1.

Dreptul Uniunii permite autorității contractante, în contextul atribuirii anumitor contracte de achiziții publice în favoarea ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere economic sau a ofertei cu prețul cel mai scăzut, să respingă „ofertele anormal de scăzute” care nu sunt justificate în mod satisfăcător.

2.

Prin prezenta cerere de decizie preliminară se adresează diverse întrebări referitoare la un contract de achiziții publice încheiat pentru planificarea, dezvoltarea și gestionarea unui sistem de eliberare de cărți de identitate bulgare. Instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență:

–

în ce condiții și în ce măsură este obligată autoritatea contractantă să verifice existența unor oferte anormal de scăzute, în sensul Directivei 2009/81/CE ( 2 ) și al Directivei 2014/24/UE ( 3 );

–

în ce moment trebuie să se efectueze un control judiciar cu privire la aprecierea autorității contractante care respinge o ofertă anormal de scăzută și dacă această apreciere trebuie să fie motivată.

A.

Dreptul Uniunii

1.

Directiva 2014/24

3.

În considerentul (90) se arată:

4.

În considerentul (92) se afirmă:

5.

Articolul 56 („Principii generale”) prevede:

6.

Articolul 69 („Oferte anormal de scăzute”) prevede:

2.

Directiva 2009/81

7.

În considerentul (15) se arată:

8.

Considerentul (69) stabilește:

9.

Conform articolului 38 („Verificarea eligibilității și a selecției participanților și atribuirea contractelor”):

10.

Articolul 49 („Oferte anormal de scăzute”) subliniază:

11.

Articolul 55 („Domeniul de aplicare și disponibilitatea căilor de atac”) alineatul (2) prevede:

B.

Dreptul bulgar

12.

Articolul 72 din Zakon za obshtestvenite porachki (Legea privind contractele de achiziții publice), intitulat „Oferte anormal de scăzute”, prevede:

II.

Situația de fapt, litigiul și întrebările preliminare

13.

Ministerul Afacerilor Interne din Republica Bulgaria, în calitate de autoritate contractantă, a inițiat o procedură de cerere de ofertă care avea ca obiect „planificarea, dezvoltarea și gestionarea unui sistem de eliberare a documentelor de identitate bulgare din generația 2019” ( 4 ).

14.

În urma preselecției corespunzătoare, Veridos GmbH (denumită în continuare „Veridos”) și consorțiul Mühlbauer ID Services GmbH‑S&T (denumit în continuare „Mühlbauer”) au fost invitați să își depună ofertele.

15.

Contractul a fost atribuit în cele din urmă în favoarea Mühlbauer ( 5 ).

16.

Veridos a contestat atribuirea contractului în fața Komisia za zashtita na konkurentsiata (Autoritatea de concurență, Bulgaria), susținând că oferta câștigătoare era anormal de scăzută ( 6 ).

17.

Autoritatea de concurență a respins acțiunea formulată de Veridos prin decizia din 25 iunie 2020. În opinia sa, articolul 72 din Legea privind contractele de achiziții publice nu era aplicabil, deoarece, având în vedere că s‑au depus doar două oferte, nu se putea calcula valoarea medie prevăzută de dispoziția respectivă pentru a determina dacă una dintre ele era anormal de scăzută.

18.

Veridos a atacat decizia din 25 iunie 2020 la Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria), care adresează Curții următoarele întrebări preliminare:

III.

Procedura în fața Curții

19.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 8 decembrie 2020.

20.

La 1 februarie 2021, președintele Curții a dispus respingerea cererii de judecare a trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate.

21.

Au formulat observații Veridos, Mühlbauer, guvernele austriac, bulgar, ceh și francez, precum și Comisia Europeană.

22.

S‑a considerat că nu este necesar să se organizeze o ședință.

IV.

Analiză

A.

Observații prealabile

23.

În prezenta cauză, este aplicabilă Directiva 2009/81, deoarece este vorba despre un contract de achiziții publice care are ca obiect eliberarea de documente de identitate în „domeniile apărării și securității” ( 7 ). Astfel cum se arată în decizia de trimitere, autoritatea contractantă a publicat anunțul de participare la procedura de achiziții publice pentru contractul unic chiar în conformitate cu această directivă ( 8 ).

24.

Totuși, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la articolele relevante din Directiva 2009/81 și din Directiva 2014/24. Aceasta își justifică modalitatea de acțiune prin raportare la „conținutul identic și funcția analoagă a dispozițiilor relevante ale celor două directive” ( 9 ). Nu există inconveniente în ceea ce privește abordarea respectivă, deoarece dispozițiile celor două directive a căror interpretare se solicită sunt în esență identice, astfel încât răspunsul Curții se aplică în mod egal în privința fiecăreia dintre acestea ( 10 ).

25.

În aceeași ordine de idei, chiar dacă se referă la dispoziții analoage din alte directive privind achizițiile publice decât cele două menționate anterior, jurisprudența Curții în această materie poate fi extrapolată la prezenta cauză, astfel cum vom explica în continuare.

26.

Având în vedere conținutul lor, întrebările adresate de instanța de trimitere pot fi grupate în două seturi:

–

prin intermediul primelor trei se solicită să se stabilească dacă autoritatea contractantă este obligată să verifice existența unor oferte anormal de scăzute și, în caz afirmativ, în ce condiții și în ce măsură;

–

a patra și a cincea întrebare se referă la motivarea pe care trebuie să o realizeze autoritatea contractantă cu privire la inexistența unei oferte anormal de scăzute și la controlul jurisdicțional al acestei aprecieri.

B.

Obligația de a verifica existența unor oferte anormal de scăzute (prima, a doua și a treia întrebare preliminară)

27.

Potrivit instanței de trimitere, litigiul vizează exclusiv competența exercitată de legiuitorul național atunci când a stabilit, la articolul 72 alineatul (1) din Legea privind contractele de achiziții publice, criteriul pentru aprecierea ofertelor anormal de scăzute ( 11 ).

28.

Dacă înțelegem corect raționamentul instanței de trimitere, din interpretarea pe care o dă dispoziției naționale pare să rezulte că singurul criteriu pentru a califica o ofertă ca fiind „anormal de scăzută” este ca ea să fie cu 20 % mai mică decât media ofertelor depuse de ceilalți ofertanți. Dacă acest criteriu ar fi inaplicabil, ca urmare a primii a doar două oferte, autoritatea contractantă nu ar putea aprecia caracterul anormal al niciuneia dintre ele ( 12 ).

29.

Înainte de a analiza dacă dispoziția națională astfel interpretată ( 13 ) este conformă cu Directivele 2009/81 și 2014/24 (în special cu articolul 49 din prima și cu articolul 69 din cea de a doua), reamintim că:

–

articolul 49 din Directiva 2009/81 impune autorității contractante obligația de a asigura și de a evalua caracterul serios al ofertelor. În cazul în care consideră că o ofertă este anormal de scăzută în raport cu prestația, aceasta va solicita în scris detaliile privind elementele ofertei pe care le consideră relevante;

–

în conformitate cu articolul 69 din Directiva 2014/24, autoritățile contractante „solicită operatorilor economici să explice prețul sau costurile propuse în ofertă, în cazul în care ofertele par a fi anormal de scăzute în raport cu lucrările, produsele sau serviciile respective”.

30.

Aceste dispoziții trebuie lecturate în lumina jurisprudenței Curții, astfel cum am menționat anterior, deoarece legiuitorul Uniunii nu a definit în cuprinsul lor noțiunea de ofertă anormal de scăzută și nici nu a prevăzut o metodă specifică de calcul al unui prag de anormalitate ( 14 ). După cum am arătat, acesta este motivul pentru care este importantă interpretarea efectuată de jurisprudență, care, de‑a lungul timpului, a avut o continuitate notabilă în acest domeniu ( 15 ).

31.

Curtea a statuat:

–

în ceea ce privește Directiva 92/50, că „revine […] statelor membre și în special autorităților contractante să stabilească modul de calcul al unui prag de anomalie care constituie o «ofertă anormal de scăzută»[…]” ( 16 );

–

în ceea ce privește Directiva 93/37, autoritatea contractantă nu se poate sustrage de la obligația de a „identifica ofertele suspecte” și, în cazul în care acestea există, de a recurge la procedura de verificare (în contradictoriu) corespunzătoare ( 17 );

–

în ceea ce privește Directiva 2004/18 ( 18 ), că „[…] legiuitorul Uniunii a înțeles să oblige autoritatea contractantă să verifice elementele ofertelor care prezintă un caracter anormal de scăzut impunându‑i în acest scop obligația de a solicita candidaților să furnizeze dovezile necesare pentru a demonstra că aceste oferte sunt serioase” ( 19 ).

32.

În ceea ce privește articolul 69 din Directiva 2014/24, Curtea a confirmat că:

–

în cazul în care o ofertă pare anormal de scăzută, autoritățile contractante solicită ofertantului să explice prețul sau costurile propuse în ofertă, aceste explicații putând, printre altele, să privească elementele prevăzute la alineatul (2) al articolului menționat ( 20 );

–

autoritatea contractantă trebuie să evalueze informațiile furnizate consultând ofertantul și nu poate respinge o asemenea ofertă decât dacă elementele de probă furnizate nu explică în mod satisfăcător nivelul scăzut al prețului sau al costurilor propuse ( 21 ).

33.

În definitiv, dreptul Uniunii impune, în orice caz, autorităților contractante obligația de a verifica dacă vreuna dintre ofertele depuse pare prima facie anormal de scăzută.

34.

În acest scop, este irelevant că este imposibilă aplicarea „unui criteriu de evaluare a unei oferte anormal de scăzute stabilit de legea națională” și că nu s‑a publicat în prealabil un alt criteriu ales de autoritatea contractantă. Aceasta din urmă, astfel cum am arătat, are obligația de a verifica dacă există suspiciuni în sensul că oferta (toate ofertele) nu este serioasă.

35.

De asemenea, este irelevant că la procedura de achiziții publice au participat doar doi candidați: fiecare dintre cele două oferte va trebui să fie supusă controlului autorității contractante, care va evalua eventualul caracter suspect al acestora.

36.

În principiu, astfel cum am explicat anterior, este de competența statelor membre și a autorităților contractante să stabilească modalitatea de determinare a unui prag de anomalie care indică o „ofertă anormal de scăzută”. În orice caz, dreptul Uniunii oferă orientări pentru a preciza obiectul clarificărilor care pot fi solicitate unui ofertant care depune o ofertă suspectă ( 22 ).

37.

Guvernul bulgar susține că identificarea ofertelor anormal de scăzute se poate realiza doar pe bază de calcule aritmetice, precum cel prevăzut de legislația națională. Potrivit guvernului bulgar, această soluție garantează un nivel de obiectivitate care nu poate fi asigurat dacă identificarea ofertelor suspecte se bazează pe aprecierea subiectivă a autorității contractante ( 23 ).

38.

Nu suntem de acord cu acest argument. Autoritatea contractantă trebuie să identifice ofertele aparent suspecte (care, pentru acest motiv, sunt supuse procedurii de verificare în contradictoriu) în lumina tuturor caracteristicilor obiectului procedurii de cerere de ofertă. Comparația cu celelalte oferte concurente, oricât de utilă ar fi în anumite situații pentru a detecta anomalii, nu poate fi singurul criteriu utilizat de autoritatea contractantă. Examinarea tuturor elementelor sale, în mod separat, îi va permite să aprecieze dacă, în pofida aparențelor și a distanței față de prețurile celorlalți ofertanți din cadrul procedurii ( 24 ), oferta suspectă este suficient de serioasă.

39.

În plus, Curtea a statuat deja că utilizarea unui simplu criteriu matematic poate fi contrară dezvoltării unei concurențe efective în domeniul achizițiilor publice. Această situație s‑a regăsit în Hotărârile Fratelli Costanzo și Lombardini și Mantovani:

–

în prima hotărâre, norma italiană considera anormale și excludea din procedura de achiziții „ofertele care conțin o reducere cu un procent mai mare decât media procentelor din ofertele acceptate, majorată cu un procent care va trebui indicat în anunțul de participare”. Conform anunțului, ofertele care nu depășeau suma estimată cu cel puțin 9,48 % erau excluse în mod automat ( 25 );

–

în cea de a doua hotărâre, procentul care dădea naștere obligației autorității contractante de a supune oferta anormală procedurii de verificare era stabilit la o „medie egală cu media aritmetică a procentajelor de reducere ale tuturor ofertelor acceptate, majorată cu diferența aritmetică medie a procentajelor de reducere care depășesc media respectivă” ( 26 ).

40.

Or, Curtea a statuat că „un criteriu matematic în temeiul căruia ofertele care sunt cu 10 % mai mici decât creșterea medie, în raport cu valoarea estimată a proiectului, dintre toate ofertele acceptate, sunt considerate anormal de scăzute și, prin urmare, sunt excluse din procedura de atribuire privează ofertanții care au depus oferte deosebit de scăzute de posibilitatea de a dovedi caracterul serios al acestora, astfel încât aplicarea unui asemenea criteriu este contrară obiectivului Directivei 71/305, care este acela de a promova dezvoltarea unei concurențe efective în domeniul achizițiilor publice” ( 27 ).

41.

Plecând de la aceste premise, se poate concluziona că o normă națională în temeiul căreia singurul criteriu pentru a evalua dacă o ofertă este anormal de scăzută este ca valoarea acesteia să fie cu 20 % mai mică decât media ofertelor celorlalți ofertanți nu este conformă cu dreptul Uniunii.

42.

Obligația de a verifica seriozitatea tuturor ofertelor concurente are scopul de a asigura respectarea principiilor de transparență, de nediscriminare și de egalitate de tratament, în conformitate cu care trebuie să se desfășoare procedura de atribuire a contractelor de achiziții publice ( 28 ).

43.

Acest obiectiv ar fi subminat în cazul în care normele naționale ar trebui să limiteze la parametri pur procentuali (în raport cu celelalte oferte concurente) situațiile în care o ofertă poate fi calificată drept „anormal de scăzută”, încălcând astfel dispozițiile articolului 49 din Directiva 2009/81 și ale articolului 69 din Directiva 2014/24.

C.

Motivarea și controlul judiciar al aprecierii autorității contractante cu privire la existența unei oferte anormal de scăzute (a patra și a cincea întrebare preliminară)

44.

Articolul 55 alineatul (2) din Directiva 2009/81 consacră dreptul de a formula o cale de atac împotriva deciziilor adoptate de autoritatea contractantă ( 29 ). Această dispoziție se aliniază la regimul Directivei 89/665/CE ( 30 ) și, astfel cum subliniază Comisia, asigură respectarea drepturilor prevăzute la articolul 47 din cartă ( 31 ).

45.

În general și în conformitate cu articolul 55 alineatul (4) din Directiva 2009/81, statele membre sunt obligate să asigure „accesul la căile de atac […] cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare”.

46.

În ceea ce privește ofertele anormal de scăzute, răspunsul la al doilea set de întrebări trebuie dat dintr‑o dublă perspectivă:

–

în primul rând, în funcție de natura expresă sau implicită a deciziei autorității contractante cu privire la seriozitatea uneia dintre ofertele concurente;

–

în al doilea rând, în funcție de controlul jurisdicțional al evaluării autorității contractante.

1.

Caracterul (și eventuala motivare) a deciziei autorității contractante

47.

Atunci când se referă la ofertele anormal de scăzute, articolul 49 din Directiva 2009/81 nu impune autorității contractante o obligație nediferențiată de a se pronunța în mod explicit cu privire la această calitate a ofertei respective.

48.

Dimpotrivă, această obligație se stabilește în cazul în care, „pentru un anumit contract”, autoritatea contractantă consideră că sunt prezentate „oferte” care par „anormal de scăzute în raport cu obiectul contractului”.

49.

Astfel cum am subliniat anterior, obligația care îi revine „autorității contractante, în primul rând, [este de a] identifica ofertele suspecte” ( 32 ) în lumina tuturor caracteristicilor obiectului procedurii de cerere de ofertă și, dacă este cazul, a raportului pe care îl are fiecare dintre ele cu celelalte.

50.

În cazul în care autoritatea contractantă consideră că niciuna dintre ofertele astfel evaluate nu este anormal de scăzută, nu este obligată să facă o declarație ad‑hoc cu privire la acest aspect. Împărtășim opinia Mühlbauer și a guvernului francez în această privință: simpla acceptare a unei oferte de către autoritatea contractantă indică în mod implicit convingerea sa că oferta nu este anormal de scăzută.

51.

O declarație ad‑hoc este necesară numai în cazul în care, după ce a constatat că este posibil ca o ofertă să fie anormal de scăzută, autoritatea contractantă i‑a dat ofertantului [în conformitate cu articolul 49 alineatul (1) din Directiva 2009/81] posibilitatea de a‑și demonstra seriozitatea, solicitându‑i detaliile pe care le consideră relevante.

52.

După încheierea procedurii în contradictoriu, potrivit jurisprudenței Curții, autoritatea contractantă va trebui să determine „relevanța explicațiilor furnizate de părțile interesate” pentru a adopta „decizia de a accepta sau de a respinge […] ofertele” care păreau inițial suspecte ( 33 ). O astfel de decizie trebuie, desigur, să fie suficient motivată.

53.

Prin urmare, în cazul în care există suspiciunea că o ofertă este anormal de scăzută, autoritatea contractantă trebuie să decidă, prin intermediul procedurii de verificare în contradictoriu corespunzătoare, dacă acceptă sau dacă respinge oferta. Acționând astfel, pentru a respecta drepturile persoanei în cauză, opțiunea sa trebuie să se reflecte într‑o decizie motivată ( 34 ).

54.

Acest lucru rezultă din articolul 35 din Directiva 2009/81, care prevede că autoritatea contractantă informează „în cel mai scurt timp candidații și ofertanții cu privire la deciziile luate în ceea ce privește atribuirea unui contract”.

55.

Dimpotrivă, în cazul în care autoritatea contractantă consideră prima facie că niciuna dintre oferte nu ar putea fi anormal de scăzută, nu se va iniția o procedură de verificare în contradictoriu și nu se va adopta o decizie explicită în această privință.

56.

În acest context, decizia prin care se pune capăt procedurii de atribuire va include în mod implicit decizia de a nu considera niciuna dintre ofertele depuse ca fiind anormal de scăzută. Această din urmă decizie nu este motivată prin altceva decât prin absența indiciilor care ar fi făcut necesară examinarea in concreto a unei oferte suspecte.

2.

Controlul judiciar al deciziei privind caracterul anormal de scăzut al unei oferte

57.

Pentru a determina modalitatea de efectuare a controlului judiciar obligatoriu al deciziei autorității contractante, trebuie să se facă o distincție între cele două ipoteze descrise anterior: fie autoritatea contractantă s‑a pronunțat în mod explicit cu privire la suspiciunile ridicate de o anumită ofertă, fie s‑a pronunțat în mod implicit prin faptul că a pus capăt procedurii de achiziții publice fără să își exprime vreo îndoială cu privire la seriozitatea ofertei respective sau a altor oferte.

58.

Chiar dacă Directiva 2009/81 este direct aplicabilă, vom face trimitere la jurisprudența Curții cu privire la Directiva 89/665 ( 35 ), deoarece, astfel cum am menționat anterior, cele două directive conțin un regim similar în ceea ce privește introducerea căilor de atac.

59.

Controlul la care se referă clauza generală prevăzută la articolul 1 alineatul (1) ultimul paragraf din Directiva 89/665 vizează toate deciziile autorității contractante care aplică dreptul Uniunii în acest domeniu ( 36 ).

60.

Printre deciziile autorității contractante care pot fi supuse controlului figurează, în mod logic, cele prin care se decide atribuirea contractului prin alegerea uneia dintre oferte, dar și cele de altă natură (de exemplu cele care adoptă sau resping măsuri provizorii) care afectează situația juridică a persoanelor respective ( 37 ).

61.

Directiva 89/665 nu a „stabilit în mod formal momentul de la care există posibilitatea de a formula o cale de atac prevăzută la articolul 1 alineatul (1)” ( 38 ). Ceea ce impune Curtea este să se garanteze că deciziile autorităților contractante pot fi atacate în mod eficient și în special cât mai rapid ( 39 ).

62.

Legiuitorul Uniunii a încredințat statelor membre funcția de a stabili „reglementări detaliate” privind procedurile care vizează căile de atac împotriva deciziilor autorităților contractante [articolul 1 alineatul (3) din Directiva 89/665] ( 40 ).

63.

Prin urmare, statele membre pot, în principiu, să reglementeze căile de atac formulate împotriva deciziilor autorității contractante oferind posibilitatea introducerii acestora atât împreună cu calea de atac principală, cât și separat. Directiva 89/665 nu impune și nici nu exclude niciunul dintre cele două mecanisme.

64.

În cazul în care statele membre, în temeiul autonomiei lor procedurale, optează pentru o cale de atac mixtă, ele trebuie să o pună în aplicare fără a aduce atingere obiectivelor Directivei 89/665 în ceea ce privește eficacitatea și celeritatea obligatorii. Ele trebuie să ia de asemenea în considerare că:

–

directiva „nu autorizează statele membre să condiționeze exercitarea dreptului la o cale de atac de faptul că procedura de achiziții publice în discuție a ajuns în mod formal într‑un anumit stadiu” ( 41 );

–

în funcție de caracteristicile sale, o reglementare națională care „impune, indiferent de situație, ca ofertantul să aștepte decizia de atribuire a contractului în discuție înainte de a putea introduce o cale de atac împotriva admiterii unui alt ofertant încalcă dispozițiile Directivei 89/665” ( 42 ).

65.

Cu toate acestea, nu trebuie să se ignore că protecția principiului securității juridice „ar fi compromisă în cazul în care candidații și ofertanții ar putea să invoce în orice moment al procedurii de atribuire încălcări ale normelor de atribuire a contractelor, obligând astfel autoritatea contractantă să reia întreaga procedură pentru a îndrepta aceste încălcări” ( 43 ).

66.

Jurisprudența stabilită în această din urmă hotărâre este în consonanță cu jurisprudența Curții în contextul acțiunii în anulare prevăzute la articolul 263 TFUE.

67.

Astfel cum a amintit guvernul francez, nu sunt susceptibile să facă obiectul unei acțiuni în anulare decât măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia ( 44 ).

68.

Fiind vorba despre acte sau decizii care sunt elaborate în mai multe etape, sunt atacabile măsurile care stabilesc definitiv poziția organului decizional „la sfârșitul unei proceduri administrative și care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii […] cu excluderea măsurilor intermediare al căror obiectiv este pregătirea deciziei finale […]” ( 45 ).

69.

Potrivit Curții, în sensul articolului 1 alineatul (1) al patrulea paragraf din Directiva 89/665, noțiunea de „decizii luate de autoritățile contractante” trebuie interpretată în sens larg, deoarece modul de redactare a dispoziției respective – care „se referă în mod general la deciziile unei autorități contractante fără a distinge între aceste decizii în funcție de conținutul sau de momentul adoptării lor și nu prevede nicio restricție în ceea ce privește natura și conținutul deciziilor vizate” – „presupune ca orice decizie a unei autorități contractante care intră sub incidența normelor Uniunii în domeniul achizițiilor publice și care le poate încălca să fie supusă controlului jurisdicțional” ( 46 ).

70.

Această interpretare a deciziilor supuse căilor de atac a determinat Curtea să considere ca atare o decizie prin care un operator economic este admis să participe la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice ( 47 ).

71.

Totuși, caracterul larg al acestei interpretări ( 48 ) s‑a limitat la deciziile de admitere adoptate în mod efectiv de autoritatea contractantă. Cu alte cuvinte, la deciziile care implică un act de voință prin care autoritatea contractantă își asumă o poziție, atunci când o normă o obligă să ia o decizie.

72.

Astfel cum am menționat, trebuie să se facă distincția între:

–

deciziile prin care autoritatea contractantă se pronunță în mod explicit cu privire la suspiciunile pe care le‑ar fi putut trezi o anumită ofertă, punând capăt unei proceduri de verificare în contradictoriu pentru a stabili dacă aceasta este sau nu anormal de scăzută. În opinia noastră, această decizie afectează, în oricare dintre cele două variante posibile, interesele ofertanților, în special ale ofertantului a cărui ofertă este respinsă pentru motivul că este anormal de scăzută. Modificarea situației sale în cadrul procedurii de cerere de ofertă, precum și autonomia procedurii în cadrul căreia autoritatea contractantă a adoptat decizia pledează în favoarea calificării acestei decizii ca fiind una definitivă, care poate fi supusă controlului jurisdicțional de la momentul la care este adoptată;

–

deciziile implicite ale autorității contractante care, în lipsa îndoielilor privind caracterul serios al ofertelor, sunt incluse în decizia de atribuire a contractului. Acestea trebuie să fie contestate în instanță prin intermediul căii de atac corespunzătoare împotriva deciziei finale respective.

73.

În ceea ce privește prezentul litigiu, din informațiile disponibile rezultă clar că autoritatea contractantă nu a avut îndoieli care să o facă să suspecteze că o ofertă era anormal de scăzută. Prin urmare, aceasta a considerat că nu este obligată să inițieze procedura de verificare corespunzătoare.

74.

Acționând în acest mod, autoritatea contractantă nu a adoptat nicio decizie în privința căreia Directiva 2009/81 să prevadă posibilitatea introducerii unei căi de atac în mod separat și la momentul respectiv. Astfel cum am arătat, articolul 49 din această directivă nu obliga autoritatea contractantă să decidă în mod expres cu privire la caracterul anormal de scăzut al tuturor ofertelor, ci doar să urmeze o anumită procedură înainte de a respinge o ofertă pe care o „considera” anormal de scăzută.

75.

Astfel cum susține guvernul francez, articolul respectiv și, în paralel, articolul 69 din Directiva 2014/24 coroborat cu articolul 47 din cartă implică doar faptul că, pentru a contesta decizia de atribuire a unui contract, ofertantul care nu a fost selectat va putea să invoce caracterul anormal de scăzut al ofertei selectate ( 49 ).

V.

Concluzie

76.

În lumina considerațiilor anterioare, propunem Curții să răspundă Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria) după cum urmează: