Prin anunțul publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 14 iulie 2012, Consip a lansat o procedură de cerere de ofertă în vederea atribuirii unui contract de achiziții publice privind prestarea unor servicii de curățenie și a altor servicii destinate întreținerii ornamentale și tehnice a clădirilor, a unităților școlare de orice fel și de orice nivel, precum și a centrelor de formare ale administrației publice. Exista posibilitatea participării la acest contract, împărțit în 13 loturi, prin prezentarea unor oferte autonome. Din dosarul transmis Curții rezultă că data limită pentru depunerea ofertelor era stabilită la 26 septembrie 2012.

Anunțul prevedea expres obligația fiecărui ofertant, sub sancțiunea excluderii, de a declara că îndeplinea condițiile generale de participare la cererea de ofertă, astfel cum figurau acestea la articolul 38 din Decretul legislativ nr. 163/2006.

Ciclat, un consorțiu format din societăți cooperative de producție, a prezentat o ofertă pentru lotul nr. 7, a cărui valoare de bază era, în cererea de ofertă, de 91 200 000 de euro, și pentru lotul nr. 12, a cărui valoare de bază era, în cererea de ofertă, de 89 800 000 de euro, constituind o garanție provizorie în cuantum de 912 000 de euro în ceea ce privește lotul nr. 7 și de 898 000 de euro în ceea ce privește lotul nr. 12.

Întrucât Ciclat este un consorțiu, acesta a menționat în oferta sa cooperativele prestatoare în ipoteza în care i s‑ar atribui contractul, printre acestea citând Ancora Soc. coop. arl. La 10 septembrie 2012, aceasta din urmă a declarat, în temeiul pasajului relevant din articolul 38 din Decretul legislativ nr. 163/2006, că „nu a săvârșit încălcări grave sau care împiedică eliberarea DURC, stabilite prin hotărâre definitivă, în ceea ce privește normele aplicabile în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale […]”.

La finalul procedurii de cerere de ofertă, Ciclat a obținut primul loc în clasamentul provizoriu pentru lotul nr. 7 și locul al doilea pentru lotul nr. 12.

La 12 iunie 2013, la cererea Consip, exprimată în cadrul unor verificări de rutină, Istituto nazionale per l’assicurazione contro gli infortuni sul lavoro (INAIL) a emis un certificat prin care a stabilit că, la data declarației sale din 10 septembrie 2012, Ancora nu își îndeplinise obligațiile în materie de contribuții la asigurările sociale în ceea ce privește plata primelor de asigurare, întrucât societatea respectivă a omis să plătească a treia tranșă a acestor prime în cadrul sistemului de autoimpunere la scadența din 16 august 2012, constând în suma de 33 148,28 euro. Această a treia tranșă a fost plătită împreună cu cea de a patra și ultima tranșă la 5 decembrie 2012, mai precis înainte de efectuarea verificărilor menționate și înainte ca rezultatul procedurii de cerere de ofertă să fi fost cunoscut.

Întrucât, ca urmare a acestui fapt, Consip a decis să excludă Ciclat din procedura de cerere de ofertă, aceasta din urmă a formulat o acțiune în fața Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional Lazio, Italia) împotriva acestei măsuri de excludere și împotriva măsurilor subsecvente de executare a garanțiilor provizorii. Tribunalul menționat a respins acțiunea.

Ciclat a formulat apel împotriva acestei decizii la instanța de trimitere. Ea a arătat că neplata, în termenul stabilit, a uneia dintre tranșele unei prime calculate la sursă nu poate fi considerată o „încălcare gravă și stabilită prin hotărâre definitivă”, ținând seama printre altele de achitarea spontană a contribuției împreună cu cea de a patra și ultima tranșă. De asemenea, ea a indicat că INAIL și‑a încălcat obligația de a‑i notifica neregularitățile în temeiul articolului 7 din decretul ministerial din 24 octombrie 2007, întrucât această obligație se aplică și în cazul unei solicitări din oficiu a DURC cu ocazia verificării decise de autoritatea contractantă.

Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) își exprimă îndoiala cu privire la validitatea normelor italiene în discuție. El consideră că acestea pot fi contrare dreptului Uniunii, în special articolului 45 din Directiva 2004/18 și articolelor 49 și 56 TFUE.

În aceste condiții, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 45 din Directiva 2004/18, interpretat în special în lumina principiului caracterului rezonabil, precum și articolele 49 și 56 TFUE se opun unei reglementări naționale care permite, în cadrul unei proceduri de cerere de ofertă cu valoare estimată peste pragul de relevanță, solicitarea din oficiu a certificatului eliberat de organismele de asigurări sociale (DURC) și obligă autoritatea contractantă să considere că este un motiv de excludere un certificat din care rezultă o încălcare anterioară a obligației privind plata contribuțiilor de asigurări sociale, care exista, mai precis, la momentul participării, însă nu era cunoscută de operatorul economic – care a participat în temeiul unui DURC pozitiv în curs de valabilitate – și care nu mai exista, în orice caz, la momentul atribuirii sau al verificării din oficiu?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 45 din Directiva 18/2004, precum și articolele 49 și 56 TFUE trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care obligă autoritatea contractantă să considere drept motiv de excludere încălcarea în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale, constatată printr‑un certificat solicitat din oficiu de autoritatea contractantă și eliberat de organismele de asigurări sociale, în cazul în care această încălcare exista la data participării la o cerere de ofertă, chiar dacă nu mai exista la data atribuirii sau a verificării din oficiu de către autoritatea contractantă.

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, după cum reiese din decizia de trimitere, Directiva 2004/18 este aplicabilă situației de fapt din acțiunea principală. În plus, este important să se sublinieze că dispozițiile acestei directive trebuie să fie interpretate, potrivit considerentului (2) al acesteia, în conformitate cu principiile libertății de stabilire și liberei prestări a serviciilor, precum și cu principiile care decurg din acestea. Prin urmare, nu este necesar ca reglementarea națională în discuție în litigiul principal să fie examinată separat, în lumina articolelor 49 și 56 TFUE.

Pe de altă parte, trebuie observat că Directiva 2014/24, la care face referire decizia de trimitere, nu intrase încă în vigoare la data faptelor din cauza principală, după cum reiese din articolul 93 din această directivă și, în consecință, nu este aplicabilă ratione temporis.

În primul rând, trebuie să se analizeze dacă articolul 45 din Directiva 2004/18 se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care consideră drept motiv de excludere o încălcare în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale care exista la data participării la o cerere de ofertă, chiar dacă cuantumul contribuțiilor a fost achitat înaintea atribuirii sau înaintea verificării din oficiu de către autoritatea contractantă.

În această privință, trebuie arătat, pe de o parte, că articolul 45 alineatul (2) din Directiva 2004/18 lasă statelor membre sarcina de a stabili în ce termen persoanele interesate trebuie să își îndeplinească obligațiile privind plata contribuțiilor la asigurările sociale și pot face eventuale regularizări a posteriori, cu condiția ca acest termen să respecte principiile transparenței și egalității de tratament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 februarie 2006, La Cascina și alții, C‑226/04 și C‑228/04, EU:C:2006:94, punctele 31 și 32).

Pe de altă parte, chiar dacă o autoritate contractantă poate solicita ca datele referitoare la o ofertă să fie corectate sau completate punctual, astfel de corectări sau adăugări nu pot privi decât date a căror anterioritate în raport cu expirarea termenului stabilit pentru depunerea candidaturii poate fi verificată în mod obiectiv și nu pot privi informații a căror comunicare este cerută sub sancțiunea excluderii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 octombrie 2013, Manova, C‑336/12, EU:C:2013:647, punctele 39 și 40).

În plus, articolul 51 din Directiva 2004/18, care dispune că autoritatea contractantă poate invita operatorii economici să completeze sau să clarifice certificatele și documentele prezentate în temeiul articolelor 45-50 din aceeași directivă, nu poate fi interpretat în sensul că îi permite acesteia să admită rectificări ale omisiunilor care, potrivit dispozițiilor exprese ale documentelor achiziției, trebuie să conducă la excluderea ofertantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2014, Cartiera dell’Adda, C‑42/13, EU:C:2014:2345, punctul 46).

Prin urmare, articolul 45 din Directiva 2004/18 nu se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care consideră drept motiv de excludere o încălcare în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale care exista la data participării la o cerere de ofertă, chiar dacă cuantumul contribuțiilor a fost achitat înaintea atribuirii sau înaintea verificării din oficiu de către autoritatea contractantă.

Trebuie să se determine dacă această concluzie se impune și în cazul în care o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal prevede că aspectul dacă un operator economic și‑a îndeplinit obligațiile referitoare la plata contribuțiilor la asigurările sociale la data participării sale la o cerere de ofertă este stabilit printr‑un certificat eliberat de organismele de asigurări sociale și solicitat din oficiu de autoritatea contractantă. Instanța de trimitere arată, în această privință, că organismele de asigurări sociale nu sunt obligate, în temeiul articolului 7 alineatul 3 din decretul ministerial din 24 octombrie 2007, să prevină operatorul economic în cauză cu privire la situația de neregularitate înainte de a elibera un astfel de certificat.

Trebuie arătat, pe de o parte, că articolul 45 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2004/18 permite statelor membre să excludă de la participarea la un contract de achiziții publice orice operator economic care nu și‑a îndeplinit obligațiile privind plata contribuțiilor la asigurările sociale. În plus, în temeiul articolului 45 alineatul (3) din Directiva 2004/18, autoritățile contractante acceptă ca dovezi suficiente, care atestă că operatorul economic nu se încadrează în cazul prevăzut la alineatul (2) litera (e), un certificat eliberat de autoritatea competentă a statului membru în cauză din care să rezulte că respectivele cerințe sunt îndeplinite. Din modul de redactare a dispozițiilor menționate nu rezultă nicidecum că autorităților competente le‑ar fi interzis să solicite din oficiu certificatul necesar de la organismele de asigurări sociale.

Pe de altă parte, este irelevant faptul că un operator economic nu a fost prevenit cu privire la o astfel de neregularitate, cu condiția să aibă posibilitatea de a verifica oricând regularitatea situației sale la organismul competent. Dacă într‑adevăr aceasta este situația, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, un operator economic nu se poate baza pe un certificat eliberat de organismele de asigurări sociale, obținut înaintea prezentării ofertei sale și care atestă că își îndeplinise obligațiile referitoare la plata contribuțiilor la asigurările sociale pe o perioadă anterioară acestei prezentări, cunoscând, dacă este cazul, după ce s‑a informat la organismul competent, că nu mai este la zi cu îndeplinirea unor astfel de obligații la data prezentării ofertei sale.

În al doilea rând, trebuie să se analizeze dacă articolul 45 din Directiva 2004/18 se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care obligă autoritățile contractante să considere drept motiv de excludere încălcarea în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale, constatată printr‑un certificat solicitat din oficiu de autoritatea contractantă și eliberat de organismele de asigurări sociale, în cazul în care această încălcare exista la data participării la o cerere de ofertă, excluzând astfel orice libertate de apreciere a autorităților contractante în această privință.

Trebuie să se constate că articolul 45 alineatul (2) din Directiva 2004/18 nu are în vedere o uniformizare la nivelul Uniunii a aplicării cauzelor de excludere pe care le prevede, întrucât statele membre au posibilitatea de a nu aplica deloc aceste cauze de excludere sau de a le integra în legislația națională cu un grad de rigurozitate care ar putea varia de la caz la caz, în funcție de considerente de natură juridică, economică sau socială care prevalează la nivel național (Hotărârea din 10 iulie 2014, Consorzio Stabile Libor Lavori Pubblici, C‑358/12, EU:C:2014:2063, punctul 36 și jurisprudența citată). Această dispoziție nu obligă, așadar, statele membre să lase autorităților contractante o libertate de apreciere în acest sens.

Prin urmare, articolul 45 din Directiva 2004/18 nu se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care obligă autoritățile contractante să considere drept motiv de excludere încălcarea în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale, constatată printr‑un certificat solicitat din oficiu de autoritatea contractantă și eliberat de organismele de asigurări sociale, în cazul în care această încălcare exista la data participării la o cerere de ofertă, excluzând astfel orice libertate de apreciere a autorităților contractante în această privință.

În al treilea și ultimul rând, trebuie analizate îndoielile instanței de trimitere cu privire la aspectul dacă o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal instituie o discriminare între întreprinderile stabilite în Italia și cele stabilite în alte state membre. În acest context, instanța de trimitere subliniază că, în privința acestora din urmă, articolul 38 alineatele 4 și 5 din Decretul legislativ nr. 163/2006 prevede că autoritatea contractantă trebuie să solicite acestor întreprinderi să furnizeze ele însele documentele doveditoare cerute și că, dacă statul membru în cauză nu eliberează acest tip de document sau de certificat, o declarație pe propria răspundere sau o declarație solemnă este considerată o probă suficientă.

În acest sens, trebuie arătat că din decizia de trimitere nu reiese că în cauza principală ar fi prezentat oferte întreprinderi stabilite în alte state membre. Prin urmare, aspectul dacă o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal instituie o discriminare între întreprinderile stabilite în Italia și cele stabilite în alte state membre este lipsit de pertinență pentru soluționarea litigiului principal.

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 45 din Directiva 2004/18 trebuie să fie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care obligă autoritatea contractantă să considere drept motiv de excludere încălcarea în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale, constatată printr‑un certificat solicitat din oficiu de autoritatea contractantă și eliberat de organismele de asigurări sociale, în cazul în care această încălcare exista la data participării la o cerere de ofertă, chiar dacă nu mai exista la data atribuirii sau a verificării din oficiu de către autoritatea contractantă.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.