266 TFUE, hotărârea atacată prin adoptarea, la 24 octombrie 2025, a unei decizii de modificare (denumită în continuare „decizia de modificare”) prin care a intenționat să remedieze nelegalitatea care a afectat decizia în litigiu. Această decizie de modificare reduce sancțiunea disciplinară a recurentului de suspendare a avansării în treaptă la o durată de 9 luni, aplicabilă începând de la 1 noiembrie 2025. La 21 ianuarie 2026, recurentul a introdus o reclamație împotriva acestei decizii în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, care a fost respinsă la 8 mai 2026.
34. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 17 iulie 2026, înregistrată cu numărul T‑446/26, recurentul a introdus o nouă acțiune întemeiată pe articolul 270 TFUE având ca obiect, pe de o parte, anularea deciziei de modificare și, pe de altă parte, repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit ca urmare a adoptării acesteia.
35. Această a doua acțiune se distinge de prima în măsura în care recurentul invocă în mod expres, în cadrul celui de al treilea motiv de anulare, încălcarea dreptului la respectarea vieții private și a secretului comunicațiilor garantat la articolul 7 din cartă.
V. Analiza juridică a recursului
A. Cu privire la admisibilitatea recursului
36. Comisia susține că prezentul recurs este inadmisibil, întrucât hotărârea atacată, prin punctul 1 din dispozitivul său, a anulat decizia în litigiu în totalitate, admițând în întregime concluziile în anulare ale recurentului. Potrivit Comisiei, recurentul nu urmărește decât să obțină o înlocuire a motivelor acestei hotărâri în ceea ce privește al doilea și al treilea motiv de anulare, întemeiate pe încălcarea articolului 12 din statut și, respectiv, a dreptului la libertatea de exprimare. În plus, Comisia susține că, în măsura în care concluziile în despăgubire s‑ar întemeia pe prejudiciile pretins suferite de recurent ca urmare a adoptării deciziei în litigiu, nu ar mai fi necesar să se examineze temeinicia hotărârii menționate în această privință. În opinia sa, aceste concluzii ar trebui examinate în cadrul acțiunii în anulare introduse împotriva deciziei de modificare, aflată în prezent pe rolul Tribunalului (T‑446/26).
37. Considerăm, dimpotrivă, că recursul este admisibil.
38. Amintim că, potrivit articolului 56 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, recursul poate fi introdus de oricare parte ale cărei concluzii au fost respinse, în totalitate sau în parte(9). În această privință, articolul 169 alineatul (1) din Regulamentul de procedură precizează că pe calea recursului se poate cere anularea, în tot sau în parte, a deciziei Tribunalului, astfel cum figurează în dispozitivul acestei decizii. Această din urmă dispoziție pune în aplicare principiul fundamental în materie de recurs potrivit căruia acesta trebuie să fie îndreptat împotriva dispozitivului deciziei Tribunalului și nu se poate limita la a viza modificarea anumitor motive ale acestei decizii(10). Astfel, existența unui interes de a acționa presupune ca recursul să fie susceptibil, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care l‑a formulat(11).
39. În speță, dispozitivul hotărârii atacate are următorul cuprins:
„1) Anulează decizia [în litigiu] prin care se aplică [recurentului] sancțiunea disciplinară de suspendare a avansării în treaptă pentru o perioadă de 12 luni.
2) Respinge în rest acțiunea.
3) Domnul Stanecki și Comisia vor suporta propriile cheltuieli de judecată.”
40. Acest dispozitiv trebuie interpretat ținând seama de distincția care trebuie făcută între problema, pe de o parte, a calificării comportamentului în cauză drept „abatere disciplinară” care a dat naștere unei proceduri disciplinare și, pe de altă parte, a cuantumului sancțiunii pronunțate în decizia în litigiu la finalul acestei proceduri.
41. Punctul 1 din dispozitivul hotărârii atacate anulează decizia în litigiu. Este vorba despre o anulare integrală a deciziei pentru nerespectarea principiului individualizării sancțiunii(12). Astfel, chiar dacă Curtea ar constata că Tribunalul a respins în mod eronat al doilea și al treilea motiv de anulare, întemeiate pe încălcarea articolului 12 din statut și, respectiv, a dreptului la libertatea de exprimare, constatarea respectivă nu ar avea efectiv nicio influență asupra aprecierii legalității deciziei în litigiu, întrucât ea a dispărut din ordinea juridică și nu ar rezulta din aceasta niciun beneficiu pentru recurent. Prin urmare, concluziile prezentului recurs nu pot urmări anularea punctului 1 din dispozitivul hotărârii atacate(13).
42. Totuși, din cuprinsul punctului 151 din această hotărâre reiese în mod vădit că decizia menționată a fost anulată „în măsura în care” AIPN tripartită a săvârșit o eroare în cadrul stabilirii cuantumului sancțiunii, întrucât aceasta a luat în considerare în mod eronat comportamentul recurentului în cursul procedurii disciplinare cu titlu de circumstanță agravantă. În plus, din cuprinsul punctelor 73, 92, 156 și 161 din hotărârea menționată reiese în mod expres că Tribunalul a confirmat legalitatea procedurii disciplinare inițiate de Comisie atunci când a statuat că schimbul de e‑mailuri în litigiu constituia într‑adevăr o abatere disciplinară care a adus atingere demnității funcției în sensul articolului 12 din statut (al doilea motiv de anulare, punctele 55-73 și 156 din hotărârea atacată) pe care Comisia o putea sancționa fără ca acest lucru să aducă atingere dreptului la libertatea de exprimare al recurentului (al treilea motiv de anulare, punctele 78-92, 156 și 161 din această hotărâre)(14). În această măsură, Tribunalul a statuat că decizia în litigiu nu reflecta existența unui comportament nelegal din partea Comisiei, astfel încât nu putea fi angajată răspunderea acesteia. În acest temei, Tribunalul a respins, așadar, la punctul 2 din dispozitivul hotărârii menționate, cererea de despăgubire formulată de recurent. În această privință, subliniem că, contrar celor susținute de Comisie în ședință, această cerere nu se întemeiază numai pe prejudiciile pretins suferite de acesta din urmă ca urmare a adoptării deciziei în litigiu, ci le vizează și pe cele care au fost generate de inițierea procedurii disciplinare(15).
43. Tocmai pentru că legalitatea procedurii disciplinare a fost recunoscută de Tribunal, Comisia a putut adopta decizia de modificare fără a trebui să decidă deschiderea unei noi proceduri disciplinare împotriva recurentului. Având în vedere aceste elemente, nu se poate susține în mod rezonabil că recurentul a obținut câștig de cauză ca urmare a anulării deciziei în litigiu. Astfel, acesta din urmă păstrează un interes cert de a contesta analiza juridică referitoare la legalitatea comportamentului Comisiei pe care Tribunalul a întemeiat respingerea acțiunii sale în despăgubire și în temeiul căreia Comisia a adoptat decizia de modificare. Privarea sa de această posibilitate ar echivala cu nerespectarea protecției jurisdicționale efective care îi este datorată în temeiul articolului 47 din cartă. Așadar, în ipoteza în care prezentul recurs ar fi considerat inadmisibil, hotărârea atacată, în executarea căreia a fost adoptată decizia de modificare, ar dobândi autoritate de lucru judecat și, prin urmare, în această măsură, Tribunalul nu s‑ar pronunța din nou cu privire la argumentele prezentate de recurent.
44. În aceste împrejurări, pentru a asigura recurentului dreptul la un dublu grad de jurisdicție în procedura în curs, prezentul recurs trebuie declarat admisibil în măsura în care este îndreptat împotriva punctului 2 din dispozitivul hotărârii atacate.
B. Cu privire la fondul recursului
45. În susținerea recursului formulat, recurentul invocă trei motive prin intermediul cărora reproșează Tribunalului, în primul rând, că a adoptat o interpretare incorectă a domeniului de aplicare al articolului 12 din statut și în special a condiției referitoare la stabilirea unei confuzii de interese, în al doilea rând, că a interpretat în mod eronat condițiile de admisibilitate a unei ingerințe în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare al funcționarului și, în consecință, în al treilea rând, că a apreciat în mod eronat condiția referitoare la legalitatea comportamentului Comisiei în scopul cererii sale de despăgubire.
1. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o apreciere eronată de către Tribunal a condiției referitoare la existența unei confuzii de interese în sensul articolului 12 din statut
46. Prin intermediul primului motiv, recurentul contestă concluzia Tribunalului potrivit căreia schimbul de e‑mailuri în litigiu justifica inițierea unei proceduri disciplinare împotriva sa pentru motivul că acest comportament aducea atingere demnității funcției în sensul articolului 12 din statut și în special generase o situație de confuzie între interesele sale private și cele urmărite de Comisie.
a) Hotărârea atacată
47. Tribunalul a examinat argumentele prezentate de recurent în susținerea celui de al doilea motiv de anulare, întemeiat pe încălcarea articolului 12 din statut, la punctele 55-73 din hotărârea atacată, înainte de a‑l respinge ca nefondat.
48. Acesta a amintit, la punctele 56-60 din hotărârea menționată, principiile rezultate din jurisprudență cu privire la domeniul de aplicare al articolului 12 din statut și în special cu privire la respectul datorat de funcționar „demnității funcției sale” și a dedus că, „în cazul în care funcționarul, deși acționează într‑un cadru privat, poate fi identificat ca fiind membru al personalului unei instituții și își asumă un comportament care, ținând seama de contextul în care a fost realizat, poate fi considerat inadecvat și poate crea confuzie între interesele private pe care intenționează să le urmărească prin acest comportament și cele urmărite de Uniune pe care se presupune că le servește, acest comportament poate face obiectul unei proceduri disciplinare atunci când este de natură să degradeze relația de încredere care există între Uniune și funcționar, putând constitui o neîndeplinire a obligațiilor care decurg din articolul 12 din statut” (punctul 61 din hotărârea menționată).
49. În raport cu această definiție, Tribunalul a concluzionat, la punctul 73 din hotărârea atacată, că comportamentul recurentului în cadrul schimbului de e‑mailuri în litigiu constituia o neîndeplinire a obligațiilor care decurg din articolul 12 din statut din cauza caracterului inadecvat al schimbului menționat care rezultă în special din tonul folosit în cadrul acestuia (punctele 63-67 din hotărârea respectivă), din confuzia de interese generată de acesta din urmă (punctele 68-71 din hotărârea menționată) și din atingerea adusă relației de încredere dintre Uniune și funcționar (punctul 72 din aceeași hotărâre).
50. Mai precis, Tribunalul a confirmat, în primul rând, opinia Comisiei potrivit căreia conținutul și tonul schimbului de e‑mailuri în litigiu aveau un caracter inadecvat (punctul 67 din hotărârea atacată). Acesta a arătat că termenii schimbului respectiv erau „lipsiți de orice ambiguitate în ceea ce privește caracterul lor ostil și nerespectuos” (punctul 63 din această hotărâre) și că demonstrau o atitudine „în mod deschis ostilă care depășește cu mult o critică ponderată” (punctul 65 din hotărârea menționată). El a statuat de asemenea că tonul „nu [era] conform cu deferența datorată unui profesionist în exercitarea atribuțiilor sale”, întrucât acesta „transmite[a] în mod peremptoriu acuzații nesusținute care pun[eau] în discuție activitatea ambasadorului [Poloniei] în exercitarea atribuțiilor sale” (punctul 66 din aceeași hotărâre).
51. În al doilea rând, Tribunalul a statuat, la punctul 71 din hotărârea atacată, că schimbul de e‑mailuri în litigiu a fost de natură să apară, în percepția ambasadorului Poloniei, ca fiind susceptibil să provoace o confuzie cu privire la interesele urmărite de Uniune pe care se presupune că le servește. În acest context, după ce a constatat că recurentul nu a menționat calitatea sa de funcționar al Comisiei în acest schimb, Tribunalul a arătat totuși că acesta nu și-a luat măsuri de precauție pentru a delimita sfera e‑mailurilor sale și în special că, în măsura în care se referea la orașul Bruxelles, el nu poate reproșa ambasadorului Poloniei că a efectuat propriile cercetări cu privire la identitatea sa și că a făcut legătura cu funcția sa în cadrul Comisiei (punctul 69 din această hotărâre). Pe de altă parte, Tribunalul a statuat că, ținând seama de gradul său ridicat (AD 8) și de experiența sa profesională în cadrul Comisiei, de contextul politic deosebit de sensibil, precum și de rolul jucat de această instituție în contextul respectiv, recurentul nu putea ignora faptul că trebuia să acționeze cu circumspecție, din moment ce afirmațiile sale puteau fi interpretate ca provenind de la un funcționar al Comisiei și ca depășind simpla opinie personală exprimată numai în calitatea sa de cetățean (punctul 70 din hotărârea menționată).
52. În sfârșit, în al treilea rând, Tribunalul a statuat, la punctul 72 din aceeași hotărâre, că comportamentul recurentului a putut afecta imaginea Uniunii în exterior, cu alte cuvinte imaginea de conduită deosebit de corectă și de respectuoasă care se așteaptă în mod legitim din partea membrilor personalului său în special față de un reprezentant permanent al unui stat membru, precum ambasadorul Poloniei, astfel încât comportamentul său a adus atingere relației de încredere existente între Uniune și funcționar.
b) Argumentele părților
53. Primul motiv cuprinde două aspecte.
54. Prin intermediul primului aspect al primului motiv, recurentul consideră că Tribunalul a apreciat în mod eronat domeniul de aplicare al articolului 12 din statut în privința unor fapte săvârșite de un funcționar în cadrul vieții sale private. Pe de o parte, Tribunalul ar fi adoptat o interpretare extensivă a acestei dispoziții, aplicând‑o unei situații în care se reproșează recurentului că a creat o confuzie între interesele sale private și cele urmărite de Comisie, deși s‑a stabilit că acesta a adresat e‑mailurile în litigiu într‑un cadru privat, în afara cadrului de lucru al Comisiei, și nu a acționat nici în numele, nici pe seama Comisiei. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi adoptat o interpretare nerezonabilă a acestui articol 12, impunând funcționarului, care acționează în calitatea sa de cetățean, să scrie în mod sistematic un avertisment potrivit căruia el nu exprimă poziția oficială a Uniunii. Ar fi vorba despre o cerință disproporționată care ar fi, în plus, în contradicție cu obligația de discreție care decurge de asemenea din acest articol.
55. Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, recurentul susține că analiza care figurează la punctele 68-71 din hotărârea atacată, referitoare la aprecierea criteriului întemeiat pe existența unui risc de confuzie de interese, este afectată de o motivare contradictorie.
56. În special, concluzia care figurează la punctul 71 din hotărârea atacată, potrivit căreia „comportamentul reclamantului a fost de natură să apară, în percepția ambasadorului [Poloniei], ca fiind susceptibil să provoace o confuzie cu privire la interesele urmărite de Uniune pe care se presupune că le servește”, ar fi în contradicție flagrantă cu constatarea făcută la punctul 68 din această hotărâre, potrivit căreia „din schimbul de e‑mailuri în litigiu nu reiese că el ar fi afirmat în mod expres că scrie în numele sau pe seama Comisiei”. În opinia sa, o asemenea concluzie ar valida în mod implicit, dar necesar argumentul său prezentat la punctul 53 din hotărârea menționată, potrivit căruia o astfel de confuzie între interesele sale personale și cele ale Comisiei a fost generată de ambasadorul Poloniei, care a făcut public schimbul de e‑mailuri în litigiu și ulterior a comunicat cu privire la acest subiect în mass‑media poloneză.
57. Comisia contestă argumentele menționate. Ca răspuns la întrebările cu solicitare de răspuns oral adresate de Curte, aceasta a amintit domeniul de aplicare al articolului 12 din statut, astfel cum a fost definit de Tribunal în Hotărârea din 1 iunie 2022, Cristescu/Comisia(16). Ea a susținut că funcționarii Uniunii, chiar dacă sunt în principiu liberi să își exprime opinia cu titlu personal, trebuie să se asigure că păstrează o anumită discreție pentru a nu aduce atingere demnității funcției din moment ce își mențin statutul în toate circumstanțele. În special, în cadrul unei corespondențe private adresate unui reprezentant diplomatic al unui stat membru, aceștia din urmă ar trebui să dea dovadă de „respect diplomatic” și de curtoazie pentru a asigura liniștea relațiilor dintre Comisie și statele membre, precum și pentru a garanta o cooperare strânsă între acestea din urmă. În aceste împrejurări, atunci când un funcționar s‑ar comporta într‑un mod complet inadecvat și vădit ostil față de un reprezentant permanent, acest funcționar ar risca să creeze o confuzie care afectează interesele Comisiei.
c) Apreciere
58. Articolul 12 din statut urmărește să garanteze că, prin comportamentul lor, funcționarii transmit o imagine demnă, conformă conduitei deosebit de corecte și de respectabile care este așteptată, pe bună dreptate, de la funcționarii publici internaționali(17). Această dispoziție constituie, la fel ca articolele 11 și 21 din statut, una dintre expresiile specifice ale datoriei de loialitate care se impune oricărui funcționar(18). Astfel, această din urmă obligație impune funcționarului în cauză nu numai să se abțină de la conduitele ce pot aduce atingere demnității funcției și respectului datorat instituției și autorităților acesteia, ci și să dovedească, cu atât mai mult dacă are un grad mare, un comportament mai presus de orice bănuială, astfel încât legăturile de încredere existente între instituția respectivă și acesta să fie în permanență menținute(19). Din jurisprudența Tribunalului reiese că respectarea acestei datorii de loialitate nu se impune numai în cadrul îndeplinirii sarcinilor specifice care îi sunt încredințate funcționarului, ci se extinde și la toată sfera relațiilor care există între funcționar și instituție(20).
59. La punctul 61 din hotărârea atacată, Tribunalul a definit natura comportamentelor care, deși au fost adoptate în cadrul vieții private a funcționarului, sunt susceptibile să aducă atingere demnității funcției în sensul articolului 12 din statut. Potrivit acestei definiții, din moment ce funcționarul poate fi identificat ca fiind membru al personalului unei instituții, poate exista o neîndeplinire a obligațiilor care decurg din articolul respectiv atunci când, având în vedere contextul, acest comportament este inadecvat, creează o confuzie de interese și este de natură să degradeze relația de încredere care există între Uniune și funcționar. Definiția menționată se întemeiază pe trei condiții a căror existență nu este repusă în discuție de recurent. Numai punerea în aplicare a celei de a doua condiții, referitoare la stabilirea unei confuzii de interese, este contestată.
60. Observăm, în primul rând, că definiția care figurează la punctul 61 din hotărârea atacată are un domeniu de aplicare foarte extins. Pe de o parte, pe plan material, Curtea a amintit că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului(21), noțiunea de „viață privată”, în sensul articolului 8 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale(22), este o noțiune largă, care nu poate face obiectul unei definiții exhaustive(23). Pe de altă parte, pe plan personal, astăzi orice funcționar „poate fi identificat ca fiind un membru al personalului unei instituții” ținând seama de tehnologiile actuale și în special de accesibilitatea registrelor publice online ale agenților și funcționarilor Uniunii(24). Prin urmare, în măsura în care această definiție se aplică oricărui comportament adoptat de funcționar în cadrul vieții sale private, fiecare dintre aceste condiții necesită o interpretare și o aplicare stricte care trebuie în plus să țină seama de toate împrejurările speței.
61. Subliniem, în al doilea rând, că Hotărârea din 19 aprilie 1988, M./Consiliul(25), Hotărârea din 19 mai 1999, Connolly/Comisia(26), și Hotărârea din 24 noiembrie 2021, CX/Comisia(27), pe care s‑a întemeiat Tribunalul pentru a desprinde definiția menționată, priveau situații în care comportamentul funcționarului atesta în mod vădit o ambiguitate în ceea ce privește interesele urmărite de acesta din urmă și o atingere adusă demnității funcției.
62. Astfel, nimeni nu ar avea în vedere să conteste că exista într‑adevăr o confuzie de interese în situația care era în discuție în Hotărârea din 24 noiembrie 2021, CX/Comisia(28), întrucât funcționarul, însărcinat la acel moment de Comisie cu un contract‑cadru, a negociat fără autorizație și în mod clandestin un contract referitor la executarea acestui contract, ceea ce a condus la o investigație a Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF). Spre deosebire de cauza în discuție, comportamentul acestui funcționar se înscria în cadrul exercitării atribuțiilor sale.
63. În același mod, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 19 mai 1999, Connolly/Comisia(29), era evident că funcționarul care publicase, fără autorizație, o lucrare în care formula afirmații agresive, denigratoare sau chiar injurioase în privința membrilor Comisiei și punea în discuție orientările fundamentale ale politicii economice și monetare a Comunității Europene, pe care avea misiunea să le pună în aplicare în cadrul acestei instituții, nu își îndeplinea în mod evident obligațiile de loialitate și de integritate. Și în acest caz, spre deosebire de cauza în discuție, comportamentul acestui funcționar se înscria în cadrul exercitării atribuțiilor sale.
64. În sfârșit, exista o ruptură vădită a legăturii de încredere dintre instituție și funcționarul în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 19 aprilie 1988, M./Consiliul(30), deoarece acest funcționar a formulat declarații false pentru a beneficia de indemnizații, de alocații familiale și de cheltuieli de călătorie anuale plătite de Comisie și nu și‑a îndeplinit obligațiile de loialitate și de demnitate întrucât nu a respectat somațiile emise împotriva sa prin mai multe hotărâri judecătorești.
65. Or, prezenta cauză se distinge prin mai multe aspecte de hotărârile menționate la punctele 61-64 din prezentele concluzii. Mai întâi, având în vedere constatările efectuate de Tribunal la punctele 61, 62 și 68 din hotărârea atacată, comportamentul în cauză nu se înscrie în cadrul exercitării atribuțiilor recurentului, acesta din urmă exprimându‑și preocupările cu privire la subiecte de politică generală privind țara sa de origine într‑o comunicare semnată în nume propriu, de pe adresa de e‑mail personală, în afara orelor de lucru. Problema dacă, astfel cum a susținut Comisia în ședință, acest comportament ține de sfera relațiilor care există între funcționar și instituție pentru motivul că această comunicare a fost adresată unui reprezentant permanent al unui stat membru pe lângă Uniune este mai delicată și ar merita o analiză aprofundată. În continuare, este cert că termenii cuprinși în schimbul de e‑mailuri în litigiu nu puneau în discuție nici Comisia, nici membrii săi, nici anumiți funcționari desemnați nominal. În sfârșit, afirmațiile adresate ambasadorului Poloniei nu erau sancționabile din punct de vedere penal. Deși tonul a fost apreciat ca fiind „inadecvat”, nicio autoritate nu le‑a considerat ca fiind injurioase, defăimătoare sau ca aducând atingere reputației acestuia din urmă.
66. În astfel de împrejurări, considerăm că Tribunalul era obligat să aprecieze într‑un mod extrem de riguros și în lumina tuturor împrejurărilor concrete și obiective ale cauzei măsura în care un asemenea comportament, adoptat în cadrul vieții private a funcționarului, putea, în sine, să fie de natură să genereze o confuzie cu privire la interesele urmărite de Uniune.
67. Or, analiza sa care figurează la punctele 61-73 din hotărârea atacată nu îndeplinește, în opinia noastră, aceste cerințe.
68. În primul rând, Tribunalul nu a dedus consecințele juridice care se impuneau din faptele și din constatările pe care le‑a evidențiat la punctele 5, 69 și 70 din hotărârea atacată și care demonstrau participarea directă și decisivă a ambasadorului Poloniei la confuzia dintre interesele personale ale recurentului și cele ale Comisiei. În special, el nu a ținut deloc seama de împrejurarea că ambasadorul Poloniei a luat cunoștință de faptul că recurentul era funcționar al Comisiei ca urmare a cercetărilor pe care el însuși le‑a efectuat cu privire la identitatea acestuia și că astfel comunicarea respectivă a căpătat un caracter profesional. Acest lucru este demonstrat de răspunsul ambasadorului Poloniei la primul e‑mail al recurentului, precum și de divulgarea către membrii Comisiei a conținutului privat al acestor schimburi.
69. În al doilea rând, nu împărtășim concluzia Tribunalului potrivit căreia recurentul și‑a asumat un comportament susceptibil să creeze o confuzie de interese pentru simplul motiv că a menționat orașul Bruxelles în comunicarea sa și nu și-a luat măsurile de precauție necesare pentru delimitarea sferei schimburilor sale(31). Astfel, această analiză conduce la punerea în sarcina funcționarului, în viața sa personală, a acelorași obligații care revin asupra aceluia care scrie pe de adresa de e‑mail profesională sau care își exprimă în mod public opinia, și anume:
– o obligație de avertizare prealabilă prin care funcționarul ar trebui, în orice e‑mail trimis de pe adresa personală, să își informeze interlocutorul că nu se exprimă în numele Uniunii și
– o obligație de prudență, care i‑ar impune acestuia din urmă să exercite o supraveghere constantă a termenilor pe care îi utilizează, în redactarea e‑mailurilor personale, ținând seama de toate interpretările și împrejurările posibile.
70. Or, aceste obligații depășesc sfera exercitării activității profesionale și a relațiilor cu instituția. Tribunalul instituie în acest caz un control al exprimării funcționarului care este nejustificat și nerezonabil în contextul unei corespondențe private schimbate de pe o adresă de e‑mail personală. Numele menționat la sfârșitul unei corespondențe private, deși poate reflecta o origine socială sau etnică, nu dovedește, în sine, apartenența la o instituție. Dimpotrivă, el permite să se distingă autorul de instituția al cărei angajat este și să implice consimțământul, precum și răspunderea acestuia în ceea ce privește afirmațiile și conținutul corespondenței private. A reproșa funcționarului, care acționează în calitatea sa de cetățean în sfera sa privată, că nu și‑a dezvăluit apartenența la instituția care l‑a angajat este de asemenea în contradicție cu obligația de rezervă sau de discreție care decurge din articolul 12 din statut.
71. În consecință, considerăm că concluzia Tribunalului potrivit căreia Comisia putea iniția în mod legitim o procedură disciplinară împotriva recurentului pentru motivul că comportamentul său genera o confuzie de interese în sensul articolului 12 din statut este afectată de erori de drept.
72. În consecință, acest prim motiv este întemeiat.
2. Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o apreciere eronată a dreptului la libertatea de exprimare
73. În susținerea celui de al doilea motiv, care este îndreptat împotriva punctelor 78-92 din hotărârea atacată, recurentul arată că Tribunalul a încălcat întinderea dreptului la libertatea de exprimare garantat la articolul 11 din cartă, la articolul 17a din statut, precum și la articolul 10 din CEDO.
a) Hotărârea atacată
74. În ceea ce privește motivul de anulare, referitor la o pretinsă încălcare a dreptului la libertatea de exprimare al recurentului, Tribunalul și‑a întemeiat analiza pe principiile și pe metoda pe care le‑a stabilit în Hotărârea DD/FRA. După ce a amintit, la punctul 82 din hotărârea atacată, că funcționarii și agenții Uniunii beneficiază de dreptul la libertatea de exprimare, el a subliniat, la punctul 83 din această hotărâre, că, în speță, nu se poate reproșa Comisiei că a intenționat să îl împiedice în mod absolut pe recurent să își exercite acest drept. Tribunalul a explicat, „în orice caz”, la punctele 84-87 din hotărârea menționată, că libertatea de exprimare poate face obiectul restrângerilor prevăzute la articolul 10 paragraful 2 din CEDO, referindu‑se în această privință la articolul 17a alineatul (1) din statut, care recunoaște că funcționarul are dreptul la libertatea de exprimare, cu respectarea strictă a principiilor de loialitate și imparțialitate. Potrivit Tribunalului, obligațiile care decurg din articolul 12 din statut constituie o restricție legitimă privind exercitarea dreptului la libertatea de exprimare, care urmărește să protejeze interesele Uniunii și în special să mențină relația de încredere care trebuie să existe între o instituție și funcționarii săi.
75. Tribunalul a considerat, la punctul 88 din hotărârea atacată, că această restrângere nu putea fi considerată excesivă și că, dimpotrivă, substanța dreptului la libertatea de exprimare fusese respectată în acest caz, întrucât recurentul rămânea în măsură să își exprime în mod liber opiniile în fața ambasadorului Poloniei, prezentându‑și afirmațiile în mod adecvat.
76. La punctele 89-91 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că, independent de aspectul dacă ambasadorul Poloniei putea fi considerat „o personalitate publică sau mai degrabă un înalt funcționar”, din jurisprudența Curții EDO reieșea că afirmațiile formulate față de aceste persoane trebuiau să rămână în limitele acceptabile ale dreptului la libertatea de exprimare. Făcând referire la limitele stabilite de Curtea EDO în Hotărârea din 14 martie 2002, Diego Nafría împotriva Spaniei(32), și în Hotărârea din 14 octombrie 2008, Petrina împotriva României(33), și comparându‑le cu constatările efectuate cu privire la tonul și la termenii schimbului de e‑mailuri în litigiu, Tribunalul a concluzionat, la punctul 92 din hotărârea atacată, că Comisia nu a adus atingere în mod nelegal dreptului la libertatea de exprimare al recurentului și că cerința de legalitate strictă, prevăzută la articolul 52 din cartă, fusese respectată.
b) Argumentele părților
77. Recurentul reproșează Tribunalului că a încălcat cerințele impuse de articolul 11 din cartă și de articolul 10 din CEDO pentru orice restrângere a dreptului la libertatea de exprimare. În această privință, el subliniază că, potrivit acestor cerințe, orice restrângere trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă care să facă previzibilă o astfel de restrângere, să urmărească un scop legitim și să fie necesară, precum și proporțională cu scopul urmărit. Recurentul reproșează de asemenea Tribunalului că nu a evaluat comparativ interesele în cauză și nici nu a verificat dacă decizia în litigiu a fost într‑adevăr motivată de o nevoie socială imperioasă.
78. Acesta amintește, cu titlu introductiv, că, deși membrii cu funcție publică sunt supuși, ca urmare a statutului lor, unei obligații de rezervă, aceștia din urmă se pot prevala totuși de protecția prevăzută la articolul 10 din CEDO, chiar și în ipoteza unor sancțiuni disciplinare(34).
79. Prin intermediul primei critici din cadrul celui de al doilea motiv, recurentul contestă aprecierea Tribunalului cu privire la legalitatea acestei restrângeri în măsura în care acesta ar fi omis să verifice dacă restricțiile prevăzute la articolul 12 din statut erau previzibile. Astfel, nu ar fi suficient ca restricțiile privind dreptul la libertatea de exprimare să fie „prevăzute de lege”, așa cum reiese din cuprinsul punctului 85 din hotărârea atacată, ar mai trebui ca această lege să fie „publică, accesibilă și previzibilă”(35). Or, recurentul susține că restricțiile care decurg din articolul 12 din statut nu sunt previzibile ținând seama de caracterul general al termenilor acestui articol, constatat de Tribunal la punctul 58 din hotărârea menționată, și de larga putere de apreciere de care ar dispune Comisia.
80. Prin intermediul celei de a doua critici din cadrul celui de al doilea motiv, recurentul repune în discuție aprecierea Tribunalului cu privire la legitimitatea motivelor care justifică o asemenea restrângere a dreptului la libertatea de exprimare. În opinia sa, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept la punctele 86 și 87 din hotărârea atacată atunci când a statuat că această restrângere ar fi justificată de scopul legitim de a proteja interesele Uniunii și în special de a menține relația de încredere care trebuie să existe între o instituție și funcționarii săi. Recurentul consideră că un astfel de motiv nu se încadrează în lista exhaustivă de motive care pot justifica în mod legitim o restrângere în sensul articolului 10 paragraful 2 din CEDO. În plus, în conformitate cu jurisprudența Curții EDO, aceste motive ar necesita o interpretare restrictivă(36), așa încât menținerea unei relații de încredere între o instituție și agenții săi nu ar putea sta la baza unei măsuri restrictive privind dreptul la libertatea de exprimare, întrucât această libertate ar fi necesară într‑o societate democratică.
81. Prin intermediul celei de a treia critici din cadrul celui de al doilea motiv, recurentul susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a omis să verifice dacă ingerința în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare în cauză era necesară într‑o societate democratică, jurisprudența Curții EDO impunând existența unei „nevoi sociale imperioase”(37).
82. Prin intermediul celei de a patra critici din cadrul celui de al doilea motiv, recurentul repune în discuție aprecierea Tribunalului care figurează la punctele 88-91 din hotărârea atacată în ceea ce privește proporționalitatea restrângerii aduse în speță dreptului la libertatea de exprimare și în special concluzia sa potrivit căreia această restrângere nu era excesivă. În special, recurentul susține că Tribunalul nu a definit în mod corect întinderea acestui drept în domeniul discursului politic și al chestiunilor de interes general și nici restrângerile care sunt acceptabile în acest context. Pe de o parte, îi reproșează că a apreciat că această problemă era independentă de aceea dacă ambasadorul Poloniei putea fi considerat „o personalitate publică sau mai degrabă un înalt funcționar”. Pe de altă parte, recurentul reproșează Tribunalului că și‑a întemeiat analiza pe terenul judecăților de valoare atunci când a calificat afirmațiile sale drept „atacuri personale gratuite”. Or, potrivit jurisprudenței Curții EDO, obligația de a dovedi veridicitatea unei astfel de judecăți ar fi imposibil de îndeplinit și ar aduce atingere înseși libertății de opinie(38).
83. Prin intermediul celei de a cincea critici din cadrul celui de al doilea motiv, recurentul susține că punctul 91 din hotărârea atacată este afectat de o eroare de drept, precum și de o denaturare a elementelor de probă în ceea ce privește contextul în care a avut loc ingerința în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare.
84. Pe de o parte, Tribunalul ar fi omis să examineze contextul în care au fost formulate afirmațiile sale, contrar jurisprudenței Curții EDO, care ar impune ca ingerința în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare să fie examinată în lumina întregului dosar, inclusiv a conținutului declarațiilor în cauză, a contextului în care au fost făcute și a circumstanțelor particulare ale persoanelor în cauză(39).
85. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi denaturat elementele de probă referitoare la contextul politic al acțiunii sale pe care le‑a furnizat atunci când a afirmat că aceste elemente nu erau relevante, întrucât articolele de presă și tweet‑urile în discuție nu îl menționau nici pe ambasadorul Poloniei, nici pe recurentul însuși, și că aceste atacuri personale gratuite nu se bazau pe niciun temei factual. În opinia sa, aceste elemente de probă urmăreau să confirme existența unei situații politice dezastruoase în Polonia la momentul la care a avut loc schimbul de e‑mailuri în litigiu, având în vedere atingerile aduse drepturilor fundamentale și valorilor Uniunii.
86. Comisia nu a răspuns la aceste argumente în memoriul său în răspuns. Din dezbaterile care au avut loc în ședință reiese că aceasta contestă orice încălcare a dreptului la libertatea de exprimare al recurentului.
c) Apreciere
87. Cu titlu introductiv, vom formula o observație referitoare la admisibilitatea celui de al doilea motiv. Astfel, deși punctul 84 din hotărârea atacată începe cu expresia „în orice caz”, acesta nu constituie totuși un motiv neesențial care s‑ar dezvolta până la punctul 92 din această hotărâre(40).
88. Acest echivoc își are originea în faptul că Tribunalul a transpus, la punctele 83 și 84 din hotărârea menționată, punctele 90 și 92 din Hotărârea DD/FRA. Or, aceste două hotărâri se bazează pe raționamente diferite.
89. La punctele 90-98 din Hotărârea DD/FRA, Tribunalul a statuat în mod clar că conduita persoanei în cauză nu intra sub incidența dreptului la libertatea de exprimare (punctul 91) înainte de a examina, cu titlu suplimentar, dacă sancționarea acestui comportament constituia „în orice caz” o restricție legitimă privind exercitarea acestui drept (punctul 92 și următoarele). Or, la punctul 83 din hotărârea atacată, Tribunalul admite că comportamentul recurentului ține de exercitarea dreptului la libertatea de exprimare și abia în a doua parte a raționamentului său, la punctele 84-92 din această hotărâre, examinează condițiile de admisibilitate a ingerinței în exercitarea acestui drept și răspunde argumentației prezentate de recurent în susținerea celui de al treilea motiv de anulare.
90. În ceea ce privește, în continuare, temeinicia celui de al doilea motiv, este cert că funcționarii beneficiază de dreptul la libertatea de exprimare, astfel cum demonstrează articolul 17a din statut. În conformitate cu jurisprudența Curții, amintită în Hotărârea din 18 iunie 2026, FSMA(41), libertatea de exprimare, recunoscută la articolul 11 din cartă, constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și pluraliste, care face parte dintre valorile pe care se întemeiază Uniunea, în conformitate cu articolul 2 TUE(42). Făcând trimitere la jurisprudența Curții EDO – de care trebuie să se țină seama în vederea interpretării domeniului de aplicare al articolului 11 din cartă(43) –, Curtea a subliniat de asemenea că libertatea de exprimare protejează în principiu nu doar informațiile sau ideile primite în mod favorabil sau considerate inofensive ori indiferente, ci și pe cele care rănesc, șochează sau îngrijorează, în vederea garantării pluralismului, a toleranței și a spiritului de deschidere în lipsa cărora nu există societate democratică(44).
91. În același mod, aceasta a arătat că Curtea EDO a subliniat că articolul 10 paragraful 2 din CEDO nu lasă loc niciunei restricții privind libertatea de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general și că este acordat în mod normal un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare atunci când declarațiile în cauză au legătură cu un subiect de interes general(45). Potrivit Curții EDO, chestiunile de interes general sau de interes public privesc toate chestiunile care pot în mod legitim să intereseze publicul, să îi atragă atenția sau să îl preocupe în mod semnificativ, în special pentru că privesc bunăstarea cetățenilor sau viața colectivității(46).
92. În manualul său privind aplicarea cartei publicat în 2026(47), Comisia a subliniat în plus că libertatea de exprimare este considerată unul dintre cele mai importante drepturi pe care o democrație liberală trebuie să le garanteze și că libertatea menționată are o valoare intrinsecă pentru indivizi în măsura în care aceasta este indispensabilă dezvoltării lor personale și împlinirii lor. Ea a adăugat că această libertate este de asemenea o condiție prealabilă pentru o guvernare democratică, întrucât le permite cetățenilor să participe la dezbaterea politică, să își formeze și să exprime opinii cu privire la chestiuni de interes public, precum și să tragă la răspundere guvernele lor(48).
93. În aceste condiții, reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că drepturile și libertățile consacrate la articolul 11 din cartă nu sunt prerogative absolute, ci trebuie să fie luate în considerare în raport cu funcția lor în societate(49).
94. Astfel, carta admite restrângeri ale exercițiului acestor drepturi și libertăți în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din aceasta, ai cărui termeni și domeniu de aplicare sunt amintiți la punctele 80 și 81 din hotărârea atacată: aceste restrângeri trebuie să fie prevăzute de lege, să respecte substanța drepturilor și libertăților respective și, prin respectarea principiului proporționalității, să fie necesare și să răspundă efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți(50). În această privință, Curtea a statuat deja că ingerințele în drepturile și libertățile garantate de articolul 11 din cartă trebuie, așadar, să se limiteze la strictul necesar(51).
95. În speță, inițierea procedurii disciplinare în cauză constituia o restrângere a dreptului fundamental al recurentului la libertatea de exprimare. Această restrângere trebuia interpretată în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă.
96. Prin urmare, revenea Tribunalului sarcina de a verifica dacă această restrângere se întemeia pe o dispoziție normativă suficient de previzibilă, urmărea un scop legitim și respecta principiul proporționalității.
97. Tribunalul s‑a limitat la a reproduce, în cea mai mare parte a raționamentului său, termenii și analiza juridică din Hotărârea DD/FRA. Or, limitându‑se la a copia aprecierea pe care a adoptat‑o cu privire la legalitatea unei sancțiuni disciplinare pronunțate în privința unui funcționar care a plagiat documente instituționale în cadrul exercitării atribuțiilor sale profesionale, Tribunalul nu a efectuat o examinare concretă și efectivă a comportamentului și a ingerinței în cauză pe care o impune articolul 52 alineatul (1) din cartă. Prin urmare, acesta a încălcat nu numai importanța dreptului la libertatea de exprimare recunoscut oricărui funcționar, ci și necesitatea de a garanta protecția jurisdicțională efectivă datorată recurentului, în special în cadrul acțiunii în despăgubire pe care a introdus‑o împotriva Comisiei(52).
1) Cu privire la legalitatea ingerinței în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare al funcționarului
98. Potrivit unei jurisprudențe constante, cerința potrivit căreia restrângerea exercițiului unui drept fundamental trebuie să fie prevăzută de lege (principiul legalității) presupune ca actul care permite ingerința în acest drept să definească el însuși, în mod clar și precis, întinderea restrângerii exercițiului dreptului în cauză. Această cerință nu exclude însă ca restrângerea în cauză să fie formulată în termeni suficient de deschiși, pentru a permite o adaptare la situații diferite, precum și la schimbări de situații. În sfârșit, întinderea sa concretă poate fi de asemenea definită pe calea interpretării de către Curte(53).
99. Or, în hotărârea atacată, Tribunalul nu a examinat dacă această cerință era îndeplinită(54).
100. Deși Tribunalul a constatat, la punctul 58 din hotărârea atacată, caracterul general al termenilor articolului 12 din statut, el nu a examinat măsura în care acest articol îndeplinește condițiile astfel stabilite de jurisprudența Curții și constituie o dispoziție normativă suficient de clară, precisă și previzibilă pentru ca funcționarul să fie în măsură să determine restrângerile care se impun într‑un context precum cel în cauză. El nu a efectuat această examinare nici în ceea ce privește termenii articolului 17a din statut, în temeiul căruia funcționarul este obligat să exercite dreptul la libertatea de exprimare cu respectarea principiilor loialității și imparțialității.
101. Ca răspuns la o întrebare adresată de Curte în ședință, Comisia s‑a referit la „Codul bunei conduite administrative” la care trebuie să adere orice funcționar al instituției la momentul intrării sale în funcție. Or, cu excepția unei erori din partea noastră, nu suntem convinși că acest cod, ai cărui termeni au fost stabiliți prin Decizia (UE) 2024/3083 a Comisiei din 4 decembrie 2024 de stabilire a Codului bunei conduite administrative pentru personalul Comisiei Europene în relațiile cu publicul(55), este relevant și aduce clarificări în această privință. Cu privire la acest aspect, împărtășim îngrijorarea exprimată de avocatul general Pikamäe în Concluziile prezentate în cauza DD/FRA(56), potrivit căruia, oricât de utilă ar fi jurisprudența stabilită de Curte cu privire la domeniul de aplicare al articolului 12 din statut pentru a înțelege sensul acestei dispoziții, „ea nu se poate substitui unor obligații de muncă definite în mod precis de instituție în acte juridice interne”(57).
2) Cu privire la legitimitatea ingerinței în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare al funcționarului
102. În Hotărârile Marii Camere pronunțate la 26 februarie 2026, Comisia/Ungaria (Dreptul de a furniza servicii mass‑media pe o frecvență radio)(58) și, respectiv, la 8 septembrie 2026, Inter IKEA Systems(59), Curtea a amintit că, în conformitate cu explicațiile cu privire la articolul 11 din cartă(60), de care trebuie să se țină seama pentru interpretarea acestui articol, restrângerile care pot fi aduse dreptului la libertatea de exprimare nu le pot depăși pe cele prevăzute la articolul 10 paragraful 2 din CEDO(61).
103. Deși Tribunalul a făcut trimitere, în mod justificat, la acest din urmă articol la punctul 85 din hotărârea atacată, constatăm, în primul rând, că el a suprimat din acest articol o parte esențială a termenilor săi(62). Astfel, el a omis să menționeze motivele legitime de ingerință în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare care sunt enumerate în acesta în mod exhaustiv și pe baza cărora trebuie să fie efectuată aprecierea. Astfel cum a amintit Curtea, aceste motive se referă la securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, precum și la necesitatea de a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau de a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești(63).
104. Arătăm, în al doilea rând, că Tribunalul nu a examinat măsura în care ingerința în cauză urmărea un scop legitim, și anume cel al „protecției reputației sau a drepturilor altora” prevăzut la articolul 10 paragraful 2 din CEDO.
105. Astfel, Tribunalul și‑a concentrat raționamentul pe obligațiile și responsabilitățile generale care revin funcționarilor în temeiul articolelor 12 și 17a din statut, în privința cărora este cert, având în vedere jurisprudența Curții, că urmăresc un scop legitim, și anume cel de a proteja drepturile instituțiilor însărcinate cu misiuni de interes general pe a căror bună îndeplinire cetățenii trebuie să poată conta(64). Așadar, prin reproducerea considerațiilor generale expuse la punctele 94 și 96 din Hotărârea DD/FRA, Tribunalul s‑a limitat, la punctul 87 din hotărârea atacată, la a constata că „restricția impusă libertății de exprimare prin obligații precum cele al căror temei legal îl constituie articolul 12 din statut urmărește scopul legitim de a proteja interesele Uniunii și în special de a menține relația de încredere care trebuie să existe între o instituție și funcționarii săi”(65). El nu a examinat însă măsura în care restrângerea în discuție în prezenta cauză, și anume calificarea schimbului de e‑mailuri în litigiu ca „abatere disciplinară”, urmărește un asemenea scop.
3) Cu privire la caracterul necesar și proporțional al ingerinței în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare al funcționarului
106. În conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă și cu articolul 10 paragraful 2 din CEDO, aprecierea proporționalității unei ingerințe în exercitarea unui drept fundamental impune să se verifice dacă aceasta este adecvată pentru a garanta realizarea obiectivului de interes general pe care îl urmărește și nu depășește ceea ce este necesar pentru urmărirea acestuia(66). Din jurisprudența Curții EDO reiese că „necesitatea” unei ingerințe în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare trebuie să fie stabilită în mod convingător, demonstrând existența unei nevoi sociale imperioase. În acest context, deși autoritățile publice dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a statua cu privire la existența unei astfel de nevoi(67), Curtea EDO apreciază că acestea sunt obligate să dovedească necesitatea ei întemeindu‑se pe motive relevante și suficiente(68). În exercitarea puterii sale de control, Curtea EDO consideră ingerința în lumina ansamblului problemei și examinează dacă autoritățile naționale au aplicat norme conforme principiilor consacrate la articolul 10 din CEDO, bazându‑se pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante(69).
107. În speță, revenea Tribunalului sarcina de a efectua acest control de proporționalitate și de a verifica dacă AIPN nu și‑a depășit marja de apreciere prin inițierea procedurii disciplinare în cauză și prin sancționarea recurentului. În special, îi revenea sarcina de a verifica dacă această autoritate evaluase în mod corect diferitele interese implicate și în special dacă asigurase un just echilibru între dreptul recurentului de a critica, în cadrul unei corespondențe private, politica guvernului său față de o autoritate publică și interesul legitim al Comisiei de a se asigura că funcționarul său acționează cu respectarea obligațiilor de rezervă, de loialitate și de imparțialitate care sunt legate de sarcina sa(70). În acest scop, el trebuia să țină seama de toate împrejurările relevante ale cauzei, acordând o importanță deosebită gradului și funcției ocupate de recurent (AD 8), obiectului, termenilor și tonului criticilor sale, circumstanțelor în care acestea au fost formulate(71), precum și statutului și funcției ocupate de destinatarul acesteia.
108. Or, trebuie să se constate că, în niciun stadiu al raționamentului său, Tribunalul nu a efectuat această evaluare comparativă și nici nu a verificat‑o.
109. Astfel, la punctul 88 din hotărârea atacată, acesta s‑a limitat la a afirma și la a concluziona că „[a]ceastă restrângere [(restricția impusă libertății de exprimare prin obligații precum cele al căror temei legal îl constituie articolul 12 din statut)] nu poate fi considerată excesivă”, reproducând termenii și raționamentul de la punctul 97 din Hotărârea DD/FRA.
110. În plus, Tribunalul nu a ținut seama de elemente contextuale care erau totuși esențiale pentru această apreciere, întrucât a înlăturat în mod expres, la punctul 89 din hotărârea atacată, problema referitoare la statutul ambasadorului Poloniei.
111. Or, Curtea EDO a statuat în mod repetat că limitele admisibile ale criticii sunt mai largi în privința unui om politic sau a unui reprezentant public, vizat în această calitate, decât a unui simplu particular. Ea apreciază că, spre deosebire de un simplu particular, oamenii politici și reprezentanții publici se expun în mod inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și al gesturilor lor, precum și criticii, atât din partea jurnaliștilor, cât și a masei cetățenilor, și trebuie să dea dovadă de o toleranță deosebită în această privință, inclusiv cu privire la forma acestei critici(72). Astfel, potrivit Curții EDO, libertatea de exprimare include libertatea de a discuta și de a critica acțiunile desfășurate de reprezentanți în cadrul exercitării mandatelor lor publice, precum și pe cea de a trage la răspundere autoritățile publice. Deși orice persoană care se angajează într‑o dezbatere publică de interes general este, desigur, obligată să nu depășească anumite limite în ceea ce privește respectarea, printre altele, a reputației și a drepturilor altora, acesteia i se permite de asemenea să recurgă la o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare, cu alte cuvinte să fie oarecum neponderată în afirmațiile sale(73).
112. În speță, nu există nicio îndoială, în opinia noastră, că ambasadorul Poloniei era, în calitatea sa de reprezentant permanent al Republicii Polone la Bruxelles, informat în mod special despre principalele motive de îngrijorare cu privire la care recurentul s‑a exprimat în schimbul de e‑mailuri în litigiu. Era vorba despre chestiuni de interes general privind situația din Polonia, precum și despre subiecte care au putut în mod legitim să atragă atenția publicului și în special pe cea a funcționarilor și a agenților Uniunii.
113. În sfârșit, raționamentul Tribunalului este afectat de mai multe surse de confuzie.
114. În primul rând, Tribunalul nu putea reproșa recurentului că a depășit limitele acceptabile ale dreptului la libertatea de exprimare făcând referire la cele care se aplică jurnaliștilor(74). Întrucât recurentul nu are această calitate, iar comportamentul său nu poate fi asociat în niciun fel cu un interviu sau cu un articol de presă, principiile stabilite de Curtea EDO în Hotărârea din 14 octombrie 2008, Petrina împotriva României(75), la care Tribunalul a făcut trimitere în mod expres la punctul 90 din hotărârea atacată, nu erau relevante(76).
115. În al doilea rând, considerăm că schimbul de e‑mailuri în litigiu nu poate fi asimilat celui care era în discuție în fața Curții EDO în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 martie 2002, Diego Nafría împotriva Spaniei(77), la care Tribunalul a făcut de asemenea trimitere la punctul 90 din hotărârea atacată. Astfel, această cauză se încadra în contextul special al unui conflict de ordin profesional și, așa cum a arătat Curtea EDO, nu se înscria în cadrul unei dezbateri publice privind chestiuni de interes general, domeniu în care „restricțiile privind libertatea de exprimare necesită o interpretare restrictivă”(78). Scrisoarea care fusese adresată de persoana în cauză directorului general adjunct al Băncii Spaniei și afișată la avizier la locul de muncă cuprindea afirmații, precum și acuzații considerate ca fiind ofensatoare și infamante pentru persoanele implicate în mod direct și ca aducând atingere onorabilității și imaginii băncii, precum și a angajaților săi(79).
116. În speță, Tribunalul nu a demonstrat, pe baza unor împrejurări concrete și obiective, măsura în care schimbul de e‑mailuri în litigiu era de natură să aducă o atingere gravă intereselor Comisiei.
117. Astfel, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 19 mai 1999, Connolly/Comisia(80), s‑a stabilit că persoana în cauză își încălcase în mod evident obligațiile de loialitate și de integritate prin publicarea fără autorizație a unei lucrări în care formula afirmații agresive, denigratoare sau chiar injurioase în privința membrilor Comisiei, repunând în discuție orientările fundamentale ale politicii economice și monetare a Comunității pe care era însărcinată să le pună în aplicare, lucrare care, în plus, făcuse obiectul unei importante publicități(81). Or, în cauza în discuție, în care singura publicitate a comunicărilor scrise ale recurentului rezultă din divulgarea lor de către ambasadorul Poloniei, nimic nu indică faptul că el a intenționat să exprime o opinie discordantă față de politica Uniunii(82).
118. În realitate, Tribunalul pare să își fi concentrat raționamentul pe măsura în care schimbul de e‑mailuri în litigiu a putut cauza un prejudiciu ambasadorului Poloniei, fapt demonstrat de termenii punctului 91 din hotărârea atacată. Astfel, reproșând recurentului că a făcut afirmații lipsite de „bază factuală”, Tribunalul a făcut trimitere la jurisprudența aplicabilă în caz de defăimare în cadrul unei publicații sau al unei lucrări, ceea ce nu este relevant în speță(83).
119. În consecință și fără a fi necesar să se examineze celelalte critici invocate de recurent, apreciem că Tribunalul a săvârșit erori de drept atunci când a statuat că Comisia nu a încălcat dreptul la libertatea de exprimare al recurentului prin inițierea unei proceduri disciplinare împotriva sa și prin aplicarea unei sancțiuni disciplinare ca urmare a schimbului de e‑mailuri în litigiu.
120. Atunci când funcționarul, acționând în calitatea sa de cetățean, a luat toate măsurile de precauție care se impuneau pentru a exprima, în nume propriu, în afara orelor și a locului său de muncă și de pe adresa de e‑mail privată, critici privind politicile desfășurate de guvernul său către reprezentantul public al acestuia, funcționarul respectiv nu poate fi sancționat de instituție decât dacă se stabilește că aceste afirmații au adus o atingere vădit gravă intereselor legitime ale acesteia prin nerespectarea obligațiilor de rezervă, de loialitate și de imparțialitate care sunt legate de funcția sa. Or, Tribunalul nu a demonstrat că aceasta era situația.
121. Prin urmare, al doilea motiv trebuie admis ca fiind întemeiat.
3. Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o apreciere eronată a legalității comportamentului Comisiei în cadrul angajării răspunderii sale
122. Acest al treilea motiv urmărește să repună în discuție raționamentul pe care Tribunalul l‑a adoptat la punctele 156-162 din hotărârea atacată, în urma căruia a statuat că răspunderea Comisiei nu putea fi angajată în măsura în care comportamentul său nu era afectat de nicio nelegalitate.
123. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să admită acest al treilea motiv ca fiind întemeiat și să anuleze punctul 2 din dispozitivul hotărârii atacate.
124. În opinia noastră, Curtea nu se află într‑o situație în care să poată soluționa în mod definitiv litigiul. Astfel, aceasta nu dispune de elemente suficiente pentru a stabili dacă sunt îndeplinite celelalte două condiții de angajare a răspunderii Comisiei privind, pe de o parte, caracterul real al prejudiciului invocat și, pe de altă parte, existența unei legături directe de cauzalitate între comportamentul Comisiei și prejudiciul pretins suferit de recurent. În consecință, cauza trebuie trimisă Tribunalului spre rejudecare.
125. În schimb, în ceea ce privește examinarea privind prima condiție de angajare a răspunderii, și anume cea referitoare la legalitatea comportamentului Comisiei, considerăm că Curtea dispune de două opțiuni.
126. În cadrul primei opțiuni, Curtea ar putea să considere că Tribunalul nu a examinat suficient legalitatea procedurii disciplinare în cauză în raport cu cerințele impuse atât de articolul 12 din statut, cât și de respectarea dreptului la libertatea de exprimare consacrat la articolul 11 alineatul (1) din cartă și să îi trimită cauza spre rejudecare pentru ca acesta să efectueze analiza respectivă în conformitate în special cu termenii articolului 52 alineatul (1) din cartă.
127. În cadrul celei de a doua opțiuni, Curtea ar putea statua ea însăși că, prin calificarea schimbului de e‑mailuri în litigiu drept „abatere disciplinară” care justifică inițierea procedurii disciplinare în cauză, Comisia a adoptat un comportament contrar dispozițiilor menționate la punctul anterior din prezentele concluzii. Deși avem alte îndoieli cu privire la legalitatea acestei proceduri disciplinare în raport cu dreptul fundamental la respectarea secretului comunicațiilor consacrat la articolul 7 din cartă, arătăm că recurentul nu a invocat acest motiv de anulare în cadrul acțiunii introduse împotriva deciziei în litigiu, care face obiectul prezentului recurs, ci în cadrul celei introduse împotriva deciziei de modificare, aflată în prezent pe rolul Tribunalului(84).
VI. Concluzie
128. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează:
1) Anulează punctul 2 din dispozitivul Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 23 iulie 2025, Stanecki/Comisia (T‑108/24, EU:T:2025:750).
2) Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Uniunii Europene.
3) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
1 Limba originală: franceza.
2 Le Canard enchaîné.
3 T‑108/24, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2025:750.
4 Această dispoziție prevede că „[o]rice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere”.
5 În conformitate cu această dispoziție, „[o]rice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți”.
6 T‑470/20, denumită în continuare „Hotărârea DD/FRA”, EU:T:2022:511.
7 A se vedea de asemenea punctele 2-13 din hotărârea atacată.
8 T‑743/16 RENV II, EU:T:2021:824.
9 În Hotărârea din 10 aprilie 2002, Lamberts/Ombudsmanul (T‑209/00, EU:T:2002:94), Tribunalul a respins, într‑o primă etapă, excepția de inadmisibilitate ridicată de Ombudsmanul European cu privire la o acțiune în despăgubire întemeiată pe pretinsa examinare greșită a unei plângeri. Într‑o a doua etapă, Tribunalul a respins acțiunea ca nefondată. În Hotărârea din 23 martie 2004, Ombudsmanul/Lamberts (C‑234/02 P, EU:C:2004:174, punctele 31-33), după ce a amintit anumite elemente din textul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea a statuat că, întrucât Ombudsmanul European a căzut în pretenții în parte, recursul său împotriva hotărârii Tribunalului, în măsura în care respingea excepția sa de inadmisibilitate, era, prin urmare, admisibil.
10 A se vedea Ordonanța din 15 iulie 2025, Dexia/SRB (Contribuții ex ante 2021) (C‑254/24 P, EU:C:2025:585, punctul 35 și jurisprudența citată).
11 A se vedea Hotărârea din 15 iulie 2025, BCE și Comisia/Corneli (C‑777/22 P și C‑789/22 P, EU:C:2025:580, punctul 93 și jurisprudența citată).
12 Acest principiu impune ca nivelul sancțiunii să fie determinat pe baza unei aprecieri de ansamblu, în special a criteriilor enunțate la articolul 10 din anexa IX la statut.
13 A se vedea Hotărârea din 29 noiembrie 2018, Bank Tejarat/Consiliul (C‑248/17 P, EU:C:2018:967, punctul 81), în care Curtea a subliniat că, atunci când decizia unei instituții a Uniunii care a făcut obiectul unei acțiuni a fost anulată, se consideră că aceasta nu a existat niciodată.
14 În ceea ce privește prejudiciul fizic, Tribunalul a arătat, la punctul 156 din hotărârea atacată, că, „astfel cum reiese din analiza concluziilor în anulare, Comisia a putut în mod legitim să inițieze procedura disciplinară împotriva reclamantului și să îi aplice o sancțiune disciplinară pentru comportamentul adoptat în cadrul schimbului de e‑mailuri în litigiu. Așadar, chiar dacă decizia [în litigiu] este afectată de o eroare de drept în măsura în care AIPN tripartită s‑a întemeiat în mod eronat pe atitudinea reclamantului în cursul procedurii disciplinare ca circumstanță agravantă, această eroare nu poate repune în discuție validitatea procedurii disciplinare în totalitate” (sublinierea noastră). În ceea ce privește prejudiciul moral referitor la încălcarea dreptului la libertatea de exprimare, Tribunalul a subliniat, la punctul 161 din această hotărâre, că el „trebuie respins ca nefondat, din moment ce, astfel cum s‑a arătat în cadrul analizei celui de al treilea motiv, Comisia nu a săvârșit nicio nelegalitate în această privință” (sublinierea noastră).
15 A se vedea în această privință termenii punctelor 152 și 153 din hotărârea atacată.
16 T‑754/20, EU:T:2022:316, punctul 176. Această hotărâre privește legalitatea sancțiunii disciplinare de mustrare aplicate unui funcționar al Comisiei care a refuzat să se conformeze instrucțiunilor agenților de securitate în funcție la intrarea în parcarea Comisiei la Bruxelles și care, în lipsa unei autorizații de acces, a lăsat vehiculul său la intrarea în parcarea respectivă, blocând astfel intrarea în aceasta din urmă.
17 A se vedea Hotărârea din 19 mai 1999, Connolly/Comisia (T‑34/96 și T‑163/96, EU:T:1999:102, punctul 124 și jurisprudența citată).
18 A se vedea Hotărârea din 19 mai 1999, Connolly/Comisia (T‑34/96 și T‑163/96, EU:T:1999:102, punctul 127 și jurisprudența citată).
19 A se vedea Hotărârea din 19 mai 1999, Connolly/Comisia (T‑34/96 și T‑163/96, EU:T:1999:102, punctul 128 și jurisprudența citată), precum și Concluziile avocatului general Pikamäe prezentate în cauza DD/FRA (C‑680/22 P, EU:C:2023:969, punctul 72). A se vedea, în ceea ce privește aplicabilitatea generală a articolului 12 din statut, Hotărârea din 12 decembrie 2024, DD/FRA (C‑680/22 P, EU:C:2024:1019, punctul 65 și jurisprudența citată).
20 A se vedea Hotărârea din 19 mai 1999, Connolly/Comisia (T‑34/96 și T‑163/96, EU:T:1999:102, punctul 130 și jurisprudența citată).
21 Denumită în continuare „Curtea EDO”.
22 Semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, denumită în continuare „CEDO”
23 A se vedea în această privință Hotărârea din 21 aprilie 2026, Comisia/Ungaria (Valorile Uniunii) (C‑769/22, EU:C:2026:326, punctul 438 și jurisprudența Curții EDO citată). A se vedea de asemenea Hotărârea Curții EDO din 6 iunie 2017, Y împotriva Elveției (CE:ECHR:2017:0606JUD002299813, § 84).
24 A se vedea de exemplu „EU Whoiswho”, disponibil la următoarea adresă de internet: https://op.europa.eu/fr/web/who‑is‑who.
25 175/86 și 209/86, EU:C:1988:180.
26 T‑34/96 și T‑163/96, EU:T:1999:102.
27 T‑743/16 RENV II, EU:T:2021:824.
28 T‑743/16 RENV II, EU:T:2021:824.
29 T‑34/96 și T‑163/96, EU:T:1999:102.
30 175/86 și 209/86, EU:C:1988:180.
31 În speță, amintim că Tribunalul reproșează recurentului că a menționat orașul Bruxelles în e‑mailul său și că nu a indicat „că intenționa să împărtășească, în calitate de cetățean polonez și belgian, o opinie personală cu privire la […] situația Poloniei” (punctul 69 din hotărârea atacată).
32 CE:ECHR:2002:0314JUD004683399, § 40 și 41.
33 CE:ECHR:2008:1014JUD007806001, § 48 și 49.
34 Recurentul face trimitere, în acest sens, la Hotărârea Curții EDO din 26 septembrie 1995, Vogt împotriva Germaniei (CE:ECHR:1995:0926JUD001785191), și la Hotărârea Curții EDO din 16 iulie 2009, Wojtas‑Kaleta împotriva Poloniei (CE:ECHR:2009:0716JUD002043602, § 42).
35 Recurentul face trimitere, în acest sens, la Hotărârea Curții EDO din 26 aprilie 1979, Sunday Times împotriva Regatului Unit (CE:ECHR:1979:0426JUD000653874, § 49).
36 Recurentul face trimitere în acest sens la Hotărârea Curții EDO din 26 aprilie 1979, Sunday Times împotriva Regatului Unit (CE:ECHR:1979:0426JUD000653874, § 65).
37 Recurentul face trimitere, în acest sens, la Hotărârea Curții EDO din 23 aprilie 2015, Morice împotriva Franței (CE:ECHR:2015:0423JUD002936910, § 124).
38 Recurentul face trimitere în acest sens la Hotărârea Curții EDO din 26 februarie 2002, Dichand ș.a. împotriva Austriei (CE:ECHR:2002:0226JUD002927195, § 42).
39 Recurentul face trimitere în acest sens la Hotărârea Curții EDO din 9 ianuarie 2007, Kwieceń împotriva Poloniei (CE:ECHR:2007:0109JUD005174499, § 49).
40 Potrivit jurisprudenței Curții, amintită în Hotărârea din 26 septembrie 2024, AZ și Germania/Comisia (C‑792/21 P și C‑793/21 P, EU:C:2024:793, punctul 92), „expresia «în orice caz» indică faptul că […] motiv[ul] constituie un motiv neesențial al hotărârii atacate”, ceea ce implică faptul că argumentele îndreptate împotriva unui astfel de motiv al unei hotărâri a Tribunalului nu pot determina anularea acestei hotărâri și sunt, așadar, inoperante.
41 C‑376/24, EU:C:2026:497.
42 A se vedea Hotărârea din 18 iunie 2026, FSMA (C‑376/24, EU:C:2026:497, punctul 60 și jurisprudența citată).
43 Din jurisprudența Curții reiese că, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, care urmărește să asigure coerența necesară între drepturile cuprinse în cartă și drepturile corespunzătoare garantate de CEDO, fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii, mai precis fără a împiedica acest drept să confere o protecție mai largă [Hotărârea din 21 aprilie 2026, Comisia/Ungaria (Valorile Uniunii) (C‑769/22, EU:C:2026:326, punctul 437 și jurisprudența citată)], în vederea interpretării articolului 11 din cartă, aceasta trebuie să țină seama de drepturile corespunzătoare garantate de articolul 10 din CEDO, astfel cum au fost interpretate de Curtea EDO, ca prag minim de protecție [Hotărârea din 8 septembrie 2026, Inter IKEA Systems (C‑298/23, EU:C:2026:721, punctul 71 și jurisprudența citată)].
44 A se vedea Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Migracijos departamentas (Motive de persecuție întemeiate pe opinii politice) (C‑280/21, EU:C:2023:13, punctul 30 și jurisprudența Curții EDO citată).
45 A se vedea Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Migracijos departamentas (Motive de persecuție întemeiate pe opinii politice) (C‑280/21, EU:C:2023:13, punctul 31 și jurisprudența Curții EDO citată).
46 A se vedea Hotărârea Curții EDO din 21 martie 2024, Sieć Obywatelska Watchdog Polska împotriva Poloniei (CE:ECHR:2024:0321JUD001010320, § 52).
47 A se vedea manualul intitulat „From theory to practice – Applying the Charter of Fundamental Rights of the European Union”.
48 A se vedea comentariul privind articolul 11 din cartă, p. 57 din acest manual.
49 A se vedea Hotărârea din 3 septembrie 2026, Gândul Media Network (C‑598/24, EU:C:2026:682, punctul 51 și jurisprudența citată), precum și, în acest sens, Hotărârea din 16 iulie 2026, Imagens Médicas Integradas ș.a. (C‑258/23-C‑260/23, EU:C:2026:585, punctul 81 și jurisprudența citată).
50 A se vedea Hotărârea din 16 iulie 2026, Imagens Médicas Integradas ș.a. (C‑258/23-C‑260/23, EU:C:2026:585, punctul 82 și jurisprudența citată).
51 A se vedea Hotărârea din 3 septembrie 2026, Gândul Media Network (C‑598/24, EU:C:2026:682, punctul 51 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 8 septembrie 2026, Inter IKEA Systems (C‑298/23, EU:C:2026:721, punctul 75 și jurisprudența citată).
52 A se vedea, în ceea ce privește acțiunea în despăgubire prevăzută la articolul 268 TFUE, Hotărârea din 18 decembrie 2025, Hamoudi/Frontex (C‑136/24 P, EU:C:2025:977, punctul 72).
53 A se vedea în această privință Hotărârea din 26 martie 2026, Pumpyanskiy ș.a./Consiliul (C‑696/23 P, C‑704/23 P, C‑711/23 P, C‑35/24 P și C‑111/24 P, EU:C:2026:245, punctele 208 și 211, precum și jurisprudența citată).
54 Constatăm că, atunci când a reprodus, la punctul 86 din hotărârea atacată, termenii punctului 94 din Hotărârea DD/FRA, Tribunalul a exclus din acesta ultima parte a frazei în care se preciza că, în sensul jurisprudenței Curții EDO, „o normă nu poate impune în mod valabil restricții privind libertatea de exprimare dacă nu este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își regleze conduita, ceea ce impune de altfel și principiul securității juridice”.
55 JO L, 2024/3083. Această decizie a înlocuit Codul de bună conduită care era anexat la Regulamentul de procedură al Comisiei [C(2000) 3614] (JO 2000, L 308, p. 26, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 216).
56 C‑680/22 P, EU:C:2023:969.
57 Concluziile avocatului general Pikamäe prezentate în cauza DD/FRA (C‑680/22 P, EU:C:2023:969, punctul 72).
58 C‑92/23, EU:C:2026:108.
59 C‑298/23, EU:C:2026:721.
60 A se vedea Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17).
61 A se vedea Hotărârea din 26 februarie 2026, Comisia/Ungaria (Dreptul de a furniza servicii mass‑media pe o frecvență radio) (C‑92/23, EU:C:2026:108, punctul 361), și Hotărârea din 8 septembrie 2026, Inter IKEA Systems (C‑298/23, EU:C:2026:721, punctul 76).
62 Amintim că, în conformitate cu articolul menționat, „[e]xercitarea [libertății de exprimare] ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într‑o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.
63 A se vedea Hotărârea din 26 februarie 2026, Comisia/Ungaria (Dreptul de a furniza servicii mass‑media pe o frecvență radio) (C‑92/23, EU:C:2026:108, punctul 361).
64 A se vedea Hotărârea din 6 martie 2001, Connolly/Comisia (C‑274/99 P, EU:C:2001:127, punctul 46).
65 Sublinierea noastră.
66 A se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2026, Comisia/Ungaria (Dreptul de a furniza servicii mass‑media pe o frecvență radio) (C‑92/23, EU:C:2026:108, punctele 174, 367 și 370).
67 A se vedea Hotărârea din 3 februarie 2021, Fussl Modestraße Mayr (C‑555/19, EU:C:2021:89, punctul 91).
68 A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2001, Connolly/Comisia (C‑274/99 P, EU:C:2001:127, punctul 41 și jurisprudența Curții EDO citată). A se vedea de asemenea Hotărârea Curții EDO din 15 decembrie 2025, Danileț împotriva României (CE:ECHR:2025:1215JUD001691521, denumită în continuare „Hotărârea Danileț împotriva României”, § 142).
69 A se vedea Hotărârea Danileț împotriva României (§ 142).
70 A se vedea Hotărârea din 6 martie 2001, Connolly/Comisia (C‑274/99 P, EU:C:2001:127, punctul 48). Astfel, în Hotărârea Curții EDO din 26 septembrie 1995, Vogt împotriva Germaniei (CE:ECHR:1995:0926JUD001785191, § 53), referitoare la dreptul funcționarului la exprimarea unor opinii politice discordante față de cele susținute de guvernul în funcție, Curtea EDO a statuat că, deși este legitim ca un stat să supună funcționarii, ca urmare a statutului lor, unei obligații de rezervă, este vorba totuși despre persoane care beneficiază cu acest titlu de protecția articolului 10 din CEDO. Prin urmare, Curții EDO îi revine sarcina, ținând seama de circumstanțele fiecărei cauze, să cerceteze dacă s‑a respectat un just echilibru între dreptul fundamental al persoanei la libertatea exprimare și interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcția publică să se conformeze scopurilor enunțate la articolul 10 paragraful 2 din CEDO. A se vedea de asemenea cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Danileț împotriva României, în care un magistrat a fost sancționat pentru exprimarea unei opinii personale pe pagina sa de Facebook, care era deschisă publicului și avea câteva zeci de mii de urmăritori. Atunci când cetățeanul este și funcționar, Curtea EDO impune garantarea unui echilibru rezonabil între, pe de o parte, dreptul fundamental al funcționarului la libertatea de exprimare și, pe de altă parte, interesul legitim al instituției de a se asigura că acesta din urmă acționează cu respectarea obligațiilor de rezervă, de loialitate și de imparțialitate în exercitarea atribuțiilor sale (§ 117 și urm., în special § 153).
71 A se vedea Hotărârea Danileț împotriva României (§ 142).
72 A se vedea în această privință Hotărârea Curții EDO din 22 octombrie 2007, Lindon, Otchakovsky‑Laurens și July împotriva Franței (CE:ECHR:2007:1022JUD002127902, § 46), precum și Hotărârea Curții EDO din 17 aprilie 2014, Brosa împotriva Germaniei (CE:ECHR:2014:0417JUD000570909, § 41).
73 A se vedea Hotărârea Curții EDO din 11 mai 2010, Fleury împotriva Franței (CE:ECHR:2010:0511JUD002978406, § 45).
74 A se vedea, în ceea ce privește libertatea presei, considerațiile generale expuse în Hotărârea din 4 octombrie 2024, Real Madrid Club de Fútbol (C‑633/22, EU:C:2024:843, punctele 55 și 56).
75 CE:ECHR:2008:1014JUD007806001.
76 Această hotărâre privea legalitatea publicării de către un jurnalist al unui săptămânal satiric român a unor articole ofensatoare în privința unui om politic (a se vedea în special § 48 și 49).
77 CE:ECHR:2002:0314JUD004683399.
78 A se vedea Hotărârea din 14 martie 2002, Diego Nafría împotriva Spaniei (CE:ECHR:2002:0314JUD004683399, § 38).
79 A se vedea Hotărârea din 14 martie 2002, Diego Nafría împotriva Spaniei (CE:ECHR:2002:0314JUD004683399, § 19 și 35).
80 T‑34/96 și T‑163/96, EU:T:1999:102.
81 A se vedea Hotărârea din 19 mai 1999, Connolly/Comisia (T‑34/96 și T‑163/96, EU:T:1999:102, punctele 19 și 125).
82 Amintim că Curtea a statuat, la punctul 43 din Hotărârea din 6 martie 2001, Connolly/Comisia (C‑274/99 P, EU:C:2001:127), că dreptul la libertatea de exprimare al funcționarului, inclusiv în domeniile acoperite de activitatea instituțiilor Uniunii, „include libertatea de a exprima, verbal sau în scris, opinii discordante sau minoritare în raport cu cele susținute de instituția al cărui angajat este”.
83 A se vedea Hotărârea Curții EDO din 22 octombrie 2007, Lindon, Otchakovsky‑Laurens și July împotriva Franței (CE:ECHR:2007:1022JUD002127902, § 55), precum și Hotărârea Curții EDO din 8 octombrie 2019, Nadtoka împotriva Rusiei (nr. 2) (CE:ECHR:2019:1008JUD00290970, § 45).
84 Considerăm că nu este posibil să se admită că AIPN poate sancționa disciplinar un funcționar din cauza termenilor și a tonului unei comunicări pe care acesta din urmă a adresat‑o cu titlu personal unui terț și de care a avut cunoștință cu încălcarea dreptului la respectarea secretului comunicațiilor, pentru a fundamenta o decizie care îl lezează. Amintim că conținutul comunicărilor adresate de recurent ambasadorului Poloniei a fost comunicat Comisiei și apoi consultat de aceasta fără autorizație și că transcrierea acestei comunicări a fost utilizată ulterior în cadrul procedurii disciplinare desfășurate în fața AIPN, precum și al procedurii jurisdicționale desfășurate în fața Tribunalului, deși aceste schimburi priveau viața privată și secretul comunicațiilor recurentului în sensul articolului 7 din cartă.