–

pentru PKO BP S.A., de M. Trepka și M. Wurm, radcowie prawni, și de Ł. Hejmej și A. Szczęśniak, adwokaci;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru guvernul ceh, de J. Očková, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul italian, de S. Fiorentino, în calitate de agent, asistat de G. Iappelli, avvocato dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de G. Goddin și J. Szczodrowski, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 73 alineatul (1) și a articolului 74 alineatul (1) din Directiva (UE) 2015/2366 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 2002/65/CE, 2009/110/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 și de abrogare a Directivei 2007/64/CE (JO 2015, L 337, p. 35, rectificare în JO 2018, L 102, p. 97) (denumită în continuare „Directiva 2015/2366”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între N.O., o persoană fizică, pe de o parte, și PKO BP S.A., o bancă, pe de altă parte, în legătură cu refuzul acesteia din urmă de a rambursa suma aferentă unei operațiuni de plată neautorizate de N.O.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2007/64/CE

3

Articolul 60 din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE, precum și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO 2007, L 319, p. 1), intitulat „Răspunderea prestatorului de servicii de plată pentru operațiunile de plată neautorizate”, prevedea la alineatul (1):

Directiva 2015/2366

4

Considerentele (6) și (71) ale Directivei 2015/2366 au următorul cuprins:

5

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”, prevede la alineatul (2) litera (b):

6

Articolul 69 din această directivă, intitulat „Obligațiile utilizatorului serviciilor de plată cu privire la instrumentele de plată și la elementele de securitate personalizate”, prevede:

7

Articolul 71 din aceeași directivă, intitulat „Notificarea și rectificarea operațiunilor de plată neautorizate sau executate incorect”, este redactat astfel la alineatul (1):

8

Articolul 72 din aceeași directivă, intitulat „Probe privind autentificarea și executarea operațiunilor de plată”, prevede la alineatul (2):

9

Articolul 73 din această directivă, intitulat „Răspunderea prestatorului de servicii de plată pentru operațiunile de plată neautorizate”, prevede la alineatul (1):

10

Articolul 74 din această directivă, intitulat „Răspunderea plătitorului pentru operațiunile de plată neautorizate”, prevede la alineatul (1):

11

Articolul 102 din aceeași directivă, intitulat „Proceduri SAL”, prevede la alineatul (1):

12

Articolul 107 din Directiva 2015/2366, intitulat „Armonizarea deplină”, prevede la alineatul (1):

Dreptul polonez

13

Articolul 46 din ustawa o usługach płatniczych (Legea privind serviciile de plată) din 19 august 2011 (Dz. U. nr. 199, poziția 1175), cu modificările ulterioare (Dz. U. din 2024, poziția 30), care transpune în ordinea juridică poloneză articolele 73 și 74 din Directiva 2015/2366, prevede la alineatele 1 și 3:

Litigiul principal și întrebarea preliminară

14

Reclamanta din litigiul principal a încheiat un contract privind deschiderea unui cont curent cu PKO BP, o bancă cu sediul în Polonia.

15

Aceasta a fost victima unei fraude de tip „phishing” comise de un autor neidentificat care, prezentându‑se ca fiind interesat de achiziționarea unui obiect scos la vânzare de reclamanta principală pe un portal de licitații online, i‑a trimis un link menit să o facă să creadă că provenea de la acest portal și că avea ca scop confirmarea vânzării. După ce a accesat acest link, reclamanta din acțiunea principală a ajuns pe un site web care imita aspectul site‑ului băncii sale și și‑a introdus datele de conectare la serviciul de internet banking. Datele astfel obținute i‑au permis acestui autor să transfere din contul reclamantei într‑un cont pe care îl deținea suma de 3 000 de zloți polonezi (PLN) (aproximativ 705 euro). Această operațiune de plată a fost autorizată de autorul fraudei prin intermediul unui cod de confirmare transmis prin SMS și obținut de către reclamanta din litigiul principal sub influența acestei înșelăciuni.

16

A doua zi, aceasta și‑a dat seama de fraudă și a semnalat imediat către PKO BP și către poliție operațiunea de plată neautorizată. Autorul fraudei nu a fost identificat.

17

PKO BP a refuzat să ramburseze reclamantei din acțiunea principală suma tranzacției de plată neautorizate, invocând în special faptul că prejudiciul suferit de aceasta rezulta din faptul că, ca urmare a unei neglijențe grave, nu și‑a îndeplinit obligația de a păstra cu diligență instrumentul de plată în cauză și de a nu‑l pune la dispoziția persoanelor neautorizate.

18

Ulterior, reclamanta din litigiul principal a sesizat Sąd Rejonowy w Koszalinie (Tribunalul Districtual din Koszalin, Polonia), care este instanța de trimitere, cu o cerere având ca obiect obligarea PKO BP la plata sumei de 3 000 PLN (aproximativ 705 euro).

19

În susținerea cererii sale, reclamanta din litigiul principal arată că PKO BP, în calitatea sa de prestator de servicii de plată, era obligată să îi ramburseze imediat suma operațiunii de plată neautorizate, cu excepția cazului în care există motive rezonabile de a suspecta existența unei fraude săvârșite de plătitor.

20

PKO BP susține, la rândul său, că neîndeplinirea de către plătitor, ca urmare a unei neglijențe grave, a obligațiilor sale constituie de asemenea un motiv care exonerează prestatorul de servicii de plată de obligația sa de a rambursa suma operațiunii de plată neautorizate. Ea arată, în această privință, că poate aprecia în mod independent toate condițiile răspunderii sale pentru o astfel de operațiune și că este scutită de această obligație de rambursare din moment ce stabilește existența unei astfel de neglijențe din partea plătitorului.

21

Instanța de trimitere consideră că Directiva 2015/2366 și dispozițiile naționale care asigură transpunerea acesteia în ordinea juridică poloneză consacră principiul general potrivit căruia prestatorul de servicii de plată suportă pe deplin riscul legat de operațiunile de plată neautorizate. În opinia sa, revine acestui prestator, în calitatea sa de profesionist specializat, sarcina de a asigura securitatea operațiunilor împotriva riscurilor de fraudă, precum și protecția fondurilor care îi sunt încredințate.

22

Această instanță arată în plus că atât această directivă, cât și dispozițiile naționale conferă plătitorului un drept la rambursarea cuantumului operațiunilor neautorizate, ceea ce implică un drept la recuperarea imediată a fondurilor astfel pierdute. Acest drept ar fi limitat numai atunci când există motive întemeiate pentru a suspecta existența unei fraude comise de plătitor, iar această fraudă este raportată autorităților naționale competente.

23

În plus, instanța de trimitere observă că instanțele poloneze nu au fost sesizate cu acțiuni introduse de bănci având ca obiect obligarea unui consumator la rambursarea cuantumului operațiunilor de plată neautorizate pentru motivul că acesta din urmă ar fi săvârșit o neglijență gravă. În schimb, acestea ar fi fost sesizate cu numeroase acțiuni introduse de consumatori împotriva unor instituții bancare ca urmare a refuzului acestora din urmă de a rambursa cuantumul unor astfel de operațiuni.

24

Potrivit instanței de trimitere, această situație ar tinde să demonstreze că aplicarea de către prestatorii de servicii de plată a excepțiilor de la dreptul la rambursare a devenit regula pentru operațiuni de plată neautorizate. În general, aceștia nu ar rambursa suma unor astfel de operațiuni, astfel încât plătitorii, în special consumatorii, ar fi obligați să își valorifice dreptul la rambursare în fața instanțelor naționale.

25

În acest context, instanța menționată consideră că interpretarea Directivei 2015/2366 susținută de PKO BP nu ar permite atingerea obiectivului de protecție a plătitorului urmărit de obligația, consacrată de dispozițiile acestei directive, de rambursare imediată a sumei operațiunilor de plată neautorizate. Ea apreciază, prin urmare, că aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității ca un prestator de servicii de plată să refuze rambursarea imediată a cuantumului unei operațiuni de plată neautorizate pentru motivul că prejudiciul suferit de plătitor ca urmare a acestei operațiuni ar fi imputabil unei neglijențe grave din partea acestuia din urmă.

26

Instanța de trimitere consideră că o astfel de interpretare ar avea ca efect să impună prestatorului de servicii de plată, în calitatea sa de profesionist, mai degrabă decât plătitorului, care este adesea un consumator, sarcina legată de contestarea răspunderii sale, în special în ceea ce privește inițierea procedurii, cheltuielile de judecată, administrarea probelor și pregătirea actelor de procedură.

27

În aceste condiții, Sąd Rejonowy w Koszalinie (Tribunalul Districtual din Koszalin) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

Cu privire la întrebarea preliminară

28

Prin intermediul întrebării unice, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 73 alineatul (1) și articolul 74 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 trebuie interpretate în sensul că un prestator de servicii de plată poate refuza să ramburseze imediat unui plătitor suma aferentă unei operațiuni de plată neautorizate, pentru motivul că acest plătitor ar fi făcut posibilă această operațiune dintr‑o neglijență gravă, cu încălcarea obligațiilor care îi revin în temeiul articolului 69 din această directivă.

29

În conformitate cu o jurisprudență constantă, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, este necesar să se țină seama de formularea acesteia, de contextul în care se înscrie și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck, 292/82, EU:C:1983:335, punctul 12, și Hotărârea din 1 august 2025, Veracash, C‑665/23, EU:C:2025:598, punctul 34). Geneza unei dispoziții a dreptului Uniunii poate de asemenea să ofere elemente relevante pentru interpretarea sa (Hotărârea din 2 septembrie 2021, CRCAM, C‑337/20, EU:C:2021:671, punctul 31).

30

În primul rând, în ceea ce privește interpretarea literală, trebuie arătat că articolele 73 și 74 din Directiva 2015/2366 reglementează răspunderea prestatorului de servicii de plată și, respectiv, pe cea a plătitorului în cazul unor operațiuni de plată neautorizate.

31

Astfel, reiese, primo, din modul de redactare a articolului 73 alineatul (1) din această directivă că în principiu prestatorul de servicii de plată al plătitorului rambursează plătitorului valoarea unei operațiuni de plată neautorizate fie imediat, fie, în orice caz, cel târziu la sfârșitul următoarei zile lucrătoare, după ce a constatat sau a fost notificat cu privire la operațiune.

32

Această obligație de rambursare se aplică „fără a aduce atingere articolului 71” din directiva menționată, al cărui alineat (1) prevede că utilizatorul serviciilor de plată nu obține de la prestatorul de servicii de plată corectarea unei operațiuni de plată neautorizate sau executate incorect decât în cazul în care acesta informează fără întârzieri nejustificate prestatorul de servicii de plată cu privire la acest lucru.

33

În plus, trebuie subliniat că modul de redactare a articolului 73 alineatul (1) din aceeași directivă nu prevede decât o singură excepție de la obligația de rambursare imediată, și anume ipoteza potrivit căreia prestatorul de servicii de plată are motive rezonabile să suspecteze că a fost comisă o fraudă și comunică aceste motive, în scris, autorității naționale relevante.

34

Rezultă că articolul 73 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 nu prevede nicio excepție de la obligația de rambursare imediată în caz de suspiciune că plătitorul a făcut posibilă o operațiune de plată neautorizată din neglijență gravă, cu încălcarea obligațiilor care îi revin în temeiul articolului 69 din această directivă.

35

În ceea ce privește, secundo, articolul 74 alineatul (1) din Directiva 2015/2366, primele două paragrafe ale acestuia permit statelor membre, prin derogare, să impună plătitorului să suporte, până la un cuantum de cel mult 50 de euro, pierderile legate de orice operațiune neautorizată cauzată de pierderea, furtul sau deturnarea unui instrument de plată, cu excepția cazului în care aceste acțiuni nu puteau fi detectate de plătitor înainte de plată. Al treilea paragraf al acestuia prevede că plătitorul suportă toate pierderile legate de orice operațiune de plată neautorizată dacă au fost cauzate de plătitor acționând fraudulos sau nerespectând, intenționat sau din neglijență gravă, una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute la articolul 69 din această directivă. Printre aceste obligații figurează în special cea prevăzută la alineatul (2) al acestui articol 69, care constă în luarea tuturor măsurilor rezonabile pentru a păstra în siguranță elementele sale de securitate personalizate.

36

Pe de altă parte, al patrulea paragraf al articolului 74 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 autorizează statele membre să reducă răspunderea plătitorului în cazul în care acesta nu a acționat în mod fraudulos și nici nu a încălcat intenționat obligațiile care îi revin în temeiul articolului 69 din această directivă. Cu toate acestea, niciun element din decizia de trimitere și nici din observațiile prezentate Curții nu permite să se constate că Republica Polonă ar fi utilizat această posibilitate.

37

Prin definirea drepturilor și a obligațiilor lor respective, articolele 73 și 74 din directiva menționată realizează astfel o repartizare a riscurilor între prestatorul de servicii de plată și plătitor.

38

În ceea ce privește relația dintre obligațiile prevăzute la articolul 73 și, respectiv, la articolul 74 din Directiva 2015/2366, trebuie să se constate că modul de redactare a articolului 74 alineatul (1) din această directivă nu permite să se stabilească în mod univoc domeniul de aplicare al derogării prevăzute de acesta. Potrivit unei prime interpretări, ea afectează obligația de rambursare imediată, prevăzută la articolul 73 alineatul (1) din directiva menționată, în cazul în care plătitorul nu și‑a îndeplinit, din neglijență gravă, obligațiile care îi revin în temeiul articolului 69 din aceasta. Potrivit unei a doua interpretări, această derogare nu privește decât caracterul definitiv al rambursării, prestatorul de servicii de plată fiind obligat să efectueze, într‑o primă etapă, această rambursare imediată înainte de a putea, dacă este cazul, într‑o a doua etapă, să solicite plătitorului rambursarea pierderilor legate de operațiuni neautorizate prin căile legale prevăzute în acest scop.

39

În ceea ce privește, în al doilea rând, contextul în care se înscriu articolele 73 și 74 din Directiva 2015/2366, este necesar, pe de o parte, să se sublinieze că considerentul (71) al acesteia vizează ipoteza în care prestatorul de servicii de plată are motive rezonabile să suspecteze existența unei fraude comise de utilizatorul serviciilor de plată și comunică în scris autorității naționale competente motivele obiective pe care se întemeiază aceste suspiciuni. Acest considerent (71) pare să susțină interpretarea potrivit căreia singura excepție de la obligația de rambursare imediată este cea prevăzută în mod expres la articolul 73 alineatul (1) din această directivă.

40

Pe de altă parte, trebuie amintit că, în cadrul repartizării sarcinii probei, articolul 72 alineatul (2) din directiva menționată pune în sarcina prestatorului de servicii de plată dovada neglijenței grave a plătitorului. Această repartizare a sarcinii probei reflectă economia generală a regimului instituit prin articolele 73 și 74 din aceeași directivă, care constă în consolidarea protecției conferite plătitorului în cazul unor operațiuni de plată neautorizate.

41

Astfel, o asemenea normă confirmă că legiuitorul Uniunii a intenționat să asigure coerența între regimul instituit la articolul 73 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 și normele procedurale destinate să garanteze punerea sa efectivă în aplicare.

42

Rezultă astfel din considerațiile prezentate la punctele 39-41 din prezenta hotărâre că examinarea contextului în care se înscriu articolele 73 și 74 din această directivă confirmă interpretarea potrivit căreia aceste articole 73 și 74 reglementează aspecte distincte ale procedurii de rambursare a sumei operațiunilor de plată neautorizate în sensul că articolul 73 din directiva menționată impune prestatorului de servicii de plată o obligație de rambursare imediată a acestui cuantum, în timp ce articolul 74 din aceasta încadrează repartizarea răspunderii între acest prestator și plătitor într‑un stadiu ulterior, astfel cum reiese din mecanismul descris la punctul 38 din prezenta hotărâre.

43

În ceea ce privește, în al treilea rând, obiectivele urmărite de Directiva 2015/2366, trebuie amintit că, astfel cum reiese din articolul 1 alineatul (2) litera (b), aceasta are ca obiect în special stabilirea drepturilor și obligațiilor respective ale utilizatorilor serviciilor de plată și, respectiv, ale prestatorilor de servicii de plată în cadrul prestării unor asemenea servicii ca activitate obișnuită sau profesională.

44

Astfel, această directivă urmărește, după cum enunță considerentul (6) al acesteia, să asigure un nivel ridicat de protecție a consumatorilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 2020, DenizBank, C‑287/19, EU:C:2020:897, punctul 102, și Hotărârea din 11 iulie 2024, Eurobank Bulgaria, C‑409/22, EU:C:2024:600, punctul 79, precum și jurisprudența citată).

45

Or, o interpretare a articolului 74 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 în sensul că exonerează prestatorul de servicii de plată de obligația sa de a efectua rambursarea imediată, astfel cum este prevăzută la articolul 73 alineatul (1) din această directivă, atunci când plătitorul nu și‑a îndeplinit, ca urmare a unei neglijențe grave, obligațiile care îi revin în temeiul articolului 69 din aceasta ar avea drept consecință nu numai lipsirea de efect util a obligației de rambursare imediată către plătitor, ci și constrângerea utilizatorului să ia inițiativa de a‑și valorifica dreptul, dacă este cazul, în fața instanțelor competente și să suporte inconvenientele care rezultă din aceasta, în special eventualele cheltuieli de procedură. Or, o asemenea repartizare a responsabilităților și a riscurilor în detrimentul plătitorului se dovedește dificil de conciliat cu obiectivul care constă în garantarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, astfel cum a fost amintit la punctul anterior din prezenta hotărâre.

46

În schimb, o interpretare a articolului 74 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 în sensul că nu exonerează prestatorul de servicii de plată de obligația sa de a efectua rambursarea imediată este conformă cu obiectivul de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor. Această interpretare nu se opune ca prestatorul de servicii de plată să solicite ulterior plătitorului, în condițiile prevăzute la articolul 74 alineatul (1) din această directivă, rambursarea pierderilor legate de operațiuni de plată neautorizate atunci când acestea rezultă dintr‑o neîndeplinire, din neglijență gravă a plătitorului, a obligațiilor care îi revin plătitorului în temeiul articolului 69 din directiva menționată.

47

Rezultă că obiectivele urmărite de Directiva 2015/2366 confirmă interpretarea potrivit căreia împrejurarea că prestatorul de servicii de plată consideră că plătitorul nu și‑a îndeplinit, din cauza unei neglijențe grave, obligațiile care îi revin în temeiul articolului 69 din această directivă nu poate avea ca efect scutirea acestuia de obligația de rambursare imediată prevăzută la articolul 73 alineatul (1) din aceasta.

48

În al patrulea rând, în ceea ce privește geneza Directivei 2015/2366, trebuie arătat că regimul instituit la articolul 73 alineatul (1) din această directivă diferă în mod substanțial de cel instituit anterior prin Directiva 2007/64 în ceea ce privește excepțiile de la obligația de rambursare imediată.

49

Astfel, articolul 60 din Directiva 2007/64, care reglementa răspunderea prestatorului de servicii de plată în cazul operațiunilor de plată neautorizate, nu prevedea nicio excepție explicită de la această obligație. Același lucru era valabil și pentru propunerea inițială a Comisiei Europene, care a stat la baza procesului legislativ care a condus la adoptarea Directivei 2015/2366 [COM(2013) 547 final]. Numai în cursul acestui proces, legiuitorul Uniunii a introdus o excepție specifică de la obligația de rambursare imediată atunci când prestatorul de servicii de plată ar avea motive rezonabile să suspecteze existența unei fraude, fără a permite statelor membre să mențină în vigoare sau să introducă dispoziții diferite de cele cuprinse în Directiva 2015/2366, astfel cum rezultă din articolul 107 alineatul (1) din aceasta.

50

În sfârșit, trebuie precizat că, contrar celor susținute de guvernele ceh și italian în observațiile lor scrise, interpretarea care figurează la punctul 47 din prezenta hotărâre nu are ca efect eludarea mecanismului de soluționare extrajudiciară a litigiilor prevăzut la articolul 102 alineatul (1) din Directiva 2015/2366.

51

În această privință, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 51 din concluzii, trebuie subliniat că acest mecanism nu se limitează la soluționarea litigiilor privind rambursarea imediată prevăzută la articolul 73 din directiva menționată, ci se extinde la orice tip de litigiu care intră sub incidența titlurilor III și IV din aceasta. Rezultă că existența unui astfel de mecanism nu poate fi înțeleasă ca reprezentând completarea necesară a punerii în aplicare a unei singure dispoziții din directiva menționată, și anume a articolului 73 din aceasta, și nici, prin urmare, ca fiind echivalentă cu un mecanism de verificare obligatorie a respectării obligațiilor prevăzute la articolul 69 din aceeași directivă.

52

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară că articolul 73 alineatul (1) și articolul 74 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 trebuie interpretate în sensul că un prestator de servicii de plată nu poate refuza să ramburseze imediat unui plătitor suma aferentă unei operațiuni de plată neautorizate pentru motivul că acest plătitor ar fi făcut posibilă această operațiune dintr‑o neglijență gravă, cu încălcarea obligațiilor care îi revin în temeiul articolului 69 din această directivă.

Cu privire la cheltuielile de judecată

53

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.