C-331/05 P62005J03310017.000255051551612CJHOTĂRÂREA DIN 28.6.2007 — CAUZA C-331/05 PINTERNATIONALER HILFSFONDS / COMISIA<TI><P><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Camera a doua)</P><P><DATE ISO="20070628">28 iunie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR"><P>Limba de procedură: germana.</P></NOTE></P></TI>

În cauza C-331/05 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curţii de Justiţie, introdus la 2 septembrie 2005,

Internationaler Hilfsfonds eV, cu sediul în Rosbach (Germania), reprezentat de H. Kaltenecker şi S. Krüger, Rechtsanwälte,

recurent,cealaltă parte în proces fiind

Comisia Comunităţilor Europene, reprezentată de doamnele M.-J. Jonczy şi S. Fries, în calitate de agenţi, cu domiciliul ales în Luxemburg,

pârâtă în primă instanţă,

CURTEA (Camera a doua),

compusă din domnul C. W. A. Timmermans, preşedinte de cameră, domnii P. Kūris, K. Schiemann (raportor), L. Bay Larsen şi J.~C. Bonichot, judecători,

avocat general: doamna V. Trstenjak,

grefier: domnul B. Fülöp, administrator,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 16 noiembrie 2006,după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 28 martie 2007,

pronunţă prezenta

<TI><P>Hotărâre</P></TI>1Prin recursul formulat, Internationaler Hilfsfonds eV (denumită în continuare IH) solicită anularea ordonanţei Tribunalului de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene din 11 iulie 2005, Internationaler Hilfsfonds/Comisia (T-294/04, Rec, p. II-2719, denumită în continuare ordonanţa atacată), prin care acesta a respins ca vădit neîntemeiată acţiunea, formulată în baza articolului 288 al doilea paragraf CE, prin care se solicita obligarea Comisiei Comunităţilor Europene la repararea prejudiciului pretins, prejudiciul constând în onorariile avocaţiale suportate în cadrul a trei proceduri de plângere în faţa Ombudsmanului.<TI><P>Cadrul juridic</P></TI>2La 9 martie 1994, Parlamentul European a adoptat Decizia 94/262/CECO, CE, Euratom privind statutul şi condiţiile generale pentru exercitarea funcţiilor Ombudsmanului (JO L 113, p. 15, Ediţie specială, 01/vol. 1, p. 132).3În temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia 94/262, Ombudsmanul nu poate interveni într-o procedură pe rolul unei instanţe şi nici nu poate pune la îndoială temeinicia unei hotărâri judiciare.4Conform articolului 2 alineatul (6) din această decizie, plângerile prezentate Ombudsmanului nu întrerup termenele căilor de atac în procedurile jurisdicţionale sau administrative.5În plus, în temeiul articolului 2 alineatul (7) din respectiva decizie, în cazul în care Ombudsmanul, în conformitate cu o procedură jurisdicţională în curs sau încheiată cu privire la faptele reclamate, trebuie să declare inadmisibilă o plângere sau să pună capăt examinării acesteia, rezultatele eventualelor anchete pe care le-a întreprins înainte se clasează.<TI><P>Istoricul cauzei</P></TI>6Situaţia de fapt a fost expusă în ordonanţa atacată în termenii următori:

6Reclamanta este o organizaţie non-guvernamentală (ONG) de drept german care susţine refugiaţi, victime ale războaielor şi ale catastrofelor. În perioada 1993-1997, aceasta a prezentat Comisiei şase cereri de cofinanţare de acţiuni.7Cu ocazia analizei primelor cereri, serviciile Comisiei au estimat că reclamanta, dat fiind că nu îndeplinea condiţiile generale pentru cofinanţarea de proiecte, nu era eligibilă pentru a beneficia de ajutoarele acordate ONG. Reclamanta a fost informată despre aceasta prin scrisoarea din 12 octombrie 1993. Prin scrisoarea din 29 iulie 1996, Comisia a explicat motivele principale care au condus-o la concluzia că reclamanta nu putea fi considerată ONG eligibil.8La 5 decembrie 1996, reclamanta a transmis Comisiei un nou proiect. în septembrie 1997, o versiune modificată a acestui proiect a fost transmisă Comisiei printr-o nouă cerere. Comisia nu s-a pronunţat cu privire la aceste noi cereri de cofinanţare, considerând că decizia din 12 octombrie 1993 privind ineligibilitatea reclamantei rămăsese valabilă.9Reclamanta a formulat atunci trei plângeri către Ombudsman, una în 1998 [plângerea nr. 338/98/VK] şi celelalte două în 2000 [plângerile nr. 1160/2000/GG şi 1613/2000/GG]. Aceste plângeri priveau în principal două aspecte, şi anume problema accesului reclamantei la dosar şi întrebarea dacă analiza efectuată de Comisie cu privire la cererile reclamantei a respectat condiţiile legale.10În ceea ce priveşte accesul la dosar, printr-o decizie din 30 noiembrie 2001, Ombudsmanul a concluzionat că lista documentelor propuse de Comisie reclamantei pentru consultare nu era completă, Comisia reţinând unele documente fără motiv, şi că, în consecinţă, această atitudine a Comisiei putea constitui un caz de administrare defectuoasă. Ombudsmanul a propus Comisiei să autorizeze un acces corespunzător la dosar. Acest acces la dosar a avut loc la sediul Comisiei, la 26 octombrie 2001. Pe de altă parte, Ombudsmanul a constatat un caz de administrare defectuoasă în faptul că reclamanta nu a avut posibilitatea de a fi ascultată oficial cu privire la informaţiile primite de la terţi de către Comisie, informaţii care fuseseră utilizate pentru a lua o decizie împotriva reclamantei.11În ceea ce priveşte întrebarea dacă analiza cererilor reclamantei s-a făcut cu respectarea condiţiilor legale, printr-o altă decizie, pronunţată tot la 30 noiembrie 2001, privind luarea în considerare de către Comisie a unor informaţii provenite de la terţi, Ombudsmanul s-a pronunţat în sensul lipsei unei astfel de analize. În plus, prin decizia din 11 iulie 2000, Ombudsmanul a făcut o observaţie critică în ce priveşte faptul că s-a permis de către Comisie trecerea unui termen excesiv înainte de a transmite motivaţia scrisă care a condus-o să se pronunţe, în 1993, în sensul ineligibilităţii reclamantei. În cele din urmă, în ce priveşte faptul că nu s-a luat o decizie oficială de către Comisie cu privire la cererile prezentate de către reclamantă în decembrie 1996 şi în septembrie 1997, Ombudsmanul a recomandat Comisiei, prin decizia din 19 iulie 2001, să se pronunţe cu privire la aceste cereri înainte de 31 octombrie 2001.12Pentru a se conforma recomandării Ombudsmanului, Comisia a trimis reclamantei o scrisoare cu data de 16 octombrie 2001, prin care refuza cele două proiecte prezentate în decembrie 1996 şi în septembrie 1997 ca urmare a ineligibilităţii reclamantei pentru cofinanţare.13La 15 decembrie 2001, reclamanta a formulat o acţiune împotriva scrisorii din 16 octombrie 2001. Prin hotărârea din 18 septembrie 2003, Internationaler Hilfsfonds/Comisia (T-321/01, Rec, p. II-3225), Tribunalul a anulat decizia Comisiei din 16 octombrie 2001 prin care aceasta refuza cererile de cofinanţare ale reclamantei din lunile decembrie 1996 şi septembrie 1997 şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.14Prin acţiunea sa, reclamanta solicitase şi restituirea de către pârâtă a cheltuielilor suportate în cursul procedurii în faţa Ombudsmanului. În hotărâre, Tribunalul a decis că acele cheltuieli aferente procedurilor desfăşurate în faţa Ombudsmanului nu pot fi considerate cheltuieli necesare în sensul articolului 91 litera (b) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, şi, ca urmare, nu sunt recuperabile.

<TI><P>Procedura în faţa Tribunalului şi ordonanţa atacată</P></TI>7Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 23 iulie 2004, IH a formulat o acţiune având ca obiect obligarea Comisiei la plata sumei de 54037 de euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material suportat, reprezentat de onorariile avocaţiale plătite în cadrul celor trei proceduri de plângere în faţa Ombudsmanului.8Prin ordonanţa atacată, Tribunalul a respins acţiunea IH ca vădit neîntemeiată.9Tribunalul a motivat această respingere, în esenţă, prin lipsa legăturii de cauzalitate între comportamentul instituţiei şi prejudiciul invocat, pentru că, pe de o parte, alegerea de a se adresa Ombudsmanului înainte de sesizarea Tribunalului a fost o alegere liberă din partea IH, iar, pe de altă parte, serviciile unui avocat nu erau necesare pentru desfăşurarea procedurilor în faţa Ombudsmanului.10În ordonanţa atacată, Tribunalul şi-a început mai întâi raţionamentul arătând că, prin instituţia Ombudsmanului, Tratatul CE a deschis cetăţenilor Uniunii o cale alternativă celei a acţiunii în faţa judecătorului comunitar în vederea apărării intereselor acestora. Această cale alternativă extrajudiciară îndeplineşte criterii specifice şi nu are în mod necesar acelaşi obiectiv ca şi o acţiune în justiţie. În plus, aceste două căi nu pot fi urmate în paralel într-adevăr, dacă plângerile prezentate Ombudsmanului nu întrerup termenul pentru formularea acţiunii aplicabil sesizării judecătorului comunitar, Ombudsmanul trebuie totuşi să pună capăt analizei sale şi să declare o plângere ca inadmisibilă în cazul în care cetăţeanul interesat a introdus simultan şi o acţiune în faţa judecătorului comunitar cu privire la aceleaşi fapte. Ca urmare, îi revine cetăţeanului să aprecieze care dintre cele două căi disponibile este susceptibilă să servească mai bine interesele sale.11Ulterior, Tribunalul a arătat că acele cheltuieli aferente procedurilor în faţa Ombudsmanului nu pot fi considerate necesare în sensul articolului 91 litera (b) din Regulamentul de procedură al Tribunalului şi, ca urmare, nu sunt recuperabile în temeiul acestei dispoziţii. Acesta a considerat că, în speţă, IH urmărea să acopere, prin intermediul unei acţiuni în despăgubiri, aceleaşi onorarii avocaţiale suportate în cadrul procedurilor desfăşurate în faţa Ombudsmanului şi că recunoaşterea unor astfel de cheltuieli cu titlu de prejudicii ar fi contrară jurisprudenţei Tribunalului privitoare la caracterul nerambursabil al respectivelor cheltuieli cu titlu de cheltuieli de judecată.12În acest context, Tribunalul a estimat că, spre deosebire de procedurile desfăşurate în faţa instanţelor comunitare, procedura introdusă în faţa Ombudsmanului este concepută astfel încât să nu fie necesare serviciile unui avocat. Ar fi suficient să se prezinte faptele în plângere, fără să fie necesară argumentarea în drept. În aceste circumstanţe, libera alegere a cetăţeanului de a fi reprezentat de un avocat în cadrul procedurii în faţa Ombudsmanului ar implica faptul că acesta trebuie să suporte personal cheltuielile.13În plus, Tribunalul a dedus din hotărârea Curţii din 9 martie 1978, Herpels/Comisia (54/77, Rec., p. 585, punctele 45-50), că faptul de a angaja un avocat înainte de sesizarea instanţelor comunitare reprezenta o alegere proprie a persoanelor interesate, care nu poate fi în niciun caz imputată instituţiei pârâte. În aceste condiţii, în drept, lipseşte orice legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu, respectiv onorariile avocaţiale plătite, şi acţiunea comunitară.14Pe de altă parte, Tribunalul a subliniat că IH era liber să se adreseze Ombudsmanului înainte de a sesiza Tribunalul15Ca urmare, Tribunalul a hotărât că onorariile avocaţiale suportate în faţa Ombudsmanului nu sunt rambursabile cu titlu de prejudicii în cadrul unei acţiuni în despăgubiri şi a decis respingerea acţiunii ca vădit neîntemeiată.<TI><P>Cu privire la cererea de redeschidere a procedurii orale</P></TI>16Prin scrisoarea primită de Curte la 12 aprilie 2007, în temeiul articolelor 61 şi 118 din Regulamentul de procedură al Curţii, IH a solicitat redeschiderea procedurii orale. Această cerere este motivată prin pretinsa inconsecvenţă a concluziilor avocatului general.17În această privinţă, din oficiu, la propunerea avocatului general sau la cererea părţilor, Curtea poate dispune redeschiderea procedurii orale, în conformitate cu articolul 61 din Regulamentul de procedură, în cazul în care consideră că nu este suficient de lămurită sau că trebuie să soluţioneze cauza în baza unui argument care nu a fost pus în discuţia părţilor (a se vedea ordonanţa din 4 februarie 2000, Emesa Sugar, C-17/98, Rec., p. I-665, punctul 18, şi hotărârea din 14 decembrie 2004, Swedish Match, C-210/03, Rec., p. I-11893, punctul 25).18Or, nu acesta este cazul din speţă. În realitate, pe de o parte, IH se mărgineşte, în esenţă, la a face observaţii asupra concluziilor avocatului general fără a invoca elemente de fapt sau dispoziţii legale pe care s-ar fi întemeiat acesta din urmă şi care nu au fost dezbătute între părţi. Pe de altă parte, Curtea consideră că dispune, în cazul de faţă, de toate elementele care îi sunt necesare pentru a se pronunţa. Ca urmare, nu este necesar să se dispună redeschiderea procedurii orale.<TI><P>Cu privire la recurs</P></TI>19Prin recurs, IH solicită Curţii anularea ordonanţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului sau obligarea Comisiei la plata sumei de 54037 de euro. De asemenea, IH solicită obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.20Comisia solicită respingerea recursului şi obligarea IH la plata cheltuielilor de judecată.21IH invocă trei motive care, fiind strâns legate, trebuie examinate împreună. Potrivit IH, în esenţă, Tribunalul a acordat un grad prea mare de intensitate legăturii de cauzalitate necesare pentru a angaja răspunderea extracontractuală a Comunităţii. Ca urmare, Tribunalul nu a verificat temeinicia argumentaţiei expuse de recurentă pentru a explica motivele materiale şi juridice care o obligaseră să recurgă la asistenţa unui avocat în procedurile de plângere pe care le desfăşurase.22Este adevărat, după cum a arătat IH în mod întemeiat, că faptul că aceste cheltuieli aferente procedurilor desfăşurate în faţa Ombudsmanului nu sunt rambursabile conform articolului 91 litera (b) din Regulamentul de procedură al Tribunalului este în principiu lipsit de pertinenţă pentru întrebarea dacă aceste cheltuieli sunt susceptibile de a face obiectul unei despăgubiri în temeiul articolului 288 al doilea paragraf CE. După cum a constatat şi Tribunalul în ordonanţa atacată, respectivul articol nu este aplicabil decât cheltuielilor de judecată ocazionate de procedura în faţa Tribunalului, cu excluderea fazei anterioare. Or, dreptul la restituirea unor cheltuieli de procedură şi dreptul la daune-interese sunt în principiu supuse unor condiţii diferite şi sunt independente unul de altul.23În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate necesară, este cert, de altfel, că atât Regulamentul de procedură al Curţii, cât şi cel al Tribunalului prevăd că nu sunt recuperabile cheltuielile de procedură suportate de părţi decât dacă sunt necesare în scopul procedurii. În schimb, legătura de cauzalitate necesară conform articolului 288 al doilea paragraf CE există din momentul în care prejudiciul este consecinţa directă a faptei ilicite în cauză (a se vedea în acest sens hotărârea din 4 octombrie 1979, Dumortier frères şi alţii/Consiliul, 64/76,113/76, 167/78, 239/78, 27/79, 28/79 şi 45/79, Rec., p. 3091, punctul 21, şi hotărârea din 30 ianuarie 1992, Finsider şi alţii/Comisia, C-363/88 şi C-364/88, Rec., p. I-359, punctul 25).24Fiind vorba despre o cerere de reparare a prejudiciului material pe care reclamantul pretindea că 1-a suportat ca urmare a cheltuielilor pe care le-a efectuat pentru a beneficia de consilierea unui avocat în etapa precontencioasă reglementată de articolul 90 din Statutul funcţionarilor, Curtea a constatat că, întrucât cuprinsul reclamaţiilor administrative introduse în sensul respectivei dispoziţii trebuie interpretat şi înţeles de administraţie cu toată diligenta pe care o datorează o organizaţie mare şi bine echipată justiţiabililor săi, inclusiv membrii personalului său, chiar dacă nu se poate interzice persoanelor interesate să îşi asigure, deja din această etapă, consiliere avocaţială, aceasta este alegerea lor proprie, care, ca urmare, nu poate fi imputată instituţiei respective. Astfel, lipseşte legătura de cauzalitate între pretinsul prejudiciu, respectiv onorariile avocaţiale, şi actul instituţiei vizate (a se vedea în acest sens hotărârea Herpels/Comisia, citată anterior, punctele 47-49).25La fel, trebuie să se facă distincţia între cheltuielile suportate în cadrul sesizării Ombudsmanului şi cele suportate cu ocazia procedurii contencioase.26Sesizarea Ombudsmanului permite, pe de o parte, să se identifice şi să se încerce eliminarea cazurilor de administrare defectuoasă, în numele interesului general, şi, pe de altă parte, poate permite evitarea unei acţiuni jurisdicţionale dacă Ombudsmanul reuşeşte să rezolve diferendul dintre autorul plângerii şi instituţia vizată.27Sesizarea Ombudsmanului rezultă din libera alegere a persoanelor interesate. Ca urmare, cheltuielile, efectuate astfel din proprie iniţiativă de către autorul plângerii, nu pot fi considerate un prejudiciu imputabil instituţiei respective.28Alta este situaţia în cazul cheltuielilor efectuate de un reclamant care a decis declanşarea unei proceduri jurisdicţionale care se finalizează, dacă este cazul printr-o decizie cu autoritate de lucru judecat, procedură prin care se recunosc drepturile reclamantului şi se obligă instituţia din cauză să suporte consecinţele.29Ca urmare, în drept, lipseşte orice legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu suportat de IH şi acţiunile Comisiei.30În consecinţă, prin acest motiv şi fără a comite nicio eroare de drept, Tribunalul a putut respinge cererea formulată de IH printr-o ordonanţă suficient de motivată în rest.31Această concluzie nu poate fi infirmată numai de împrejurarea, invocată de IH, că ordonanţa atacată a fost pronunţată fără a ţine cont de o hotărâre recentă a Tribunalului, prin care acesta a obligat Comisia la repararea unui prejudiciu care corespunde, între altele, cheltuielilor suportate de partea adversă în cadrul plângerilor în faţa Ombudsmanului (hotărârea din 17 martie 2005, AFCon Management Consultants şi alţii/Comisia, T-160/03, Rec., p. II-981, punctele 104-107).32Ca urmare, recursul trebuie să fie respins.<TI><P>Cu privire la cheltuielile de judecată</P></TI>33Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 118 din acelaşi regulament, partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. întrucât Comisia a solicitat obligarea IH la plata cheltuielilor de judecată, iar acesta a căzut în pretenţii, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară şi hotărăşte:

1)Respinge recursul.2)Obligă Internationaler Hilfsfonds eV la plata cheltuielilor de judecată.

Semnături