Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA
prezentate la 17 septembrie 2026(1)
Cauza C‑407/25 [Tersten](i)
Belgische Staat – Administratie Douane en Accijnzen
Procedură penală
împotriva
NV SI,
LM Kft,
LC,
BÜ Kft,
JS,
BZ,
QJF Kft,
LS,
SH Kft,
ZJ,
JZ,
XH,
HS,
3H H & LS GmbH
[cerere de decizie preliminară formulată de hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia)]
„ Trimitere preliminară – Parchetul European – Regulamentul (UE) 2017/1939 – Articolul 24 alineatul (2) – Comunicarea de informații către Parchetul European – Articolul 4 alineatul (3) TUE – Principiul cooperării loiale – Articolul 27 – Dreptul de evocare – Competențele autorităților naționale de urmărire penală – Exercitarea de către Parchetul European a dreptului de evocare în faza de investigație – Exercitarea de către Parchetul European a dreptului de evocare după începerea urmăririi penale – Principiul autonomiei procedurale a statelor membre ”
1. În conformitate cu Regulamentul (UE) 2017/1939(2), în cazul în care o autoritate judiciară sau de aplicare a legii dintr‑un stat membru inițiază o investigație privind o infracțiune pentru care Parchetul European [denumit în continuare și „EPPO”] ar putea dispune de competență, autoritatea respectivă informează fără întârziere EPPO, astfel încât acesta din urmă să poată decide dacă își exercită sau nu dreptul de evocare.
2. Procesul penal care a condus la prezenta trimitere preliminară vizează infracțiuni care intră în sfera de competență a EPPO. Autoritățile vamale belgiene au inițiat investigația acestor infracțiuni într‑un moment în care Regulamentul 2017/1939 era deja în vigoare(3), dar înainte ca EPPO să înceapă să își asume atribuțiile de investigație și de urmărire penală (1 iunie 2021)(4).
3. Întrucât autoritățile belgiene nu au informat, la momentul respectiv, EPPO cu privire la investigațiile lor, iar procesul penal a fost judecat în primă instanță, instanța de trimitere dorește să se stabilească în esență care sunt consecințele care decurg din această lipsă de informare în ceea ce privește procesul menționat, aflat acum în etapa apelului.
I. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
1. Regulamentul 2017/1939
4. Articolul 4 („Atribuții”) prevede:
„EPPO are competența de a investiga, de a urmări penal și de a trimite în judecată pe autorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii [prevăzute în Directiva (UE) 2017/1371(5) și stabilite în prezentul regulament] și pe complicii acestora. În acest sens, EPPO desfășoară investigații, efectuează acte de urmărire penală și exercită acțiunea publică în cadrul instanțelor competente din statele membre, până la finalizarea cazului.”
5. În conformitate cu articolul 22 („Competența materială a EPPO”) alineatul (1):
„EPPO este competent în ceea ce privește infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, care sunt prevăzute în Directiva (UE) 2017/1371, astfel cum a fost transpusă în dreptul intern, indiferent dacă același comportament infracțional ar putea fi încadrat ca un alt tip de infracțiune în temeiul dreptului intern. […]”
6. Articolul 24 („Sesizarea, înregistrarea și verificarea informațiilor”) prevede:
„(1) Instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii și autoritățile din statele membre competente în temeiul dreptului intern aplicabil sesizează fără întârziere EPPO cu privire la orice comportament infracțional pentru care acesta ar putea să își exercite competența în conformitate cu articolul 22 și articolul 25 alineatele (2) și (3).
(2) În cazul în care o autoritate judiciară sau de aplicare a legii dintr‑un stat membru inițiază o investigație privind o infracțiune pentru care EPPO ar putea să își exercite competența în conformitate cu articolul 22 și articolul 25 alineatele (2) și (3) sau în cazul în care, în orice moment de la începerea unei investigații, pentru o autoritate judiciară competentă sau o autoritate de aplicare a legii dintr‑un stat membru reiese că investigația se referă la o astfel de infracțiune, autoritatea respectivă informează fără întârziere EPPO, astfel încât acesta din urmă să poată decide dacă își exercită dreptul de evocare în conformitate cu articolul 27.
[…]”
7. În conformitate cu articolul 25 („Exercitarea competenței EPPO”) alineatul (1):
„EPPO își exercită competența fie prin începerea unei investigații în temeiul articolului 26, fie prin adoptarea deciziei de a‑și folosi dreptul de evocare în temeiul articolului 27. În cazul în care EPPO decide să își exercite competența, autoritățile naționale competente nu își exercită propria competență cu privire la același comportament infracțional”.
8. Articolul 27 („Dreptul de evocare”) prevede:
„(1) După primirea tuturor informațiilor relevante în conformitate cu articolul 24 alineatul (2), EPPO adoptă decizia dacă să își exercite dreptul de evocare, cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de cinci zile de la primirea informațiilor de la autoritățile naționale, și informează autoritățile naționale cu privire la decizia respectivă. Procurorul‑șef european poate, într‑un caz specific, să ia o decizie motivată de a prelungi termenul cu o perioadă maximă de cinci zile și informează autoritățile naționale în consecință.
(2) În cursul termenelor menționate la alineatul (1), autoritățile naționale se abțin de la adoptarea oricărei decizii în temeiul dreptului intern care ar putea avea ca efect împiedicarea EPPO de a‑și exercita dreptul de evocare.
Autoritățile naționale iau toate măsurile urgente necesare, în temeiul dreptului intern, pentru a garanta investigații și urmăriri penale eficace.
(3) În cazul în care EPPO a luat cunoștință, prin alte mijloace decât informațiile menționate la articolul 24 alineatul (2), de faptul că o investigație în legătură cu o infracțiune pentru care ar putea fi competent este deja efectuată de autoritățile competente ale unui stat membru, acesta informează respectivele autorități fără întârziere. După ce a fost informat în mod corespunzător în conformitate cu articolul 24 alineatul (2), EPPO ia o decizie cu privire la posibilitatea de a‑și exercita dreptul de evocare. Decizia este luată în termenele prevăzute la alineatul (1) de la prezentul articol.
[…]
(5) În cazul în care EPPO își exercită dreptul de evocare, autoritățile competente din statele membre transferă către EPPO dosarul respectiv și nu desfășoară alte acțiuni de investigare cu privire la respectiva infracțiune.
[…]
(7) În cazul în care EPPO nu își exercită competența, acesta informează autoritățile naționale competente fără întârzieri nejustificate.
În orice moment în cursul procedurii, autoritățile naționale competente informează EPPO cu privire la orice noi fapte care ar putea oferi EPPO motive de a reveni asupra deciziei sale de a nu își exercita competența.
EPPO își poate exercita dreptul de evocare după primirea acestor informații, cu condiția ca investigația națională să nu fi fost deja finalizată și cu condiția ca un act de punere în mișcare a acțiunii penale să nu fi fost transmis unei instanțe. Decizia este luată în termenul prevăzut la alineatul (1).
[…]”
9. Articolul 35 („Terminarea investigației”) prevede:
„(1) Atunci când procurorul european delegat care instrumentează cazul consideră investigația terminată, acesta transmite procurorului european însărcinat cu supravegherea un raport conținând un rezumat al cazului și un proiect de decizie privind oportunitatea sesizării instanței de judecată sau a luării în considerare a trimiterii cazului către autoritățile naționale, a închiderii cazului sau a unei proceduri simplificate de urmărire penală în conformitate cu articolul 34, 39 sau 40. Procurorul european însărcinat cu supravegherea înaintează aceste documente camerei permanente competente, însoțite, dacă consideră necesar, de propria sa evaluare. Atunci când camera permanentă, în conformitate cu articolul 10 alineatul (3), ia decizia în forma propusă de procurorul european delegat, acesta/aceasta urmărește chestiunea în consecință.
(2) În cazul în care camera permanentă, pe baza rapoartelor primite, consideră că nu va lua decizia în forma propusă de procurorul european delegat, aceasta realizează, dacă este necesar, propria reexaminare a dosarului cazului înainte de a lua o decizie finală sau de a da alte instrucțiuni procurorului european delegat.
(3) Acolo unde este cazul, raportul procurorului european delegat oferă o motivare suficientă pentru trimiterea în judecată a cazului respectiv fie în fața unei instanțe din statul membru în care se află acesta, fie, în conformitate cu articolul 26 alineatul (4), în fața unei instanțe dintr‑un stat membru diferit care are competență în cazul respectiv.
[…]”
10. În conformitate cu articolul 120 („Intrarea în vigoare”):
„(1) „Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
(2) EPPO își exercită competența cu privire la orice infracțiune din sfera sa de competență săvârșită după data intrării în vigoare a prezentului regulament.
EPPO își asumă atribuțiile de investigare și urmărire penală conferite prin prezentul regulament la o dată care urmează să fie stabilită printr‑o decizie a Comisiei, la propunerea procurorului‑șef european, ulterior înființării EPPO. Decizia Comisiei [Europene] se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Data care urmează să fie stabilită de către Comisie nu este mai devreme de trei ani de la intrarea în vigoare a prezentului regulament.
[…]”
B. Dreptul belgian
11. Regulamentul 2017/1939 a fost transpus în dreptul belgian prin wet van 17 februari 2021 houdende diverse bepalingen inzake justitie(6), în vigoare de la 24 februarie 2021, care a introdus capitolul XXV bis în Algemene wet inzake douane en accijnzen van 18 juli 1977(7).
12. Articolul 285/2 alineatul 1 din AWDA are următorul cuprins:
„Administratorul general al Algemene Administratie van de Douane en Accijnzen (Administrația generală a vămilor și accizelor, Belgia) desemnează cel puțin un funcționar din cadrul administrației generale […] care va fi însărcinat cu cooperarea cu procurorii europeni delegați, menționați la articolul 309/2 din Gerechtelijk Wetboek [(Codul judiciar)], în ceea ce privește infracțiunile minore, fraudele și infracțiunile grave menționate la articolele 281 și 282 și pentru care Parchetul European își exercită competența în temeiul articolelor 22, 25, 26 și 27 din Regulamentul [2017/1939].”
13. Articolul 285/4 alineatul 1 din AWDA prevede:
„Competența de a iniția și de a continua orice acțiune în justiție menționată la articolul 281 alineatul 2 este conferită funcționarului menționat la articolul 285/2 alineatul 1 în ceea ce privește infracțiunile minore, fraudele și infracțiunile grave menționate la articolul 281 și pentru care Parchetul European își exercită competența în temeiul articolelor 22, 25, 26 și 27 din Regulamentul [2017/1939].”
II. Situația de fapt, litigiul și întrebările preliminare
14. În 2019 și 2020 autoritățile vamale belgiene au inițiat o investigație în cadrul căreia au constatat că 26 de persoane fizice și juridice au săvârșit, în cursul anilor 2018 și 2019, mai multe infracțiuni vamale la importul unor mărfuri care proveneau din China, vămuite în Bruxelles și ai căror destinatari se aflau în Germania, Spania și Ungaria.
15. Procesele‑verbale 19/D/000565, 19/D/000724 și 20/D/000058 privind taxele vamale și accizele au fost întocmite la 27 noiembrie 2019, la 1 aprilie 2020 și, respectiv, la 15 aprilie 2020 și trimise autorilor infracțiunilor prin scrisori recomandate.
16. Citațiile directe ale Administrației generale a vămilor și accizelor au fost transmise autorilor infracțiunilor în iulie și august 2021, deci după ce EPPO și‑a asumat atribuțiile de investigație și de urmărire penală la 1 iunie 2021.
17. Prin hotărârea din 9 decembrie 2022, pronunțată în procedură în contradictoriu pentru unii inculpați și în lipsă pentru alți inculpați, Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg Brussel (Tribunalul de primă instanță neerlandofon din Bruxelles, Belgia): a) pe latură penală, i‑a achitat pe inculpați, iar b) pe latură civilă, i‑a obligat pe unii inculpați la plata către statul belgian a taxelor de import în valoare de 143 951 euro.
18. La 6 ianuarie 2023, Statul belgian a declarat apel împotriva hotărârii de primă instanță la hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia).
19. Prin hotărârea interlocutorie din 5 decembrie 2024, hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles) a constatat admisibilitatea în principiu a apelului pe latură penală în ceea ce privește anumiți inculpați, iar pe latură civilă, în ceea ce privește datoria vamală a acestora.
20. Înainte de a se pronunța asupra apelului declarat de Statul belgian, hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia) constată că:
– unul dintre inculpați invocă inadmisibilitatea pretențiilor pe latură penală și civilă, pentru motivul că Statul belgian nu a demonstrat că a informat EPPO cu privire la faptele supuse judecății și că EPPO nu a decis că nu există motive pentru a‑și exercita dreptul de evocare, în conformitate cu articolul 24 din Regulamentul 2017/1939;
– potrivit Statului belgian, investigația s‑a încheiat cu comunicarea procesului‑verbal către autorii infracțiunilor înainte ca EPPO să devină operațional. În consecință, EPPO nu avea posibilitatea să își exercite dreptul de evocare în prezenta cauză și nu exista niciun obstacol în calea urmăririi penale de către autoritățile naționale;
– în speță, faza de investigație nu se încheiase la data la care EPPO a devenit operațional, la 1 iunie 2021;
– Statul belgian nu a furnizat niciun document care să demonstreze că, după începerea investigației privind infracțiunile reținute, autoritățile competente ar fi informat EPPO în modalitatea prevăzută la articolul 24 din Regulamentul 2017/1939, pentru a‑i permite acestuia să își exercite dreptul de evocare.
21. În acest context, hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles) sesizează Curtea cu următoarele întrebări preliminare:
„Articolele 24, 25, 27 și 35 din Regulamentul [2017/1939] trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în aceste condiții, administrația vamală națională și parchetul național să își păstreze competența de a sesiza instanța penală?
În cazul în care instanța penală ar constata că Parchetului European nu i‑a fost notificată cauza, ea trebuie să trimită cauza din nou autorităților naționale competente, astfel încât acestea să informeze totuși Parchetul European cu privire la investigație, iar Parchetul European să își poată exercita, dacă este cazul, dreptul de evocare?”
III. Procedura în fața Curții
22. Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curte la 19 iunie 2025.
23. Guvernele austriac, belgian, italian și polonez, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise.
24. În temeiul articolului 23 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție, aceasta a invitat EPPO să furnizeze în scris informațiile relevante de care dispune în legătură cu obiectul cererii de decizie preliminară.
25. La 24 aprilie 2026, EPPO a furnizat Curții aceste informații, cu privire la care au fost ascultați participanții la ședința care a avut loc la 19 mai 2026, și anume guvernele belgian și polonez și Comisia.
IV. Apreciere
26. Regulamentul 2017/1939 a intrat în vigoare, astfel cum am precizat deja, la 20 noiembrie 2017, însă EPPO și‑a asumat atribuțiile de investigație și de urmărire penală abia la 1 iunie 2021. Nu există nicio îndoială că infracțiunile reținute în prezenta cauză intră în sfera de competență materială a EPPO.
27. Instanța de trimitere consideră dovedit faptul că investigația nu se încheiase la 1 iunie 2021 și că, în consecință, autoritatea națională ar fi trebuit să informeze EPPO pentru ca acesta să își poată exercita dreptul de evocare. Instanța de trimitere adaugă că, întrucât acesta nu a fost informat, „se pune întrebarea care sunt consecințele nenotificării către EPPO”(8). Pentru a o soluționa, aceasta sesizează Curtea cu cele două întrebări preliminare al căror conținut l‑am redat anterior.
A. Prima întrebare preliminară
28. Instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă articolul 24 alineatul (2), articolul 25 alineatul (1) și articolul 27 din Regulamentul 2017/1939 se opun ca, în condițiile expuse anterior, autoritățile naționale (Administrația generală a vămilor și accizelor și parchetul belgian) să își păstreze competența de a exercita acțiunea penală.
29. Conform articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939, EPPO poate acționa în două moduri: a) inițiind o investigație directă a faptelor care ar putea constitui infracțiuni de competența sa sau b) exercitându‑și dreptul de evocare în legătură cu investigațiile deja inițiate de autoritățile naționale.
30. EPPO inițiază investigații directe în conformitate cu articolul 26 din Regulamentul 2017/1939(9) în cazul în care primește informații relevante cu privire la o infracțiune care ar putea intra în sfera sa de competență și în legătură cu care nicio autoritate judiciară sau de aplicare a legii nu a inițiat o investigație(10). Nu vom extinde analiza acestei modalități de acțiune a EPPO, întrucât nu are legătură cu faptele analizate în prezent.
31. EPPO își poate exercita competențele și prin punerea în aplicare a dreptului de evocare, în cazul în care o autoritate dintr‑un stat membru a inițiat „[…] o investigație privind o infracțiune pentru care EPPO ar putea să își exercite competența […]”, iar autoritatea respectivă îl informează cu privire la investigațiile sale [articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939].
32. Pentru a răspunde la prima întrebare preliminară este necesar să se recurgă la criteriile hermeneutice obișnuite (gramatical, sistematic și teleologic)(11) care permit clarificarea sensului articolelor 24, 25 și 27 din Regulamentul 2017/1939.
1. Interpretarea gramaticală
33. Articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939(12) menționează ipotezele în care:
– o autoritate judiciară sau de aplicare a legii dintr‑un stat membru inițiază o investigație privind o infracțiune pentru care EPPO ar putea să își exercite competența;
– sau în care, în orice moment după începerea unei investigații, pentru autoritatea respectivă reiese că investigația se referă la o astfel de infracțiune(13).
34. În ambele ipoteze autoritatea națională este obligată să informeze EPPO pentru ca acesta să poată decide dacă își exercită sau nu dreptul de evocare.
35. Articolul 27 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1939 prevede că EPPO își poate exercita dreptul de evocare după ce a primit prin alte mijloace informațiile cu privire la investigația în curs. Această dispoziție prezumă că Regulamentul 2017/1939 prevede, în mod implicit, posibilitatea ca autoritățile naționale menționate să nu fi informat EPPO.
36. Autoritățile naționale au obligația de a informa EPPO „fără întârziere”, cu privire la orice comportament infracțional pentru care acesta ar putea să își exercite competența [articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939]. Înțelegem că autoritățile naționale trebuie să transmită aceste informații atunci când au cunoștință de comportamentul infracțional (notitia criminis), indiferent dacă au inițiat sau nu în mod formal investigația. Ceea ce este relevant, în orice caz, este să informeze EPPO cât mai curând posibil, de îndată ce au cunoștință (sau doar suspiciunea) că faptele se referă la infracțiuni care țin de competența acestuia.
37. Odată furnizate informațiile și înainte ca EPPO să dispună cu privire la evocare, autoritatea națională „se abțin[e] de la adoptarea oricărei decizii […] care ar putea avea ca efect împiedicarea EPPO de a‑și exercita dreptul de evocare” [articolul 27 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul 2017/1939](14).
38. În cazul în care EPPO își exercită dreptul de evocare, acesta preia investigația deja inițiată, astfel încât autoritățile competente din statele membre îi transferă dosarul respectiv și nu desfășoară alte acțiuni de investigare cu privire la respectiva infracțiune(15). EPPO continuă investigația din momentul în care informează organele naționale cu privire la evocare.
39. Evocarea exercitată de EPPO implică pierderea competenței autorităților naționale. A sensu contrario, autoritățile naționale sunt competente să investigheze o infracțiune care ține de competența EPPO până când acesta își exercită dreptul de evocare.
40. Interpretarea literală a articolului 25 alineatul (1) și a articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul 2017/1939 permite să se concluzioneze că autoritățile naționale își pot continua acțiunile, inclusiv urmărirea penală, până când EPPO adoptă (și comunică) decizia privind evocarea.
41. Articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939 nu menționează consecințele specifice ale neîndeplinirii obligației de informare de către autoritățile naționale. Mai concret, această dispoziție nu împiedică autoritățile naționale să își continue investigațiile și urmărirea penală până la momentul în care EPPO dispune evocarea.
42. Prin urmare, conținutul literal al articolului 24 alineatul (2), al articolului 25 alineatul (1) și al articolului 27 din Regulamentul 2017/1939 nu se opune ca autoritățile naționale care au inițiat o investigație cu privire la infracțiuni care pot fi urmărite penal de EPPO să rămână competente să își continue investigațiile și urmărirea penală, dacă este cazul, până când acesta decide să își exercite dreptul de evocare.
2. Interpretarea sistematică
43. Interpretarea sistematică a articolului 24 alineatul (2), a articolului 25 și a articolului 27 din Regulamentul 2017/1939 conduce la același rezultat.
44. Regulamentul 2017/1939 instituie un sistem complex de competențe partajate între EPPO și autoritățile naționale însărcinate cu combaterea infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
45. În cadrul acestui sistem, EPPO beneficiază de dreptul de evocare, și anume de prioritate în urmărirea penală a infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii(16). Această prioritate se justifică prin faptul că EPPO poate orienta și asigura mai bine coerența investigațiilor și a urmăririlor penale la nivelul Uniunii în ceea ce privește infracțiunile care au adesea o dimensiune transnațională.
46. Cu toate acestea, binomul competență partajată/prioritate a EPPO exprimată prin exercitarea dreptului de evocare nu implică faptul că autoritățile naționale sunt lipsite de competența de a urmări penal infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii. Regulamentul 2017/1939 nu a instituit competența exclusivă a EPPO în această materie(17).
47. Astfel, deși Regulamentul 2017/1939 conferă, ca regulă generală, o competență prioritară EPPO, autoritățile naționale păstrează o competență subsidiară pentru urmărirea penală a acestui tip de infracțiuni.
48. Autoritățile naționale sunt, în orice caz, competente în mod subsidiar să urmărească penal infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii în cazul în care EPPO (în ceea ce privește o infracțiune care face deja obiectul unei investigații) decide să nu își exercite dreptul de evocare care îi este recunoscut în temeiul articolului 27 din Regulamentul 2017/1939.
49. În termeni generali, acțiunea EPPO este supusă unui dublu criteriu:
– în cazul în care el însuși efectuează o investigație directă, se aplică principiul legalității, iar EPPO este obligat să investigheze și să efectueze, dacă este cazul, urmărirea penală;
– în schimb, atunci când există investigații în curs efectuate de autoritățile naționale (indiferent dacă acestea sunt comunicate EPPO sau dacă acesta are cunoștință de ele prin alte mijloace), EPPO nu este obligat să își exercite dreptul de evocare, deși poate să facă acest lucru.
50. Din cele de mai sus și din perspectiva sistemului în ansamblul său reiese că autoritățile naționale își păstrează competența de a urmări penal infracțiunile în cazul în care EPPO nu face uz de mecanismul evocării.
51. Articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939 permite, așadar, ca autoritățile naționale să urmărească penal o infracțiune ce este de competența EPPO chiar și atunci când desfășoară investigații în curs necomunicate acestuia, până la momentul în care EPPO își exercită dreptul de evocare.
52. La articolul 40 alineatul (2), Regulamentul intern de procedură al EPPO(18) prevede că, pe lângă aspectele relevante în orice investigație(19), verificarea efectuată de EPPO în scopul evocării trebuie să evalueze și alți factori(20).
53. În temeiul articolului 9 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939(21), Colegiul EPPO a adoptat Orientările operaționale privind investigarea, politica de evocare și trimiterea cazurilor(22). În anexa 2 la acestea se face referire, în mod concret, la evocarea cauzelor care erau investigate de autoritățile naționale în perioada de tranziție dintre intrarea în vigoare a Regulamentului 2017/1939 (20 noiembrie 2017) și data la care EPPO și‑a asumat funcțiile de investigare și de urmărire penală (1 iunie 2021). Această situație se regăsește în speță.
54. În ceea ce privește aceste cauze, anexa 2 la Orientările operaționale precizează că, „[p]otrivit principiilor de proporționalitate și necesitate, EPPO ar trebui să [își exercite dreptul de evocare] doar [în] acele cazuri în care exercitarea competenței sale ar contribui la continuarea investigației”.
55. Analiza evocării nu poate face abstracție de faptul că articolul 25 alineatele (2) și (3) din Regulamentul 2017/1939 atribuie autorităților naționale competența de a urmări penal anumite infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
56. Astfel, în conformitate cu articolul 25 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939, în cazul infracțiunilor care intră în domeniul de aplicare al articolului 22 și care au cauzat sau riscă să cauzeze intereselor financiare ale Uniunii un prejudiciu inferior sumei de 10 000 de euro, EPPO poate interveni numai în anumite condiții(23). Infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii cu valoare redusă rămân, așadar, de competența autorităților naționale, cu excepția cazului în care EPPO își exercită dreptul de evocare cu privire la acestea, ceea ce poate face numai dacă este îndeplinită una dintre condițiile de la articolul 25 alineatul (2) din regulamentul menționat.
57. În mod similar, articolul 25 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1939 prevede că EPPO nu își exercită competența cu privire la nicio infracțiune care intră în domeniul de aplicare al articolului 22 dacă sunt îndeplinite anumite condiții(24). În cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite și după consultarea în prealabil a autorităților naționale competente, EPPO transmite cauza acestora din urmă, fără întârziere.
58. Competența autorităților naționale în cazul infracțiunilor în care sunt îndeplinite condițiile de la articolul 25 alineatele (2) și (3) din Regulamentul 2017/1939 reprezintă un argument suplimentar, de natură sistematică, ce confirmă faptul că aceste autorități naționale își păstrează competența (cel puțin în mod provizoriu) până când EPPO decide să își exercite dreptul de evocare în cauza respectivă.
59. În conformitate cu dispozițiile Regulamentului 2017/1939 care reglementează competențele autorităților naționale și ale EPPO (și care nu se remarcă prin claritate), în investigațiile deja inițiate de autoritățile naționale, punctul critic, din punct de vedere sistematic, îl reprezintă momentul în care EPPO adoptă decizia cu privire la exercitarea sau nu a dreptului de evocare.
60. Considerăm că nu este determinant, în acest sens, faptul că EPPO nu a putut lua decizia cu privire la evocare din cauza neîndeplinirii de către autoritățile naționale a obligației care le revine în temeiul articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939.
61. Într‑adevăr, informațiile pe care trebuie să le furnizeze autoritățile naționale vor fi indispensabile pentru exercitarea evocării de către EPPO(25) în cazul în care acesta nu dispune de alte mijloace pentru a lua cunoștință de notitia criminis. Obligația de a transmite EPPO aceste informații este o manifestare a principiului cooperării loiale(26), la care face referire articolul 5 alineatul (6) din Regulamentul 2017/1939.
62. Obligația de informare de la articolul 24 alineatul (2) este, în plus, legată de alte obligații similare ale autorităților naționale [alineatele (3) și (5) ale aceluiași articol], inspirate, de asemenea, de principiul cooperării loiale(27). Este vorba despre obligații de informare care o completează pe cea prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939, dar care operează în situații în care autoritățile naționale au competență prioritară de urmărire a infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii.
63. În orice caz, subliniem din nou, ceea ce este relevant pentru a priva autoritățile naționale de competența proprie este faptul că EPPO și‑a exercitat dreptul de evocare. Până la acel moment, din perspectiva articolelor 24, 25 și 27 din Regulamentul 2017/1939, autoritățile respective își păstrează competența.
3. Interpretarea teleologică
64. Din considerentele (12) și (14) ale Regulamentului 2017/1939 rezultă că acest regulament, prin instituirea EPPO, are ca obiectiv combaterea mai eficientă a infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii(28).
65. EPPO este o entitate unică și, în pofida structurii sale descentralizate, este un organ indivizibil al Uniunii(29), având competența de a investiga și de a urmări penal infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii(30). Cu toate acestea, acționează fără ca la nivel european să existe un adevărat drept penal, material sau procesual, comun. Regulamentul 2017/1939 conține un număr limitat de dispoziții și face trimitere, pentru toate celelalte aspecte, la dreptul intern(31).
66. În opinia noastră, obiectivul privind combaterea în mod eficient a infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii ar trebui să conducă la o interpretare a articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939 favorabilă tezei conform căreia autoritățile naționale pot continua o procedură penală în curs în care și‑au încălcat obligația de a informa EPPO (sub rezerva considerațiilor pe care le vom expune în cadrul analizei celei de a doua întrebări preliminare).
67. Soluția contrară (susținerea tezei potrivit căreia nerespectarea acestei obligații atrage, pur și simplu, lipsa de competență a autorităților naționale de a urmări penal infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii) ni se pare disproporționată și inconsecventă cu obiectivul Regulamentului 2017/1939.
68. Acest lucru s‑ar întâmpla cu atât mai mult în cazul în care consecințele încălcării articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939 s‑ar concretiza în nulitatea investigațiilor naționale efectuate până la acel moment și în imposibilitatea de a admite probele colectate de autoritățile naționale.
69. În orice caz, dacă autoritățile naționale dintr‑un stat membru și‑ar încălca în mod reperat obligația de a informa EPPO, astfel cum prevede articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939, Comisia ar putea iniția o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva statului membru în cauză. Prin aceasta se garantează că EPPO își exercită în mod adecvat competențele legate de infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii care au început să fie investigate de autoritățile naționale.
70. În concluzie, în opinia noastră, articolul 24 alineatul (2), articolul 25 alineatul (1) și articolul 27 din Regulamentul 2017/1939 nu se opun ca autoritățile naționale să sesizeze instanțele penale dintr‑un stat membru, chiar dacă EPPO nu a fost informat cu privire la inițierea investigației și la urmărirea penală a unei infracțiuni în legătură cu care EPPO ar putea dispune de competență.
71. A doua întrebare preliminară
72. Instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă, „în cazul în care instanța penală constată că Parchetului European nu i‑a fost notificată cauza”, ea trebuie să retrimită cauza autorităților naționale competente, astfel încât acestea să poată informa EPPO cu privire la investigație, iar EPPO să își poată exercita, dacă este cazul, dreptul de evocare.
73. Litigiul care a dat naștere trimiterii preliminare se află în faza apelului, după ce a fost pronunțată hotărârea de primă instanță. În această fază a procedurii, ar mai putea EPPO să își exercite dreptul de evocare?
74. În opinia noastră, întrebarea pornește de la premisa că nerespectarea obligației de informare prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939 constituie un viciu de procedură care poate fi remediat înainte de soluționarea pe fond. Remedierea ar consta tocmai în a permite EPPO să își exercite dreptul de evocare.
75. Problema implicită ridicată de această a doua întrebare preliminară este dacă articolul 24 alineatul (2) și articolul 27 din Regulamentul 2017/1939 se opun ca instanța națională să pronunțe o hotărâre pe fond atât timp cât EPPO nu a fost în măsură să adopte o decizie privind exercitarea dreptului său de evocare.
76. Răspunsul pe care îl propunem se va baza din nou pe interpretarea potrivit criteriilor obișnuite a Regulamentului 2017/1939.
4. Interpretarea literală
77. Din punct de vedere literal, articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939 nu stabilește o limită temporală concretă pentru obligația autorităților naționale de a informa EPPO.
78. În ceea ce privește această obligație, sunt posibile două soluții divergente: fie aceasta ar putea fi îndeplinită numai în faza de investigație, fie, în mod excepțional, ulterior acesteia, odată ce autoritățile în cauză au inițiat urmărirea penală (și, eventual, instanțele penale au fost sesizate cu privire la cauză).
79. Pentru a indica momentul în care autoritatea națională informează EPPO, articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939 utilizează expresia „în orice moment de la începerea unei investigații”. Astfel cum precizează Comisia, această dispoziție nu limitează posibilitatea comunicării acțiunilor naționale la perioada strictă de investigare a faptelor. Prin urmare, dispoziția menționată ar permite să se admită că, din punct de vedere literal, nimic nu împiedică transmiterea informațiilor ulterior inițierii urmăririi penale.
80. Este adevărat că regula generală trebuie să fie aceea că transmiterea informațiilor de către autoritățile naționale către EPPO trebuie să aibă loc tocmai în faza de investigație. Articolul 24 alineatul (2) precizează că informarea se face „fără întârziere”, iar acțiunea EPPO în această etapă inițială poate spori eficacitatea investigării infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
81. Totuși, nu găsim obiecții de fond pentru ca informarea să se efectueze, în mod excepțional, după inițierea urmăririi penale, atunci când cauza este pendinte în fața instanțelor naționale.
82. Dacă, în plus, este vorba despre investigații efectuate de autoritățile naționale în „perioada de tranziție” (când EPPO nu își asumase încă atribuțiile), cu atât mai mult va trebui să se admită o derogare de la regula generală.
83. Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939 nu stabilește o limită temporală concretă nici pentru exercitarea evocării de către EPPO. Acesta trebuie să adopte o decizie „cât mai curând posibil”, odată ce primește informațiile relevante(32).
84. Flexibilitatea temporală este evidențiată de faptul că EPPO își poate exercita competențele și în cazul în care nu și‑a exercitat inițial dreptul de evocare, dar, în cursul procedurii, au apărut fapte noi care i‑ar putea oferi motive de a reveni asupra deciziei. Autoritățile naționale trebuie să informeze EPPO cu privire la această împrejurare, iar EPPO își poate exercita dreptul de evocare, „cu condiția ca investigația națională să nu fi fost deja finalizată și cu condiția ca un act de punere în mișcare a acțiunii penale să nu fi fost transmis unei instanțe” [articolul 27 alineatul (7) al doilea paragraf din Regulamentul 2017/1939].
85. Această ultimă limitare temporală a exercitării dreptului de evocare se referă la apariția unor fapte noi după refuzul anterior al EPPO în ceea ce privește evocarea. În această ipoteză, este necesar ca investigația națională să nu se fi încheiat. Spre deosebire de teza susținută de guvernul belgian în observațiile sale scrise și în ședință, nu găsim motive pentru a extinde prin analogie această regulă la orice altă situație, în ceea ce privește exercitarea dreptului de evocare. Această limitare temporală este aplicabilă numai în cazul în care EPPO a fost informat anterior și nu și‑a exercitat dreptul de evocare. În aceste circumstanțe, dacă apar fapte noi, EPPO își poate revizui decizia și poate dispune evocarea atât timp cât investigația nu s‑a încheiat.
86. Limita temporală de la articolul 27 alineatul (7) al doilea paragraf din Regulamentul 2017/1939 nu poate fi aplicată, subliniem din nou, în afara situației concrete la care se referă. Nu ni se pare logic ca aceasta să se aplice în cazurile de informare tardivă (când cauza se află deja în faza de judecată, iar investigația s‑a încheiat) în care EPPO nu a avut anterior ocazia să se pronunțe cu privire la posibilitatea evocării.
5. Interpretarea sistematică
87. Analiza sistematică a dispozițiilor Regulamentului 2017/1939 confirmă, în opinia noastră, considerațiile expuse anterior. Există mai multe motive care, din această perspectivă, susțin o astfel de soluție.
88. În primul rând, din articolul 4 din Regulamentul 2017/1939 reiese că intervenția EPPO nu se limitează la etapa investigării infracțiunilor, ci cuprinde și urmărirea penală în fața instanțelor naționale(33).
89. Informațiile privind investigațiile în curs efectuate de autoritățile naționale și dreptul de evocare al EPPO sunt instrumente‑cheie pentru ca acesta să își îndeplinească atribuțiile. Din acest motiv, ambele (informațiile și dreptul de evocare) pot intra în joc nu numai în faza de investigație, ci și pe parcursul derulării procedurii în fața instanțelor naționale, până la soluționarea definitivă a cauzei.
90. În mod firesc, EPPO va ține seama, atunci când își exercită dreptul de evocare în legătură cu o cauză aflată în faza de judecată, de consecințele procesuale ale intervenției sale și de oportunitatea acesteia pentru o mai bună reprimare a infracțiunii.
91. Intervenția EPPO, în locul autorităților naționale, în faza de judecată este diferită de o simplă schimbare a actorilor procesuali. Faptul că acuzarea este exercitată de EPPO sau de autoritățile naționale poate să nu fie lipsit de relevanță. Dacă EPPO își exercită dreptul de evocare, nimic nu îl împiedică să coreleze cauza cu acțiuni transnaționale(34) și să furnizeze elemente de probă, într‑un sens sau în altul, care, în conformitate cu dreptul intern, să prezinte relevanță pentru cauză.
92. În al doilea rând, articolul 13 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul 2017/1939 prevede că „[p]rocurorii europeni delegați sunt responsabili pentru investigațiile și urmăririle penale pe care le‑au inițiat, care le‑au fost alocate sau pe care le‑au preluat în temeiul dreptului de evocare”(35). Din această dispoziție reiese că aceștia pot exercita dreptul de evocare în cauze de care s‑au ocupat autoritățile naționale în faza de investigație și după urmărirea penală, atât timp cât acestea sunt pendinte în fața instanțelor naționale.
93. În al treilea rând, articolul 27 alineatul (5) din Regulamentul 2017/1939 prevede că, „[î]n cazul în care EPPO își exercită dreptul de evocare, autoritățile competente din statele membre transferă către EPPO dosarul respectiv(36) și nu desfășoară alte acțiuni de investigare cu privire la respectiva infracțiune”. În acest context, dosarul poate cuprinde actele de investigare și actele procesuale ulterioare. Transmiterea dosarului implică faptul că EPPO poate, după evocare, să utilizeze elementele de probă strânse de autoritățile naționale.
94. În al patrulea rând, articolul 25 alineatul (6) din Regulamentul 2017/1939 prevede normele de soluționare a conflictelor de competență dintre EPPO și autoritățile naționale. Conflictele de competență pozitive sau negative sunt soluționate de o instanță națională(37), fără ca acest sistem să prevadă limite temporale în acest sens.
95. În cele din urmă, competențele pe care articolul 35 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939 le atribuie procurorilor europeni delegați(38) nu implică, în pofida a ceea ce pare să sugereze instanța de trimitere, că EPPO poate să inițieze urmărirea penală numai în cazul în care a efectuat el însuși investigația în prealabil.
96. În opinia noastră, articolul 35 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939 reglementează încheierea fazei de investigație în cazul în care EPPO a fost cel care a efectuat‑o, ceea ce se întâmplă în toate cazurile de investigație directă, precum și atunci când informarea și evocarea au avut loc înainte de începerea urmăririi penale. Însă această dispoziție nu aduce atingere termenului‑limită de informare a EPPO și nici celui de care dispune acesta pentru a‑și exercita dreptul de evocare în cazurile (excepționale) în care cauza a fost deja înaintată instanței naționale competente să o judece.
6. Interpretarea teleologică
97. Astfel cum am arătat deja, instituirea EPPO are ca obiectiv combaterea mai eficientă a infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
98. Acestui obiectiv îi servește mai bine o interpretare a dispozițiilor aplicabile din Regulamentul 2017/1939 care favorizează intervenția excepțională a EPPO (și comunicarea prealabilă a autorităților naționale) după faza de investigație, atunci când cauza este pendinte în fața instanțelor penale naționale.
99. Desigur, este recomandabil ca intervenția EPPO în ceea ce privește infracțiunile care intră în sfera sa de competență să aibă loc cât mai curând posibil, în faza de investigație, odată ce autoritățile naționale constată că faptele pot constitui infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii.
100. Cu toate acestea, odată ce urmărirea penală a fost inițiată, comunicarea informațiilor către EPPO poate de asemenea să favorizeze punerea în practică a obiectivului Regulamentului 2017/1939(39).
101. Astfel, după primirea informațiilor în faza orală a procesului penal, EPPO va trebui să decidă rapid (în termen de cinci zile) cu privire la evocarea cauzei, în conformitate cu articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939, cu posibilitate de prelungire pentru încă cinci zile. Această posibilitate nu are un impact negativ asupra celerității procedurii judiciare și, dimpotrivă, ar putea contribui la o mai bună administrare a justiției dacă EPPO furnizează informații suplimentare în faza de judecată, ținând seama de cunoștințele sale specializate în domeniul criminalității organizate transnaționale împotriva intereselor financiare ale Uniunii.
102. Nu ignorăm faptul că lipsa armonizării dreptului procesual penal al statelor membre ar putea genera diferențe între acestea. Nu minimalizăm nici dificultățile pe care le‑ar implica înlocuirea autorităților naționale cu EPPO în faza de judecată, mai ales în apel sau în recurs. Aceste dificultăți pot fi considerabile în ceea ce privește admiterea probelor sau continuarea acțiunii penale propuse de autoritatea națională care a fost competentă până în acel moment.
103. EPPO ar trebui să țină seama de aceste dificultăți în cadrul deciziei cu privire la exercitarea sau nu a dreptului de evocare și să preia exercitarea acțiunii publice numai atunci când nu există obstacole procesuale care să împiedice succesul acțiunii sale. Dacă înlocuirea autorităților naționale cu EPPO, în conformitate cu dreptul procesual intern, ar cauza probleme interne imposibil de rezolvat sau ar prejudicia grav însăși urmărirea penală(40), EPPO va trebui să reflecteze asupra oportunității evocării.
7. Interpretarea istorică
104. În cursul procedurii legislative de adoptare a Regulamentului 2017/1939, Consiliul a adăugat, la propunerea Comisie, următoarea frază(41): „Parchetul European își poate exercita dreptul de evocare în orice moment pe parcursul investigației”.
105. După dezbateri intense, această limită temporală a fost eliminată(42). Tindem să considerăm că eliminarea acesteia evidențiază voința legiuitorului de a permite EPPO să își exercite dreptul de evocare fără nicio restricție temporală, și anume după faza de investigație. Această interpretare este cea pe care Comisia, astfel cum a susținut în ședință, o deduce din negocierile care au condus la adoptarea Regulamentului 2017/1939.
106. Nu ni se pare logic să se considere că eliminarea limitei temporale ar putea fi interpretată drept o încercare de a nu închide dezbaterea în această privință sau că s‑ar fi bazat pe prezumția că aceeași limită s‑ar putea deduce cu ușurință din alte dispoziții ale Regulamentului 2017/1939.
8. Legătura dintre intervenția EPPO după începerea urmăririi penale și sancționarea pentru încălcarea obligației de informare ce revine autorităților naționale
107. Dacă se acceptă soluția pe care o propunem (și anume că autoritatea națională poate, în mod excepțional, să transmită informațiile către EPPO, iar acesta să își exercite dreptul de evocare și după finalizarea investigației naționale), următorul pas este să se decidă modul în care se pune în practică.
108. Regulamentul 2017/1939 nu precizează căile procedurale de informare a EPPO și pentru ca acesta să decidă cu privire la exercitarea sau nu a dreptului de evocare după încheierea fazei de investigație și deschiderea fazei judecății. De asemenea, acesta nu reglementează nici consecințele încălcării (neîndeplinirii) obligației de informare a EPPO de către autoritățile naționale.
109. Neîndeplinirea acestei obligații aduce atingere competenței EPPO de a interveni în procedurile referitoare la infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Acest lucru afectează, bineînțeles, competențele EPPO, dar poate avea impact și asupra drepturilor persoanelor acuzate de săvârșirea acestor infracțiuni.
110. În acest context, împărtășim opinia pe care EPPO însuși a expus‑o în memoriul său din 24 aprilie 2026, transmis Curții ca răspuns la invitația acesteia.
111. În acest document, EPPO susține în esență că, în absența unor dispoziții explicite de drept al Uniunii privind consecințele încălcării articolului 24 din Regulamentul 2017/1939 și având în vedere sistemul de competențe partajate prevăzut de legiuitor cu scopul de a proteja interesele financiare ale Uniunii,
– necomunicarea unei cauze către EPPO nu ar trebui, în sine, să priveze de legalitate urmărirea penală efectuată de autoritățile naționale;
– sancțiunea procedurală pentru neîndeplinirea obligației de a informa EPPO într‑o cauză care ține de competența acestuia trebuie căutată în dreptul intern aplicabil, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale a statelor membre(43) și cu articolul 5 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1939(44);
– o comunicare către EPPO, chiar dacă ar fi tardivă, ar putea constitui o măsură reparatorie efectivă în cazul încălcării articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939. Revine Comisiei sarcina de a adopta toate măsurile adecvate, după caz, atunci când dreptul intern nu prevede mecanisme suficiente pentru a garanta informarea în timp util a EPPO.
112. Astfel, trebuie să se recurgă la dreptul intern pentru a stabili care este mecanismul care permite informarea EPPO(45), odată ce procesul penal a ajuns în etapa de judecată, după ce autoritățile naționale au inițiat urmărirea penală. În conformitate cu același drept intern (interpretat în modul cel mai conform posibil cu Regulamentul 2017/1939), va trebui să se precizeze mijlocul care permite EPPO să își exercite, după caz, dreptul de evocare și să se substituie autorităților naționale în cursul judecății.
113. În cazul în care EPPO este informat și decide să nu își exercite dreptul de evocare, procedura penală continuă în fața autorității naționale care a susținut acțiunea publică. În schimb, în cazul în care EPPO decide evocarea, înlocuirea autorității naționale ar trebui să se materializeze prin mijloacele prevăzute de dreptul intern.
114. În acest sens, principiul efectivității în aplicarea Regulamentului 2017/1939 impune ca înlocuirea să nu împiedice sau să întârzie judecarea infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii: obiectivul Regulamentului 2017/1939 este tocmai de a spori eficacitatea urmării penale a acestor infracțiuni.
115. În plus, în cazul în care EPPO și‑ar exercita dreptul de evocare, trebuie să o facă fără a aduce atingere drepturilor persoanelor care intervin în procesul în curs(46). Prin urmare, acesta trebuie să pună în balanță în ce măsură intervenția sa în această fază a procesului afectează dreptul la apărare al inculpaților, pe care EPPO trebuie să îl respecte în conformitate cu normele procedurale interne: deciziile sale privind probele, calificarea faptelor, nivelul pedepselor și celelalte elemente ale exercitării acțiunii penale, atunci când evocarea are loc în faza de judecată, nu pot aduce atingere drepturilor pe care dreptul intern le conferă inculpaților.
116. În cazul în care continuarea acțiunii publice de către autoritatea națională se dovedește a fi mai eficientă decât înlocuirea sa cu EPPO, acesta din urmă ar trebui să reflecteze asupra oportunității de a nu‑și exercita dreptul de evocare. Considerăm că, odată ce urmărirea penală a fost inițiată, iar cauza este pendinte în fața instanțelor naționale, utilizarea evocării ar trebui să fie excepțională.
117. În concluzie, articolul 24 alineatul (2) și articolul 27 din Regulamentul 2017/1939 trebuie interpretate în sensul că autoritățile naționale sunt obligate să informeze EPPO cu privire la procedurile judiciare în curs care vizează infracțiuni în legătură cu care EPPO își poate exercita competența, dacă aceste autorități naționale nu au informat în prealabil EPPO cu privire la investigațiile lor. În aceste circumstanțe, EPPO își poate exercita încă dreptul de evocare.
V. Concluzie
118. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem să se răspundă hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia) după cum urmează:
„Articolul 24 alineatul (2), articolul 25 alineatul (1) și articolul 27 din Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European
trebuie interpretate în sensul că
– nu se opun ca autoritățile naționale să sesizeze instanțele penale dintr‑un stat membru, chiar dacă Parchetul European nu a fost informat cu privire la inițierea investigației și la urmărirea penală de către aceste autorități a unei infracțiuni în legătură cu care Parchetul European ar putea dispune de competență;
– autoritățile naționale au obligația de a informa Parchetul European cu privire la procedurile în curs referitoare la infracțiuni în legătură cu care Parchetul European și‑ar putea exercita competența, în cazul în care respectivele autorități naționale nu au informat Parchetul European cu privire la investigațiile lor. În aceste circumstanțe, Parchetul European își poate exercita încă dreptul de evocare.”
1 Limba originală: spaniola.
i Numele prezentei cauze este un nume fictiv. El nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile din procedură.
2 Regulamentul Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (JO 2017, L 283, p. 1, rectificare în JO 2020, L 239, p.16).
3 Regulamentul 2017/1939 a intrat în vigoare la 20 noiembrie 2017.
4 În conformitate cu articolul 1 din Decizia de punere în aplicare (UE) 2021/856 a Comisiei din 26 mai 2021 de stabilire a datei la care Parchetul European își asumă atribuțiile de investigare și de urmărire penală (JO 2021, L 188. p. 100).
5 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (JO 2017, L 198, p. 29).
6 Lege care conține diverse dispoziții privind justiția (Belgisch Staatsblad, 24 februarie 2021, p. 16822) din 17 februarie 2021.
7 Legea generală privind taxele vamale și accizele (Belgisch Staatsblad, 21 septembrie 1977, p. 11476) din 18 iulie 1977 (denumită în continuare „AWDA”).
8 Ordonanța de trimitere, secțiunea 4 punctul 5.3.
9 Articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939 precizează că EPPO inițiază o investigație în cazul în care „[…] există motive întemeiate să se considere că o infracțiune […] este săvârșită sau a fost săvârșită […]”.
10 Articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939 prevede că instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii și autoritățile din statele membre competente în temeiul dreptului intern aplicabil sesizează fără întârziere EPPO cu privire la orice comportament infracțional pentru care acesta ar putea să își exercite competența în conformitate cu articolul 22 și articolul 25 alineatele (2) și (3).
11 Potrivit unei jurisprudențe constante, rezultă atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cea a principiului egalității că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama nu numai de formularea respectivei dispoziții, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție [Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck (292/82, EU:C:1983:335), punctul 12, Hotărârea din 30 aprilie 2024, M. N. (EncroChat) (C‑670/22, EU:C:2024:372), punctul 109, și Hotărârea din 8 aprilie 2025, Parchetul European (Controlul jurisdicțional al actelor de procedură) (C‑292/23, EU:C:2025:255), punctul 51].
12 Considerentele (51) și (52) ale Regulamentului 2017/1939 ajută la o mai bună înțelegere a acestei dispoziții.
13 Articolul 26 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939 prevede obligația reciprocă a EPPO de a informa instanța care l-a sesizat cu privire la decizia sa de a iniția o investigație.
14 Obligația de a se abține nu împiedică autoritatea națională să ia „toate măsurile urgente necesare, în temeiul dreptului intern, pentru a garanta investigații și urmăriri penale eficace” [articolul 27 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul 2017/1939].
15 Articolul 27 alineatul (5) din Regulamentul 2017/1939.
16 Potrivit considerentului (58) al Regulamentului 2017/1939, „[c]ompetența EPPO în ceea ce privește infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii ar trebui, ca regulă generală, să aibă prioritate în fața cererilor naționale în materie de competență […]”.
17 Textul final al Regulamentului 2017/1939 nu a reținut inițiativa Comisiei de a conferi Parchetului European competență exclusivă în urmărirea infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii. A se vedea Propunerea de Regulament al Consiliului de instituire a Parchetului European [COM(2013) 534 final] din 17 iulie 20[1]3, a cărui articol 11 alineatul (4) prevedea că: „Parchetul European are competența exclusivă de a cerceta și urmări penal infracțiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii.”
18 Regulamentul intern de procedură al Parchetului European astfel cum a fost adoptat prin Decizia 3/2020 din 12 octombrie 2020 a Colegiului Parchetului European (EPPO) și modificat și completat prin Decizia 85/2021 din 11 august 2021 și prin Decizia 26/2022 din 29 iunie 2022 ale Colegiului EPPO (JO 2023, C 181, p. 1).
19 În conformitate cu articolul 40 alineatul (1) din Regulamentul intern de procedură al EPPO, „[v]erificarea în vederea inițierii unei investigații trebuie să stabilească dacă: (a) comportamentul raportat este o infracțiune de natură penală care intră în sfera de competență materială, teritorială, personală și temporală a EPPO; (b) există temeiuri rezonabile, conform dreptului intern aplicabil, pentru a considera că o infracțiune a fost comisă sau este în curs de a fi comisă; (c) există motive juridice evidente care interzic urmărirea penală; (d) acolo unde este cazul, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de articolul 25 alineatele (2), (3) și (4) din regulament”.
20 Articolul 40 alineatul (2) din Regulamentul intern de procedură al EPPO enumeră ca atare vechimea investigației, relevanța acesteia în ceea ce privește asigurarea coerenței politicii de investigare și urmărire penală a EPPO, aspectele transfrontaliere ale investigației și existența altor motive specifice care sugerează că EPPO este mai în măsură să continue investigația.
21 Colegiul EPPO poate adopta „[…] decizii privind chestiuni strategice și chestiuni generale derivate din cazuri individuale, în special pentru a asigura coerența, eficiența și consecvența politicii EPPO în materie de urmărire penală în toate statele membre […]”.
22 Decizia Colegiului Parchetului European din 21 aprilie 2021 de adoptare a Orientărilor operaționale privind investigarea, politica de evocare și trimiterea cazurilor, modificată prin Decizia nr. 007/2022 din 7 februarie 2022 și prin Decizia nr. 026/2022 din 29 iunie 2022 a Colegiului EPPO, disponibilă la adresa https://www.eppo.europa.eu/document/download/e4d8fbeb-254f-491d-aba2-286990f313c9_ro?filename=2021.029%20-2022.026_Amended_Op_Guidelines_on_Investigation_Evocation_Referral_RO.pdf.
23 În situația în care: (a) cazul are repercusiuni la nivelul Uniunii, ceea ce impune desfășurarea investigației de către EPPO; sau (b) funcționari sau alți agenți ai Uniunii sau membri ai instituțiilor Uniunii ar putea fi suspectați de săvârșirea infracțiunii.
24 Această dispoziție se aplică în cazul în care: „[…] (a) pedeapsa maximă prevăzută în dreptul intern pentru o infracțiune care intră în domeniul de aplicare al articolului 22 alineatul (1) este egală cu pedeapsa maximă pentru o infracțiune legată în mod indisolubil, după cum se prevede la articolul 22 alineatul (3), sau mai puțin severă decât aceasta, cu excepția situației în care aceasta din urmă a fost instrumentală pentru săvârșirea infracțiunii care intră în domeniul de aplicare al articolului 22 alineatul (1); sau (b) există un motiv să se creadă că prejudiciul cauzat sau care este probabil să fie cauzat intereselor financiare ale Uniunii prin săvârșirea unei infracțiuni astfel cum se menționează la articolul 22 nu depășește prejudiciul cauzat sau care este probabil să fie cauzat unei alte victime”. Cu toate acestea, articolul 25 alineatul (4) prevede că EPPO poate, cu acordul autorităților naționale competente, să își exercite competența dacă se constată că este mai bine poziționat pentru a investiga sau a urmări penal.
25 Considerentul (53) al Regulamentului 2017/1939 precizează că „[r]espectarea obligației respective de raportare este esențială pentru buna funcționare a EPPO și ar trebui să fie interpretată în sens larg, pentru a garanta că autoritățile naționale raportează cazuri în care evaluarea anumitor criterii nu este posibilă imediat (de exemplu, nivelul daunelor sau pedeapsa aplicabilă) […]”.
26 Considerentul (14) al Regulamentului 2017/1939 adaugă că atât EPPO, cât și autoritățile naționale competente ar trebui să se sprijine și să se informeze reciproc cu scopul de a combate eficient infracțiunile care intră în sfera de competență a EPPO.
27 Articolul 24 alineatul (5) din Regulamentul 2017/1939: „EPPO este, de asemenea, informat, în conformitate cu alineatele (1) și (2) ale prezentului articol, despre cazurile în care nu este posibilă o evaluare pentru a stabili dacă criteriile de la articolul 25 alineatul (2) sunt îndeplinite”. Această ultimă dispoziție se referă la infracțiunile în cuantum inferior sumei de 10 000 de euro. Articolul 24 alineatul (3) impune autorităților naționale obligația de a informa EPPO atunci când inițiază o investigație cu privire la o infracțiune, astfel cum este definită la articolul 22 și consideră că EPPO ar putea, în conformitate cu articolul 25 alineatul (3), să nu își exercite competența (în cazul în care pedeapsa maximă prevăzută în dreptul intern este egală cu pedeapsa maximă pentru o infracțiune legată în mod indisolubil sau în cazul în care prejudiciul cauzat intereselor financiare ale Uniunii nu depășește prejudiciul cauzat unei alte victime).
28 Hotărârea din 21 decembrie 2023, G. K. ș.a. (Parchetul European) (C‑281/22, EU:C:2023:1018), punctul 65.
29 Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939.
30 Articolul 86 alineatul (2) TFUE și articolul 4 din Regulamentul 2017/1939.
31 Articolul 5 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1939.
32 „[…] dar nu mai târziu de cinci zile de la primirea informațiilor de la autoritățile naționale, și informează autoritățile naționale cu privire la decizia respectivă”. În conformitate cu articolul 27 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1939, aceleași termene se aplică în cazul în care EPPO ia cunoștință de investigațiile naționale în curs prin alte mijloace, și anume în lipsa notificării prealabile a autorităților naționale.
33 Considerentul (31) al Regulamentului 2017/1939: „[f]uncțiile de procuror în cadrul instanțelor competente se aplică până la încheierea procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se momentul în care se stabilește în mod definitiv dacă persoana suspectată sau acuzată a săvârșit infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea oricărei acțiuni în justiție sau a căilor de atac disponibile până la momentul când respectiva decizie a devenit definitivă”.
34 Eventual, ar putea chiar să propună declinarea competenței în favoarea instanțelor dintr‑un alt stat membru, în funcție de locul în care se află centrul activității infracționale sau în care a fost săvârșită cea mai mare parte a infracțiunilor, în cazul în care au fost săvârșite mai multe infracțiuni conexe, în sensul articolului 26 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1939.
35 Sublinierea noastră.
36 Sublinierea noastră.
37 Revine statului membru sarcina de a desemna autoritatea națională care va decide cu privire la atribuirea competențelor.
38 „Atunci când procurorul european delegat care instrumentează cazul consideră investigația terminată, acesta transmite procurorului european însărcinat cu supravegherea un raport conținând un rezumat al cazului și un proiect de decizie privind oportunitatea începerii acțiunii penale în fața unei instanțe naționale sau a luării în considerare a trimiterii cazului către autoritățile naționale, a încetării cazului sau a unei proceduri simplificate de urmărire penală în conformitate cu articolul 34, 39 sau 40”.
39 Chiar dacă EPPO ar decide să nu își exercite dreptul de evocare, comunicarea autorităților naționale poate avea repercusiuni pozitive pentru reprimarea altor infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii, pe care EPPO le investighează.
40 Ar putea să apară, după caz, probleme legate de prescripție sau de aplicarea regulii ne bis in idem.
41 Articolul 19 alineatul (3) in fine din Propunerea de regulament cuprinsă în documentul Consiliului din 14 mai 2014 (9478/1/14 REV 1); preluată la articolul 21a alineatul (4) prima teză din Propunerea de regulament modificată, cuprinsă în documentul Consiliului din 28 noiembrie 2014 (15862/1/14 REV 1).
42 Documentul Consiliului din 26 mai 2015 (8316/3/15 REV 3).
43 În conformitate cu o jurisprudență constantă, potrivit acestui principiu, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea modalitățile procedurale aplicabile căilor de atac necesare pentru a asigura justițiabililor, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, respectarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă, cu condiția însă ca aceste modalități să nu fie, în situațiile care intră sub incidența dreptului Uniunii, mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și ca ele să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității). Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia (C‑497/20, EU:C:2021:1037), punctele 56 și 58, și Hotărârea din 8 aprilie 2025, Parchetul European (Controlul jurisdicțional al actelor de procedură) (C‑292/23, EU:C:2025:255), punctul 82.
44 Conform articolului 5 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1939, „[d]reptul intern se aplică în măsura în care un aspect nu este reglementat de prezentul regulament”.
45 În dreptul belgian, obligația de a informa EPPO în aplicarea articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1939 pare să fie de competența procureur du Roi, le procureur général ou le procureur fédéral, la care face referire articolul 156/1 alineatul 3 din Codul judiciar, menționat în observațiile guvernului belgian și în cele ale Comisiei, sau a funcționarului din cadrul Administrației generale a vămilor și accizelor, menționat la articolul 285/2 alineatul 1 din Legea generală privind taxele vamale și accizele, citat de instanța de trimitere.
46 În conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1939, „EPPO se asigură că activitățile sale respectă drepturile consacrate în Cart[a] [drepturilor fundamentale a Uniunii Europene]”.