T-289/0162001A02890009.000116941178087THOTĂRÂREA DIN 24.5.2007 — CAUZA T-289/01DUALES SYSTEM DEUTSCHLAND/COMISIA<TI><P><HT TYPE="UC">Hotărârea Tribunalului</HT> (Camera întâi)</P><P><DATE ISO="20070524">24 mai 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR"><P>Limba de procedură: germana.</P></NOTE></P></TI>În cauza T-289/01,
Der Grüne Punkt — Duales System Deutschland GmbH, fostă Der Grüne Punkt — Duales System Deutschland AG, cu sediul în Köln (Germania), reprezentată de W. Deselaers, B. Meyring şi E. Wagner, avocats,
reclamantă,împotrivaComisiei Comunităţilor Europene, reprezentată iniţial de domnul S. Rating, ulterior de domnul P. Oliver, de doamna H. Gading şi de domnul M. Schneider şi în final de domnii W. Mölls şi R. Sauer, în calitate de agenţi,
pârâtă,susţinută de
Landbell AG für Rückhol-Systeme, cu sediul în Mainz (Germania), reprezentată de A. Rinne şi A. Walz, avocats,
intervenientă,având ca obiect anularea articolului 3 din Decizia 2001/837/CE a Comisiei din 17 septembrie 2001, în cadrul unei proceduri iniţiate în temeiul articolului 81 din Tratatul CE şi al articolului 53 din Acordul privind SEE (cauzele COMP/34493 — DSD, COMP/37366 — Hofmann + DSD, COMP/37299 — Edelhoff + DSD, COMP/37291 — Rechmann + DSD, COMP/37288 — ARGE şi alte cinci întreprinderi + DSD, COMP/37287 — AWG şi alte cinci întreprinderi + DSD, COMP/37526 - Feldhaus + DSD, COMP/37254 - Nehlsen + DSD, COMP/37252 — Schönmakers + DSD, COMP/37250 — Altvater + DSD, COMP/37246 — DASS + DSD, COMP/37245 — Scheele + DSD, COMP/37244 — SAK + DSD, COMP/37243 — Fischer + DSD, COMP/37242 — Trienekens + DSD, COMP/37267 — Interseroh + DSD) (JO L 319, p. 1), sau anularea, în subsidiar, a acestei decizii în întregime şi anularea angajamentului reclamantei reprodus în considerentul (72) al acestei decizii,
TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ AL COMUNITĂŢILOR EUROPENE(Camera întâi),
compus din domnul R. Garcia-Valdecasas, preşedinte, domnul J. D. Cooke şi doamna I. Labucka, judecători,
grefier: doamna K. Andová, administrator,
având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 11 şi 12 iulie 2006,pronunţă prezenta
<TI><P>Hotărâre</P></TI><TI><P>Cadrul juridic</P></TI><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Decret privind prevenirea producerii de deşeuri de ambalaje</TXT></NP></TI>1La 12 iunie 1991, guvernul german a adoptat Verordnung über die Vermeidung von Verpackungsabfällen [decret privind prevenirea producerii de deşeuri de ambalaje (BGBl. 1991 I, p. 1234)], a cărui versiune revizuită - aplicabilă în prezenta cauză - a intrat în vigoare la 28 august 1998 (denumit în continuare decretul sau decretul privind ambalajele). Acest decret are ca obiect prevenirea şi diminuarea repercusiunilor asupra mediului ale deşeurilor de ambalaje. în acest scop, decretul obligă producătorii şi distribuitorii să recupereze şi să valorifice ambalajele de vânzare uzate, în afara sistemului public de eliminare a deşeurilor.2Potrivit articolului 3 alineatul (1) din decret, ambalajele de vânzare (denumite în continuare ambalajele) sunt acelea care ambalează, la punctele de vânzare, un articol destinat consumatorului final. Este vorba, de asemenea, de ambalaje utilizate de comercianţi, de restaurante şi de alţi prestatori de servicii cu scopul de a permite sau de a facilita livrarea produselor către consumatorul final (ambalaje de serviciu), precum şi de vesela şi tacâmurile de unică folosinţă.3La articolul 3 alineatul (7) din decret, producătorul este definit ca fiind orice persoană care produce ambalaje, materiale pentru ambalaje sau produse care permit fabricarea directă a ambalajelor, precum şi orice persoană care introduce ambalaje pe teritoriul german. în privinţa distribuitorului, articolul 3 alineatul (8) din decret prevede că este vorba despre orice persoană care pune în circulaţie ambalaje, materiale pentru ambalaje sau produse care permit fabricarea directă a ambalajelor ori mărfuri ambalate, indiferent de nivelul circuitului de distribuţie. Societăţile de vânzare prin corespondenţă constituie, de asemenea, distribuitori în sensul decretului. În sfârşit, consumatorul final este definit în principal la articolul 3 alineatul (10) din decret ca fiind orice persoană care nu mai revinde marfa în forma în care aceasta i-a fost livrată.4Producătorii şi distribuitorii de ambalaje îşi pot îndeplini în două moduri obligaţia de preluare şi de recuperare care le este impusă prin decret.5Pe de o parte, conform articolului 6 alineatele (1) şi (2) din decret, producătorii şi distribuitorii trebuie să preia în mod gratuit ambalajele utilizate de consumatorii finali, la punctul de vânzare sau în proximitatea acestuia, şi să le supună unei recuperări (denumit în continuare sistemul individual). Obligaţia de preluare a unui distribuitor se limitează la tipurile, formele şi mărimile de ambalaje, precum şi la produsele ambalate care fac parte din gama sa de produse. Pentru distribuitorii care dispun de suprafeţe de vânzare mai mici de 200 m2, obligaţia de preluare este limitată la ambalajele produselor ce poartă mărcile vândute de distribuitor [articolul 6 alineatul (1) a patra şi a cincea teză din decret]. Potrivit articolului 6 alineatul (1) a treia teză din decret, în cadrul unui sistem individual, distribuitorul trebuie să semnaleze consumatorului final posibilitatea de restituire a ambalajului prin panouri uşor de recunoscut şi lizibile.6Pe de altă parte, potrivit articolului 6 alineatul (3) prima teză din decret, producătorii şi distribuitorii se pot afilia la un sistem care asigură o colectare regulată, pentru întregul teritoriu de desfacere al distribuitorului, a ambalajelor de vânzare uzate de la consumatorul final sau din proximitatea domiciliului acestuia, cu scopul de a le supune unei recuperări (denumit în continuare sistemul colectiv). Producătorii şi distribuitorii care aderă la un sistem colectiv sunt exoneraţi de obligaţiile de preluare şi de recuperare pentru toate ambalajele acoperite de acest sistem. Potrivit punctului 4 alineatul (2) a doua teză din anexa I la articolul 6 din decret, producătorii şi distribuitorii trebuie să evidenţieze participarea lor la un sistem colectiv prin etichetare sau prin orice alt mijloc adecvat. Astfel, aceştia pot menţiona participarea lor pe ambalaje sau pot utiliza alte măsuri, cum ar fi, de exemplu, o informare a clientelei la locul de vânzare sau o notă ataşată ambalajului.7Potrivit articolului 6 alineatul (3) a unsprezecea teză din decret, sistemele colective trebuie să fie agreate de autorităţile competente ale landurilor în cauză. Pentru a fi agreate, aceste sisteme trebuie, în special, să aibă un grad de acoperire care să cuprindă teritoriul cel puţin al unui land, să realizeze colectări regulate în proximitatea domiciliului consumatorilor şi să fi semnat acorduri cu colectivităţile locale însărcinate cu gestiunea deşeurilor. Orice întreprindere care îndeplineşte aceste condiţii într-un land poate organiza acolo un sistem colectiv agreat.8Începând cu 1 ianuarie 2000, sistemele individuale şi sistemele colective sunt obligate să respecte aceleaşi rate de recuperare. Aceste rate, care figurează în anexa I la decret, variază în funcţie de materialul din care este fabricat ambalajul, Îndeplinirea obligaţiilor de preluare şi de recuperare este garantată, în cazul sistemului individual, prin atestări eliberate de experţi independenţi şi, în cazul sistemului colectiv, prin furnizarea de date verificabile asupra cantităţilor de ambalaje colectate şi recuperate.9Pe de altă parte, articolul 6 alineatul (1) a noua teză din decret indică faptul că, dacă un distribuitor nu îşi îndeplineşte obligaţia de preluare şi de recuperare prin intermediul sistemului individual, trebuie să facă acest lucru prin intermediul unui sistem colectiv.10În această privinţă, în observaţiile din 24 mai 2000, comunicate Comisiei în cadrul procedurii administrative (denumite în continuare observaţiile autorităţilor germane), autorităţile germane au indicat faptul că decretul privind ambalajele permitea unui distribuitor să combine preluarea în proximitatea spaţiului comercial, în cadrul unui sistem individual, şi colectarea din proximitatea consumatorului final, în cadrul unui sistem colectiv, prin participarea la sistemul colectiv doar pentru o parte din ambalajele puse în circulaţie pe piaţă de acesta.11În cadrul observaţiilor autorităţilor germane, a fost, de asemenea, indicat faptul că, dacă distribuitorul alegea să participe la un sistem colectiv pentru totalitatea ambalajelor pe care le comercializa, acesta nu mai era supus obligaţiilor prevăzute la articolul 6 alineatele (1) şi (2), ceea ce însemna că o soluţie de eliminare individuală a posteriori nu era posibilă. în schimb, dacă distribuitorul alegea să participe de la început la un sistem individual, o participare ulterioară la un sistem colectiv era posibilă dacă rata de recuperare nu era atinsă în cadrul eliminării individuale.<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Sistem colectiv al Der Grüne Punkt — Duales System Deutschland GmbH, contract de utilizare a logoului şi contract de servicii</TXT></NP></TI>12Începând din 1991, Der Grüne Punkt — Duales System Deutschland GmbH (denumită în continuare reclamanta sau DSD) este singura societate care operează un sistem colectiv pe întreg teritoriul german (denumit în continuare sistemul DSD). în acest scop, DSD a obţinut aprobarea autorităţilor competente ale tuturor landurilor în anul 1993.13Pentru a recurge la sistemul DSD, producătorii şi distribuitorii trebuie să semneze cu DSD un contract care să le confere dreptul de a utiliza logoul Der Grüne Punkt, care corespunde mărcii colective Der Grüne Punkt, al cărei titular este DSD. în schimb, producătorii şi distribuitorii în cauză plătesc o redevenţă către DSD. Contractul de utilizare a logoului face obiectul Deciziei 2001/463/CE a Comisiei din 20 aprilie 2001 privind o procedură de aplicare a articolului 82 [CE] (cauza COMP D3/34493 — DSD) (JO L 166, p. 1). Această decizie face obiectul acţiunii în anulare introduse de reclamantă în cauza T-151/01, DSD/Comisia.14În cadrul sistemului DSD, reclamanta nu colectează şi nu recuperează ea însăşi ambalajele uzate care poartă logoul Der Grüne Punkt, ci subcontractează acest serviciu unor întreprinderi de colectare. Raporturile dintre DSD şi aceste întreprinderi sunt reglementate printr-un contract-tip, modificat în mai multe rânduri, care are ca obiect crearea şi operarea unui sistem de colectare şi de triere a ambalajelor (denumit în continuare contractul de servicii). Odată triate, aceste materiale sunt transportate la un centru de reciclare pentru a fi recuperate.<TI><P>Situaţia de fapt</P></TI>15La 2 septembrie 1992, DSD a notificat Comisiei, pe lângă statutul său, un anumit număr de acorduri, printre care contractul de servicii - singurul acord care este relevant pentru prezenta cauză -, cu scopul de a obţine o atestare negativă sau, în lipsa acesteia, o decizie de exceptare.16La 27 martie 1997, Comisia a publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JO C 100, p. 4), comunicarea solicitată la articolul 19 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] şi [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediţie specială, 08/voL 1, p. 3), în care aceasta anunţa intenţia sa de a se pronunţa în favoarea acordurilor notificate.17În această comunicare, Comisia arăta, în special, că DSD îşi asumase o serie de angajamente faţă de aceasta, printre care acela de a nu obliga întreprinderile de colectare să lucreze în exclusivitate pentru DSD şi angajamentul de a nu constrânge aceste întreprinderi să utilizeze containerele sau alte instalaţii de colectare exclusiv în scopul executării contractului de servicii. DSD precizase totuşi că cel de-al doilea angajament nu se aplica atunci când utilizarea containerelor şi a instalaţiilor de colectare de către terţi era incompatibilă cu exceptarea acordată de autorităţi, când decretul privind ambalajele sau alte texte conţineau prevederi contrare ori când această utilizare era inacceptabilă din alte motive, legate, de exemplu, de utilizarea de substanţe nocive. DSD a indicat, în egală măsură, că utilizarea de către terţi a containerelor şi a altor instalaţii de colectare putea fi luată în considerare în calculul remuneraţiei întreprinderilor de colectare [considerentele (66) şi (67) ale comunicării în Jurnalul Oficial, considerentele (71) şi (134) ale deciziei atacate].18Ca urmare a publicării acestei comunicări în Jurnalul Oficial, Comisia a primit observaţii din partea unor terţi interesaţi privind diferite aspecte ale aplicării contractului de servicii. Aceşti terţi au precizat că, în practică, contrar angajamentelor citate anterior, DSD nu le permitea accesul liber la instalaţiile de colectare utilizate de cocontractanţii DSD [considerentele (76) şi (77) ale deciziei atacate]. în decizia atacată, Comisia arată, astfel, că DSD ceruse ca utilizarea acestor instalaţii de către concurenţii săi să nu se realizeze decât cu acordul său. Această cerere figura printre motivele unei plângeri depuse în temeiul articolului 82 CE de către Vereinigung für Wertstoffrecycling (denumită în continuare VfW) şi constituia, de asemenea, obiectul unui litigiu în faţa Landgericht Köln (Tribunalul Regional din Köln, Germania) [considerentele (57) şi (136) ale deciziei atacate].19În această cauză, DSD a introdus o acţiune, în temeiul legii germane privind concurenţa neloială, împotriva unui sistem individual, VfW, care dorea să utilizeze în mod gratuit instalaţiile de colectare folosite de sistemul DSD în anumite spitale germane. în această cauză a fost pronunţată de către Landgericht Köln Hotărârea din 18 martie 1997, în care DSD a avut câştig de cauză, în sensul că instanţa germană a declarat ilegală utilizarea în comun, cu titlu gratuit, a instalaţiilor de colectare ce făceau parte din sistemul DSD. În această hotărâre, Landgericht Köln a indicat de asemenea că, ţinând seama de împrejurările speţei, o compensare potrivită pentru o asemenea utilizare în comun nu putea fi obţinută decât dacă VfW plătea direct către DSD un fel de redevenţă în schimbul utilizării în comun a acestor instalaţii de colectare.20În acest context, Comisia a informat DSD, printr-o scrisoare din 21 august 1997, că un comportament constând în împiedicarea terţilor să utilizeze instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor săi ar putea intra sub incidenţa articolului 82 CE şi a subliniat importanţa pe care o putea avea acest comportament în privinţa procedurii de exceptare, în măsura în care, conform celei de a patra condiţii enunţate în articolul 81 alineatul (3) CE, un acord notificat cu scopul obţinerii unei exceptări nu trebuie să ofere posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte semnificativă a produselor în cauză.21După această luare de poziţie a Comisiei, DSD a oferit următorul angajament pentru a răspunde preocupărilor expuse de această instituţie în scrisoarea sa din 21 august 1997 [considerentele (58), (72) şi (137) ale deciziei atacate]:[DSD] este dispusă să renunţe să introducă împotriva VfW, precum şi în alte cazuri similare, acţiuni pentru încetarea utilizării de tipul celor descrise în hotărârea pronunţată de [Landgericht Köln] la 18 martie 1997. Rămâne posibilă exercitarea dreptului la informare şi a dreptului la despăgubire faţă de întreprinderile de colectare legate prin contract de [DSD].
<TI><P>Decizia atacată</P></TI>22La 17 septembrie 2001, Comisia a adoptat Decizia 2001/837/CE privind o procedură iniţiată în temeiul articolului 81 CE şi a articolului 53 din Acordul privind SEE (cauzele COMP/34493 — DSD, COMP/37366 — Hofmann + DSD, COMP/37299 — Edelhoff + DSD, COMP/37291 — Rechmann + DSD, COMP/37288 — ARGE şi alte cinci întreprinderi + DSD, COMP/37287 — AWG şi alte cinci întreprinderi + DSD, COMP/37526 - Feldhaus + DSD, COMP/37254 - Nehlsen + DSD, COMP/37252 — Schönmakers + DSD, COMP/37250 — Altvater + DSD, COMP/37246 — DASS + DSD, COMP/37245 — Scheele + DSD, COMP/37244 — SAK + DSD, COMP/37243 — Fischer + DSD, COMP/37242 — Trienekens + DSD, COMP/37267 — Interseroh + DSD) (JO L 319, p. 1, denumită în continuare decizia atacată sau decizia).23Aprecierea efectuată de Comisie în decizia atacată are ca punct de plecare cererea formulată de DSD pentru a obţine o atestare negativă sau, în caz contrar, o decizie de exceptare, în privinţa contractului de servicii.<TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Cu privire la relaţia contractuala dintre DSD şi întreprinderile de colectare</TXT></NP></TI>24DSD nu colectează ea însăşi ambalajele, ci apelează la întreprinderi de colectare cu care încheie un contract de servicii. în temeiul articolului 1 din acest contract-tip, DSD încredinţează fiecărei întreprinderi de colectare sarcina exclusivă de a colecta şi de a tria ambalajele într-o zonă determinată conform unui sistem colectiv, pe o durată de aproximativ 15 ani (denumită în continuare clauza de exclusivitate în favoarea întreprinderii de colectare sau clauza de exclusivitate).25Această colectare se face în containere plasate în apropierea domiciliului consumatorilor în cauză sau prin ridicarea ori golirea sacilor din plastic sau a recipientelor distribuite consumatorilor de către întreprinderea de colectare. Aceasta este proprietara containerelor şi a ambalajelor depozitate acolo sau pe care le-a colectat. Trierea materialelor colectate revine întreprinderii de colectare şi se efectuează, în general, într-un centru de triere specializat. Fiecare întreprindere de colectare este remunerată de DSD în funcţie de greutatea fiecărui tip de material, de costul tratării deşeurilor şi de rata de succes a colectării [considerentele (32), (45) şi (51) ale deciziei atacate].26Cu titlu incident, în decizia atacată se arată că întreprinderile de colectare ridică, în general, şi tipăriturile (ziare şi reviste) în acelaşi timp cu ambalajele din hârtie şi carton. Or, cum aceste tipărituri, care reprezintă în jur de 75 % din acest tip de materiale, nu fac parte din sarcinile care îi revin DSD, colectarea lor nu este remunerată de DSD [considerentul (32) al deciziei atacate].<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Apreciere privind articolul 81 alineatul (1) CE</TXT></NP></TI>27În cadrul acestei aprecieri, decizia atacată priveşte două aspecte ale contractului de servicii.<TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Cu privire la clauza de exclusivitate în favoarea întreprinderii de colectare</TXT></NP></TI>28În primul rând, în decizia atacată se relevă că această clauză de exclusivitate în favoarea întreprinderii de colectare, inclusă în toate contractele de servicii încheiate între DSD şi cocontractanţii săi, are drept efect împiedicarea celorlalte întreprinderi de colectare să îşi ofere serviciile către DSD [considerentele (122)-(124) ale deciziei atacate].29Pentru a analiza această clauză conform articolului 81 alineatul (1) CE, Comisia examinează, în primul rând, situaţia cererii pe piaţa germană pentru colectarea şi trierea ambalajelor de la consumatori (denumită în continuare piaţa colectării de la consumatori). în această privinţă, decizia atacată arată că DSD tratează aproximativ 70 % din ambalajele susceptibile de a fi colectate în Germania şi cel puţin 80 % din cererea de pe piaţa colectării de la consumatori. Ponderea DSD este deci determinantă atât la nivel naţional, unde constituie singurul sistem colectiv disponibil, cât şi la nivelul celor 500 de teritorii acoperite de contractele de servicii [considerentele (126) şi (127) ale deciziei atacate].30În privinţa ofertei, decizia atacată subliniază, în continuare, că un număr mare de întreprinderi oferă servicii de colectare. în decizie se indică, în egală măsură, că în prezent este improbabil, mai ales din raţiuni de economie de spaţiu şi de logistică, ca un alt sistem de colectare de la consumatori privaţi să se adauge celui deja înfiinţat de DSD. Din contră, decizia arată că este mult mai realist să se considere că un sistem colectiv potenţial concurent şi/sau un sistem individual vor coopera cu întreprinderile care asigură deja în prezent serviciile de colectare pentru DSD în cadrul contractului de servicii, întrucât infrastructura de colectare instalată în proximitatea gospodăriilor prezintă caracteristicile unei strangulări. Astfel, potrivit Comisiei, instalarea de containere de colectare care să se adauge celor utilizate de sistemul DSD ar putea fi avută în vedere, de către alte întreprinderi de colectare decât cocontractanţii DSD, numai în anumite locuri de colectare asimilabile gospodăriilor, cum ar fi spitale sau cantine, cu rezerva respectării anumitor condiţii în materie de logistică şi de ambalaje. în decizie se consideră totuşi că astfel de posibilităţi sunt relativ puţin importante din punct de vedere economic şi că este, aşadar, puţin probabil ca, pe durata contractului, întreprinderile de colectare excluse să aibă posibilităţi importante de a-şi propune serviciile pe fiecare teritoriu contractual vizat de un contract de servicii al DSD [considerentele (127) şi (128) ale deciziei atacate].31Pe de altă parte, în decizie se arată că durata clauzei de exclusivitate joacă un rol determinant în aprecierea efectelor sale asupra concurenţei, deoarece, cu cât această durată este mai importantă, cu atât clauza are drept efect privarea pe termen lung a întreprinderilor de colectare care nu sunt cocontractanţi ai DSD de posibilitatea de a prezenta o ofertă pentru a satisface cererea celui mai important sistem colectiv german [considerentele (129) şi (130) ale deciziei atacate].32Potrivit acestei analize, Comisia constată că accesul întreprinderilor de colectare pe piaţa colectării de la consumatori este limitat în mod sensibil, ceea ce contribuie semnificativ la închiderea pieţelor dintr-o parte semnificativă a pieţei comune. în consecinţă, clauza de exclusivitate în favoarea întreprinderii de colectare constituie o restrângere a concurenţei potrivit articolului 81 alineatul (1) CE [considerentul (132) al deciziei atacate]. întrebată asupra acestui punct în cadrul şedinţei, DSD a indicat că nu contestă această analiză.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Cu privire la accesul la instalaţiile întreprinderilor de colectare</TXT></NP></TI>33În al doilea rând, în decizia atacată se examinează măsura în care un concurent al DSD poate avea acces la instalaţiile întreprinderilor de colectare. în această privinţă, Comisia arată că, din punctul său de vedere, ar fi avut loc o restrângere a concurenţei în sensul articolului 81 alineatul (1) CE dacă contractul de servicii ar fi fost astfel conceput, încât să priveze concurenţii DSD de accesul la infrastructura de colectare [considerentul (133) al deciziei atacate].34Pentru a se susţine această afirmaţie, în decizie se invocă, pe de o parte, faptul că instalaţiile întreprinderilor de colectare au o importanţă concurenţială specială din cauza strangulării reprezentate de infrastructura de colectare situată în proximitatea gospodăriilor. Astfel, în decizie se arată că acest tip de colectare se efectuează, ca regulă generală, direct de la toţi consumatorii din cadrul unei colectivităţi teritoriale (sistemele de colectare), făcând excepţie sistemele de colectare voluntară (centrele de colectare a deşeurilor), care nu există decât în mod punctual în decizie se indică de asemenea că, din motive de logistică, colectarea de la gospodării nu poate, în general, să fie realizată în condiţii de costuri optime decât de către un număr limitat de întreprinderi de colectare. în plus, în decizie se subliniază că, din cauza limitărilor de spaţiu, precum şi a tradiţiilor bine stabilite ale consumatorilor privaţi în materie de colectare, un singur recipient de colectare pentru fiecare tip de material (cum ar fi sticla, hârtia sau ambalajele uşoare) poate fi pus la dispoziţie în locurile de depozitare. Astfel de împrejurări constituie motivul esenţial pentru care, de obicei, o singură întreprindere de colectare se angajează să colecteze atât deşeurile menajere, cât şi materialele reciclabile [considerentul (133) al deciziei atacate coroborat cu considerentele (92) şi (93) ale aceleiaşi decizii]. Pe de altă parte, în decizie se aminteşte că, în urma publicării comunicării în Jurnalul Oficial, au fost exprimate anumite temeri privind atingeri aduse concurenţei. Comisia se referă aici la faptul că, în această împrejurare, mai mulţi terţi interesaţi au arătat că, în mod contrar unei prime serii de angajamente prezentate de DSD (a se vedea punctul 17), această întreprindere nu permitea terţilor accesul liber la instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor săi, impunând obţinerea acordului său pentru utilizarea în comun a acestor instalaţii [considerentul (133) al deciziei atacate coroborat cu considerentele (76) şi (77) ale aceleiaşi decizii].35În acest context, în decizia atacată se aminteşte că, iniţial, DSD solicitase ca terţii să nu poată utiliza în comun instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor săi decât cu acordul său. în decizie se precizează totuşi că, în urma scrisorii Comisiei din 21 august 1997, care indica DSD că un astfel de comportament putea intra sub incidenţa articolului 82 CE, DSD a renunţat la a susţine necesitatea obţinerii acordului său pentru ca terţii să poată utiliza instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor DSD (a se vedea punctele 20 şi 21). în decizie se expune de asemenea faptul că [l]a fel de problematică ar fi adoptarea de către DSD a unui comportament prin care aceasta ar obliga în mod direct terţii să achite o redevenţă în schimbul acestei utilizări şi/sau ar impune să aibă un cuvânt de spus în cadrul negocierilor, între întreprinderile de colectare şi terţi, asupra unei redevenţe echitabile pentru utilizarea în comun a containerelor de colectare. Totuşi, în decizie nu este omis să se indice că, în cazul utilizării în comun a instalaţiilor cocontractanţilor săi, DSD rămâne liberă să negocieze o diminuare a redevenţei plătite acestor întreprinderi şi aceasta poate, de asemenea, să se asigure ca niciun serviciu furnizat către terţi să nu îi fie facturat [considerentele (136)-(138) ale deciziei atacate].36Ţinând seama de aceste angajamente şi de aceste precizări, Comisia consideră că în contractul de servicii nu există nicio clauză de exclusivitate în favoarea DSD şi că întreprinderile de colectare pot să îşi propună serviciile concurenţilor întreprinderii DSD. În decizie se subliniază astfel că prin contractul de servicii nu se antrenează, aşadar, excluderea concurenţilor întreprinderii DSD de la accesul la infrastructura de colectare, astfel încât nu există restrângeri ale concurenţei în sensul articolului 81 alineatul (1) [CE] [considerentele (134) şi (139) ale deciziei atacate].<TI><NP><NO.P>C —</NO.P><TXT>Apreciere privind articolul 81 alineatul (3) CE</TXT></NP></TI>37Pentru a declara dispoziţiile articolului 81 alineatul (1) CE inaplicabile contractului de servicii, decizia atacată examinează clauza de exclusivitate în favoarea întreprinderii de colectare în lumina condiţiilor enunţate la articolul 81 alineatul (3) CE.38În acest cadru, în decizia atacată se consideră că această clauză contribuie la îmbunătăţirea producţiei şi la promovarea progresului tehnic sau economic, întrucât permite satisfacerea obiectivelor de mediu [considerentele (142)-(146) ale deciziei atacate], asigurând, totodată, consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul astfel obţinut [considerentele (147)-(149) ale deciziei atacate].39De asemenea, în privinţa caracterului indispensabil al obligaţiei de exclusivitate prevăzute în contractul de servicii, în decizia atacată se subliniază că punerea în aplicare a sistemului DSD necesită investiţii considerabile din partea întreprinderilor de colectare, care trebuie să poată obţine de la DSD anumite asigurări în privinţa duratei contractului, pentru a permite amortizarea şi rentabilizarea acestor investiţii. După examinarea de către Comisie, aceasta consideră totuşi ca fiind necesară reducerea duratei prevăzute iniţial pentru obligaţia de exclusivitate, prin fixarea datei de încetare a acesteia la 31 decembrie 2003 [considerentele (150)-(157) ale deciziei atacate].40În ultimul rând, în decizia atacată se examinează întrebarea dacă clauza de exclusivitate nu este de natură să elimine concurenţa de pe piaţa colectării de la consumator. în această privinţă, Comisia începe prin a indica faptul că întreprinderile de colectare care nu aparţin sistemului DSD vor găsi întotdeauna oferte în domeniul sistemelor individuale. Acestea sunt, în orice caz, posibile pentru anumite combinaţii de ambalaje şi de locuri de depozitare, aflate la marginea pieţei colectării de la consumatori [considerentul (159) al deciziei atacate].41Pe de altă parte, Comisia arată că piaţa colectării de la consumatori se caracterizează prin faptul că este rentabil, din punct de vedere economic, să se încredinţeze un teritoriu contractual în totalitate unei singure întreprinderi de colectare şi că, în numeroase cazuri, din cauza organizării teritoriului, a naturii infrastructurilor de colectare şi a uzanţelor bine stabilite ale consumatorilor în materie de colectare, este mai degrabă puţin rentabil să existe mai multe instalaţii de colectare destinate gospodăriilor. în opinia Comisiei, recipientele de colectare a ambalajelor situate în apropierea gospodăriilor constituie astfel o strangulare. Aceasta estimează, aşadar, ca fiind realist să se considere că sistemele colective concurente ale sistemului DSD şi, în parte de asemenea, sistemele individuale vor lucra deseori cu întreprinderile de colectare care lucrează pentru DSD. Această analiză permite Comisiei să reamintească necesitatea utilizării în comun a instalaţiilor de colectare ale cocontractanţilor DSD, dat fiind că un acces liber şi fără obstacole la infrastructurile de colectare înfiinţate de întreprinderile care au semnat contracte de servicii cu DSD constituie un factor determinant atât pentru intensificarea concurenţei la nivelul cererii de servicii de colectare şi de triere a ambalajelor [de la consumatori], cât şi pentru intensificarea concurenţei pe piaţa verticală situată în amonte în organizarea preluării şi recuperării ambalajelor [de la consumatori] [considerentul (162) al deciziei atacate]. în decizie se aminteşte că, în această privinţă, prin contractul de servicii, întreprinderile de colectare nu sunt legate de DSD în mod exclusiv şi că DSD şi-a asumat mai multe angajamente, printre care şi cel de a renunţa la constrângerea întreprinderilor de colectare, pentru ca acestea să nu utilizeze instalaţiile de colectare decât pentru executarea contractului de servicii, precum şi acela de a nu introduce nicio acţiune pentru interzicerea utilizării faţă de terţi în caz de utilizare în comun a acestor instalaţii de colectare [considerentele (158)-(163) ale deciziei atacate].<TI><NP><NO.P>D —</NO.P><TXT>Obligaţii impuse de Comisie pentru a însoţi decizia de exceptare</TXT></NP></TI>42Pentru a garanta că efectele preconizate asupra concurenţei se produc în mod efectiv şi că sunt îndeplinite condiţiile de acordare a unei exceptări prevăzute la articolul 81 alineatul (3) CE, Comisia estimează ca fiind necesar să însoţească decizia sa de exceptare a contractului de servicii de obligaţii în sensul articolului 8 din Regulamentul nr. 17 [considerentul (164) al deciziei atacate].43Prima obligaţie este impusă DSD prin articolul 3 litera (a) din decizia atacată, potrivit căreia DSD nu va împiedica întreprinderile de colectare să încheie contracte cu concurenţii DSD, prin care aceştia din urmă sunt autorizaţi să îşi utilizeze recipientele şi alte instalaţii de colectare şi de triere a ambalajelor de vânzare uzate şi să onoreze aceste contracte.44A doua obligaţie este definită la articolul 3 litera (b) din decizie, conform căreia DSD nu poate impune întreprinderilor de colectare care au încheiat cu concurenţii DSD contracte privind utilizarea în comun a recipientelor şi a altor instalaţii de colectare şi de triere a ambalajelor de vânzare uzate ca acestea să facă dovada cantităţilor de ambalaje care nu au fost colectate în cadrul sistemului DSD.45Pentru a explica de ce astfel de obligaţii trebuie să fie impuse în pofida angajamentului asumat de DSD de a autoriza concurenţii săi să utilizeze instalaţiile de colectare, decizia atacată se referă la importanţa vitală pe care o prezintă un acces liber la aceste infrastructuri pentru existenţa concurenţei, precum şi la rezervele exprimate de DSD în ceea ce priveşte punerea în aplicare a unuia dintre angajamentele menţionate în considerentul (71) [considerentul (164) al deciziei atacate].<TI><NP><NO.P>E —</NO.P><TXT>Concluzii</TXT></NP></TI>46Ţinând seama de angajamentele asumate de DSD, precum şi de obligaţiile care însoţesc decizia atacată, aceasta concluzionează că, în practică, este posibil un acces liber şi fără obstacole la infrastructurile de colectare. Potrivit deciziei, atât sistemele colective concurente ale sistemului DSD, cât şi sistemele de colectare individuale dispun de posibilităţi reale de acces pe piaţa colectării de la consumatori. Aceste posibilităţi permit, în egală măsură, să se stabilească condiţiile necesare pentru intensificarea concurenţei pe piaţa situată în amonte în organizarea preluării şi recuperării ambalajelor de la consumatori [considerentele (176)-(178) ale deciziei atacate].47În consecinţă, decizia atacată arată că această clauză de exclusivitate în favoarea întreprinderilor de colectare, prezentă în contractul de servicii, îndeplineşte condiţiile de aplicare a articolului 81 alineatul (3) CE [considerentul (179) al deciziei atacate]. La articolul 2 din decizia atacată, Comisia arată astfel că, în conformitate cu articolul 81 alineatul (3) [CE] [...], dispoziţiile articolului 81 alineatul (1) [CE] [...] sunt declarate inaplicabile contractelor de servicii individuale care prevăd o obligaţie de exclusivitate, dacă durata lor de valabilitate nu depăşeşte sfârşitul anului 2003, şi că exceptarea se aplică de la 1 ianuarie 1996 până la 31 decembrie 2003.48Această exceptare este însoţită de cele două obligaţii citate anterior (a se vedea punctele 43 şi 44), expuse la articolul 3 din decizie, cu scopul, pentru cea dintâi, de a garanta accesul la infrastructurile de colectare pentru semnatarii contractelor de servicii şi de a împiedica orice eliminare a concurenţei pe pieţele în cauză, iar pentru cea de-a doua, de a permite concurenţilor DSD să utilizeze, în mod liber, cantităţile de ambalaje colectate în contul lor în cadrul acestei utilizări în comun a instalaţiilor de colectare. Aceste obligaţii sunt indispensabile pentru a împiedica eliminarea concurenţei de pe pieţele în cauză şi constituie o concretizare a angajamentelor asumate de DSD, care permit asigurarea securităţii juridice a acestora din urmă [considerentul (182) al deciziei atacate].49În ultimul rând, în decizia atacată se indică faptul că, dacă se confirmă că o hotărâre în ultimă instanţă a unui tribunal german competent stabileşte că, în mod contrar avizului Comisiei, utilizarea de către terţi a instalaţiilor de colectare ale întreprinderilor semnatare ale contractului de servicii nu este compatibilă cu decretul privind ambalajele, aceasta va reprezenta o modificare sensibilă a faptelor pe care se întemeiază prezenta decizie, iar Comisia ar fi obligată atunci să examineze din nou condiţiile de aplicare a articolului 81 alineatul (3) CE contractului de servicii şi, după caz, să revoce exceptarea [considerentul (183) al deciziei atacate].<TI><NP><NO.P>F —</NO.P><TXT>Dispozitiv</TXT></NP></TI>50Articolul 1 din dispozitiv expune poziţia Comisiei cu privire la statute şi la contractele aşa-numite de garanţie care fuseseră notificate de DSD în acelaşi timp cu contractele de servicii:Întemeindu-se pe cunoştinţele sale actuale privind dosarul şi ţinând seama de angajamentele asumate de DSD, Comisia constată că nu are niciun motiv, conform articolului 81 alineatul (1) [CE] şi articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE, de a se opune statutelor şi contractelor de garanţie.
51Articolul 2 din decizia atacată exceptează contractul de servicii:Conform articolului 81 alineatul (3) [CE] şi articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE, prevederile articolului 81 alineatul (1) [CE] şi ale articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE sunt declarate inaplicabile contractelor de servicii individuale ce prevăd o obligaţie de exclusivitate, dacă durata lor de validitate nu depăşeşte sfârşitul anului 2003.
Exceptarea se aplică de la 1 ianuarie 1996 până la 31 decembrie 2003.
52La articolul 3 din decizie, Comisia condiţionează acordarea exceptării citate anterior de îndeplinirea a două obligaţii:Exceptarea prevăzută la articolul 2 este însoţită de următoarele obligaţii:
- (a)DSD nu va împiedica întreprinderile de colectare să încheie cu concurenţii DSD contracte prin care aceştia din urmă sunt autorizaţi să îşi utilizeze recipientele şi alte instalaţii de colectare şi de triere a ambalajelor de vânzare uzate şi să onoreze aceste contracte;
- (b)DSD nu poate cere întreprinderilor de colectare, care au încheiat cu concurenţii DSD contracte privind utilizarea în comun a recipientelor şi a altor instalaţii de colectare şi de triere a ambalajelor de vânzare uzate, ca acestea să îi aducă dovada cantităţilor de ambalaje care nu au fost colectate în cadrul sistemului DSD.
<TI><P>Procedura şi concluziile părţilor</P></TI>53Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 27 noiembrie 2001, reclamanta a introdus, în temeiul articolului 230 al patrulea paragraf CE, o acţiune în anularea deciziei atacate.54Prin cererea înregistrată la grefa Tribunalului la 26 februarie 2002, Landbell AG für Rückhol-Systeme (denumită în continuare Landbell), un sistem colectiv concurent al DSD, a solicitat permisiunea să intervină în prezenta procedură în sprijinul concluziilor Comisiei. Această cerere de intervenţie a fost comunicată părţilor, care şi-au prezentat observaţiile în termenele acordate.55Prin Ordonanţa din 17 iunie 2002, Tribunalul (Camera a cincea) a admis intervenţia Landbell, iar aceasta a putut să îşi prezinte observaţiile la 9 octombrie 2002.56Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera întâi) a hotărât deschiderea procedurii orale şi, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, a adresat părţilor o serie de întrebări la care să se răspundă oral în cadrul şedinţei.57Pledoariile părţilor şi răspunsurile lor la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate la şedinţa din 11 şi 12 iulie 2006.58Reclamanta a solicitat Tribunalului:anularea articolului 3 literele (a) şi (b) din decizia atacată;
în subsidiar, anularea în totalitate a deciziei atacate;
anularea angajamentelor asumate de DSD reproduse în considerentul (72) al deciziei atacate;
obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
59Comisia a solicitat Tribunalului:respingerea acţiunii;
obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
60Landbell a solicitat Tribunalului:respingerea acţiunii;
obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
<TI><P>În drept</P></TI>61Reclamanta invocă patru motive în sprijinul acţiunii sale. Primul motiv este întemeiat pe faptul că obligaţia înscrisă la articolul 3 litera (a) din decizia atacată încalcă articolul 81 alineatul (3) CE şi principiul proporţionalităţii. Al doilea motiv este întemeiat pe faptul că această obligaţie încalcă articolul 86 alineatul (2) CE. Al treilea motiv este întemeiat pe faptul că obligaţia înscrisă la articolul 3 litera (b) din decizia atacată încalcă articolul 81 alineatul (3) CE şi articolul 86 alineatul (2) CE. Al patrulea motiv, legat de cererea de anulare a angajamentului reclamantei menţionat în considerentul (72) al deciziei atacate, este întemeiat pe încălcarea dreptului fundamental de acces la justiţie.<TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Cu privire la primul motiv, întemeiat pe faptul că obligaţia înscrisă la articolul 3 litera (a) din decizia atacată încalcă articolul 81 alineatul (3) CE şi principiul proporţionalităţii</TXT></NP></TI>62Reclamanta consideră că obligaţia înscrisă la articolul 3 litera (a) din decizia atacată (denumită în continuare prima obligaţie), conform căreia DSD nu va împiedica întreprinderile de colectare să încheie cu concurenţii DSD contracte prin care aceştia din urmă sunt autorizaţi să îşi utilizeze recipientele şi alte instalaţii de colectare şi de triere a ambalajelor de vânzare uzate şi să onoreze aceste contracte, încalcă articolul 81 alineatul (3) CE şi principiul proporţionalităţii. în esenţă, reclamanta divizează acest motiv în trei aspecte.63În primul rând, reclamanta susţine că prima obligaţie nu este necesară în mod obiectiv conform articolului 81 alineatul (3) CE, dat fiind faptul că utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare şi de triere (denumite în continuare instalaţii de colectare) nu este indispensabilă pentru activitatea concurenţilor DSD. În orice caz, reclamanta susţine că motivaţia deciziei atacate nu este suficientă cu privire la acest punct.64În al doilea rând, reclamanta susţine, ca răspuns la argumentarea prezentată în apărare, că pretinsul pericol de încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE sau a articolului 82 CE evocat de Comisie este de natură speculativă şi nu poate justifica prima obligaţie, care - în orice caz - nu poate avea ca obiect decât prevenirea eliminării concurenţei de pe piaţa pe care a fost constatată în prealabil o restrângere a concurenţei.65În al treilea rând, reclamanta afirmă că prima obligaţie este disproporţionată, susţinând, în primul rând, că utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare impusă de această obligaţie ar fi contrară decretului privind ambalajele; în al doilea rând, că prima obligaţie are ca efect o denaturarea a concurenţei în detrimentul său; în al treilea rând, că obligaţia menţionată anterior aduce atingere obiectului specific al mărcii Der Grüne Punkt şi, în al patrulea rând, că aceasta încalcă dreptul său fundamental de acces la justiţie.66Înainte de expunerea acestor argumente, reclamanta prezintă, cu titlu prealabil, motivele pentru care este necesar să se obţină acordul său în caz de utilizare în comun a instalaţiilor de colectare.67Este necesar ca aceste motive să fie examinate înainte de a analiza cele trei aspecte ale primului motiv citate anterior.<TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Cu privire la necesitatea de a obţine acordul DSD în caz de utilizare în comun a instalaţiilor de colectare</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>a)</NO.P><TXT>Argumentele părţilor</TXT></NP></TI>68Reclamanta susţine că, deşi ea nu este proprietara legală a instalaţiilor de colectare vizate de prima obligaţie, acestea trebuie totuşi să fie considerate drept instalaţii aparţinând DSD, dat fiind faptul că au fost finanţate de aceasta din urmă, că fac parte integrantă din sistemul DSD şi că poartă marca Der Grüne Punkt. În consecinţă, pentru orice utilizare în comun a instalaţiilor de către întreprinderi de colectare care au încheiat un contract de servicii cu DSD, ar trebui să se obţină acordul reclamantei.69Pentru a stabili necesitatea obţinerii acestui acord, reclamanta invocă, mai întâi, faptul că a finanţat instalaţiile de colectare utilizate de sistemul DSD. Asupra acestui punct, reclamanta se întemeiază, în special, pe articolul 7 alineatul (1) din contractul de servicii, potrivit căruia remuneraţia plătită de DSD întreprinderii de colectare constituie contrapartida tuturor prestaţiilor efectuate de această întreprindere, în ceea ce priveşte, în special, punerea la dispoziţie a recipientelor de colectare, transportul şi trierea ambalajelor, precum şi punerea la dispoziţie a deşeurilor. Reclamanta se prevalează, de asemenea, de o hotărâre a Landgericht Köln din 18 martie 1997, în care se arată că un concurent al DSD beneficiază de sistemul DSD în caz de utilizare în comun a instalaţiilor de colectare şi că o astfel de utilizare nu este posibilă decât după obţinerea acordului [DSD] (în schimbul plăţii). Reclamanta citează, de asemenea, principiul executării cu bună-credinţă, consacrat la articolul 242 al Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil german, denumit în continuare BGB), care impune contractanţilor de obligaţii să adopte precauţii speciale în cazul relaţiilor contractuale pe termen lung şi în caz de cooperare economică strânsă.70La fel, ar fi necesar să se obţină acordul reclamantei în caz de utilizare în comun a instalaţiilor de colectare cu scopul de a-i permite să îşi respecte obligaţiile prevăzute în decretul privind ambalajele, atât în privinţa necesităţii de a se asigura o acoperire teritorială integrală, cât şi de a respecta ratele de recuperare şi de a face dovada fluxurilor cantitative pentru fiecare land [articolul 10 a doua teză din contractul de servicii; punctele 1.1 şi 1.5.1 din al patrulea act adiţional la contractul de servicii şi Hotărârea Verwaltungsgericht Gießen (Tribunalul Administrativ din Gießen, Germania) din 31 ianuarie 2001]. Acest acord ar fi, de asemenea, cerut pentru a se asigura faptul că ambalajele care participă la sistemul DSD şi care poartă logoul Der Grüne Punkt sunt, în mod efectiv, restituite de consumator sistemului corespunzător, adică instalaţiilor de colectare ce poartă acest logo.71Comisia şi Landbell subliniază că finanţarea instalaţiilor de colectare se înscrie în unica logică a contractului de servicii, care determină prestaţiile solicitate şi remuneraţia plătită în contrapartidă. în plus, reclamanta nu ar fi invocat articolul 242 din BGB în cadrul procedurii administrative, iar poziţia sa actuală ar fi contrară poziţiei pe care a adoptat-o în acel cadru. Mai mult, obligaţiile stabilite prin decret ar fi aplicabile DSD ca şi oricărui alt operator aflat în aceeaşi poziţie, iar aplicarea mărcii Der Grüne Punkt pe instalaţiile de colectare nu ar avea importanţă pentru consumator, care ar asocia în mod esenţial aceste instalaţii cu tipul de material ce urmează a fi recuperat. Landbell arată de asemenea că toate colectivităţile landului Hessen au acceptat ca sistemul lor colectiv să utilizeze aceleaşi instalaţii de colectare ca şi cele ale sistemului DSD.<TI><NP><NO.P>b)</NO.P><TXT>Aprecierea Tribunalului</TXT></NP></TI>72Reiese din decizia atacată că, în cadrul procedurii administrative, DSD s-a angajat faţă de Comisie să nu oblige întreprinderile de colectare să lucreze exclusiv pentru sistemul DSD şi să nu constrângă aceste întreprinderi să utilizeze propriile instalaţii de colectare pentru unicul scop al executării contractului de servicii (a se vedea punctul 17). în mod similar, DSD s-a angajat de asemenea faţă de Comisie să renunţe să condiţioneze utilizarea de către terţi a instalaţiilor de colectare ale cocontractanţilor DSD de acordul său (a se vedea punctul 21).73Aceste angajamente vizează, pe de o parte, întreprinderile de colectare, cocontractanţi ai DSD, şi, pe de altă parte, întreprinderile care doresc să aibă acces la instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor DSD. Ele răspund preocupărilor expuse de Comisie în cadrul procedurii administrative în ceea ce priveşte atât eventuala aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE contractului de servicii, dacă acesta trebuia să conţină o clauză de exclusivitate în favoarea DSD pentru accesul terţilor la instalaţiile de colectare (a se vedea punctul 35), cât şi aplicarea eventuală a articolului 82 CE, dacă s-ar dovedi că intenţia DSD de a condiţiona utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare de acordul său intră sub incidenţa articolului 82 CE (a se vedea punctul 20).74Pentru a răspunde acestor preocupări, DSD a propus angajamentele citate anterior. Angajamentul reprodus la considerentul (72) al deciziei atacate este în special ilustrativ în această privinţă, întrucât acesta a fost prezentat cu scopul de a răspunde preocupărilor expuse de Comisie în ceea ce priveşte cererea formulată iniţial de DSD de a subordona acordului său utilizarea în comun de către terţi a instalaţiilor de colectare ale cocontractanţilor săi [considerentele (57), (58), (136) şi (137) ale deciziei atacate]. Acest angajament urmărea, astfel, să ofere asigurări Comisiei, indicând acesteia că DSD renunţă la introducerea de acţiuni pentru încetarea utilizării de tipul celei descrise în Hotărârea Landgericht Köln din 18 martie 1997, care fusese iniţiată de DSD pe baza legii germane privind concurenţa neloială împotriva unei întreprinderi concurente care dorea să utilizeze gratuit anumite instalaţii de colectare ale sistemului DSD.75Trebuie să se constate că angajamentele propuse de DSD au fost luate în considerare de Comisie pentru a aprecia contractul de servicii notificat de DSD. Acest lucru este adevărat atât la nivelul examinării unei eventuale restrângeri a concurenţei conform articolului 81 alineatul (1) CE în privinţa accesului la instalaţiile întreprinderilor de colectare [a se vedea punctele 33-36, considerentele (133)-(140) ale deciziei atacate], cât şi la nivelul analizei în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE pentru aprecierea posibilităţii de menţinere a concurenţei [a se vedea punctul 41; considerentele (158)-(163) ale deciziei atacate]. Cu titlu de exemplu, în decizie Comisia se referă în mod expres la angajamente, atunci când concluzionează că prin contractul de servicii întreprinderile de colectare nu sunt legate de DSD în mod exclusiv şi că întreprinderile de colectare pot, aşadar, să îşi propună serviciile în mod liber şi fără restricţii concurenţilor DSD [a se vedea punctul 46, considerentul (176) al deciziei atacate].76Odată procedura administrativă finalizată, reclamanta a susţinut totuşi, în faţa Tribunalului, că orice utilizare în comun a instalaţiilor de colectare ale cocontractanţilor săi avea nevoie de acordul său.77În primul rând, reclamanta susţine că această necesitate reiese din faptul că a participat la finanţarea instalaţiilor de colectare utilizate de sistemul DSD prin intermediul remuneraţiei plătite în temeiul contractului de servicii. Asupra acestui punct, trebuie reamintit că sistemul DSD este primul sistem colectiv agreat în toată Germania şi că ponderea sa în această ţară este considerabilă, în măsura în care sistemul DSD reprezintă în jur de 70 % din ambalajele susceptibile de a fi colectate în Germania şi cel puţin 80 % din cererea de pe piaţa germană a colectării de la consumatori (a se vedea punctul 29). Este, prin urmare, de la sine înţeles că DSD este sursa primară şi principală, dacă nu unică, de venituri ale întreprinderilor de colectare în ceea ce priveşte colectarea şi trierea ambalajelor.78Cu toate acestea, reclamanta nu contestă că sarcina de a realiza investiţiile necesare pentru colectarea şi trierea ambalajelor [considerentul (151) al deciziei atacate] revine întreprinderilor de colectare, iar nu DSD. în mod similar, aceasta nu contestă că instalaţiile de triere care nu existau până în acel moment au necesitat investiţii considerabile din partea întreprinderilor de colectare [considerentul (53) al deciziei atacate]. Aşadar, pentru a permite acestor întreprinderi să îşi amortizeze investiţiile, care au fost evaluate la aproximativ 10 miliarde de mărci germane (DEM), pe durata contractului de servicii, Comisia a acceptat o durată atât de importantă pentru clauza de exclusivitate a DSD în favoarea întreprinderilor de colectare (a se vedea punctul 39). Aceasta are deci ca obiectiv să asigure rentabilitatea investiţiilor efectuate de întreprinderile de colectare, şi nu să permită DSD să revendice un drept de supraveghere asupra utilizării acestor investiţii.79În plus, examinarea contractului de servicii permite să se constate că DSD nu suportă riscurile legate de investiţiile necesare punerii în aplicare a sistemului DSD în alt mod decât prin clauza de exclusivitate citată anterior. Astfel, DSD nu este responsabilă de riscurile suportate de întreprinderea de colectare prin exploatarea sistemului [articolul 5 alineatul (1) din contractul de servicii]. în mod similar, în caz de reziliere a contractului de servicii, DSD nu preia în contul său investiţiile întreprinderii de colectare, nici nu plăteşte daune interese din acest motiv [articolul 9 alineatele (3) şi (4) din contractul de servicii]. Mai mult, reiese de la articolul 7 alineatul (1) din contractul de servicii că redevenţa plătită de DSD cocontractanţilor săi este proporţională cu greutatea ambalajului colectat, ceea ce înseamnă că, dacă o întreprindere de colectare încetează să colecteze ambalaje pentru DSD, aceasta din urmă nu trebuie să o remunereze în contul investiţiilor realizate.80Pe de altă parte, DSD omite să ia în considerare faptul că, în cazul utilizării în comun, Comisia, în decizia atacată, i-a recunoscut în mod expres dreptul de a se asigura ca niciun serviciu furnizat terţilor de către întreprinderile de colectare să nu îi fie facturat şi a autorizat-o să reducă, în consecinţă, remuneraţia datorată cocontractanţilor DSD (a se vedea punctul 35). Aceste precizări permit garantarea faţă de DSD a faptului că utilizarea în comun nu se va face pe propriile cheltuieli în privinţa remuneraţiei întreprinderilor de colectare. Nu ar putea, aşadar, exista o utilizare gratuită a instalaţiilor de colectare, cum era cazul în hotărârea Landgericht Köln, într-un moment când decretul german privind ambalajele nu fusese încă revizuit şi când DSD nu era în măsură să îşi reducă plăţile către întreprinderile de colectare proporţional cu utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare.81În sfârşit, în legătură cu argumentul întemeiat pe articolul 242 din BGB, care, potrivit reclamantei, ar impune contractanţilor obligaţii de precauţie speciale, în privinţa cărora este dificil de înţeles în ce mod acestea ar putea caracteriza necesitatea ca DSD să îşi dea acordul pentru utilizarea în comun, Tribunalul nu poate decât să constate că, întrucât acest argument întemeiat pe dreptul german nu a fost invocat în cadrul procedurii administrative, nu poate fi imputat Comisiei faptul de a nu fi ţinut seama de acesta la momentul adoptării deciziei atacate.82În consecinţă, faptul că DSD a fost primul sistem colectiv care a făcut apel la întreprinderi de colectare şi a fost sursa principală, dacă nu unică, de venituri ale acestor întreprinderi, nu este suficient pentru a justifica dreptul DSD de a-şi da acordul în caz de utilizare în comun.83În al doilea rând, reclamanta susţine că acordul său este necesar în caz de utilizare în comun a instalaţiilor de colectare, cu scopul de a-i permite să respecte obligaţiile ce rezultă din decretul privind ambalajele şi de a garanta ca ambalajele care fac parte din sistemul DSD să fie returnate în cadrul acestui sistem de către consumator.84Cu privire la acest punct, trebuie arătat că obligaţiile ce rezultă din decret se impun DSD ca şi oricărui alt operator al sistemului colectiv. în plus, dispoziţiile contractului de servicii invocate de DSD nu permit să se stabilească dreptul DSD de a subordona acordului său utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare ale cocontractanţilor săi. Astfel, articolul 10 a doua teză din contractul de servicii nu priveşte ipoteza unei utilizări în comun a instalaţiilor de colectare, ci aceea a unei modificări a organizării sistemului DSD, iar această dispoziţie se limitează să indice că o organizare diferită a acestui sistem necesită acordul părţilor contractante şi al colectivităţii teritoriale în cauză. Or, după cum se va arăta în cele ce urmează, utilizarea în comun nu are ca efect împiedicarea sistemului DSD să îşi îndeplinească obligaţiile impuse prin decret (a se vedea punctele 161-170). De asemenea, punctele 1.1 şi 1.5.1 din al patrulea contract de modificare nu privesc ambalajele, singurele relevante în speţă, ci materiale suplimentare, care nu sunt ambalaje. în plus, în Hotărârea din 31 ianuarie 2001, Verwaltungsgericht Gießen nu a examinat necesitatea ca DSD să îşi dea acordul pentru utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare, ci doar a constatat că Lahn-Dill-Kreis (cantonul Lahn-Dill) trebuia să se pună de acord cu reclamanta asupra unei colectări şi a unei recuperări pe care aceştia le puseseră în aplicare şi care nu constituiau un sistem conform articolului 6 alineatul (3) din decretul privind ambalajele.85De altfel, în privinţa pretinsei necesităţi de a păstra rolul jucat de marca Der Grüne Punkt în stadiul colectării ambalajelor, trebuie arătat că reiese din dosar că numeroase instalaţii de colectare nu poartă această marcă (a se vedea punctul 189). în plus, consumatorii nu asociază pubelele cu această marcă, ci cu tipul de ambalaj (ambalaje de vânzare) şi mai ales cu tipul de materiale (materiale uşoare, hârtie/carton, sticlă etc.) destinate a fi puse în diferitele tipuri de instalaţii de colectare. Exemplul colectării comune a tipăriturilor (ziare şi reviste) şi a ambalajelor din hârtie şi carton, evocat în decizia atacată, ilustrează posibilitatea unei utilizări în comun a instalaţiilor de colectare, fără a fi necesar să se ţină seama de aplicarea eventuală a mărcii Der Grüne Punkt pe aceste instalaţii (a se vedea punctul 26).86În consecinţă, faptul că DSD a fost primul sistem colectiv care a integrat instalaţiile de colectare în sistemul său sau cel care a utilizat marca Der Grüne Punkt pentru a-şi identifica sistemul nu este suficient pentru a justifica dreptul de a-şi da acordul în caz de utilizare în comun.87În orice caz, chiar dacă se presupune că reclamanta ar putea invoca un drept de a-şi da acordul pentru utilizarea în comun de către terţi a instalaţiilor de colectare ale cocontractanţilor săi, ceea ce nu a fost demonstrat, după cum rezultă din punctele precedente, Tribunalul nu poate decât să constate că, în cadrul procedurii administrative, reclamanta a indicat că renunţă la invocarea unui asemenea drept, într-adevăr, sub rezerva unui argument specific privind angajamentul reprodus în considerentul (72) al deciziei - care va fi examinat în continuare (a se vedea punctul 218 şi următoarele) - reclamanta nu contestă validitatea sau legalitatea diferitelor angajamente prezentate în cadrul procedurii administrative pentru a răspunde preocupărilor expuse de Comisie.88Aceste angajamente au avut ca efect precizarea conţinutului contractului de servicii notificat de DSD, pentru obţinerea unei atestări negative sau a unei exceptări, indicând Comisiei în ce mod înţelegea DSD să se comporte în viitor. Aşadar, Comisia a ţinut seama în mod legitim de aceste angajamente în aprecierea sa, astfel încât DSD a obţinut decizia de exceptare pe care o solicitase. Prin urmare, Comisia nu putea lua poziţie cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului DSD de a subordona utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare acordului său, dat fiind faptul că această întreprindere renunţase, în angajamentele oferite, să se opună acestei utilizări în comun.89Prin urmare, Comisia a adoptat în mod întemeiat decizia atacată, fără a ţine seama de pretinsul drept al DSD de a se opune utilizării în comun din cauza angajamentelor asumate în acest scop de către DSD pentru a răspunde problemelor identificate de Comisie. în consecinţă, nu revine Tribunalului sarcina de a examina legalitatea acestei decizii din perspectiva unui element la care reclamanta renunţase.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Cu privire la primul aspect, întemeiat pe absenţa necesităţii utilizării în comun a instalaţiilor de colectare</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>a)</NO.P><TXT>Argumentele părţilor</TXT></NP></TI>90Prin analogie cu doctrina instalaţiilor esenţiale (Hotărârea Curţii din 6 aprilie 1995, RTE şi ITP/Comisia, cunoscută'sub numele Magill, C-241/91 P şi C-242/91 P, Rec, p. I-743, punctele 53 şi 54, şi Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner, C-7/97, Rec, p. I-7791, punctul 41, Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 1998, European Night Services şi alţii/Comisia, T-374/94, T-375/94, T-384/94 şi T-388/94, Rec, p. II-3141), reclamanta susţine că utilizarea în comun, impusă prin prima obligaţie, ar trebui să fie indispensabilă activităţii concurenţilor DSD, ceea ce nu ar fi cazul în speţă.91În privinţa sistemelor colective, reclamanta susţine că aceste sisteme pot avea acces la aproximativ 70 % din piaţă fără a recurge la utilizarea în comun. într-adevăr, reclamanta indică faptul că aproximativ 70 % din ambalajele tratate de sistemul său (cele din sticlă, cea mai mare parte a ambalajelor din hârtie şi din carton şi ambalajele uşoare în sudul Germaniei) sunt colectate prin sisteme de colectare voluntară, adică fie prin intermediul containerelor instalate pe suprafeţele destinate acestui scop, fie prin intermediul centrelor de colectare a deşeurilor. Aceste sisteme ar reprezenta regula, şi nu o soluţie punctuală, după cum este indicat în decizie (a se vedea punctul 34). Ar fi suficient, aşadar, ca sistemele colective concurente să îşi instaleze propriile containere pentru a nu trebui să recurgă la utilizarea în comun. Reclamanta invocă, de asemenea, exemplul sacului albastru, utilizat în aprilie 1998 de Landbell pentru a colecta anumite tipuri de ambalaje în Lahn-Dill-Kreis, pentru a indica faptul că un sistem de colectare distinct de sistemul DSD poate fi pus în aplicare fără dificultate. în plus, ar reieşi din Ordonanţa Verwaltungsgerichtshof Kassel (Tribunalul Administrativ Superior din Kassel, Germania) din 20 august 1999 că mai multe sisteme colective concurente ar putea fi folosite, unele alături de celelalte, ceea ce ar însemna că acestea ar putea utiliza propriile instalaţii de colectare.92În legătură cu sistemele individuale, reclamanta aminteşte că aceste sisteme nu pot, ca regulă generală, să colecteze ambalajele în instalaţii de colectare situate în proximitatea domiciliului consumatorilor, după cum ar fi posibil totuşi potrivit primei obligaţii. Această interdicţie ar fi determinantă pentru respectarea ratei de recuperare impuse prin decret. Prin excepţie, reclamanta recunoaşte că sistemele individuale pot colecta ambalajele de la domiciliul consumatorului sau din proximitatea acestuia în cazuri marginale, şi anume pentru micile întreprinderi de artizanat, de comerţ şi de industrie şi pentru vânzarea prin corespondenţă (a se vedea observaţiile autorităţilor germane, p. 7). Totuşi, în aceste două domenii periferice, unele sisteme individuale ar folosi deja instalaţiile de colectare proprii şi utilizarea în comun nu ar fi, aşadar, necesară.93În ultimul rând, reclamanta susţine că decizia încalcă articolul 253 CE prin faptul că nu expune motivul pentru care utilizarea în comun este indispensabilă activităţii concurenţilor DSD. Fiind vorba de instalaţii de colectare, decizia ar fi trebuit să conţină studii privind structura pieţei şi pretinsele restrângeri ale concurenţei, cu scopul de a stabili caracterul indispensabil al utilizării în comun. în această privinţă, reclamanta arată că, în considerentul (160) al deciziei atacate, care se referă la amenajarea teritoriului, la natura infrastructurilor de colectare şi la uzanţele bine stabilite ale consumatorilor în materie de colectare (a se vedea punctul 41), Comisia nu se bazează pe fapte ce pot fi verificate. De asemenea, faptul de a afirma, în acelaşi considerent, că dublarea instalaţiilor de colectare ar fi în numeroase cazuri mai degrabă puţin rentabilă nu ar fi suficient. În legătură cu instalaţiile de triere, reclamanta observă că decizia nu conţine nicio motivare care să permită explicarea necesităţii utilizării lor în comun, dacă aceasta nu este indicaţia generală, în considerentul (182) al deciziei atacate, că o astfel de utilizare este necesară pentru a preveni eliminarea concurenţei.94Comisia consideră că referirea la doctrina instalaţiilor esenţiale este inadecvată, dat fiind faptul că instalaţiile de colectare nu aparţin DSD şi că terţii trebuie să le poată utiliza fără acordul său. în speţă, ar trebui mai degrabă să se considere că decizia acordă o exceptare în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE unei restrângeri a concurenţei, însoţind această exceptare de o obligaţie destinată să asigure menţinerea concurenţei. în această privinţă, decizia ar indica, la considerentele (133)-(139) (a se vedea punctele 33-36), motivele pentru care accesul concurenţilor DSD la instalaţiile de colectare este esenţial. De asemenea, clauza de exclusivitate ce leagă DSD de întreprinderile de colectare, examinată în considerentele (128), (160) şi (162) ale deciziei atacate, ar împiedica în mod considerabil intrarea concurenţilor pe piaţă (a se vedea punctele 30 şi 40). în esenţă, Comisia susţine că, dacă prima obligaţie nu ar fi impusă, obligaţia de exclusivitate ce leagă reclamanta şi întreprinderile de colectare ar avea drept efect împiedicarea intrării concurenţilor DSD pe piaţa colectării de la consumatori. Prin urmare, decizia atacată ar fi motivată suficient în această privinţă.95În privinţa criticilor referitoare la utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare pentru sistemele colective, Comisia şi Landbell subliniază că această utilizare este necesară pentru a permite o concurenţă efectivă. Landbell indică de altfel că, de la început, sistemul DSD a utilizat în comun instalaţiile de colectare municipale existente pentru colectarea ambalajelor din hârtie şi carton, precum şi din sticlă.96Cu privire la criticile referitoare la utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare pentru sistemele individuale, Comisia reaminteşte că această utilizare nu poate fi avută în vedere decât acolo unde există o suprapunere între locurile de colectare ale sistemelor individuale şi cele ale sistemului DSD, conform dreptului naţional în consecinţă, Comisia observă că prima obligaţie se aplică situaţiilor în care sistemele individuale sunt autorizate să colecteze de la consumatori. într-un astfel de caz, Comisia indică faptul că utilizarea în comun va avea loc numai atunci când locurile de colectare nu pot fi dotate decât cu o singură instalaţie. Pe de altă parte, Comisia subliniază că sistemele individuale nu vor avea nevoie de utilizarea în comun pentru ambalajele provenind din vânzarea prin corespondenţă decât în cazul în care cifra de afaceri a clienţilor lor este atât de redusă, încât nu ar fi rentabil din punct de vedere economic să se instaleze containere de colectare la o distanţă rezonabilă de locul unde sunt stabiliţi aceşti clienţi.97Cu privire la critica referitoare la lipsa motivării pentru necesitatea utilizării în comun a instalaţiilor de triere, Comisia arată că reclamanta nu ţine seama de faptul că, în caz de utilizare în comun a instalaţiilor de colectare, este necesar, în mod obligatoriu, ca ambalajele să fie triate în comun.<TI><NP><NO.P>b)</NO.P><TXT>Aprecierea Tribunalului</TXT></NP></TI>98Sub acoperirea unei referiri la jurisprudenţa Magill, care priveşte o situaţie de fapt în care partea interesată poate să se prevaleze de un drept de dispoziţie incontestabil asupra instalaţiilor în cauză - ceea ce nu este cazul aici (a se vedea punctele 87-89) -, reclamanta susţine, în esenţă, că prima obligaţie trebuie să fie anulată, deoarece impune utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare, inclusiv a instalaţiilor de triere, fără ca acest lucru să fie necesar pentru a permite activitatea sistemelor colective şi a sistemelor individuale sau fără ca acesta să fie suficient motivat în temeiul articolului 253 CE.99Pentru a examina această argumentaţie, trebuie reamintit mai întâi că, în considerentul (182) al deciziei atacate, Comisia afirmă, în mod clar, că raţiunea de a exista a primei obligaţii, potrivit căreia DSD nu poate interzice întreprinderilor de colectare să încheie contracte cu concurenţii DSD prin care să îi autorizeze pe aceştia din urmă să îşi utilizeze recipientele şi alte instalaţii de colectare şi de triere, ţine de voinţa de a împiedica eliminarea concurenţei de pe pieţele relevante, şi anume, pe de o parte, piaţa colectării de ambalaje de la consumatori, şi, pe de altă parte, piaţa situată în amonte în organizarea preluării şi recuperării ambalajelor de la consumatori [a se vedea punctul 48, considerentul (182) al deciziei atacate, coroborat cu punctul 46, considerentul (176) al deciziei atacate, pentru identificarea pieţelor relevante].100Pe de altă parte, în ceea ce priveşte semnificaţia termenilor concurenţi ai DSD ce figurează în prima obligaţie, trebuie să se distingă situaţia sistemelor colective, care sunt concurenţi indiscutabili ai DSD pe cele două pieţe citate anterior, de cea a sistemelor individuale, care nu intervin pe aceste pieţe decât în mod marginal, dat fiind faptul că acestea trebuie, în principiu, să colecteze ambalajele la locul de vânzare sau în apropierea acestuia, şi nu de la consumatori (a se vedea punctele 5 şi 6).<TI><NP><NO.P>i)</NO.P><TXT>Cu privire la necesitatea utilizării în comun de către sistemele colective concurente</TXT></NP></TI>101În esenţă, în decizia atacată se consideră că diferitele tipuri de instalaţii utilizate de sistemul DSD pe întreg teritoriul german constituie o strangulare, la care este necesar accesul pentru a permite altor sisteme colective să concureze DSD pe piaţa colectării de ambalaje de la consumatori şi, pe cale de consecinţă, să fie active pe piaţa în amonte în organizarea preluării şi recuperării ambalajelor de la consumatori.102În acest scop, instalaţiile vizate în prima obligaţie sunt definite mai precis ca recipiente şi alte instalaţii de colectare şi de triere a ambalajelor ale întreprinderilor de colectare care au încheiat un contract de servicii cu DSD. Aceste instalaţii sunt deopotrivă denumite în decizie infrastructuri de colectare [considerentele (162), (164), (171) şi (176) ale deciziei atacate] sau, generic, instalaţii de colectare [considerentele (164) şi (182) ale deciziei atacate]. Potrivit deciziei, este vorba de containere, plasate în apropierea domiciliului consumatorilor, pe un loc prevăzut în acest scop, precum şi de infrastructurile necesare pentru adunarea sacilor din plastic sau golirea recipientelor distribuite consumatorilor de către întreprinderea de colectare [considerentul (32) al deciziei atacate].103În mod similar, în măsura în care trierea materialelor este de competenţa întreprinderilor de colectare, noţiunea de instalaţii de colectare cuprinde deopotrivă centrul specializat în care această triere este efectuată în mod normal. Această explicaţie, expusă la considerentul (32) al deciziei, permite înţelegerea motivului pentru care utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare priveşte, în egală măsură, instalaţiile de triere. într-adevăr, faza de colectare nu este decât prima etapă din procesul de recuperare a ambalajelor, ale cărei urmare logică şi corolar necesar sunt reprezentate de faza de triere. în consecinţă, începând din momentul în care întreprinderile de colectare pot proceda la colectarea ambalajelor ce aparţin sistemului DSD şi ale celor aparţinând altor sisteme colective, aceste întreprinderi pot deopotrivă să procedeze la trierea cantităţilor colectate în contul acestor sisteme diferite. Aceste date sunt bine cunoscute de reclamantă, dat fiind faptul că, prin contractul de servicii, se au în vedere atât colectarea, cât şi trierea ambalajelor. Aşadar, din acest motiv Comisia consideră că piaţa colectării de ambalaje de la consumatori cuprinde atât colectarea, cât şi trierea ambalajelor respective, două activităţi distincte care necesită infrastructuri diferite, dar care constituie o piaţă unică datorită cererii globale a DSD pentru aceste servicii [considerentul (87) al deciziei atacate].104Prin urmare, nu se poate susţine că decizia atacată nu este motivată suficient în ceea ce priveşte includerea instalaţiilor de triere în noţiunea generală a instalaţiilor de colectare, iar critica prezentată cu privire la acest punct de către reclamantă trebuie să fie respinsă.105Pentru a stabili necesitatea prevederii unei utilizări în comun a instalaţiilor de colectare pentru a permite sistemelor colective concurente ale DSD să acceadă şi să se menţină pe pieţele pentru colectarea şi organizarea preluării şi a recuperării de la consumatori, decizia examinează rolul jucat de întreprinderile de colectare în cadrul unui sistem colectiv şi caracteristicile proprii ale instalaţiilor de colectare.106În privinţa întreprinderilor de colectare, în decizie se arată în mod întemeiat că este rentabil din punct de vedere economic ca un sistem colectiv să încredinţeze totalitatea unui teritoriu contractual unei singure întreprinderi de colectare, întrucât serviciile de colectare de la consumatori se caracterizează prin importante efecte de reţea şi prin economii de scală şi de gamă [considerentul (160) al deciziei atacate]. Astfel, faptul că DSD contractează cu o singură întreprindere de colectare pentru un teritoriu dat facilitează obţinerea autorizaţiilor şi a datelor necesare pentru a se conforma reglementării aplicabile şi permite colectarea ambalajelor de pe întreg teritoriul în cauză, fără a fi nevoie să se apeleze la mai multe societăţi.107De asemenea, în decizie se arată în mod întemeiat că este destul de puţin probabil, din motive de economie de spaţiu şi de logistică, ca un alt sistem colectiv să recurgă la întreprinderi de colectare care nu participă la sistemul DSD, care reprezintă 80 % din cererea de pe piaţa colectării de la consumatori [considerentul (128) al deciziei atacate]. Într-adevăr, faptul că 80 % din ambalajele susceptibile de a fi colectate de la consumatori fac deja obiectul unei reţele de întreprinderi de colectare autorizate de colectivităţile teritoriale face mult mai dificilă înfiinţarea unei reţele paralele. Din acest motiv, Comisia consideră că dublarea reţelei înfiinţate de întreprinderile de colectare ce aparţin sistemului DSD pare destul de improbabilă.108În privinţa instalaţiilor de colectare ca atare, în decizie se indică în mod întemeiat că, pentru motive legate în esenţă de amenajarea teritoriului, de natura infrastructurilor de colectare, precum şi de uzanţele bine stabilite ale consumatorilor în materie de colectare, în numeroase cazuri pare să fie mai degrabă puţin rentabil să existe mai multe instalaţii de colectare destinate consumatorilor [considerentul (160) al deciziei atacate]. Acest lucru este de înţeles, în măsura în care dublarea instalaţiilor nu este nici în interesul autorităţilor publice, care emit acordurile şi autorizaţiile necesare, nici în interesul consumatorilor, a căror cooperare este cerută pentru succesul sistemelor colective, întrucât aceştia sunt cei care plasează ambalajele în sacul de colectare, în recipientele de golire sau în containerul potrivit.109Din acest punct de vedere, faptul de a cere consumatorilor să umple doi sau mai mulţi saci de ambalaje în funcţie nu de material, ci de sistemul colectiv utilizat, sau să li se ceară să păstreze la domiciliu două sau mai multe recipiente diferite pentru a fi golite în funcţie de sistemul utilizat ar fi contraproductiv, chiar incompatibil cu modul în care se organizează concurenţa atunci când producătorul sau distribuitorul de ambalaje decide să recurgă la mai multe sisteme colective pentru a asigura preluarea şi recuperarea acestora (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 24 mai 2007, DSD/Comisia, T-151/01, Rep., p. II-1607, punctele 129-139, în care Tribunalul expune conţinutul explicaţiilor date în cadrul şedinţei în ceea ce priveşte modalităţile de funcţionare a sistemelor care combină mai multe sisteme colective pentru a asigura colectarea şi recuperarea ambalajelor). în acest sens trebuie înţeleşi termenii uzanţele bine stabilite ale consumatorilor în materie de colectare [considerentele (93) şi (160) ale deciziei atacate], consumatori care doresc să contribuie la ameliorarea mediului, dar într-un mod care le cauzează cât mai puţine neplăceri.110În mod similar, multiplicarea sistemelor de colectare a sacilor sau de golire a recipientelor, ca şi multiplicarea containerelor sau a amplasamentelor prevăzute pentru a permite consumatorului să se debaraseze de ambalaje în proximitatea domiciliului său nu sunt raţionale din punct de vedere economic, în măsura în care locurile disponibile sunt limitate [considerentul (93) al deciziei atacate] şi în măsura în care acelaşi container poate servi pentru două sau mai multe sisteme colective, în felul în care se practică deja în ceea ce priveşte, pe de o parte, ambalajele din hârtie şi din carton care sunt incluse în sistemul DSD şi, pe de altă parte, tipăriturile (ziare şi reviste) care sunt colectate de municipii [considerentul (32) al deciziei atacate]. Comisia putea, aşadar, să ţină seama de amenajarea teritoriului şi de natura instalaţiilor de colectare pentru a aprecia în ce condiţii era posibil să permită sistemelor colective accesul la consumatori.111Aceste consideraţii sociologice şi economice sunt foarte bine cunoscute de către DSD, care le-a luat în considerare cu ocazia înfiinţării propriului sistem. într-adevăr, de la început, DSD a hotărât să utilizeze instalaţiile de colectare municipale existente pentru colectarea ambalajelor din hârtie şi din carton, precum şi a celor din sticlă. Aceste instalaţii preexistente au permis, astfel, înfiinţarea rapidă şi eficace a sistemului DSD cu scopul de a ajuge uşor la consumatori, care erau deja obişnuiţi să utilizeze locurile prevăzute pentru a colecta aceste tipuri de ambalaje.112Reiese din cele ce precedă că decizia atacată expune la un standard juridic corespunzător motivele pentru care instalaţiile întreprinderilor de colectare care au încheiat un contract de servicii cu DSD constituie o strangulare pentru sistemele colective concurente ale DSD, în al căror prim rând figurează Landbell.113În aceste condiţii, a permite DSD să împiedice întreprinderile de colectare să încheie şi să onoreze contractele cu concurenţii DSD ar însemna, practic, ca aceşti concurenţi să fie lipsiţi de orice posibilitate reală de a intra şi de a se menţine pe piaţa colectării de la consumatori, iar Comisia poate concluziona, în mod întemeiat, că utilizarea în comun este necesară pentru a evita orice eliminare a concurenţei pe această piaţă.114Această concluzie nu este pusă sub semnul întrebării în argumentele prezentate de reclamantă pentru a critica necesitatea utilizării în comun a sistemelor colective.115Astfel, faptul că 70 % din greutatea ambalajelor colectate de reclamantă fac obiectul unei colectări prin intermediul unui sistem de colectare voluntară în containere sau la centre de colectare a deşeurilor, şi nu prin intermediul unui sistem de colectare a sacilor sau de golire a recipientelor, nu pune sub semnul întrebării raţionamentul citat anterior, potrivit căruia atât instalaţiile de colectare utilizate de sistemul de colectare voluntar, cât şi infrastructurile de colectare utilizate de sistemul de colectare constituie o strangulare la care sistemele colective concurente ale DSD trebuie să poată avea acces pentru a intra pe piaţa colectării de la consumator.116De asemenea, exemplul sacului albastru introdus de Landbell în Lahn-Dill-Kreis, invocat de reclamantă ca un exemplu al posibilităţii de a înfiinţa un sistem de colectare autonom, nu poate face abstracţie de faptul că acest exemplu nu viza un land, ci un simplu canton, ceea ce împiedica orice acord asupra unui sistem colectiv, şi că în speţă era vorba de un proiect-pilot pus în aplicare cu sprijinul autorităţilor locale şi pe care DSD 1-a atacat în justiţie. în plus, trebuie arătat că, abia după momentul emiterii deciziei, Landbell a putut, în mod efectiv, să intre pe piaţa colectării de la consumatori în calitate de sistem colectiv pentru landul Hessen, unde Landbell utilizează, cu acordul întreprinderilor în cauză şi al autorităţilor locale interesate, aceleaşi instalaţii de colectare ca şi cele utilizate de sistemul DSD.117În sfârşit, citarea unui pasaj din Ordonanţa Verwaltungsgerichtshof Kassel din 20 august 1999, în care se prevede înfiinţarea de sisteme colective unele alături de celelalte, nu permite totuşi să se concluzioneze că sistemele colective concurente trebuie să utilizeze instalaţii de colectare separate.118Reiese din cele ce precedă că decizia atacată prezintă, corespunzător cerinţelor legale, având în vedere obligaţiile care revin Comisiei în temeiul articolului 81 CE, precum şi obligaţia de motivare, raţiunile pentru care utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare, inclusiv a instalaţiilor de triere, ale întreprinderilor care au încheiat un contract cu DSD este necesară pentru a permite sistemelor colective concurente să intre pe piaţa colectării de la consumatori şi, pe cale de consecinţă, să fie active pe piaţa în amonte a organizării preluării şi recuperării ambalajelor de la consumatori.119În consecinţă, susţinerea reclamantei întemeiată pe caracterul eronat sau pe motivarea insuficientă a deciziei atacate în ceea ce priveşte necesitatea de a garanta utilizarea în comun pentru a menţine concurenţa între sistemele colective trebuie să fie respinsă.<TI><NP><NO.P>ii)</NO.P><TXT>Cu privire la pretinsa necesitate a utilizării în comun pentru sistemele individuale</TXT></NP></TI>120Trebuie arătat că, deoarece DSD este agreat ca sistem colectiv în toate landurile germane, este clar că noţiunea de concurenţi ai DSD la care se referă prima obligaţie vizează, în primul rând, toate sistemele colective concurente, adică toate sistemele agreate de autorităţile germane pentru preluarea şi recuperarea ambalajelor de la consumatori. Se pune totuşi întrebarea dacă această noţiune cuprinde deopotrivă sistemele individuale. în această privinţă, reclamanta susţine că utilizarea în comun nu este necesară pentru sistemele individuale, în timp ce Comisia arată în memoriul său că prima obligaţie se aplică sistemelor individuale atunci când sunt autorizate să colecteze de la consumatori.121Tribunalul consideră că prima obligaţie trebuie să fie interpretată în sensul în care noţiunea de concurenţi ai DSD nu vizează sistemele individuale, ci doar sistemele colective, din următoarele motive.122În primul rând, trebuie subliniat că este incontestabil faptul că sistemele individuale trebuie, în principiu, să colecteze ambalajele la locul de vânzare sau din proximitatea acestuia, iar nu de la consumatori. O asemenea interpretare se bazează pe prevederile decretului privind ambalajele (a se vedea punctele 5 şi 6). Aceasta se întemeiază deopotrivă pe observaţiile autorităţilor germane, prezentate Comisiei în cadrul procedurii administrative, de unde reiese că ratele de recuperare impuse [prin] decret nu puteau fi atinse decât prin colectarea ambalajelor la punctul de vânzare sau în imediata vecinătate [a acestora] şi că o eventuală colectare organizată în apropierea locuinţelor nu putea fi inclusă în aceste rate [observaţiile autorităţilor germane, p. 3-6; considerentul (15) al deciziei atacate]. în acest context, nu se poate susţine că sistemele individuale şi sistemele colective sunt în concurenţă directă în privinţa colectării de la consumatori.123Apoi, trebuie menţionat că părţile nu mai contestă faptul că, prin excepţie de la principiul citat anterior, sistemele individuale pot interveni în mod marginal pe piaţa colectării de ambalaje de la consumatori şi, pe cale de consecinţă, pe piaţa în amonte a organizării preluării şi recuperării ambalajelor de la consumatori. Astfel, în cadrul definirii pieţei colectării, Comisia arată că, dacă s-ar impune opinia enunţată de autorităţile germane (a se vedea punctul 122), sistemele individuale nu ar trebui să intervină ca solicitanţi pe această piaţă decât la periferia sa, în special în sectorul locurilor de colectare asimilabile gospodăriilor private sau în cel al livrării către consumatorii privaţi [considerentul (87) al deciziei atacate coroborat cu considerentul (15) al acestei decizii; a se vedea de asemenea considerentul (159) al deciziei atacate]. De asemenea, Comisia arată, pentru a răspunde DSD, care susţinea că în cadrul sistemelor individuale nu era posibilă colectarea de la consumatori, că este de necontestat faptul că ambalajele mărfurilor livrate consumatorilor privaţi (vânzări prin corespondenţă, livrări prin intermediul micilor comercianţi) trebuie, de asemenea, să fie colectate de sistemele individuale în apropierea locului de reşedinţă a consumatorului privat [considerentul (167) al deciziei atacate].124Pe de altă parte, în memoriile lor, părţile recunosc, de comun acord, faptul că posibilităţile de intervenţie ale unui sistem individual pe piaţa colectării de la consumatori sunt limitate la două ipoteze de suprapunere definite în decretul privind ambalajele. Prima dintre aceste ipoteze priveşte societăţile de vânzare prin corespondenţă care utilizează un sistem individual. într-adevăr, potrivit articolului 6 alineatul (1) a şasea teză din decretul privind ambalajele, în caz de vânzare prin corespondenţă, trebuie să se asigure preluarea prin crearea de posibilităţi de restituire la o distanţă acceptabilă pentru consumatorul final. Aceasta înseamnă că noţiunea de preluare la locul de vânzare, care caracterizează în principiu sistemul individual, trebuie să poată fi efectuată în acest caz în apropierea consumatorului. A doua ipoteză priveşte situaţia în care destinatarul ambalajului este asimilat, în decret, unui consumator. Astfel, reiese de la articolul 3 alineatul (10) a doua teză din decret că sunt considerate ca fiind consumatori cafenelele, hotelurile, cantinele, administraţiile, cazărmile, spitalele, instituţiile de învăţământ, instituţiile de caritate, profesiile liberale, precum şi întreprinderile agricole şi întreprinderile de artizanat, cu excepţia imprimeriilor şi a altor întreprinderi de prelucrare a hârtiei, ale căror deşeuri pot fi eliminate într-un ritm obişnuit pentru gospodării prin intermediul colectării tradiţionale a hârtiei, cartonului, a obiectelor din carton şi a altor ambalaje uşoare şi containere de maximum 1100 de litri pe fiecare grup de materiale.125În sfârşit, trebuie arătat că, spre deosebire de sistemele colective concurente ale DSD, în privinţa cărora decizia expune motivele pentru care întreprinderile de colectare cocontractante ale DSD şi instalaţiile lor de colectare constituie o strangulare, Comisia nu explică de ce ar fi necesar ca sistemele individuale să aibă acces la aceste întreprinderi şi la instalaţiile lor pentru menţinerea concurenţei pe pieţele în cauză.126Din contră, în analiza condiţiei referitoare la menţinerea concurenţei (a se vedea punctul 40), Comisia arată că întreprinderile de colectare care nu aparţin sistemului DSD vor găsi întotdeauna oferte în domeniul sistemelor de colectare individuale, precizând că acestea sunt, în orice caz, posibile la marginea pieţei [colectării de la consumatori], pentru anumite combinaţii de ambalaje şi de locuri de depozitare [considerentul (159) al deciziei atacate, cu o referire la considerentul (87) al deciziei menţionate]. Această explicaţie permite să se creadă că posibilitatea ca sistemele individuale să găsească o întreprindere de colectare pentru a prelua şi recupera ambalajele de la consumatori în cazul suprapunerii prevăzute în decret nu reprezenta o preocupare pentru Comisie sau, în orice caz, nu mai reprezenta o astfel de preocupare, ţinând seama de angajamentele asumate de DSD [considerentul (163) al deciziei atacate].127O asemenea analiză este confirmată de faptul că, în cadrul aprecierii efectului sensibil asupra concurenţei al clauzei de exclusivitate în favoarea întreprinderilor de colectare (a se vedea punctul 30), Comisia arată că singurul caz în care pare probabil să se recurgă la alte întreprinderi de colectare (şi, prin urmare, să se instaleze containere de colectare suplimentare) priveşte anumite locuri de colectare asimilabile gospodăriilor, spitalelor sau cantinelor, de exemplu, cu rezerva respectării anumitor condiţii în materie de logistică şi de ambalaje [considerentul (128) al deciziei atacate]. Aceasta înseamnă că, într-un asemenea caz, pare posibil să coexiste două sisteme de colectare.128Într-adevăr, spre deosebire de sistemele colective, care trebuie să răspundă condiţiilor stricte în materie de acoperire teritorială, sistemele individuale se pot limita la colectarea ambalajelor acolo unde acestea sunt comercializate. Astfel, dacă pare dificil, din motivele expuse mai sus (a se vedea punctele 105-113), să se dubleze ansamblul instalaţiilor necesare unui sistem colectiv, este mai uşor pentru un sistem individual să obţină plasarea unei a doua instalaţii într-un anumit loc, pentru a-i permite să colecteze ambalajele care aparţin sistemului său.129Prin urmare, în lipsa unei explicaţii care să permită să se înţeleagă de ce utilizarea în comun ar putea fi necesară pentru sistemele individuale cu scopul de a împiedica orice eliminare a concurenţei de pe pieţele în cauză, reiese din cele ce precedă că noţiunea de concurent al DSD utilizată în prima obligaţie trebuie să fie interpretată în sensul în care nu vizează sistemele individuale, ci doar sistemele colective concurente ale DSD.130O asemenea interpretare a noţiunii de concurenţi ai DSD este, de altfel, confirmată într-un fragment din decizie, unde se indică, în mod expres, că utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare de către sistemele concurente nu priveşte sistemele individuale. într-adevăr, pentru a respinge un argument invocat de DSD împotriva utilizării în comun a containerelor de către sistemele concurente, Comisia arată că acest argument priveşte numai întrebarea dacă sistemele individuale pot colecta sau cumpăra ambalaje depozitate în apropierea locuinţelor consumatorilor şi nu priveşte, aşadar, problema utilizării în comun a containerelor împreună cu sisteme concurente [a se vedea nota de subsol 16 în considerentul (169) al deciziei atacate]. Acest citat, care opune sistemele individuale şi cele concurente, exclude, în mod clar, sistemele individuale de la utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare, care este, aşadar, limitată la sistemele concurente, şi anume la sistemele colective concurente ale DSD.131În acest context, nu este necesar să se răspundă argumentelor reclamantei privind ilegalitatea deciziei atacate, în măsura în care prima obligaţie se referă la sistemele individuale.132De asemenea, Tribunalul nu poate lua în considerare anumite argumente invocate de Comisie în stadiul prezentării duplicii, potrivit cărora utilizarea în comun ar putea fi necesară în cazul unei cifre de afaceri reduse, în măsura în care este vorba despre sistemele individuale care se ocupă de ambalajele livrate în cadrul vânzării prin corespondenţă, şi în cazul în care o singură instalaţie de colectare poate fi instalată, de exemplu, într-un spital, în privinţa locurilor de depozitare asimilate consumatorilor. Într-adevăr, aceste argumente nu figurează în decizia atacată (cazul cifrei de afaceri) sau o contrazic (cazul spitalului), iar argumentarea prezentată de Comisie în cursul procedurii nu poate remedia insuficienţa motivării deciziei atacate cu privire la acest punct (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii din 24 octombrie 1996, Germania şi alţii/Comisia, C-329/93, C-62/95 şi C-63/95, Rec, p. I-5151, punctele 47 şi 48, şi Hotărârea Tribunalului din 18 ianuarie 2005, Confédération nationale du Crédit mutuel/Comisia, T-93/02, Rec, p. II-143, punctul 126).<TI><NP><NO.P>3.</NO.P><TXT>Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe imposibilitatea de a impune o obligaţie pentru a remedia o eventuala încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE şi a articolului 82 CE</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>a)</NO.P><TXT>Argumentele părţilor</TXT></NP></TI>133Ca răspuns la argumentaţia prezentată în apărare (a se vedea punctul 94), reclamanta susţine că eventuala încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE sau a articolului 82 CE, invocată de Comisie, este pur speculativă şi nu poate justifica prima obligaţie care - în orice caz - nu poate avea ca obiect decât prevenirea eliminării concurenţei pe piaţa pe care a fost constatată o restrângere a concurenţei, şi anume piaţa colectării de la consumatori.134În primul rând, reclamanta aminteşte că singura restrângere a concurenţei identificată în decizie în sensul articolului 81 alineatul (1) CE este reprezentată de clauza de exclusivitate acordată de DSD în favoarea întreprinderilor de colectare (a se vedea punctele 28-32). Această restrângere ar privi piaţa colectării de la consumatori şi ar împiedica celelalte întreprinderi de colectare să îşi ofere serviciile către DSD, ceea ce ar avea ca efect reducerea, în mod sensibil, a concurenţei dintre întreprinderile de colectare de pe teritoriul contractual [considerentele (123), (124) şi (140) ale deciziei atacate]. Restrângerea menţionată ar fi fost totuşi exceptată de Comisie în aplicarea articolului 81 alineatul (3) CE (a se vedea punctele 37-41), în măsura, în special, în care nu era de natură să elimine concurenţa pe piaţa colectării de la consumatori [considerentele (158) şi (178) ale deciziei atacate]. în aceste condiţii, reclamanta susţine că prima obligaţie, al cărei obiect enunţat ar fi permiterea accesului concurenţilor pe piaţa situată în amonte în organizarea colectării de la consumatori [considerentele (162) şi (177) ale deciziei atacate], nu are legătură cu restrângerea concurenţei menţionată, care nu priveşte concurenţii întreprinderii DSD pe piaţa organizării, ci pe aceia ai întreprinderilor de colectare cocontractante ale DSD. Prima obligaţie nu ar fi, aşadar, de natură să intensifice concurenţa pe piaţa colectării de la consumatori.135În al doilea rând, reclamanta arată că nu poate fi impusă de către Comisie o obligaţie cu scopul de a împiedica o pretinsă ameninţare de restrângere a concurenţei sau de abuz pe o piaţă derivată, şi anume piaţa organizării colectării de la consumator, pe care nicio restrângere a concurenţei în sensul articolului 81 alineatul (1) CE nu a fost constatată sau, mai mult, exceptată conform articolului 81 alineatul (3) CE. Cu privire la acest punct, reclamanta aminteşte că, în decizie, Comisia afirmă în mod clar că prin contractul de servicii nu se acordă exclusivitate în folosul DSD în materie de acces la instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor săi (a se vedea punctul 36). De asemenea, Comisia arată că nicio restrângere a concurenţei nu există la nivelul pieţei organizării [considerentul (86) al deciziei atacate]. Reclamanta precizează, totodată, că niciun element nu permite să se concluzioneze că aceasta riscă să contracteze un astfel de angajament de exclusivitate cu cocontractanţii săi sau să impună această exclusivitate în mod unilateral. în aceste condiţii, reclamanta susţine că piaţa care trebuie să fie luată în considerare pentru aplicarea articolului 81 alineatul (3) CE trebuie să fie identică celei examinate potrivit articolului 81 alineatul (1) CE. în plus, tot ca obiect al examinării articolului 81 alineatul (3) CE, posibilitatea de a impune o obligaţie în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 ar fi deopotrivă limitată de restrângerea concurenţei constatată în temeiul articolului 81 alineatul (1) CE. Articolul 8 din Regulamentul nr. 17 nu ar putea, aşadar, să servească drept temei juridic pentru impunerea unei obligaţii cu scopul de a rezolva o pretinsă problemă de concurenţă.136În al treilea rând, reclamanta consideră că, deşi Comisia putea impune o obligaţie într-o decizie de exceptare cu scopul de a preveni o restrângere a concurenţei fictive pe o piaţă derivată, aceasta nu putea să o impună sub forma unei obligaţii, care este o măsură independentă [articolul 15 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 17], ci trebuia să o facă sub forma unei condiţii, care ar servi pentru a face acordul exceptabil (Hotărârea Tribunalului din 22 octombrie 1996, SNCF şi British Railways/Comisia, T-79/95 şi T-80/95, Rec, p. II-1491, punctul 63 şi următoarele). Acest lucru ar fi confirmat de practica decizională a Comisiei (citată în replică, notele de subsol 20 şi 21), care şi-a însoţit, practic, întotdeauna deciziile de exceptare de condiţii, iar nu de obligaţii, dacă şi în măsura în care aceasta consideră un anumit comportament ca fiind necesar pentru a preveni eliminarea concurenţei în sensul articolului 81 alineatul (3) CE.137Comisia susţine, cu titlu prealabil, că argumentarea citată anterior este inadmisibilă, deoarece este vorba de un nou motiv de drept invocat tardiv în sensul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Pe de altă parte, Comisia aminteşte că obiectul primei obligaţii este de a garanta angajamentele prezentate de DSD cu scopul de a remedia anumite probleme identificate în cursul procedurii administrative şi anumite ambiguităţi ale acestor angajamente. Ar fi important, aşadar, să se stabilească dacă comportamentul pe care DSD a renunţat să îl adopte era susceptibil de a fi examinat conform articolului 81 alineatul (1) CE. Or, în decizie, Comisia îşi expune preocupările în această privinţă, care nu privesc numai clauza de exclusivitate în favoarea întreprinderilor de colectare, ci şi problema accesului concurenţilor la instalaţiile întreprinderilor de colectare cocontractante ale DSD. În plus, Comisia subliniază că aprecierea sa, în cadrul articolului 81 CE, nu trebuie să se limiteze doar la piaţa colectării de la consumator, care are în orice caz două aspecte - acela al ofertei de servicii de către întreprinderile de colectare şi cel al cererii de servicii de către DSD şi celelalte sisteme colective -, ci poate, totodată, să privească eventualele repercusiuni ale contractului de servicii pe piaţa din amonte a organizării.<TI><NP><NO.P>b)</NO.P><TXT>Aprecierea Tribunalului</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>i)</NO.P><TXT>Cu privire la admisibilitate</TXT></NP></TI>138Ca răspuns la cererea Comisiei având ca obiect declararea ca inadmisibilă a argumentării DSD, citată anterior, întrucât aceasta constituie un nou motiv de drept invocat tardiv în sensul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, trebuie arătat că, deşi această dispoziţie interzice efectiv prezentarea de motive noi în cursul procedurii, un motiv care constituie dezvoltarea unui alt motiv enunţat anterior, direct sau implicit, în cererea introductivă şi care prezintă o legătură strânsă cu acest motiv trebuie declarat admisibil O soluţie similară se impune pentru o critică invocată în sprijinul unui motiv (a se vedea, în special, Hotărârea Tribunalului din 21 martie 2002, Joynson/Comisia, T-231/99, Rec, p. II-2085, punctul 156).139Or, în speţă, argumentarea prezentată de DSD în replică nu face decât să continue argumentele prezentate în cererea introductivă în sprijinul ilegalităţii primei obligaţii potrivit articolului 81 CE. Aceste argumente nu fac, de altfel, decât să răspundă celor prezentate de Comisie în apărare cu scopul de a reorienta obiectul litigiului asupra constatării că decizia atacată acordă unei restrângeri a concurenţei o exceptare în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE, prin însoţirea acestei exceptări de o obligaţie întemeiată pe necesitatea de a proteja concurenţa. în special, trebuie subliniat că susţinerea reclamantei, potrivit căreia prima obligaţie încalcă articolul 8 din Regulamentul nr. 17, prezentată pentru prima dată în stadiul replicii, este strâns legată de cea privind încălcarea articolului 81 alineatul (3) CE, prezentată în primul motiv, dat fiind că acest motiv contestă legalitatea primei obligaţii în privinţa dreptului aplicabil şi că exact articolul 8 din Regulamentul nr. 17 este cel care permite Comisiei să ataşeze o obligaţie unei decizii de exceptare în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE.140În orice caz, Comisia a avut ocazia, în duplică şi în cadrul şedinţei, să îşi prezinte comentariile cu privire la ceea ce consideră a fi un motiv nou.141Reiese din cele ce precedă că solicitarea Comisiei de declarare ca inadmisibilă a argumentaţiei prezentate de reclamantă în ceea ce priveşte posibilitatea de a impune o obligaţie pentru remedierea unei eventuale ameninţări de încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE şi a articolului 82 CE trebuie să fie respinsă.<TI><NP><NO.P>ii)</NO.P><TXT>Cu privire la fond</TXT></NP></TI>142Trebuie, aşadar, examinate argumentele invocate de reclamantă pentru a susţine că, în speţă, Comisia nu putea însoţi decizia de exceptare adoptată în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE de o obligaţie impusă în temeiul articolului 8 din Regulamentul nr. 17.143Potrivit articolului 81 alineatul (3) CE, prevederile articolului 81 alineatul (1) CE pot fi declarate inaplicabile în cazul oricăror acorduri între întreprinderi care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic (prima condiţie), asigurând totodată consumato rilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut (a doua condiţie), fără să impună întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective (a treia condiţie) şi fără să ofere întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte semnificativă a produselor în cauză (a patra condiţie).144Pe de altă parte, articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 permite Comisiei să însoţească o decizie de exceptare întemeiată pe articolul 81 alineatul (3) CE de anumite condiţii şi obligaţii.145în acest context, trebuie subliniat, în primul rând, că prezentarea deciziei atacate făcută de reclamantă este eronată. într-adevăr, în toate etapele aprecierii de către Comisie conform articolului 81 CE, decizia atacată nu s-a limitat la a examina numai efectele asupra concurenţei ale clauzei de exclusivitate în favoarea întreprinderilor de colectare, ci a avut în vedere, de asemenea, problema accesului la instalaţiile întreprinderilor de colectare.146Acest lucru este valabil atât la nivelul evaluării în temeiul articolului 81 alineatul (1) CE [considerentele (28)-(32) şi considerentele (33)-(36) ale deciziei atacate], cât şi la nivelul evaluării în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE [a se vedea considerentele (37)-(39), în privinţa primelor trei condiţii de aplicare a acestei prevederi a Tratatului, unde analiza se concentrează asupra întreprinderilor de colectare, şi considerentele (40) şi (41), în care condiţia referitoare la menţinerea concurenţei este examinată în privinţa întreprinderilor de colectare, dar şi, în special, în privinţa sistemelor colective concurente ale DSD].147Numai la nivelul explicaţiilor oferite de Comisie pentru a justifica obligaţiile conexe deciziei de exceptare în temeiul articolului 8 din Regulamentul nr. 17, decizia se limitează să invoce necesitatea de a garanta accesul concurenţilor DSD la instalaţiile întreprinderilor de colectare care au încheiat un contract de servicii cu DSD, pentru a se demarca de rezervele formulate de reclamantă faţă de unul dintre angajamentele reproduse în considerentul (71) şi pentru a evita eliminarea concurenţei pe piaţa colectării de la consumatori şi pe piaţa în amonte a organizării colectării de la consumatori (a se vedea punctele 42 şi 45).148Pe de altă parte, în argumentarea sa, reclamanta distinge în mod artificial între piaţa colectării de la consumatori, pe care înţelege să o limiteze doar la întreprinderile de colectare la care DSD face apel şi la întreprinderile de colectare care nu au încheiat contracte de servicii cu DSD, şi piaţa organizării preluării şi recuperării de la consumatori, care priveşte DSD şi concurenţii săi. în realitate, după cum a fost expus în decizie (a se vedea punctul 41), ceea ce este important ţine mai degrabă de problema dacă sistemele colective concurente ale DSD trebuie sau nu trebuie să aibă acces la instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor DSD cu scopul de a putea intra pe piaţa colectării de ambalaje de la consumatori şi, pe cale de consecinţă, de a fi active pe piaţa în amonte a organizării preluării şi recuperării ambalajelor de la consumatori.149Prin urmare, nu se poate susţine că decizia de exceptare priveşte numai simpla restrângere a concurenţei, identificată în cadrul aprecierii în temeiul articolului 81 alineatul (1) CE, şi anume clauza de exclusivitate în favoarea întreprinderilor de colectare. Această decizie priveşte, într-adevăr, întregul contract de servicii notificat de DSD şi menţionat în diferitele angajamente prezentate de această întreprindere pentru a clarifica condiţiile de aplicare a acestuia.150Trebuie, aşadar, să fie luat în considerare faptul că exceptarea contractului de servicii a fost acceptată de Comisie pentru că DSD a asigurat-o, printre altele, că nicio dispoziţie a acestui contract nu era susceptibilă să lege întreprinderile de colectare de DSD şi că aceasta nu va introduce nicio acţiune pentru încetarea utilizării împotriva terţilor în caz de utilizare în comun. Aceste asigurări sunt determinante, întrucât ele permit Comisiei să considere că, în speţă, condiţia pentru acordarea exceptării legată de menţinerea concurenţei este îndeplinită. în această privinţă, trebuie arătat că, în lipsa unor astfel de asigurări, Comisia a indicat, în mod clar, în cadrul procedurii administrative, că nu avea intenţia de a autoriza sau de a excepta contractul de servicii, ci lua în calcul fie să considere că existenţa unui eventual obstacol pentru accesul concurenţilor DSD la instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor DSD constituia o restrângere a concurenţei ca atare (a se vedea punctul 33), fie să analizeze dacă comportamentul DSD ce urmărea să împiedice accesul concurenţilor săi la respectivele instalaţii nu putea să cadă sub incidenţa articolului 82 CE (a se vedea punctul 35).151În consecinţă, deoarece Comisia a adoptat decizia de exceptare bazându-se atât pe aprecierea sa privind clauza de exclusivitate în favoarea întreprinderilor de colectare, cât şi în vederea necesităţii de a menţine concurenţa, astfel încât sistemele colective concurente ale DSD să aibă posibilitatea de a avea acces la instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor DSD (a se vedea punctele 118 şi 128), Comisia nu a încălcat articolul 81 alineatul (3) CE şi articolul 8 din Regulamentul nr. 17 prin adoptarea primei obligaţii.152În ultimul rând, reclamanta susţine că, deşi Comisia putea impune o obligaţie DSD în decizia atacată, nu putea să facă acest lucru decât sub forma unei condiţii, iar nu a unei obligaţii, deoarece consecinţele juridice ce decurg dintr-o obligaţie sunt mai importante decât cele ataşate unei condiţii. într-adevăr, în aplicarea articolului 8 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 17, Comisia ar putea revoca sau modifica decizia ori interzice anumite acţiuni ale părţilor, atunci când părţile încalcă orice obligaţie conexă deciziei, iar în aplicarea articolului 15 alineatul (2) litera (b) din acelaşi regulament, Comisia ar putea impune o amendă dacă reclamanta nu respectă o obligaţie.153În acelaşi timp, trebuie subliniat că articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 prevede că deciziile de exceptare pot fi însoţite de condiţii şi de obligaţii, fără a preciza în ce condiţii Comisia trebuie să aleagă între una sau alta dintre posibilităţi. În plus, întrucât articolul 81 alineatul (3) constituie, în beneficiul întreprinderilor, o exceptare de la interdicţia generală prevăzută în articolul 81 alineatul (1) CE, Comisia trebuie să beneficieze, prin urmare, în privinţa normelor de aplicare pe care le prevede în raport cu o exceptare, de o largă marjă de apreciere, în acelaşi timp fiind ţinută să respecte limitele pe care articolul 81 CE le aduce competenţei sale (Hotărârea Curţii din 23 octombrie 1974, Transocean Marine Paint/Comisia, 17/74, Rec, p. 1063, punctul 16).154Preferinţa Comisiei pentru impunerea, în alte cauze, a unor condiţii, mai degrabă decât a unor obligaţii, nu este suficientă, în sine, pentru a pune sub semnul întrebării posibilitatea oferită de Regulamentul nr. 17 de a însoţi o decizie de exceptare mai degrabă de obligaţii decât de condiţii.155Rezultă din cele ce precedă că nu a avut loc o încălcare de către Comisie a articolului 81 alineatul (3) CE şi a articolului 8 din Regulamentul nr. 17 prin faptul că, în speţă, a ataşat deciziei de exceptare o obligaţie privind necesitatea de a garanta utilizarea în comun de către sistemele colective concurente ale DSD a instalaţiilor de colectare ale întreprinderilor utilizate de sistemul DSD.<TI><NP><NO.P>4.</NO.P><TXT>Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului proporţionalităţii</TXT></NP></TI>156Chiar dacă se presupune că utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare ar fi necesară pentru a permite menţinerea concurenţei, reclamanta susţine totuşi că prima obligaţie nu ar fi mai puţin disproporţionată pentru că, în primul rând, aceasta ar încălca decretul privind ambalajele, în al doilea rând, ar antrena o denaturare a concurenţei în detrimentul DSD, în al treilea rând, ar afecta în mod excesiv marca Der Grüne Punkt şi, în al patrulea rând, ar aduce atingere dreptului fundamental de acces la justiţie al DSD.<TI><NP><NO.P>a)</NO.P><TXT>Cu privire la pretinsa încălcare a decretului privind ambalajele</TXT></NP></TI><TI><P>Argumentele părţilor</P></TI>157Reclamanta susţine că prima obligaţie este disproporţionată, întrucât utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare ale DSD este incompatibilă cu principiul răspunderii pentru produs, consacrat în decretul privind ambalajele. Acest principiu obligă producătorii şi distribuitorii de ambalaje să atingă ratele de recuperare pentru ambalajele pe care le-au pus în circulaţie pe piaţă [punctul 1 alineatul (1) prima teză din anexa I la articolul 6 din decret]. Pe de altă parte, în caz de participare la un sistem colectiv, răspunderea producătorului sau a distribuitorului pentru aceste ambalaje este transmisă operatorului respectivului sistem, care trebuie să supună recuperării ambalajele care îi sunt aduse [articolul 6 alineatul (3) a doua teză din decret] şi să atingă ratele de recuperare pentru ambalajele pentru care producătorii şi distribuitorii participă la sistemul [său] [punctul 1 alineatul (1) a doua teză din anexa I la articolul 6 din decret]. Datorită acestei abordări, bazată pe ambalajul concret, ar fi ilegal să se răscumpere ambalaje ale altor sisteme pentru a atinge ratele de recuperare prevăzute în decret. în acest context, reclamanta susţine că sistemele concurente ar trebui, din principiu, să îşi îndeplinească obligaţiile de preluare şi de recuperare cu propriile instalaţii de colectare, numite instalaţii de colectare ale sistemului [a se vedea punctul 3 alineatul (3) a şaptea liniuţă din anexa I la decret].158Astfel, în caz de utilizare în comun a instalaţiilor de colectare de către două sisteme concurente, atribuirea către unul sau către altul dintre aceste sisteme a unui ambalaj concret nu ar fi, ca regulă generală, posibilă. în această privinţă, reclamanta arată că alocarea de volume colectate în funcţie de originea lor, prin repartizarea pe cote, menţionată în decizia atacată [considerentul (170) al deciziei atacate], necesită analize de triere costisitoare şi complexe. în plus, exemplul hârtiei şi al cartonului, utilizat de Comisie, ar fi condus la rezultate inechitabile, în măsura în care partea din volumul colectat, constituită din ambalaje atribuite DSD şi determinate prin analizele trierii, era iniţial de 25 %, în timp ce partea din ambalaje efectiv acoperită de licenţa DSD era net inferioară acestei rate. Generalizarea unei asemenea soluţii pentru toate ambalajele ar fi inacceptabilă pentru DSD.159Pe de altă parte, reclamanta susţine că, potrivit decretului, sunt ilegale orice utilizări în comun ale instalaţiilor de colectare de către sistemele individuale, care nu pot, ca regulă generală, să colecteze ambalajele din proximitatea consumatorului. în consecinţă, deoarece a susţinut că DSD nu putea să se prevaleze de decretul privind ambalajele faţă de cocontractanţii săi [considerentul (167) al deciziei atacate], Comisia nu a ţinut seama de faptul că decretul urmăreşte, în egală măsură, obiectivul protejării reclamantei împotriva denaturării concurenţei.160Comisia susţine că prezentarea decretului făcută de reclamantă este inexactă, întrucât ratele de recuperare nu sunt întemeiate pe ambalajele concrete sau pe volumul total de ambalaje pus în circulaţie pe piaţă, ci pe cantitatea de ambalaje încredinţată sistemului respectiv. La rândul său, Landbell susţine că, în orice caz, utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare este compatibilă cu decretul privind ambalajele, a cărui modificare din 1998 a avut ca obiect întărirea concurenţei între sistemele colective.<TI><P>Aprecierea Tribunalului</P></TI>161În esenţă, reclamanta susţine că utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare ale întreprinderilor care au încheiat un contract de servicii cu DSD are drept efect împiedicarea sa de a recupera şi valorifica ambalajele care i-au fost atribuite în mod concret de către producătorul sau distribuitorul de ambalaje în cauză, conform principiului răspunderii pentru produs, consacrat în decretul privind ambalajele. Prin urmare, prin împiedicarea DSD de a se opune utilizării în comun, prima obligaţie ar aduce atingere într-o manieră disproporţionată drepturilor şi obligaţiilor pe care DSD le are în temeiul acestui decret.162În cadrul şedinţei, părţile au fost chestionate asupra modalităţilor de funcţionare a sistemelor colective şi a sistemelor individuale, cu scopul de a permite Tribunalului să afle care era rolul ambalajului ca atare, ceea ce reclamanta numeşte ambalajul concret, în realizarea obligaţiilor de preluare şi de recuperare impuse prin decret. Această expunere contradictorie permite Tribunalului să facă următoarele constatări.163Pe de o parte, trebuie arătat că ratele de recuperare stabilite în anexa I la articolul 6 din decretul privind ambalajele sunt calculate ca procente din masa de material comercializată efectiv, colectată şi valorificată, iar nu în funcţie de numărul sau de tipul de ambalaje în cauză. Punctul 1 alineatul (1) din anexa I la articolul 6 din decret prevede, astfel, că producătorii şi distribuitorii de ambalaje trebuie să răspundă exigenţelor privind recuperarea ambalajelor pe care le-au comercializat şi că aceeaşi este situaţia pentru operatorii de sisteme colective în ceea ce priveşte ambalajele pentru care producătorii sau distribuitorii participă la astfel de sisteme. în această privinţă, se precizează la punctul 1 alineatul (2) din anexa I la articolul 6 din decret că respectivele cantităţi de ambalaje sunt determinate ca procent din masă, că este vorba de ambalaje comercializate de producător sau de distribuitor sau de cele pentru care producătorul sau distribuitorul participă la un sistem colectiv. în plus, începând cu 1 ianuarie 2000, sistemele individuale şi sistemele colective sunt supuse aceloraşi rate de recuperare pe material [considerentul (21) al deciziei atacate].164De altfel, reiese din articolul 6 alineatul (1) a patra şi a cincea teză din decret că obligaţia de preluare şi de recuperare a distribuitorilor care dispun de suprafeţe de vânzare mai mari de 200 m2 priveşte şi ambalajele produselor ce poartă mărci pe care aceştia nu le vând, atât timp cât aceste ambalaje sunt de tipul, de forma şi de mărimea celor care fac parte din gama lor de produse. Astfel, rata de recuperare a acestor distribuitori nu este calculată prin raportare la ambalajele efectiv puse în circulaţie pe piaţă, ci în funcţie de ambalajele similare, în ceea ce priveşte tipul, forma şi mărimea.165Pe de altă parte, reiese din cele ce precedă că repartizarea cantităţilor de ambalaje între diferitele sisteme, hotărâtă de producătorul sau de distribuitorul de ambalaje, nu priveşte cantităţi de ambalaje predefinite, ci masele de material care corespund acestor ambalaje. în practică, acest lucru înseamnă că, atunci când un producător de ambalaje decide să încredinţeze DSD preluarea şi recuperarea a jumătate din ambalajele din material plastic pe care le comercializează în Germania, DSD îşi asumă sarcina de a colecta şi a recupera o cantitate de material ce corespunde unei jumătăţi din aceste ambalaje. Pentru a atinge ratele de recuperare prevăzute în decret, DSD trebuie, aşadar, să demonstreze autorităţilor germane faptul că a supus valorificării 60 % din masa plastică care i-a fost încredinţată de acest producător (60 % fiind rata de recuperare aplicabilă plasticului). De asemenea, dacă producătorul poate demonstra că a încredinţat DSD obligaţia sa de preluare şi de recuperare în ceea ce priveşte jumătate din cantitatea de plastic comercializată, acesta va trebui, pe de altă parte, să demonstreze că a returnat şi a recuperat cantitatea de material restantă, corespunzătoare celeilalte jumătăţi, prin intermediul unui sistem individual sau a unui alt sistem colectiv.166Pe de altă parte, trebuie subliniat că este perfect posibil, după cum se arată în considerentul (170) al deciziei, să fie repartizate pe cote cantităţile colectate de instalaţiile de colectare între diferite sisteme. într-adevăr, chiar exemplul reclamantei în ceea ce priveşte ambalajele din hârtie şi din carton, care sunt colectate de sistemul DSD în acelaşi timp cu tipăriturile (ziare şi reviste), arată că instalaţiile de colectare pot fi utilizate în comun fără probleme. Reclamanta nu poate, aşadar, să solicite interzicerea utilizării de către concurenţii săi a unei tehnici pe care ea însăşi o utilizează. Mai mult, în cadrul şedinţei, Landbell a evocat existenţa unui acord de compensare, adoptat în urma deciziei, care permite diferiţilor gestionari ai sistemului să împartă cantităţile de material valorificate de întreprinderile de colectare la care recurg în privinţa cantităţilor de material pentru care sunt responsabili în temeiul contractelor semnate cu producătorii şi distribuitorii de ambalaje.167în orice caz, susţinerea DSD, conform căreia repartizarea cantităţilor colectate în materie de ambalaje din hârtie şi din carton şi de tipărituri (ziare şi reviste) ar fi complexă şi costisitoare, nu este suficientă pentru a pune sub semnul întrebării proporţionalitatea primei obligaţii conform decretului privind ambalajele. într-adevăr, chiar dacă se presupune că aceasta ar fi situaţia, se impune să se constate că utilizarea criteriilor complexităţii şi al costului nu permite să fie stabilită o încălcare a decretului şi că acestea nu pot, ca atare, să justifice adoptarea unui comportament susceptibil să determine eliminarea concurenţei de pe pieţele relevante. în plus, în prezenta cauză decizia indică, în mod expres, faptul că prima obligaţie nu împiedică DSD să reducă redevenţele plătite întreprinderilor de colectare în caz de utilizare în comun a instalaţiilor de colectare, cu scopul de a se asigura ca niciun serviciu furnizat terţilor să nu îi fie facturat (a se vedea punctul 35). în consecinţă, în caz de utilizare în comun, DSD va putea să se asigure că redevenţa datorată întreprinderii de colectare nu ia în considerare decât serviciul de preluare şi de recuperare efectuat în contul sistemului DSD, fără ca această redevenţa să servească finanţării unui serviciu efectuat în contul unui alt sistem.168De asemenea, niciun element de probă nu susţine afirmaţia DSD conform căreia tehnica ratelor utilizate pentru ambalajele din hârtie şi din carton şi pentru tipărituri ar conduce la rezultate inechitabile în privinţa sa. în orice caz, utilizarea în comun preconizată în decizie nu riscă să aducă atingere intereselor DSD, exact pentru motivul că obiectivul unei asemenea dispoziţii este de a garanta fiecărui sistem colectiv posibilitatea de a colecta ambalajele care îi sunt atribuite de producătorii şi distribuitorii în cauză. Aşadar, pentru a garanta acest obiectiv, Comisia a impus a doua obligaţie întreprinderii DSD (a se vedea punctele 213-217).169În consecinţă, întrucât concurenţa între sisteme nu se efectuează pe baza atribuirii de ambalaje concrete, ci pe cea a unei alocări a maselor de material corespunzătoare acestor ambalaje, prima obligaţie nu poate fi considerată disproporţionată, contrar celor invocate de reclamantă.170Reiese din cele ce precedă că prima obligaţie nu poate fi considerată disproporţionată, pe motiv că ar încălca decretul privind ambalajele.171În ultimul rând, în privinţa susţinerii reclamantei potrivit căreia ar putea, în temeiul decretului, să se opună partajării instalaţiilor de colectare utilizate de sistemul DSD cu sistemele individuale, trebuie reamintit că Tribunalul a hotărât că noţiunea de concurenţi ai DSD, utilizată pentru a defini domeniul de aplicare al primei obligaţii, trebuie să fie interpretată ca aplicându-se doar sistemelor pentru care decizia atacată a considerat că era necesar să garanteze utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare, şi anume sistemele colective concurente ale DSD (a se vedea punctul 129). în aceste condiţii, prima obligaţie nu poate avea incidenţă asupra eventualei posibilităţi ca DSD să invoce decretul pentru a se opune unei asemenea utilizări în comun împreună cu sistemele individuale.<TI><NP><NO.P>b)</NO.P><TXT>Cu privire la riscul de denaturare a concurenţei în detrimentul DSD</TXT></NP></TI><TI><P>Argumentele părţilor</P></TI>172Reclamanta susţine că prima obligaţie este disproporţionată, pentru că permite concurenţilor săi să aleagă exact instalaţiile de colectare cele mai rentabile, lăsându-i-le ei pe cele mai costisitoare. O asemenea parazitare ar fi permisă fără restricţii sistemelor individuale, care nu au nicio obligaţie de acoperire teritorială, în privinţa domeniilor de suprapunere cu sistemele colective, şi anume locurile de depozitare asimilate gospodăriilor şi ambalajele vândute prin corespondenţă. Celelalte sisteme colective ar putea, de asemenea, să adopte un comportament parazitar, în detrimentul reclamantei, şi, în caz de utilizare în comun a instalaţiilor de colectare, ar surveni conflicte de interese, dat fiind că DSD nu ar mai putea regla în detaliu organizarea sistemului său, aşa cum o face în prezent. Pe de altă parte, reclamanta se prevalează de observaţiile autorităţilor germane, care evocă riscul ca sistemele colective să devină mai puţin eficace şi riscul apariţiei unei denaturări a concurenţei în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 94/62/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 decembrie 1994 privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje (JO L 365, p. 10, Ediţie specială, 13/voL 14, p. 238), dacă sistemele individuale [...] ar putea, independent de regiunea de distribuţie a ambalajelor, să o aleagă pe aceea unde aceştia colectează sau cumpără deşeuri de ambalaje, eventual limitat regional la locuri de depozitare importante.173Comisia, susţinută de Landbell, contestă pretinsa ameninţare pe care ar constitui-o prima obligaţie pentru sistemul DSD. Într-adevăr, în măsura în care decretul privind ambalajele se aplică în acelaşi mod tuturor sistemelor colective, niciunul dintre acestea nu poate să se limiteze la sectoarele presupuse a fi mai profitabile. De asemenea, sistemele individuale trebuie, în principiu, să colecteze ambalajele la locul de livrare către consumator, iar structura locurilor lor de depozitare ar fi diferită, din acest motiv, de cea a sistemelor colective.<TI><P>Aprecierea Tribunalului</P></TI>174Contrar celor susţinute de reclamantă, utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare nu poate avea efectul de a se permite sistemelor colective concurente ale DSD să favorizeze, în cadrul unui land, zonele cele mai rentabile în detrimentul altora, care să rămână în sarcina sistemului DSD. Într-adevăr, se impune constatarea că toate sistemele colective sunt supuse aceloraşi obligaţii, fie că este vorba de obligaţia de acoperire teritorială, de atingere a ratelor de recuperare sau de dovadă a fluxurilor cantitative.175În plus, în orice ipoteză, în decizie se arată în mod expres că prima obligaţie nu împiedică DSD să reducă, în consecinţă, redevenţele plătite întreprinderilor de colectare (a se vedea punctul 35).176Mai mult, în legătură cu pretinsa incompatibilitate a utilizării în comun a instalaţiilor de colectare cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 94/62, conform căreia sistemele destinate să asigure preluarea sau colectarea ambalajelor trebuie să fie proiectate astfel încât să evite barierele în calea comerţului sau denaturarea concurenţei, trebuie arătat că decizia atacată vizează, în mod precis, garantarea condiţiilor de concurenţă pe pieţele în cauză, potrivit obiectivelor decretului a cărui revizuire, intervenită în 1998, a avut ca obiectiv facilitarea dezvoltării concurenţei între sistemele colective [considerentul (169) al deciziei atacate].177Reiese din cele ce precedă că prima obligaţie nu poate fi considerată disproporţionată pe motiv că ar determina un risc de denaturare a concurenţei în detrimentul reclamantei.178Pe de altă parte, în legătură cu pretinsul risc pentru concurenţă care ar putea fi reprezentat de prima obligaţie în caz de utilizare în comun a instalaţiilor de colectare între cocontractanţii DSD şi sistemele individuale, trebuie amintit că Tribunalul a hotărât mai sus că noţiunea concurenţi ai DSD, utilizată pentru a defini domeniul de aplicare al primei obligaţii, trebuie interpretată ca privind doar sistemele pentru care decizia atacată a considerat că era necesar să garanteze utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare, şi anume sistemele colective concurente ale DSD. în aceste condiţii, prima obligaţie nu poate avea incidenţă asupra relaţiilor dintre DSD şi sistemele individuale.<TI><NP><NO.P>c)</NO.P><TXT>Cu privire la pretinsa afectare a funcţiei mărcii Der Grüne Punkt</TXT></NP></TI><TI><P>Argumentele părţilor</P></TI>179Reclamanta susţine că prima obligaţie este disproporţionată, întrucât aduce atingere funcţiei iniţiale a mărcii Der Grüne Punkt, care este aceea de a identifica serviciul de preluare şi de recuperare al sistemului DSD, iar nu pe cel al altui sistem. în această privinţă, reclamanta aminteşte că marca sa este înregistrată în Germania ca marcă colectivă aplicată pe ambalajele producătorilor şi distribuitorilor care participă la sistemul DSD şi ca marcă individuală aplicată pe instalaţiile de colectare utilizate de sistemul DSD. în particular, funcţia de origine a mărcii colective Der Grüne Punkt a fost recunoscută de mai multe instanţe germane [Hotărârea Bundespatentgericht (Tribunalul Federal de Brevete, Germania) din 18 septembrie 1996, potrivit căreia marca dă o indicaţie privind angajamentul ecologic al producătorului; Hotărârea Landgericht Hamburg (Tribunalul Regional din Hamburg, Germania) din 23 decembrie 1996 şi Hotărârea Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin, Germania) din 14 iunie 1994, potrivit căreia marca informează cu privire la participarea la sistemul DSD; Hotărârea Oberlandesgericht Köln (Tribunalul Regional Superior din Köln, Germania) din 8 mai 1998, care evocă semnificaţia primordială a mărcii constând în faptul difuzării şi notorietăţii sale, şi Hotărârea Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiţie, Germania) din 15 martie 2001, potrivit căreia producătorii şi distribuitorii indică participarea la sistemul DSD prin aplicarea mărcii pe ambalajele lor]. în speţă, reclamanta susţine că utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare aduce atingere mărcilor colective şi individuale Der Grüne Punkt, în măsura în care consumatorul ştie, datorită publicităţii, că ambalajele care poartă această marcă participă la sistemul DSD, iar nu la un sistem concurent, şi că acestea trebuie să fie eliminate prin intermediul instalaţiilor de colectare ale sistemului DSD, care poartă, de asemenea, în general, marca Der Grüne Punkt. Or, în caz de utilizare în comun a instalaţiilor de colectare, organizarea preluării şi a recuperării ambalajelor colectate de sistemul DSD ar fi, în parte, efectuată - contrar aşteptărilor consumatorului - de concurenţi ai DSD. Utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare ce aparţin sistemului DSD ar avea ca efect, prin urmare, inducerea în eroare a consumatorilor.180Reclamanta adaugă faptul că prima obligaţie i-ar impune să încurajeze concurenţa prin acordarea concurenţilor săi a unei licenţe obligatorii gratuite a mărcii Der Grüne Punkt, aplicată pe instalaţiile de colectare. Or, o asemenea licenţă ar fi ilegală, întrucât ar încălca principiile aplicabile în materie [articolul 21 din Acordul privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS) din 15 aprilie 1994 (anexa IC la Acordul de instituire a Organizaţiei Mondiale a Comerţului), aprobat prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunităţii Europene, referitor la domeniile de competenţa sa, a acordurilor obţinute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994) (JO L 336, p. 1, 214, Ediţie specială, 11/vol. 10, p. 3) şi Avizul Curţii din 15 noiembrie 1994 (Avizul 1/94, Rec, p. I-5267)].181În prealabil, Comisia remarcă faptul că anumite critici prezentate de reclamantă nu vizează contractul de servicii, care face obiectul deciziei atacate, ci contractul de utilizare a logoului, care face obiectul Deciziei 2001/463 şi care nu trebuie, aşadar, să fie examinat în cadrul prezentei cauze. Comisia subliniază că reclamanta pare să dorească să obţină un drept exclusiv asupra utilizării instalaţiilor de colectare, din faptul că autorizează proprietarul acestora să aplice pe instalaţiile lor logoul Der Grüne Punkt, ceea ce nu poate fi admis. Într-adevăr, acest lucru ar însemna că o întreprindere de colectare care aplică logoul Der Grüne Punkt pe un camion de colectare a ambalajelor nu ar putea utiliza acest camion decât în cadrul sistemului DSD, iar nu pentru transportul altor deşeuri. Or, nu numai că în contractul de servicii nu ar fi conţinute dispoziţii de natură să susţină acest raţionament, ci răspunsurile furnizate de întreprinderile de colectare la cererile de informaţii trimise de Comisie ar demonstra, în special, că aceste întreprinderi îşi utilizează vehiculele pentru alte comenzi. Reclamanta nu ar putea, aşadar, să se prevaleze de dreptul de exclusivitate pe care îl invocă. Pe de altă parte, Comisia subliniază că, atunci când aruncă un ambalaj ce poartă logoul Der Grüne Punkt într-o instalaţie de colectare ce aparţine sistemului DSD, consumatorul nu este indus în eroare, deoarece problema utilizării în comun nu este incidenţă asupra comportamentului consumatorului. în plus, beneficiarul final al serviciului de preluare şi de recuperare propus de sistemul DSD nu ar fi consumatorul, ci producătorul sau distribuitorul de ambalaje. Nu ar exista, aşadar, dovada faptului că pretinsa inducere în eroare invocată de reclamantă aduce atingere mărcii Der Grüne Punkt.182În privinţa licenţei obligatorii, Comisia susţine că reclamanta omite să precizeze beneficiarul căruia decizia ar obliga-o să acorde o licenţă. Reclamanta este în continuare liberă să autorizeze întreprinderile de colectare să îi utilizeze marca prin aplicarea ei pe containerele acestora, chiar să le recomande acest lucru, şi, de asemenea, să le retragă această autorizaţie.<TI><P>Aprecierea Tribunalului</P></TI>183În esenţă, reclamanta susţine că prima obligaţie încalcă principiul proporţionalităţii, întrucât utilizarea în comun aduce atingere mărcii Der Grüne Punkt, care ar permite să se distingă serviciile sale de cele oferite de alte întreprinderi. Dispunând de posibilitatea de a accede la instalaţiile de colectare înfiinţate de întreprinderile de colectare, care au fost deja utilizate de sistemul DSD, sistemele colective concurente ale DSD ar profita, astfel, de notorietatea acestei mărci în rândul consumatorilor şi aceştia ar fi induşi în eroare să returneze ambalajele la instalaţii despre care cred că aparţin sistemului DSD, iar nu unui sistem concurent184Totuşi, trebuie constatat că această argumentaţie nu poate fi acceptată.185În primul rând, contractul de servicii nu împiedică întreprinderea de colectare cocontractantă a DSD să ofere instalaţiile sale de colectare unui sistem concurent al sistemului DSD. Într-adevăr, potrivit prevederilor contractului de servicii, se arată doar că, [î]n acţiunile sale de promovare a sistemului, întreprinderea de colectare va pune în evidenţă, în mod adecvat şi constant, logoul Der Grüne Punkt conferit de DSD, de exemplu, prin imprimarea acestuia pe hârtia pentru corespondenţă, pe materialele publicitare şi pe recipientele de colectare, precum şi prin evidenţierea lui pe vehiculele şi echipamentele utilizate în cadrul operării sistemului [articolul 2 alineatul (5) primul paragraf teza a patra] şi că [u]tilizarea logoului Der Grüne Punkt este gratuită pentru întreprinderea de colectare [articolul 2 alineatul (5) al treilea paragraf prima teză]. Faptul că DSD autorizează întreprinderea de colectare să aplice, în mod gratuit, marca Der Grüne Punkt pe instalaţiile sale de colectare nu este suficient pentru ca DSD să revendice utilizarea exclusivă a respectivelor instalaţii. Din contră, reiese din contractul de servicii că aplicarea logoului menţionat nu are altă semnificaţie decât aceea de a indica în scop promoţional că instalaţia în cauză participă la sistemul DSD.186Prevederile contractului de servicii privind marca Der Grüne Punkt nu permit, aşadar, să se stabilească faptul că aplicarea acestei mărci pe o instalaţie de colectare are drept efect împiedicarea faptului ca această instalaţie să servească pentru alte scopuri.187În al doilea rând, nicio prevedere din decretul privind ambalajele nu impune identificarea instalaţiilor de colectare în funcţie de sistemul utilizat. A fortiori, nicio dispoziţie din decret nu permite să se afirme că instalaţiile de colectare astfel identificate trebuie să fie rezervate unui singur sistem, cu scopul de a evita situaţia în care consumatorul se poate înşela cu privire la identitatea sistemului care colectează şi valorifică ambalajul pe care îl depune în acel loc. Pe de altă parte, în privinţa importanţei acordate aplicării logoului Der Grüne Punkt pe ambalaje - una dintre posibilităţile oferite la punctul 4 alineatul (2) a doua teză din anexa I la articolul 6 din decret pentru a permite consumatorului să identifice participarea ambalajului în cauză la un sistem colectiv (a se vedea punctul 6) -, Tribunalul a dispus, în Hotărârea DSD/Comisia, T-151/01, punctul 133, că, din moment ce atingerea ratelor de recuperare prevăzute în decret şi repartizarea cantităţilor de ambalaje între sisteme se face pe baza maselor respectivelor materiale, iar nu în funcţie de ambalajele ca atare, fie că acestea poartă sau nu logoul Der Grüne Punkt, acesta din urmă nu are rolul şi importanţa pe care i le acordă reclamanta. Astfel, un producător sau un distribuitor de ambalaje care decide să încredinţeze întreprinderii DSD preluarea şi recuperarea unei părţi din ambalajele pe care le comercializează în Germania şi să asigure el însuşi, prin intermediul unui sistem individual, sau să încredinţeze unui alt sistem colectiv preluarea şi recuperarea celeilalte părţi din aceste ambalaje, trebuie doar să repartizeze cantităţile de material între diferitele sisteme în cauză şi să respecte condiţiile de identificare prevăzute în decret, fără a se preocupa să definească în mod concret comportamentul consumatorului final, după cum susţine reclamanta.188În acest context, dispoziţiile decretului nu permit să se stabilească faptul că aplicarea mărcii Der Grüne Punkt pe o instalaţie de colectare sau pe un ambalaj destinat a fi returnat de sistemul DSD are ca efect împiedicarea utilizării în comun a instalaţiilor de colectare.189în al treilea rând, trebuie să se ia în considerare faptul, care reiese din dosar, că instalaţiile de colectare utilizate de sistemul DSD nu poartă toate logoul Der Grüne Punkt Este, aşadar, legitim să se considere că, în stadiul depozitării de ambalaje în instalaţiile de colectare, consumatorii nu asociază aceste instalaţii cu marca Der Grüne Punkt, ci cu tipul de ambalaj (ambalaje de vânzare) şi mai ales cu tipul de material din care sunt fabricate acestea (materiale uşoare, hârtie/carton, sticlă etc.), ce trebuie să fie depus în diferitele tipuri de instalaţii de colectare. în această privinţă, reclamanta nu demonstrează că se acordă importanţă de către consumator faptului că DSD, iar nu un alt sistem colectiv, este însărcinat cu preluarea şi eliminarea unui ambalaj. Consumatorul poate, desigur, să se preocupe de mediu, dar, în măsura în care toate sistemele colective sunt supuse aceloraşi obligaţii, problema de a şti care sistem se va ocupa în mod concret de preluare şi de recuperare nu pare a fi determinantă. Or, niciuna dintre aceste obligaţii nu este afectată de utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare existente. La fel, reclamanta nu contestă faptul că ambalajele din hârtie şi din carton sunt colectate în aceleaşi instalaţii ca şi tipăriturile (ziare şi reviste) care sunt în sarcina autorităţilor locale, iar nu a sistemului DSD. Or, reclamanta nu susţine, cu privire la acest punct, că, din faptul eventualei aplicări a mărcii Der Grüne Punkt pe aceste instalaţii, consumatorii ar considera că sistemul DSD îşi asumă responsabilitatea colectării şi valorificării tipăriturilor.190În consecinţă, poate părea suficient, pentru a evita orice risc de confuzie pentru consumator, să se indice pe instalaţiile de colectare în comun că ambalajele sunt recuperate pentru sistemul DSD şi pentru unul sau mai multe alte sisteme colective concurente, fără să fie totuşi necesar să se interzică orice utilizare în comun a acestor instalaţii de colectare, după cum susţine reclamanta.191În ultimul rând, trebuie arătat că nici prima obligaţie, nici constrângerile tehnice ale utilizării în comun a instalaţiilor de colectare nu impun concurenţilor DSD să fie autorizaţi de aceasta pentru a utiliza marca Der Grüne Punkt. Poate fi, aşadar, admis ca instalaţiile de colectare în comun să fie lipsite de orice logo sau indicaţie ori, din contră, ca fiecare sistem să ataşeze acestora o modalitate de identificare. Prin urmare, nu se poate susţine că prima obligaţie impune DSD să acorde concurenţilor săi o licenţă obligatorie gratuită a mărcii Der Grüne Punkt.192Reiese din cele ce precedă că prima obligaţie nu poate fi considerată disproporţionată pe motiv că ar afecta în mod excesiv rolul mărcii Der Grüne Punkt în cadrul sistemului DSD.<TI><NP><NO.P>d)</NO.P><TXT>Cu privire la efectele primei obligaţii asupra dreptului de acces la instanţele naţionale</TXT></NP></TI><TI><P>Argumentele părţilor</P></TI>193Reclamanta arată că prima obligaţie îi interzice să împiedice întreprinderile de colectare să încheie contracte de utilizare în comun cu concurenţii săi. Un asemenea obstacol ar putea fi constituit din faptul că DSD ar putea să acţioneze împotriva acestor întreprinderi de colectare în faţa autorităţilor sau a instanţelor naţionale, pentru a susţine incompatibilitatea cu decretul a utilizării în comun a instalaţiilor de colectare. în această ipoteză, prima obligaţie ar fi, aşadar, incompatibilă cu dreptul fundamental de acces la justiţie prevăzut la articolul 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea Curţii din 15 mai 1986, Johnston, 222/84, Rec, p. 1651, punctele 17 şi 18, Hotărârea Tribunalului din 17 iulie 1998, ITT Promedia/Comisia, T-111/96, Rec, p. II-2937, punctul 60).194Comisia arată că prima obligaţie nu împiedică reclamanta să supună unui tribunal administrativ german problema compatibilităţii utilizării în comun a instalaţiilor de colectare cu decretul privind ambalajele (a se vedea în acest sens Hotărârea Verwaltungsgerichtshof Kassel din 20 august 1999 şi Hotărârea Verwaltungsgericht Gießen din 31 ianuarie 2001). Pe de altă parte, ar reveni instanţelor comunitare sarcina de a examina legalitatea angajamentului şi a obligaţiilor.<TI><P>Aprecierea Tribunalului</P></TI>195în esenţă, reclamanta afirmă că prima obligaţie o împiedică să susţină, în faţa instanţelor şi a autorităţilor naţionale germane, că utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare este contrară decretului.196Or, prima obligaţie nu poate fi interpretată în acest sens. Aceasta impune DSD, într-adevăr, să nu împiedice utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare de către sistemele colective concurente. Tribunalul a hotărât mai sus că această obligaţie este conformă cu articolul 81 alineatul (3) CE şi cu articolul 8 din Regulamentul nr. 17 (a se vedea punctul 151), întrucât aceasta este necesară pentru a permite menţinerea concurenţei pe pieţele colectării ambalajelor de la consumatori şi a organizării preluării şi a recuperării ambalajelor de la consumatori.197Cu toate acestea, prima obligaţie nu împiedică DSD să introducă o acţiune în faţa unei instanţe sau a unei autorităţi naţionale pentru a se opune utilizării în comun a instalaţiilor de colectare care îi este impusă în cadrul deciziei de exceptare. DSD păstrează, aşadar, posibilitatea de a se opune utilizării în comun a instalaţiilor de colectare ale cocontractanţilor săi, prin invocarea încălcării decretului german privind ambalajele sau a altor prevederi naţionale. în acelaşi timp, chiar dacă DSD dispune de această posibilitate, nu poate totuşi să facă abstracţie de faptul că o asemenea acţiune ar putea fi considerată de către Comisie ca încălcând obligaţia care i-a fost impusă pentru a garanta decizia de exceptare, în conformitate cu dispoziţiile de drept comunitar aplicabile. în plus, trebuie amintit că, atunci când instanţele naţionale se pronunţă cu privire la acordurile sau la practicile care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei, acestea nu pot să adopte decizii contrare deciziei Comisiei, chiar dacă aceasta este în contradicţie cu decizia unei instanţe naţionale care se pronunţă în primă instanţă (Hotărârea Curţii din 14 decembrie 2000, Masterfoods şi HB, C-344/98, Rec, p. I-11369, punctul 52).198Dreptul fundamental de acces la justiţie invocat de DSD nu poate, aşadar, să aibă drept consecinţă autorizarea acesteia să nu respecte o decizie adoptată în temeiul dreptului comunitar.199Reiese din cele ce precedă că prima obligaţie nu poate fi considerată disproporţionată pe motiv că ar lipsi DSD de dreptul de a introduce o acţiune în faţa instanţelor şi a autorităţilor naţionale.<TI><NP><NO.P>5.</NO.P><TXT>Concluzii cu privire la primul motiv</TXT></NP></TI>200Reiese din cele ce precedă că prima obligaţie împiedică reclamanta să obstrucţioneze accesul sistemelor colective concurente la instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor săi. Această obligaţie se întemeiază pe voinţa Comisiei de a garanta accesul sistemelor concurente ale DSD pe piaţa colectării de la consumatori şi, pe cale de consecinţă, pe piaţa organizării preluării şi recuperării de la consumatori. Niciun argument prezentat de reclamantă în cadrul primului motiv nu este de natură să pună sub semnul întrebării această concluzie.201În consecinţă, primul motiv trebuie să fie respins în totalitate în ceea ce priveşte sistemele colective.202Pe de altă parte, pentru a răspunde argumentelor DSD cu privire la acest punct, Tribunalul consideră necesar să reamintească (a se vedea punctul 121) că noţiunea concurenţi ai DSD utilizată pentru a defini domeniul de aplicare al primei obligaţii nu vizează sistemele individuale, dat fiind că reiese din decizie că aceste sisteme nu intervin decât în mod marginal pe pieţele relevante şi că ele dispun, în aceste ipoteze de suprapunere, de posibilităţi suficiente de acces la întreprinderi sau la instalaţii de colectare diferite de cele utilizate de sistemul DSD.203În consecinţă, întrucât prima obligaţie nu vizează sistemele individuale, nu este necesar ca Tribunalul să se pronunţe asupra argumentelor invocate de reclamantă cu privire la acest punct.<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe faptul ca obligaţia înscrisă la articolul 3 litera (a) din decizia atacată încalcă articolul 86 alineatul (2) CE</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Argumentele părţilor</TXT></NP></TI>204Reclamanta arată că desfăşoară activităţile de colectare şi de recuperare a ambalajelor pe întreg teritoriul german, inclusiv în regiunile rurale neatractive, în scopul protecţiei mediului. Reclamanta aminteşte, de asemenea, că sistemul DSD a fost aprobat de autorităţile competente din toate landurile. Or, potrivit reclamantei, aceste acorduri au ca efect să îi încredinţeze un serviciu de interes economic general în sensul articolului 86 alineatul (2) CE. În această privinţă, reclamanta precizează că este lipsit de importanţă faptul că orice operator al unui sistem colectiv poate fi agreat de autorităţile unui land, deoarece articolul 86 alineatul (2) CE se referă numai la asumarea unui serviciu de interes economic general, şi nu la prezenţa drepturilor speciale sau exclusive, în sensul articolului 86 alineatul (1) CE. în acest context, reclamanta susţine că realizarea obligaţiilor de garanţie încredinţate DSD (colectarea regulată de pe întreg teritoriul, ratele de recuperare şi dovada fluxurilor cantitative) ar fi ameninţată de utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare prevăzută de prima obligaţie, întrucât aceasta ar risca să pună sub semnul întrebării acordul sistemului DSD. În plus, o asemenea utilizare în comun ar conduce la denaturări ale concurenţei în detrimentul DSD, permiţând concurenţilor DSD să paraziteze sistemul acesteia. în consecinţă, regulile privind concurenţa enunţate la articolul 81 CE nu ar trebui să se aplice în cazul în speţă, în măsura în care acestea ar împiedica îndeplinirea misiunii speciale care a fost încredinţată DSD.205Comisia şi Landbell subliniază că reclamanta nu aduce nicio dovadă a ameninţării reprezentate de utilizarea în comun în privinţa activităţii sale sau în privinţa unei pretinse misiuni în legătură cu un serviciu de interes economic general, întrucât această utilizare în comun nu împiedică cu nimic întreprinderile de colectare utilizate de DSD. Landbell arată de asemenea că faptul de a deservi regiunile rurale neatractive face parte integrantă din serviciul solicitat de clienţii sistemelor colective care cer să poată beneficia de o colectare pe întreg teritoriul în cauză, pentru a fi scutiţi de propriile obligaţii conform decretului.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Aprecierea Tribunalului</TXT></NP></TI>206Potrivit articolului 86 alineatul (2) CE, întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general se supun normelor tratatului şi, în special, regulilor de concurenţă, în măsura în care aplicarea acestor norme nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a fost încredinţată. Acest articol prevede, de asemenea, că dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură care contravine intereselor Comunităţii.207În speţă, trebuie arătat că, şi în cazul în care se presupune că reclamantei i s-ar fi încredinţat un serviciu de interes economic general în sensul articolului 86 alineatul (2) CE, în acelaşi mod ca şi toate sistemele colective omologate de autorităţile landurilor, nu este mai puţin adevărat că riscul unei atingeri aduse acestei misiuni prin decizia atacată nu este demonstrat.208Într-adevăr, contrar celor susţinute de reclamantă în cadrul prezentului motiv, obligaţia impusă DSD de a nu împiedica întreprinderile de colectare să încheie cu concurenţii DSD contracte prin care aceştia să fie autorizaţi să îşi utilizeze recipientele şi alte instalaţii de colectare şi de triere a ambalajelor şi să onoreze aceste contracte nu permite, în niciun fel, să se stabilească faptul că în decizia atacată se periclitează realizarea, în condiţii acceptabile din punct de vedere economic, a serviciului de preluare şi de recuperare încredinţat sistemului DSD.209În special, niciun element prezent în dosar nu permite să se concluzioneze că decizia atacată riscă să nu mai permită DSD să colecteze, în mod regulat, ambalajele pe întreg teritoriul german, să nu atingă ratele de recuperare impuse în decret sau să nu furnizeze dovada fluxurilor cantitative cerute în temeiul decretului menţionat. în mod similar, Tribunalul a concluzionat deja, în cadrul primului motiv, că reclamanta nu a demonstrat că punerea în aplicare a primei obligaţii risca să conducă la denaturarea concurenţei în detrimentul său.210Prin urmare, al doilea motiv trebuie să fie respins.<TI><NP><NO.P>C —</NO.P><TXT>Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe faptul ca obligaţia înscrisă la articolul 3 litera (b) din decizia atacată încalcă articolul 81 alineatul (3) CE şi articolul 86 alineatul (2) CE</TXT></NP></TI>211Reclamanta susţine că obligaţia înscrisă la articolul 3 litera (b) din decizia atacată (denumită în continuare a doua obligaţie), potrivit căreia DSD nu poate să impună întreprinderilor de colectare care au încheiat cu concurenţi ai DSD contracte privind utilizarea în comun a recipientelor şi a altor instalaţii de colectare şi de triere a ambalajelor de vânzare uzate, ca acestea să facă dovada cantităţilor de ambalaje care nu au fost colectate în cadrul sistemului DSD, încalcă articolul 81 alineatul (3) CE şi articolul 86 alineatul (2) CE. Reclamanta trimite, în această privinţă, la argumentele dezvoltate anterior în cadrul primului şi al celui de al doilea motiv.212Pe de altă parte, reclamanta arată că, în decretul privind ambalajele, autorităţile germane îi impun să recupereze cantitatea de ambalaje efectiv colectată [a se vedea secţiunea 1 alineatul (5) din anexa I la articolul 6 din decret] şi că, pentru a oferi dovada aferentă acestei cantităţi, aceasta solicită întreprinderilor de colectare să îi indice în fiecare lună cantităţile colectate. A doua obligaţie impune totuşi DSD să nu ceară acestor întreprinderi de colectare să îi furnizeze dovezi aferente cantităţilor de ambalaje care nu au fost colectate în cadrul sistemului DSD în caz de utilizare în comun a instalaţiilor de colectare. Potrivit deciziei atacate, această obligaţie ar fi necesară [c]u scopul de a permite concurenţilor DSD să utilizeze în mod liber cantităţile de ambalaje colectate în contul lor în cadrul [unei] utilizări în comun a instalaţiilor de colectare [considerentul (182) al deciziei atacate]. în acest context, reclamanta arată că obiectul celei de a doua obligaţii este acela de a garanta ca, în caz de utilizare în comun, cantităţile colectate să nu fie utilizate pentru a proba fluxurile cantitative tratate de DSD, ci să fie, din contră, atribuite concurenţilor. Din această cauză, această obligaţie nu ar trebui să excludă posibilitatea ca DSD să ceară întreprinderilor de colectare să îi furnizeze datele referitoare la ansamblul ambalajelor colectate în instalaţiile de colectare pentru a putea face dovada cantităţilor colectate.213Tribunalul arată, mai întâi, că reclamanta nu prezintă, în al treilea motiv, argumente noi sau specifice susceptibile să indice în ce mod a doua obligaţie încalcă articolul 81 alineatul (3) CE şi articolul 86 alineatul (2) CE. în aceste condiţii, al treilea motiv trebuie să fie respins pentru aceleaşi motive ca şi cele care au fost expuse în cadrul primului şi al celui de al doilea motiv.214Pe de altă parte, Tribunalul constată că, în cadrul şedinţei, Comisia şi DSD au căzut de acord cu privire la interpretarea care trebuie dată conţinutului celei de a doua obligaţii definite la articolul 3 litera (b) din decizia atacată.215Astfel, în lumina pledoariilor şi a răspunsurilor date de părţi la întrebările adresate în cadrul şedinţei, Tribunalul consideră că, dacă, potrivit celei de-a doua obligaţii, DSD nu poate solicita întreprinderilor de colectare să îi furnizeze informaţii referitoare la cantităţile de ambalaje care au fost colectate în cadrul unui sistem colectiv concurent, DSD păstrează totuşi posibilitatea de a solicita întreprinderilor respective să îi furnizeze informaţiile cerute, pentru ca aceasta să facă dovada cantităţilor colectate de sistemul DSD. Acest drept la informare este, de altfel, prevăzut, în mod expres, în considerentul (175) al deciziei atacate.216Întrebată cu privire la acest aspect în cadrul şedinţei, Comisia a indicat că a doua obligaţie nu împiedica reclamanta să afle cantitatea totală de ambalaje colectate de întreprinderile de colectare, nici partea din aceste ambalaje care revine DSD, arătând că ceea ce este important ţine, în mod esenţial, de faptul că DSD nu caută să îi fie atribuite cantităţile de ambalaje colectate de aceste întreprinderi de colectare în contul unui sistem concurent. Această poziţie a Comisiei este adoptată şi de reclamantă (a se vedea punctul 212).217În aceste condiţii, a doua obligaţie trebuie interpretată în sensul că, pe de o parte, DSD nu poate impune întreprinderilor de colectare, care sunt cocontractanţii săi conform contractului de servicii, ca acestea să îi atribuie cantităţile de ambalaje colectate în contul unui sistem concurent şi, pe de altă parte, că această obligaţie nu împiedică DSD să afle cantitatea totală de ambalaje colectate de întreprinderile de colectare, precum şi partea din aceste ambalaje care revine DSD.<TI><NP><NO.P>D —</NO.P><TXT>Cu privire la al patrulea motiv, legat de cererea de anulare a angajamentului reprodus în considerentul (72) al deciziei atacate şi întemeiat pe încălcarea dreptului fundamental de acces la justiţie</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Argumentele părţilor</TXT></NP></TI>218Reclamanta aminteşte că, la solicitarea Comisiei, şi-a asumat angajamentul de a renunţa să se îndrepte împotriva VfW, precum şi în alte cazuri similare, cu acţiuni pentru încetarea utilizării de tipul celor descrise în Hotărârea [pronunţată de Landgericht Köln] la 18 martie 1997 [considerentul (72) al deciziei atacate], ca urmare a unei acţiuni introduse de DSD pentru a se opune utilizării gratuite a instalaţiilor de colectare ale sistemului DSD de către VfW. Potrivit reclamantei, acest angajament este incompatibil cu dreptul fundamental al liberului acces la justiţie (Hotărârea ITT Promedia/Comisia, citată anterior, punctul 60). Această încălcare ar fi cu atât mai gravă, cu cât o acţiune pentru încetarea utilizării intentată de DSD împotriva unuia dintre concurenţii săi nu ar fi în mod evident lipsită de orice temei şi, prin urmare, abuzivă, conform dreptului german (Hotărârea ITT Promedia/Comisia, citată anterior, punctul 56). într-adevăr, reiese din hotărârea pronunţată de Landgericht Köln că DSD ar putea să ceară în justiţie în mod valabil, în temeiul legii germane privind concurenţa neloială, ca VfW să nu poată utiliza, cu titlu gratuit, instalaţiile de colectare finanţate de DSD. Potrivit acestei hotărâri, utilizarea în comun a acestor instalaţii de colectare ar necesita acordul DSD şi plata unui fel de redevenţă direct către DSD.219Comisia, susţinută de Landbell, observă că reclamanta critică un angajament oferit pentru a răspunde observaţiilor adresate Comisiei de mai mulţi terţi, potrivit cărora DSD, contrar angajamentului reprodus în considerentul (71) al deciziei atacate, nu ar permite accesul liber la instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor săi. Comisia arată că, dacă reclamanta nu poate să împiedice întreprinderile de colectare să autorizeze utilizarea în comun a instalaţiilor lor, aceasta nu are nici dreptul de a interzice această utilizare în comun unui concurent.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Aprecierea Tribunalului</TXT></NP></TI>220Trebuie amintit că, ulterior publicării comunicării în Jurnalul Oficial anunţând intenţia Comisiei de a se declara în favoarea diferitelor contracte privind sistemul DSD, mai mulţi terţi interesaţi au indicat Comisiei că, în ciuda angajamentelor asumate de DSD în acest stadiu al procedurii administrative în ceea ce priveşte posibilitatea oferită terţilor de a accede liber la instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor săi, DSD s-a opus în justiţie utilizării în comun a acestor instalaţii. Astfel, Hotărârea Landgericht Köln din 18 martie 1997 arăta clar voinţa DSD de a se opune unui sistem individual, VfW, care dorea să poată avea acces gratuit la instalaţiile de colectare utilizate de sistemul DSD în anumite spitale germane.221în acest context, Comisia a indicat DSD, printr-o scrisoare din 21 august 1997, că un comportament ce împiedica terţii să utilizeze instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor săi putea intra sub incidenţa articolului 82 CE şi a subliniat importanţa pe care o putea avea acest comportament în privinţa procedurii de exceptare, în măsura în care, conform celei de a patra condiţii enunţate la articolul 81 alineatul (3) CE, un acord notificat cu scopul exceptării nu trebuie să ofere posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte semnificativă a produselor în cauză.222După această luare de poziţie, DSD a prezentat următorul angajament - reprodus la considerentul (72) al deciziei atacate - cu scopul de a răspunde preocupărilor expuse de Comisie în scrisoarea sa din 21 august 1997:[DSD] este dispusă să renunţe să se îndrepte împotriva VfW, precum şi în alte cazuri similare, cu acţiuni pentru încetarea utilizării de tipul celor descrise în Hotărârea pronunţată de Landgericht Köln la 18 martie 1997. Exerciţiul dreptului la informare şi al dreptului la despăgubire rămâne posibil faţă de întreprinderile de colectare legate prin contract de [DSD].
223În această privinţă, nu poate fi susţinut că un asemenea angajament constituie o încălcare a dreptului DSD de a avea acces la justiţie. Într-adevăr, DSD a propus în mod liber acest angajament Comisiei, pentru a evita ca instituţia să acţioneze ca urmare a scrisorii din 21 august 1997. Aşadar, din proprie iniţiativă, conform principiului potrivit căruia este posibil să se renunţe la invocarea unui drept de care se dispune şi în deplină cunoştinţă de cauză, DSD a indicat Comisiei, în esenţă, că renunţă la introducerea de acţiuni în faţa instanţelor germane pentru a contesta acordurile susceptibile să intervină între întreprinderile de colectare care au încheiat un contract de servicii cu DSD şi diferitele sisteme care ar putea fi interesate de utilizarea în comun a instalaţiilor de colectare ale acestor întreprinderi.224Mai mult, trebuie arătat că renunţarea efectuată de DSD în angajamentul reprodus în considerentul (72) nu este făcută fără o contraprestaţie din partea Comisiei.225Astfel, este incontestabil că, în urma angajamentului oferit de DSD, Comisia nu a declanşat procedura întemeiată pe articolul 82 CE, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în cazul contractului de utilizare a logoului, caz în care Comisia a declanşat o astfel de procedură, ca urmare a observaţiilor cu privire la comunicarea din Jurnalul Oficial prezentate de terţii interesaţi.226La fel, este de necontestat luarea în considerare de către Comisie a angajamentului oferit de DSD de a nu examina mai detaliat existenţa unei eventuale probleme concurenţiale în ceea ce priveşte, de exemplu, accesul sistemelor individuale la instalaţiile de colectare în spitalele din Germania sau pe alte segmente de piaţă. într-adevăr, o asemenea analiză ar fi putut fi necesară pentru a permite Comisiei să examineze incidenţa pe care o putea avea comportamentul DSD în cadrul cauzei care a determinat pronunţarea Hotărârii Landgericht Köln la 18 martie 1997 cu privire la analiza contractului de servicii în cadrul articolului 81 alineatele (1) şi (3) CE. în speţă, analiza Comisiei cu privire la acest punct rămâne neclară, chiar dacă decizia indică faptul că părea posibil ca un spital să aibă mai multe instalaţii de colectare în cadrul său [considerentul (128) al deciziei atacate]. Această afirmaţie nu poate fi prezumată din rezultatul pe care l-ar fi putut avea o eventuală analiză detaliată a condiţiilor concurenţiale în domeniul colectării ambalajelor livrate spitalelor.227În aceste condiţii, Comisia a considerat, în mod întemeiat, conform articolului 81 alineatul (3) CE şi articolului 8 din Regulamentul nr. 17, că nu putea accepta angajamentul oferit de DSD în ceea ce priveşte accesul sistemelor colective la instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor DSD, şi că aceasta trebuia să meargă mai departe şi să însoţească decizia de exceptare cu o obligaţie care să îi permită să garanteze că, prin contractul de servicii, DSD nu va putea să elimine concurenţa de pe pieţele în cauză.228Cu privire la acest punct, faptul că prima obligaţie nu vizează sistemele individuale, întrucât nu este necesar să se garanteze accesul acestor sisteme la instalaţiile de colectare ale cocontractanţilor DSD din cauza soluţiilor alternative oferite de întreprinderile de colectare care nu au încheiat un contract de servicii cu DSD [a se vedea punctele 120-129 şi considerentul (159) al deciziei atacate], nu permite să se concluzioneze că angajamentul reprodus în considerentul (72) al deciziei atacate este ilegal, întrucât nu răspunde unei probleme de concurenţă identificate în cadrul deciziei atacate. într-adevăr, acest angajament este expresia unei logici diferite de cea care a condus Comisia la adoptarea primei obligaţii. în timp ce această obligaţie are drept obiect garantarea realizării celei de a patra condiţii enunţate în articolul 81 alineatul (3) CE, şi anume prevenirea eliminării concurenţei de pe pieţele în cauză prin contractul de servicii, angajamentul vizează doar facilitarea sarcinii Comisiei atunci când aceasta este chemată să pronunţe o atestare negativă sau o exceptare. Or, după cum este indicat mai sus la punctele 225 şi 226, angajamentul oferit de DSD a permis Comisiei să evite să analizeze întrebările care puteau, ele însele, să pună sub semnul întrebării decizia atacată sau să determine declanşarea unei proceduri în temeiul articolului 82 CE.229Reiese din cele ce precedă că angajamentul oferit de reclamantă, reprodus la considerentul (72) al deciziei atacate, nu aduce atingere dreptului său de acces la justiţie, în măsura în care a fost adoptat de DSD în cunoştinţă de cauză, cu scopul de a obţine din partea Comisiei încetarea examinării întrebărilor susceptibile să conducă la declanşarea unei proceduri în temeiul articolului 82 CE sau să conteste analiza sa în cadrul articolului 81 CE.230În consecinţă, al patrulea motiv trebuie să fie respins.231Reiese din ansamblul celor ce precedă că acţiunea trebuie să fie respinsă în totalitate, atât în ceea ce priveşte prima şi a doua obligaţie, cât şi în ceea ce priveşte întreaga decizie atacată sau doar angajamentul reprodus la considerentul (72) al deciziei atacate.<TI><P>Cu privire la cheltuielile de judecată</P></TI>232Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, în temeiul articolului 87 alineatul (3) din acelaşi regulament, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli, în cazul în care părţile cad în pretenţii cu privire la unul sau mai multe capete de cerere. În speţă, Tribunalul consideră că interpretarea dată conţinutului primei obligaţii, în sensul în care aceasta priveşte doar sistemele colective concurente ale DSD, iar nu sistemele individuale, şi conţinutului celei de-a doua obligaţii conduce la admiterea în parte a capetelor de cerere prezentate de reclamantă cu privire la aceste puncte. În consecinţă, Tribunalul consideră că se realizează o justă apreciere a circumstanţelor speţei prin obligarea Comisiei la plata unui sfert din cheltuielile de judecată ale reclamantei şi a unui sfert din propriile cheltuieli de judecată. Reclamanta suportă trei sferturi din propriile cheltuieli de judecată, trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie, precum şi cheltuielile de judecată efectuate de Landbell.Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera întâi)
declară şi hotărăşte:
- 1)Respinge acţiunea.
- 2)Obligă reclamanta, Der Grüne Punkt — Duales System Deutschland GmbH, la plata a trei sferturi din propriile cheltuieli de judecată, trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Landbell AG für Rückhol-Systeme,
- 3)Obligă Comisia la plata unui sfert din propriile cheltuieli de judecată, precum şi unui sfert din cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.
García-Valdecasas
Cooke
Labucka
Pronunţată astfel în şedinţă publică la Luxemburg, la 24 mai 2007.
Grefier
E. Coulon
Preşedinte
J. D. Cooke
<TI><P>Cuprins</P></TI>Cadrul juridicII-1696A —Decret privind prevenirea producerii de deşeuri de ambalajeII-1696B —Sistem colectiv al Der Grüne Punkt — Duales System Deutschland GmbH, contract de utilizare a logoului şi contract de serviciiII-1699Situaţia de faptII-1700Decizia atacatăII-1702A —Cu privire la relaţia contractuală dintre DSD şi întreprinderile deII-1703B —Apreciere privind articolul 81 alineatul (1) CEII-17041.Cu privire la clauza de exclusivitate în favoarea întreprinderii de colectareII-17042.Cu privire la accesul la instalaţiile întreprinderilor de colectareII-1706C —Apreciere privind articolul 81 alineatul (3) CEII-1708D —Obligaţii impuse de Comisie pentru a însoţi decizia de exceptareII-1710E —ConcluziiII-1711F —DispozitivII-1712Procedura şi concluziile părţilorII-1714În dreptII-1716A —Cu privire la primul motiv, întemeiat pe faptul că obligaţia înscrisă la articolul 3 litera (a) din decizia atacată încalcă articolul 81 alineatul (3) CE şi principiul proporţionalităţiiII-17161.Cu privire la necesitatea de a obţine acordul DSD în caz de utilizare în comun a instalaţiilor de colectareII-1717a)Argumentele părţilorII-1717b)Aprecierea TribunaluluiII-17192.Cu privire la primul aspect, întemeiat pe absenţa necesităţii utilizării în comun a instalaţiilor de colectareII-1725a)Argumentele părţilorII-1725b)Aprecierea TribunaluluiII-1728i)Cu privire la necesitatea utilizării în comun de către sistemele colective concurenteII-1729ii)Cu privire la pretinsa necesitate a utilizării în comun pentru sistemele individualeII-17353.Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe imposibilitatea de a impune o obligaţie pentru a remedia o eventuală încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE şi a articolului 82 CEII-1740a)Argumentele părţilorII-1740b)Aprecierea TribunaluluiII-1743i)Cu privire la admisibilitateII-1743ii)Cu privire la fondII-17444.Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului proporţionalităţiiII-1748a)Cu privire la pretinsa încălcare a decretului privind ambalajeleII-1749Argumentele părţilorII-1749Aprecierea TribunaluluiII-1750b)Cu privire la riscul de denaturare a concurenţei în detrimentul DSDII-1754Argumentele părţilorII-1754Aprecierea TribunaluluiII-1755c)Cu privire la pretinsa afectare a funcţiei mărcii Der Grüne PunktII-1756Argumentele părţilorII-1756Aprecierea TribunaluluiII-1759d)Cu privire la efectele primei obligaţii asupra dreptului de acces la instanţele naţionaleII-1762Argumentele părţilorII-1762Aprecierea TribunaluluiII-17635.Concluzii cu privire la primul motivII-1764B —Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe faptul că obligaţia înscrisă la articolul 3 litera (a) din decizia atacată încalcă articolul 86 alineatul (2) CEII-17651.Argumentele părţilorII-17652.Aprecierea TribunaluluiII-1766C —Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe faptul că obligaţia înscrisă la articolul 3 litera (b) din decizia atacată încalcă articolul 81 alineatul (3) CE şi articolul 86 alineatul (2) CEII-1768D —Cu privire la al patrulea motiv, legat de cererea de anulare a angajamentului reprodus în considerentul (72) al deciziei atacate şi întemeiat pe încălcarea dreptului fundamental de acces la justiţieII-17701.Argumentele părţilorII-17702.Aprecierea TribunaluluiII-1771Cu privire la cheltuielile de judecatăII-1775