C-208/0562005C02080006.0001184121229CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL LÉGER — CAUZA C-208/05ITC<TI><P><HT TYPE="UC">Concluziile avocatului general</HT></P><P><HT TYPE="UC">Philippe Léger</HT></P><P>prezentate la <DATE ISO="20061005">5 octombrie 2006</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Limba originală: franceza.</P></NOTE></P></TI>1.în cadrul liberalizării activităţilor de plasare a forţei de muncă, agenţiile de ocupare private joacă un rol din ce în ce mai important în funcţionarea pieţei muncii a statelor membre ale Uniunii Europene

A se vedea documentul serviciului de studii juridice al Senatului francez din ianuarie 2004 privind organizarea indemnizării şi a plasării şomerilor în şapte state membre (studiu de drept comparat), disponibil pe internet (www.senat.fr/lc/lcl30/lcl300.html ).

. Acest rol este recunoscut şi la nivel internaţional

A se vedea Convenţia nr. 181 şi Recomandarea nr. 188 ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii din 19 iunie 1997, cu privire la agenţiile de ocupare private, disponibile pe internet (http://www.ilo.org/ilolex/french/convdispl.htm şi http://www.ilo.org/ilolex/french/recdispl.htm).

.2.Prin prezenta procedură preliminară, Curtea este invitată să interpreteze diferite prevederi de drept comunitar în legătură cu un sistem de promovare a ocupării forţei de muncă aflat în vigoare în Germania din anul 2002.3.Acest sistem constă în acordarea de către Bundesagentur für Arbeit (Agenţia Federală a Muncii, denumită în continuare Bundesagentur), în favoarea solicitanţilor de locuri de muncă, a unui bon de plasare care permite acestora din urmă să fie exoneraţi, cel puţin în parte, de obligaţia de a remunera agenţia de ocupare privată ale cărei servicii le-au solicitat pentru a le găsi un loc de muncă.<TI><NP><NO.P>I —</NO.P><TXT>Cadrul juridic</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Dreptul comunitar</TXT></NP></TI>4.În afara articolelor 18 CE, 39 CE, 49 CE, 50 CE, precum şi a articolului 87 CE, coroborat cu articolele 81 CE, 85 CE şi 86 CE, prezentele întrebări preliminare se referă la articolele 3 şi 7 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii

JO L 257, p. 2, Ediţie specială, 05/vol. 1, p. 11.

. Ne vom limita să cităm aici aceste două dispoziţii de drept comunitar derivat.5.Articolul 3 din Regulamentul nr. 1612/68 prevede:

(1)în domeniul de aplicare [al] prezentului regulament nu sunt aplicabile actele cu putere de lege şi actele administrative sau practicile administrative ale unui stat membru care:

restrâng sau supun unor condiţii care nu se aplică propriilor lor cetăţeni [cererea] şi oferta de locuri de muncă, accesul la ocuparea unui loc de muncă sau dreptul străinilor de a desfăşura o activitate sau care

deşi se aplică indiferent de cetăţenie, scopul sau efectul lor exclusiv sau principal este de a împiedica accesul resortisanţilor altui stat membru la locurile de muncă oferite

[...]

6.Articolul 7 din acelaşi regulament este formulat după cum urmează:

(1)Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, faţă de lucrătorii naţionali, pe criterii de cetăţenie, în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă şi în special în ceea ce priveşte remunerarea, concedierea şi, în cazul în care [rămâne] fără un loc de muncă, reintegrarea profesională şi reangajarea.(2)Acesta beneficiază de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi lucrătorii naţionali.

[...]

<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Dreptul naţional</TXT></NP></TI>7.Articolul 296 din cartea III din Codul de securitate socială — promovarea ocupării forţei de muncă (Sozialgesetzbuch — Arbeitsförderung)

BGBl. 1997 I, p. 594, denumită în continuare SGB III.

 este intitulat Contractul de plasare dintre un intermediar şi un solicitant de loc de muncă. Potrivit alineatului 1 al acestui articol, contractul prin care un intermediar se obligă să obţină un loc de muncă unui solicitant de loc de muncă trebuie să fie întocmit în scris şi în special să indice remuneraţia datorată intermediarului respectiv.8.Potrivit articolului 296 alineatul 2 din SGB III, solicitantul de loc de muncă este obligat să plătească remuneraţia datorată intermediarului numai atunci când, ca urmare a intervenţiei acestuia din urmă, a fost încheiat un contract de muncă.9.În plus, articolul 296 alineatul 4 arată că, din momentul în care intermediarului i-a fost prezentat un bon de plasare, exigibilitatea remuneraţiei este amânată până la efectuarea plăţii de către Bundesagentur, în conformitate cu articolul 421g din SGB III

Guvernul german explică, la punctul 11 din observaţiile sale scrise, sensul acestei dispoziţii, precizând că rezultă din aceasta că bonul de plasare nu dă dreptul decât la o plată parţială şi că solicitantul de loc de muncă rămâne debitor pentru remuneraţia care rezultă din contractul de plasare. Acesta indică totodată că prezentarea unui bon de plasare are ca efect, în temeiul dispoziţiei respective, să declanşeze de plin drept un termen de plată a remuneraţiei care este datorată intermediarului de către solicitantul de loc de muncă.

.10.Acest ultim articol, intitulat Bonul de plasare, prevede la alineatul 1 prima teză că au dreptul la un bon de plasare persoanele care beneficiază de o alocaţie sau de un ajutor social de şomaj şi care nu au fost încadrate în muncă până la expirarea unei perioade de şomaj de trei luni sau cele care ocupă un loc de muncă ce beneficiază de un ajutor acordat pentru crearea de locuri de muncă sau pentru adaptare structurală

Trebuie precizat că acest sistem privind bonurile Vermittlungsgutschein a fost introdus în dreptul german în 2002, cu titlu experimental. Se preconizează că sistemul respectiv, care se aplică până la 31 decembrie 2006, va face obiectul unei evaluări pentru a se decide cu privire la eventuala sa prelungire.

. Potrivit articolului 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III, prin eliberarea bonului de plasare, Bundesagentur se angajează să achite comisionul datorat intermediarului la care a apelat solicitantul de loc de muncă şi care a obţinut pentru acesta din urmă un loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale, cu un program de lucru săptămânal de minimum cincisprezece ore.11.Potrivit articolului 421g alineatul 2 din SGB III, bonul de plasare este emis pentru o valoare de 1 500, 2 000 sau 2 500 de euro, în funcţie de durata perioadei în cursul căreia solicitantul de loc de muncă s-a aflat în şomaj. Remuneraţia intermediarului este plătită până la concurenţa sumei de 1 000 de euro la începutul raportului de muncă, soldul fiind plătit după o perioadă de muncă de şase luni, iar sumele datorate se plătesc direct intermediarului.12.Potrivit articolului 1 din cartea IV din Codul de securitate socială — dispoziţii comune privind asigurarea socială (Sozialgesetzbuch — Gemeinsame Vorschriften für die Sozialversicherung, denumită în continuare SGB IV):

[...] Prevederile prezentei cărţi, cu excepţia celor din primul şi al doilea titlu din cea de a patra şi a cincea secţiune, se aplică în egală măsură şi în privinţa stimulării ocupării forţei de muncă. [...]

13.Pe de altă parte, articolul 3 din SGB IV prevede următoarele:

Prevederile referitoare la obligaţia de asigurare şi la dreptul de asigurare se aplică

1.în măsura în care acestea presupun o activitate salariată sau independentă, tuturor persoanelor care exercită una dintre aceste activităţi pe teritoriul de aplicare a prezentului cod,

[...]

14.În sfârşit, articolul 30 din cartea I din Codul de securitate socială — partea generală (Sozialgesetzbuch — Algemeiner Teil, denumită în continuare SGB I) este formulat după cum urmează:

(1)Prevederile prezentului cod se aplică tuturor persoanelor care au domiciliul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul său de aplicare.(2)Nu se aduce atingere prevederilor de drept supranaţional şi internaţional.

[...]

<TI><NP><NO.P>II —</NO.P><TXT>Situaţia de fapt şi procedura din acţiunea principală</TXT></NP></TI>15.Activitatea ITC Innovative Technology Center GmbH (denumită în continuare ITC) constă în plasarea forţei de muncă. La 27 august 2003, ITC a încheiat un contract de plasare cu domnul Darius Halacz. Acest contract prevedea obligaţia ITC de a-l ajuta pe domnul Halacz să găsească un loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale şi să îndeplinească toate formalităţile necesare realizării acestei plasări.16.Domnul Halacz prezentase agenţiei ITC bonul de plasare care îi fusese atribuit de Bundesagentur. Acest bon, valabil până la 15 octombrie 2003 şi în valoare de 1 500 de euro, preciza că solicitantul de loc de muncă putea apela la unul sau mai mulţi intermediari la libera sa alegere şi că suma indicată urma să fie plătită intermediarului privat care îi obţine un loc de muncă. La începutul raportului de muncă urma să se plătească suma de 1 000 de euro, restul fiind achitat dacă acest raport va fi durat cel puţin şase luni.17.Potrivit prevederilor relevante din SGB III, bonul de plasare prevedea că remuneraţia se plăteşte cu condiţia ca locul de muncă să fie supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale, programul de lucru să fie de cel puţin cincisprezece ore pe săptămână, programul de lucru convenit să fie de cel puţin trei luni, să fi fost încheiat în scris un contract de plasare cu intermediarul şi acesta din urmă să aibă, în temeiul acestui contract, dreptul de a fi remunerat pentru medierea angajării.18.Ca urmare a demersurilor agenţiei ITC, domnul Halacz a încheiat un contract de muncă pe durată determinată cu o societate stabilită în Ţările de Jos, pentru perioada cuprinsă între 4 septembrie 2003 şi 4 martie 2004. Acest angajator a confirmat că era vorba de un raport de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale şi că programul de lucru era de cel puţin cincisprezece ore pe săptămână.19.Printr-o scrisoare din 15 septembrie 2003, ITC a solicitat Bundesagentur plata primei rate, şi anume a sumei de 1 000 de euro, în conformitate cu bonul de plasare

Din decizia de trimitere reiese că raportul de muncă stabilit între domnul Halacz şi angajatorul său a încetat în noiembrie 2003. Acest raport fiind mai scurt de şase luni, remuneraţia pe care o poate solicita ITC de la Bundesagentur se limitează în orice caz la suma de 1 000 de euro.

.20.Bundesagentur a respins această cerere prin decizia din 2 octombrie 2003, pentru motivul că domnul Halacz nu fusese plasat într-un loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale pe teritoriul german.21.La 16 octombrie 2003, ITC a formulat o contestaţie împotriva acestei decizii. Bundesagentur a respins această contestaţie prin decizia din 27 octombrie 2003, pentru motivul că noţiunea de asigurare socială obligatorie era definită la articolele 1-3 din SGB IV, prevederi care s-ar fi aplicat şi în privinţa SGB III. Prevederile referitoare la asigurarea socială obligatorie s-ar aplica astfel tuturor persoanelor aflate într-un raport de muncă pe teritoriul de aplicare a SGB, şi anume pe teritoriul german.22.La 14 noiembrie 2003, ITC a introdus la Sozialgericht Berlin (Tribunalul de Contencios Social din Berlin) (Germania) o acţiune prin care solicita, pe de o parte, anularea deciziei din 2 octombrie 2003 a Bundesagentur, astfel cum a fost confirmată prin decizia din 27 octombrie 2003, şi, pe de altă parte, obligarea acestui organism la plata în favoarea ITC a sumei de 1 000 de euro, reprezentând remuneraţia pentru plasarea efectuată.<TI><NP><NO.P>III —</NO.P><TXT>Trimiterea preliminară</TXT></NP></TI>23.Potrivit Sozialgericht Berlin, acţiunea cu care este sesizată ar trebui să fie admisă dacă se va considera că articolul 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III este contrar dreptului comunitar, în măsura în care acesta presupune ca plata de către Bundesagentur a remuneraţiei de plasare în favoarea intermediarului la care a apelat salariatul să fie supusă condiţiei potrivit căreia locul de muncă găsit trebuie să fie supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale pe teritoriul german.24.în această privinţă, Sozialgericht Berlin precizează că, prin aplicarea doar a dreptului german, şi anume a articolelor 1 şi 3 din SGB IV, precum şi a articolului 30 din SGB I, coroborate cu articolul 42lg alineatul 1 a doua teză din SGB III, prin loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale, în sensul acestui din urmă articol, trebuie să se înţeleagă numai un loc de muncă de acest tip ocupat pe teritoriul de aplicare a SGB, şi anume pe teritoriul german.25.Instanţa de trimitere consideră că această interpretare a dreptului naţional ar putea aduce atingere unor drepturi garantate de dreptul comunitar, şi aceasta mai ales întrucât interpretarea dreptului naţional ce rezultă din coroborarea acestor articole din SGB presupune că salariatul plasat într-un loc de muncă în alt loc decât pe teritoriul german nu ar putea fi eliberat de obligaţia de a remunera intermediarul la care a apelat, în timp ce acest lucru ar fi valabil în cazul unei încadrări în muncă pe teritoriul naţional. Mai mult, ca urmare a acestei interpretări, intermediarii stabiliţi în Germania ar fi împiedicaţi în mod indirect să îşi extindă activităţile de plasare a forţei de muncă în străinătate şi, în mod similar, intermediarii străini ar fi împiedicaţi în mod indirect să plaseze şomeri germani în străinătate.26.Instanţa de trimitere arată totuşi că articolul 421 g alineatul 1 a doua teză din SGB III ar putea să fie interpretat în conformitate cu dreptul comunitar, dacă prin loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale s-ar înţelege un loc de muncă de acest tip ocupat pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii.27.Având îndoieli cu privire la interpretarea mai multor dispoziţii de drept comunitar, Sozialgericht Berlin a decis să suspende judecata şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:

1)în ce măsură o interpretare a articolului 421 g alineatul 1 a doua teză din SGB III în sensul că prin loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale trebuie să se înţeleagă doar locul de muncă de acest tip ocupat pe teritoriul de aplicare a [SGB] aduce atingere normelor de drept comunitar care protejează libera circulaţie a persoanelor, prevăzute în special de articolele 18 CE şi 39 CE, precum şi de articolele 3 şi 7 din Regulamentul nr. 1612/68?2)a)în ce măsură este posibil şi necesar să se interpreteze această dispoziţie în conformitate cu dreptul comunitar pentru a evita încălcarea care ar putea rezulta în ipoteza menţionată la prima întrebare ?b)în cazul în care nu ar fi posibil sau necesar ca dispoziţia în cauză să fie interpretată în conformitate cu dreptul comunitar, în ce măsură articolul 421 g alineatul 1 a doua teză din SGB III contravine normelor de drept comunitar care protejează libera circulaţie a lucrătorilor?3)în ce măsură o interpretare a articolului 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III în sensul că prin loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale trebuie să se înţeleagă doar locul de muncă de acest tip ocupat pe teritoriul de aplicare a [SGB] aduce atingere normelor de drept comunitar care protejează libertatea de a presta servicii şi concurenţa, prevăzute în special la articolele 49 CE, 50 CE şi 87 CE, coroborat cu articolele 81 CE, 85 CE şi 86 CE, sau altor norme de drept comunitar?4)a)în ce măsură este posibil şi necesar să se interpreteze această dispoziţie în conformitate cu dreptul comunitar pentru a evita încălcarea care ar putea rezulta în ipoteza menţionată la cea de a treia întrebare?b)în cazul în care nu ar fi posibil sau necesar ca dispoziţia în cauză să fie interpretată în conformitate cu dreptul comunitar, în ce măsură articolul 421 g alineatul 1 a doua teză din SGB III contravine dreptului comunitar, în măsura în care libera circulaţie a lucrătorilor nu este protejată?

<TI><NP><NO.P>IV —</NO.P><TXT>Analiză</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Cu privire la prima şi la a treia întrebare</TXT></NP></TI>28.Prima şi a treia întrebare pot fi analizate împreună, având în vedere că prin ambele se solicită Curţii să hotărască dacă dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei legislaţii a unui stat membru, precum cea în cauză în acţiunea principală, potrivit căreia plata de către o agenţie naţională a muncii unei agenţii de ocupare private a remuneraţiei datorate de către un solicitant de loc de muncă pentru medierea unei angajări este condiţionată de faptul ca locul de muncă găsit de acest intermediar privat să fie supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale pe teritoriul acestui stat membru.29.Prin aceste două întrebări, instanţa de trimitere solicită o interpretare a mai multor prevederi de drept comunitar, şi anume articolele 18 CE, 39 CE, 49 CE, 50 CE şi articolul 87 CE, coroborat cu articolele 81 CE, 85 CE şi 86 CE, precum şi articolele 3 şi 7 din Regulamentul nr. 1612/68. Trebuie să se determine care sunt prevederile ce necesită o interpretare care să permită acestei instanţe să soluţioneze acţiunea principală.30.în acest scop, vom începe prin a exclude din start din sfera analizei noastre articolul 87 CE, cu privire la care instanţa de trimitere sugerează să fie coroborat cu articolele 81 CE, 85 CE şi 86 CE. într-adevăr, sistemul naţional referitor la bonurile de plasare nu ni se pare că poate fi calificat drept ajutor de stat în sensul articolului 87 CE.31.în această privinţă, amintim că, potrivit unei jurisprudente constante, calificarea drept ajutor de stat necesită îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute la articolul 87 alineatul (1) CE

A se vedea în special hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans şi Regierungspräsidium Magdeburg (C-280/00, Rec, p. I-7747, punctul 74), precum şi hotărârea din 22 iunie 2006, Belgia şi Forum 187/Comisia (C-182/03 şi C-217/03, Rec, p. I-5479, punctul 84).

, şi anume trebuie să ne aflăm în prezenţa unei măsuri care conferă un avantaj anumitor întreprinderi, acest avantaj trebuie să fie acordat de un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat şi acesta denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa în schimburile intracomunitare.32.Or, trebuie să se constate că sistemul naţional referitor la bonurile de plasare nu reprezintă un avantaj în favoarea anumitor întreprinderi, iar aceasta pentru următoarele motive.33.Potrivit jurisprudenţei Curţii, noţiunea de ajutor poate cuprinde nu numai prestaţii pozitive precum subvenţii, credite sau dobândirea de participaţii la capitalul întreprinderilor, ci şi intervenţii care, sub diverse forme, reduc sarcinile care grevează în mod obişnuit bugetul unei întreprinderi şi care, fără a fi subvenţii în sensul strict al termenului, sunt de aceeaşi natură şi au efecte identice

A se vedea în special hotărârea din 20 noiembrie 2003, Gemo (C-126/01, Rec, p. I-13769, punctul 28 şi jurisprudenţa citată), precum şi hotărârea Belgia şi Forum 187/Comisia, citată anterior (punctul 86).

.34.Având în vedere această definiţie, apreciem că sistemul naţional referitor la bonurile de plasare nu poate fi considerat nici subvenţie, nici reducere a sarcinilor care grevează în mod obişnuit bugetul agenţiilor de ocupare private. Acest sistem prevede numai un transfer de la lucrător către Bundesagentur al sarcinii de a plăti remuneraţia datorată agenţiei de ocupare private. Prin plata direct către această agenţie a remuneraţiei respective, Bundesagentur nu face decât să plătească contravaloarea unui serviciu furnizat, şi anume plasarea unui solicitant de loc de muncă.35.în plus, potrivit unei jurisprudente constante, articolul 87 alineatul (1) CE impune să se determine dacă, în cadrul unui anumit regim juridic, o măsură naţională este de natură să favorizeze anumite întreprinderi sau sectoare de producţie faţă de altele, care, având în vedere obiectivul urmărit de regimul respectiv, s-ar găsi într-o situaţie de fapt şi de drept comparabilă. în caz afirmativ, măsura respectivă îndeplineşte condiţia de selectivitate, care este o caracteristică definitorie a noţiunii de ajutor de stat în sensul acestui articol

A se vedea în special hotărârea din 3 martie 2005, Heiser (C-172/03, Rec, p. I-1627, punctul 40 şi jurisprudenţa citată), precum şi hotărârea Belgia şi Forum 187/Comisia, citată anterior (punctul 119).

.36.împărtăşim opinia guvernului german potrivit căreia regimul definit de articolul 421g din SGB III nu prezintă un caracter selectiv. într-adevăr, bonul de plasare eliberat unui solicitant de loc de muncă poate fi prezentat de acesta oricărui intermediar, la libera sa alegere, astfel încât remunerarea plasării de către Bundesagentur nu este limitată a priori la anumite agenţii de ocupare private determinate în mod limitativ.37.întrucât condiţia de a fi în prezenţa unui avantaj în favoarea anumitor întreprinderi nu este, aşadar, îndeplinită, nu este necesar să se interpreteze articolul 87 CE şi nici prevederile Tratatului CE cu privire la care instanţa de trimitere a propus să fie coroborate cu acest articol

Astfel cum se arată în al şaselea considerent al Regulamentului (CE) nr. 2204/2002 al Comisiei din 12 decembrie 2002 de aplicare a articolelor 87 şi 88 din Tratatul CE în raport cu ajutoarele de stat pentru ocuparea forţei de muncă (JO L 337, p. 3), o serie de măsuri ale politicii de ocupare a forţei de muncă nu constituie ajutoare de stat în sensul [articolului 87 alineatul (1) CE], deoarece ele reprezintă ajutoare destinate unor persoane individuale şi nu favorizează anumite întreprinderi sau producţia de anumite bunuri [...].

.38.în schimb, prevederile tratatului referitoare, pe de o parte, la libera circulaţie a lucrătorilor şi, pe de altă parte, la libertatea de a presta servicii par, la prima vedere, relevante pentru soluţionarea acţiunii principale.<TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Libera circulaţie a lucrătorilor</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>a)</NO.P><TXT>Posibilitatea unei agenţii de ocupare private de a invoca norme comunitare referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor</TXT></NP></TI>39.Potrivit articolului 39 alineatul (1) CE, [1] ibera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Comunităţii. Articolul 39 alineatul (3) litera (a) CE precizează că această libertate de circulaţie implică dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă.40.Potrivit jurisprudenţei Curţii, noţiunea de lucrător, în sensul articolului 39 CE, are o dimensiune comunitară şi nu trebuie interpretată în mod restrictiv. Astfel, trebuie considerată lucrător orice persoană care desfăşoară activităţi reale şi efective, cu excepţia unor activităţi atât de reduse încât apar ca fiind pur marginale şi accesorii. Caracteristica raportului de muncă este, potrivit acestei jurisprudente, împrejurarea că o persoană îndeplineşte în cursul unei anumite perioade, în favoarea unei alte persoane şi sub conducerea acesteia, prestaţii în schimbul cărora primeşte o remunera-ţie

A se vedea, de exemplu, hotărârea din 30 martie 2006, Mattern şi Cikotic (C-10/05, Rec, p. I-3145, punctul 18 şi jurisprudenţă citată).

.41.De asemenea, Curtea s-a pronunţat în sensul că anumite drepturi legate de calitatea de lucrător sunt garantate lucrătorilor migranti chiar dacă aceştia nu mai sunt angajaţi într-un raport de muncă

A se vedea în special hotărârea din 23 martie 2004, Collins (C-138/02, Rec, p. I-2703, punctul 27).

.42.în plus, potrivit Curţii, resortisanţii unui stat membru care se află în căutarea unui loc de muncă în alt stat membru intră în domeniul de aplicare al articolului 39 CE

Hotărârea din 15 septembrie 2005, Ioannidis (C-258/04, Rec, p. I-8275, punctul 21).

.43.Având în vedere această jurisprudenţă, trebuie să se constate că domnul Halacz intră în domeniul de aplicare ratione personae al articolului 39 CE, atât în calitatea acestuia de solicitant de loc de muncă care a beneficiat de un bon de plasare din partea Bundesagentur, cât şi ca urmare a statutului acestuia de lucrător salariat care a încheiat un contract de muncă executat din septembrie până în noiembrie 2003.44.Fără a contesta acest element, guvernul german arată totuşi că o agenţie de ocupare privată nu ar putea să invoce, în cadrul unui litigiu naţional între aceasta şi Bundesagentur, drepturi care rezultă din articolul 39 CE, întrucât o astfel de agenţie nu intră în domeniul de aplicare ratione personae al acestui articol. în susţinerea acestei opinii, guvernul german citează hotărârea Job Centre, cunoscută sub denumirea Job Centre II

Hotărârea din 11 decembrie 1997 (C-55/96, Rec, p. I-7119).

, în care Curtea nu ar fi examinat articolul 48 din Tratatul CE (devenit, după modificare, articolul 39 CE), întrucât reclamantul din acţiunea principală în acea cauză nu ar fi putut, în calitate de agenţie de ocupare a forţei de muncă, să invoce libera circulaţie a lucrătorilor.45.Nu împărtăşim poziţia susţinută de guvernul german.46.Mai întâi, trebuie amintit în ce context Curtea a apreciat, în hotărârea Job Centre II, citată anterior, că nu era necesar să se interpreteze prevederile tratatului referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor.47.în acea cauză, Corte d'appello di Milano (Italia) solicita Curţii, în esenţă, să hotărască dacă prevederile tratatului referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor, la libertatea de a presta servicii şi la concurenţă de muncă se opuneau unei legislaţii naţionale care interzicea orice activitate de mediere sau de interpunere între cererile şi ofertele de muncă atunci când aceasta nu era desfăşurată de organisme publice de plasare a forţei de muncă.48.În cadrul acţiunii principale, Job Centre coop, ari, o societate cooperativă cu răspundere limitată în curs de constituire cu sediul în Milano (Italia), revendica dreptul de a desfăşura activitatea de intermediar între cererile şi ofertele de muncă, precum şi de a pune temporar la dispoziţie forţă de muncă pe piaţa italiană şi comunitară a muncii.49.Plecând de la această constatare, Curtea a considerat că, în măsura în care întrebările se referă la prevederile referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor, este suficient să se arate că aplicabilitatea articolului 48 din tratat nu poate fi dedusă din faptul că lucrătorii figurează printre membrii fondatori, având în vedere că societatea, odată ce este constituită şi funcţionează, va deveni o persoană juridică autonomă. Potrivit Curţii, [r]ezultă că prevederile referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor nu sunt relevante pentru soluţionarea acţiunii principale

în schimb, Curtea a acceptat să interpreteze articolele 86 şi 90 din Tratatul CE (devenite articolele 82 CE şi 86 CE) în măsura în care întrebările care se refereau la aceste articole ridicau problema întinderii dreptului exclusiv acordat birourilor publice de plasare şi, în consecinţă, a interdicţiei, cu riscul aplicării de sancţiuni penale sau administrative, a oricărei activităţi de mediere şi de interpunere a societăţilor private între cererile şi ofertele de muncă.

.50.în concluziile pe care le-a prezentat în acea cauză, avocatul general Elmer arăta că nu fusese furnizat niciun element din care să se poată deduce că Job Centre ar fi putut, spre exemplu prin succesiune sau reprezentare, să invoce drepturile eventual recunoscute unui lucrător, odată ce plasarea ar fi devenit efectivă

Punctul 18.

.51.Prezenta procedură preliminară se înscrie într-un context care diferă din mai multe puncte de vedere de cel al cauzei în care s-a pronunţat hotărârea Job Centre II, citată anterior.52.în primul rând, ITC nu revendică în acţiunea principală dreptul de a desfăşura activitatea de plasare a forţei de muncă. într-adevăr, nicio normă a dreptului german nu îi interzice să exercite funcţia de intermediar între cererile şi ofertele de muncă.53.în al doilea rând, trebuie subliniat că una dintre caracteristicile bonului de plasare este aceea că se înscrie în cadrul unei relaţii triunghiulare între Bundesagentur, solicitantul de loc de muncă şi agenţia de ocupare privată.54.Astfel, Bundesagentur acordă un bon de plasare solicitantului de loc de muncă ce îndeplineşte condiţiile menţionate la articolul 421g alineatul 1 din SGB III. Prin eliberarea acestui bon de plasare, Bundesagentur se angajează să acopere, în anumite limite, remuneraţia agenţiei de ocupare private la care a apelat solicitantul de loc de muncă şi care a reuşit, în executarea unui contract de plasare, să îi găsească acestuia din urmă un loc muncă.55.Din moment ce, ca urmare a activităţii de plasare, s-a încheiat un contract de muncă între solicitantul de loc de muncă şi un angajator, agenţia de ocupare privată are dreptul de a obţine plata remuneraţiei sale. în cazul în care solicitantul de loc de muncă a prezentat acestei agenţii un bon de plasare, plata acestei remuneraţii trebuie să fie efectuată de Bundesagentur.56.în această etapă a procedurii, agenţia de ocupare privată invocă, aşadar, împotriva Bundesagentur dreptul la plată pe care i-l conferă bonul de plasare acordat iniţial solicitantului de loc de muncă. Acest cadru procedural, astfel cum a fost conceput de legiuitorul german, are drept consecinţă faptul că nu solicitantul de loc de muncă este cel care are dreptul de a cere în mod direct Bundesagentur plata remuneraţiei datorate agenţiei, ci agenţia de ocupare privată este cea care trebuie să solicite de la Bundesagentur suma care îi este datorată.57.în cazul unui refuz al acesteia din urmă de a achita suma înscrisă în bonul de plasare, agenţia de ocupare privată este, prin urmare, cea mai în măsură să valorifice, dacă este cazul, drepturile recunoscute de dreptul comunitar.58.în al treilea rând, considerăm că, în măsura în care contractul de plasare îi conferă un rol de intermediar, agenţia de ocupare privată îl reprezintă pe solicitantul de loc de muncă şi trebuie, aşadar, să poată invoca drepturile care îi sunt eventual recunoscute acestuia de dreptul comunitar.59.Considerăm că hotărârea Clean Car Autoservice

Hotărârea din 7 mai 1998 (C-350/96, Rec, p. I-2521).

 acreditează ideea potrivit căreia o agenţie de ocupare privată trebuie să poată invoca drepturile care aparţin lucrătorilor în temeiul dreptului comunitar.60.în acea cauză, se solicita Curţii în special să hotărască dacă principiul egalităţii de tratament în materia liberei circulaţii a lucrătorilor poate fi invocat şi de către un angajator, în scopul de a încadra în muncă, în statul membru în care este stabilit, lucrători care sunt resortisanţi ai unui alt stat membru.61.în concluziile pe care le-a prezentat în acea cauză, avocatul general Fennelly propunea Curţii să răspundă afirmativ la această întrebare. Acesta exprima ideea potrivit căreia hotărârile Curţii care definesc noţiunea lucrător nu privesc şi nu exclud, nici explicit, nici implicit, extinderea beneficiului prevederilor de drept comunitar referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor în privinţa unor persoane, altele decât lucrătorii, care au totuşi o legătură materială cu o persoană care are acest statut. Potrivit acestuia, [c]u atât mai mult o astfel de concluzie nu poate fi dedusă din textul prevederilor tratatului şi al prevederilor legislative relevante

Punctul 19.

. Acesta adăuga, pe de altă parte, că [d]e asemenea, trebuie să se ţină seama de faptul că, deşi libera circulaţie a lucrătorilor poate fi concepută în parte ca un complex de drepturi personale ale lucrătorilor şi este consolidată de eforturile acestora de a-şi asigura astfel de drepturi, printre altele în faţa instanţelor naţionale, aceasta reprezintă în definitiv un instrument de realizare a unui obiectiv de interes general prevăzut [la] articolul 3 litera (c) din tratat: o piaţă internă caracterizată prin eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor

Punctul 21.

.62.Curtea, se pare, a fost receptivă la diferitele argumente expuse de avocatul general Fennelly.63.Aceasta a constatat în special că articolul [39 CE] prevede în termeni generali, la alineatul (1), că libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Comunităţii şi că această libertate de circulaţie implică, sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică, dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă, de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre, de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în aceleaşi condiţii ca şi lucrătorii statului respectiv şi de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acel stat

Hotărârea Clean Car Autoservice, citată anterior, punctul 18.

.64.Potrivit Curţii, [d]acă, fără niciun dubiu, persoanele direct vizate, lucrătorii, au aceste drepturi, nimic din modul de redactare a articolului [39 CE] nu arata ca acestea nu pot fi invocate şi de alte persoane, în special angajatorii

Ibidem, punctul 19 (sublinierea noastră).

65.Apreciem că acelaşi raţionament ar trebui adoptat de către Curte în ceea ce priveşte o agenţie de ocupare privată care a încheiat un contract de plasare cu un solicitant de loc de muncă. Altfel spus, Curtea ar trebui, după părerea noastră, să permită unei astfel de agenţii să invoce drepturile de care dispun lucrătorii în temeiul articolului 39 CE.66.Având în vedere că instanţa de trimitere solicită Curţii să interpreteze şi articolul 18 CE, trebuie să arătăm în acest punct că, potrivit jurisprudenţei Curţii, acest articol, care prevede în mod general dreptul oricărui cetăţean al Uniunii la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, îşi găseşte o expresie specifică în articolul 39 CE în ceea ce priveşte libera circulaţie a lucrătorilor. Or, având în vedere că, după cum am arătat, acţiunea principală se referă la această din urmă prevedere, nu este necesară pronunţarea asupra interpretării articolului 18 CE

Hotărârea din 26 noiembrie 2002, Oteiza Olazabal (C-100/01, Rec, p. I-10981, punctul 26).

67.Pe de altă parte, în ceea ce priveşte articolele 3 şi 7 din Regulamentul nr. 1612/68, trebuie să precizăm mai întâi că acestea nu fac decât să explice şi să pună în aplicare drepturile care rezultă deja din articolul 39 CE

Cu privire la articolul 3, a se vedea, de exemplu, hotărârea din 23 februarie 1994, Scholz (C-419/92, Rec, p. I-505, punctul 6). Pentru articolul 7, a se vedea în special hotărârea din 23 februarie 2006, Comisia/Spania (C-205/04, Rec, p. I-31*, punctul 3).

. Apoi, cu privire la articolul 3 din acest regulament, trebuie observat că ipotezele menţionate în acesta nu corespund celei din acţiunea principală. în ceea ce priveşte articolul 7 din regulamentul respectiv, principiul egalităţii de tratament pe care îl prevede acesta, atât în privinţa condiţiilor de încadrare în muncă şi de muncă, cât şi în ceea ce priveşte avantajele sociale şi fiscale de care trebuie să beneficieze lucrătorii în statul gazdă, nu este relevant pentru soluţionarea acţiunii principale, care se referă la o măsură adoptată de statul de origine şi care este menită să faciliteze accesul la ocuparea unui

loc de muncă. în consecinţă, în prezenta cauză, articolul 39 CE constituie singura normă relevantă în materie de liberă circulaţie a lucrătorilor.

68.Acestea fiind arătate, trebuie verificat acum dacă există, în cauza noastră, un obstacol în calea liberei circulaţii a lucrătorilor interzis de articolul 39 CE.<TI><NP><NO.P>b)</NO.P><TXT>Existenţa unui obstacol în calea liberei circulaţii a lucrătorilor</TXT></NP></TI>69.în decizia de trimitere

Pagina 9 din traducerea franceză.

, Sozialgericht Berlin arată că acordarea unui bon de plasare are drept efect faptul că Bundesagentur se alătură lucrătorului căruia i s-a intermediat o angajare în ceea ce priveşte obligaţia de remunerare ce revine acestuia din urmă. în acest caz, lucrătorul nu ar fi totuşi eliberat de obligaţia pe care o are faţă de agenţia de ocupare privată, având în vedere că acesta continuă să fie obligat la plată dacă Bundesagentur nu se achită integral de datoria sa. Această instanţă evocă de asemenea posibilitatea ca, în cazul în care raportul de muncă încetează înainte de expirarea unui termen de şase luni, Bundesagentur să acopere doar suma de 1 000 de euro, restul remuneraţiei urmând a fi plătit de către solicitantul de loc de muncă.70.Pe de altă parte, instanţa de trimitere arată că, în timp ce un solicitant de loc de muncă este eliberat în întregime de obligaţia de a plăti remuneraţia datorată pentru medierea angajării — atunci când locul de muncă ce i-a fost obţinut se situează pe teritoriul naţional şi 1-a ocupat timp de şase luni, beneficiind astfel de o prestaţie în sumă de 1 500 până la 2 500 de euro -, cel care îşi exercită dreptul de a circula liber pierde în totalitate acest avantaj.71.în ceea ce priveşte existenţa unui obstacol în calea liberei circulaţii a lucrătorilor, Comisia Comunităţilor Europene subliniază că prevederile din tratat referitoare la această libertate interzic statelor membre să împiedice desfăşurarea de către resortisanţii lor a unei activităţi salariate într-un alt stat membru

în această privinţă, Comisia citează hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman (C-415/93, Rec, p. I-4921, punctul 95 şi următoarele).

. Potrivit Comisiei, un astfel de obstacol ar exista în mod direct atunci când, precum în cazul de faţă, posibilitatea de a obţine un loc de muncă într-un alt stat membru este influenţată în mod defavorabil. Aceasta adaugă că un solicitant de loc de muncă ce trebuie să plătească el însuşi intermediarului privat comisionul de plasare dacă este recrutat într-un alt stat membru şi care nu poate pretinde plata acestui comision de către Bundesagentur poate fi descurajat să îşi exercite dreptul la liberă circulaţie şi să accepte un loc de muncă într-un alt stat membru

Punctul 14 din observaţiile scrise ale Comisiei.

.72.Cu privire la acest punct, ITC susţine în special că este posibil ca un solicitant căruia i se propune un loc de muncă într-un alt stat membru decât Germania să fie constrâns să refuze oferta, ca urmare a faptului că nu poate plăti agenţia de ocupare privată care i-a găsit acest loc de muncă

Pagina 3 din traducerea franceză a observaţiilor scrise depuse de ITC.

.73.Suntem de părere că sistemul german referitor la bonurile de plasare, astfel cum este actualmente conceput, este efectiv susceptibil să împiedice libera circulaţie a lucrătorilor.74.Mai întâi, trebuie subliniat că în mai multe rânduri Curtea s-a pronunţat în sensul că prevederile tratatului referitoare la libera circulaţie a persoanelor urmăresc să faciliteze, pentru resortisanţii statelor membre, desfăşurarea activităţilor profesionale de orice natură pe întreg teritoriul Comunităţii şi se opun măsurilor care ar putea defavoriza pe aceşti resortisanţi atunci când doresc să desfăşoare o activitate economică pe teritoriul unui alt stat membru

Hotărârea din 17 martie 2005, Kranemann (C-109/04, Rec, p. I-2421, punctul 25 şi jurisprudenţa citată).

.75.Potrivit Curţii, prevederile naţionale care împiedică sau descurajează un lucrător resortisant al unui stat membru să îşi părăsească statul de origine pentru a-şi exercita dreptul la liberă circulaţie constituie, prin urmare, obstacole chiar în calea acestei libertăţi, chiar dacă se aplică independent de cetăţenia lucrătorilor respectivi

Hotărârea Kranemann, citată anterior (punctul 26 şi jurisprudenţa citată).

.76.Având în vedere atât observaţiile scrise depuse de ITC şi de Comisie, cât şi precizările făcute în cursul şedinţei, este evident că, în cazul în care, precum în acţiunea principală, Bundesagentur refuză să plătească, în tot sau în parte, suma înscrisă pe bonul de plasare care a fost eliberat în favoarea unui solicitant de loc de muncă, în final îi va reveni acestuia din urmă obligaţia de a plăti remuneraţia care este în continuare datorată agenţiei de ocupare private ale cărei servicii le-a solicitat

Se pare că, în cazul concret al domnului Halacz, anumite dispoziţii din contractul de plasare exclud obligaţia acestuia de a plăti remuneraţia datorată ITC pentru medierea angajării. Cu toate acestea, după cum a precizat reprezentantul ITC în cursul şedinţei, nu este exclus ca, în temeiul dreptului civil german, în funcţie de soluţia care va fi dată în acţiunea principală, îndeplinirea obligaţiei de a plăti această remuneraţie să poată fi solicitată domnului Halacz în faţa instanţelor germane.

.77.Amintim că, în ordinea juridică germană, prevalează concepţia potrivit căreia plata de către Bundesagentur a remuneraţiei datorate agenţiei private pentru medierea angajării unui solicitant de loc de muncă este condiţionată de faptul ca locul de muncă găsit să fie supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale pe teritoriul german. Rezultă că, din moment ce acest loc de muncă se situează pe teritoriul unui alt stat membru, solicitantul de loc de muncă nu este eliberat de obligaţia de plată a remuneraţiei, în opinia noastră, această concepţie este de natură să descurajeze acceptarea unui loc de muncă situat într-un alt stat membru. Prin urmare, aceasta constituie, în lumina articolului 39 alineatul (3) litera (a) CE, un obstacol în calea libertăţii de care dispune un solicitant de loc de muncă de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă.78.Trebuie examinat acum dacă acest obstacol în calea liberei circulaţii a lucrătorilor poate fi corespunzător justificat.<TI><NP><NO.P>c)</NO.P><TXT>Justificarea obstacolului în calea liberei circulaţii a lucrătorilor</TXT></NP></TI>79.în decizia de trimitere

Paginile 13 şi 14 din traducerea franceză.

, Sozialgericht Berlin prezintă ca obiective urmărite de legislaţia germană, pe de o parte, faptul că asigurarea socială germană nu poate funcţiona corespunzător decât datorită contribuţiilor plătite la nivel naţional şi, de pe altă parte, faptul că ajutorul acordat pentru medierea unei angajări pe teritoriul naţional urmăreşte să protejeze piaţa germană a muncii împotriva pierderii lucrătorilor specializaţi şi să menţină astfel performanţele acesteia. Potrivit acestei instanţe, atingerea adusă de legislaţia germană liberei circulaţii a lucrătorilor nu poate fi considerată proporţională cu aceste două obiective.80.în această privinţă, instanţa de trimitere subliniază că, ţinând seama de nivelul ridicat al şomajului în Germania, nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între pierderea contribuţiilor în acest stat membru şi plasarea unui solicitant de loc de muncă într-un alt stat membru. în special, din punct de vedere statistic şi în acest context al şomajului în masă, ar fi probabil imposibil să se demonstreze că un post vacant în Germania va rămâne neocupat deoarece unui solicitant de loc de muncă i-a fost obţinut un loc de muncă într-un alt stat membru.81.în opinia instanţei de trimitere, problema unei evoluţii negative a structurii pieţei germane a muncii care rezultă din pierderea forţei de muncă calificate poate să conducă la o concluzie asemănătoare. Ţinând seama de rata ridicată a şomajului în Germania, la ora actuală nu ar putea fi identificat un astfel de pericol, având în vedere în special caracterul provizoriu al sistemului referitor la bonurile de plasare.82.Comisia împărtăşeşte punctul de vedere exprimat de instanţa de trimitere. De asemenea, aceasta are rezerve cu privire la existenţa unei legături de cauzalitate între pierderea contribuţiilor sociale în Germania şi plasarea unui solicitant de loc de muncă într-un alt stat membru. Potrivit Comisiei, echilibrul sistemului german de securitate socială nu ar fi ameninţat. într-adevăr, pierderile eventuale de contribuţii sociale ar fi minime. în plus, s-ar realiza economii în ceea ce priveşte prestaţiile de asigurare socială, având în vedere că, întrucât persoana plasată nu mai este înregistrată ca solicitant de loc de muncă, statul membru de origine nu ar mai trebui să îi plătească indemnizaţie de şomaj.83.Cu privire la prevenirea pierderii forţei de muncă calificate, Comisia precizează mai întâi că obiectivul astfel formulat de a împiedica emigrarea lucrătorilor nu poate constitui un motiv imperativ de interes general care să poată justifica un obstacol în calea liberei circulaţii a lucrătorilor.84.Chiar dacă un astfel de obiectiv ar fi totuşi admis ca fiind un motiv imperativ de interes general, Comisia consideră că, având în vedere nivelul ridicat al şomajului, această temere nu ar putea fi justificată decât în puţine sectoare. De asemenea, ar trebui să se ţină seama de faptul că nu se eliberează un bon de plasare decât atunci când un solicitant de loc de muncă nu a putut fi plasat până la sfârşitul unei perioade de trei luni. Prin urmare, nu ar beneficia de un bon de plasare decât solicitanţii de locuri de muncă ce nu sunt căutaţi pe piaţa muncii, întrucât competenţele lor nu sunt solicitate. O prevedere naţională care ar împiedica în mod sistematic o plasare într-un alt stat membru ar depăşi ceea ce este necesar şi ar prezenta, aşadar, un caracter disproporţionat în raport cu obiectivul ce urmăreşte prevenirea pierderii lucrătorilor calificaţi.85.Guvernul german arată că, din punctul său de vedere, chiar şi după includerea prin Tratatul de la Amsterdam în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a unui titlu consacrat ocupării forţei de muncă şi chiar dacă promovarea ocupării forţei de muncă reprezintă o problemă de interes comun pentru statele membre, această promovare rămâne de competenţa statelor membre şi fiecare dintre acestea poate, aşadar, urma o politică proprie a ocupării forţei de muncă

Aceste justificări figurează în argumentele scrise pe care guvernul german le consacră libertăţii de a presta servicii. Cu toate acestea, rezultă din dezbaterile care au avut loc în cursul şedinţei că aceleaşi justificări sunt valabile şi în materia liberei circulaţii a lucrătorilor.

.86.Guvernul german precizează, pe de altă parte, că bonul de plasare reglementat de articolul 421g din SGB III reprezintă un instrument nou al acestei politici de ocupare a forţei de muncă, aflat în vigoare cu titlu experimental, pentru o perioadă limitată, până la 31 decembrie 2006. Prin deschiderea pieţei de plasare a forţei de muncă pentru agenţiile private, experimentarea acestui instrument ar avea drept scop ameliorarea eficacităţii plasării solicitanţilor de locuri de muncă şi reducerea şomajului în Germania. Ar fi vorba, aşadar, de un interes general imperativ.87.Potrivit guvernului german, statele membre ar dispune de o anumită marjă pentru a experimenta noi instrumente în cadrul politicii lor de ocupare a forţei de muncă. Aceasta ar implica faptul ca un instrument de acest tip să se limiteze la teritoriul naţional. în opinia acestuia, din punct de vedere obiectiv, ar fi justificat ca măsurile de promovare a ocupării forţei de muncă ce pot produce efecte pe piaţa muncii a unui alt stat membru să fie limitate la piaţa naţională a muncii.88.în sfârşit, în măsura în care articolul 421g din SGB III prevede, în favoarea solicitantului de loc de muncă, o scutire de la plata costurilor de plasare care sunt finanţate prin intermediul regimului german de securitate socială, ar trebui favorizate numai plasările care contribuie la finanţarea acestui regim. în această privinţă, guvernul german subliniază că sistemul referitor la bonurile de plasare are drept obiectiv creşterea eficacităţii plasării forţei de muncă şi, în mod corespunzător, reducerea duratei şomajului solicitanţilor de locuri de muncă. Având în vedere numărul mare de locuri de muncă vacante în Germania şi necesitatea de a creşte numărul contribuabililor, acest sistem ar contribui la asigurarea echilibrului pe termen lung al sistemului german de securitate socială.89.Mai întâi, precizăm că, spre deosebire de ceea ce încearcă să demonstreze guvernul german, nu credem că argumentul potrivit căruia bonul de plasare constituie un instrument nou al politicii de ocupare a forţei de muncă conduse de Republica Federală Germania poate să justifice singur existenţa unui obstacol în calea liberei circulaţii a lucrătorilor.90.într-adevăr, chiar dacă statele membre continuă să aibă competenţa de a-şi elabora politicile de ocupare a forţei de muncă, iar Comunitatea nu joacă decât un rol de coordonare şi de orientare în cadrul stabilit de articolele 125 CE-130 CE, aceste state sunt totuşi constrânse să exercite această competenţă cu respectarea dreptului comunitar şi în special a regulilor comunitare care garantează libera circulaţie a lucrătorilor.91.Mai multe dispoziţii de drept comunitar, precum articolele 2 CE şi 2 UE, demonstrează, de altfel, că instituirea unui spaţiu fără frontiere interne este concepută ca un mijloc care permite să se atingă un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială în cadrul Comunităţii. Mai mult, potrivit articolului 126 alineatul (2) CE, promovarea ocupării forţei de muncă trebuie să fie considerată de către statele membre o problemă de interes comun.92.De asemenea, subliniem că necesitatea de a asigura mobilitatea forţei de muncă în cadrul Comunităţii a fost afirmată de mult timp de legiuitorul comunitar. Astfel, Regulamentul nr. 1612/68 cuprinde un al treilea considerent formulat astfel:

[...] libera circulaţie reprezintă un drept fundamental al lucrătorilor şi familiilor acestora; [...] mobilitatea forţei de muncă în cadrul Comunităţii trebuie să constituie unul dintre mijloacele prin care li se garantează lucrătorilor posibilitatea de a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă şi de muncă şi de a avansa pe plan social, contribuind totodată la satisfacerea nevoilor economiei statelor membre; [...] este necesară afirmarea dreptului tuturor lucrătorilor din statele membre de a desfăşura, în cadrul Comunităţii, o activitate la alegerea lor.

93.Această mobilitate este mai mult ca oricând încurajată în 2006, an declarat de către Comisie Anul european al mobilităţii lucrătorilor. în cadrul Agendei privind politica socială pentru perioada 2006-2010, această instituţie doreşte crearea unei veritabile pieţe europene a muncii, care implică în special eliminarea obstacolelor directe şi indirecte care subzistă

Comunicarea Comisiei din 9 februarie 2005 privind Agenda socială [COM(2005) 33 final, p. 8]. Instrumente speciale, stabilite la nivel comunitar, precum reţeaua serviciilor europene pentru ocuparea forţei de muncă denumită EURES (European employment services), contribuie la integrarea pieţelor europene ale muncii [a se vedea punctul 5 din motivele Deciziei 2003/8/CE a Comisiei din 23 decembrie 2002 de punere în aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului cu privire la compensarea ofertelor şi cererilor de locuri de muncă (JO 2003, L 5, p. 16, Ediţie specială, 05/vol. 6, p. 165). Din această perspectivă, reţeaua EURES are sarcina de a dezvolta schimburile de informaţii şi cooperarea între serviciile pentru ocuparea forţei de muncă ale statelor membre.

.94.Aceste elemente ne determină să considerăm că un instrument nou instituit de un stat membru în cadrul politicii sale de ocupare a forţei de muncă nu poate fi autorizat să împiedice mobilitatea lucrătorilor pentru singurul motiv că ar aparţine unui domeniu care se află încă, în mare parte, în competenţa statelor membre.95.Acum, în ceea ce priveşte justificările referitoare, pe de o parte, la necesitatea de a asigura echilibrul pe termen lung al sistemului german de securitate socială şi, pe de altă parte, la prevenirea pierderii forţei de muncă calificate, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudente constante, o măsură care împiedică libera circulaţie a lucrătorilor nu poate fi admisă decât dacă urmăreşte un obiectiv legitim compatibil cu tratatul şi dacă este justificată de motive imperative de interes general. Cu toate acestea, chiar şi într-un asemenea caz, este necesar ca punerea în aplicare a unei astfel de măsuri să fie de natură a garanta realizarea obiectivului în cauză şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv

A se vedea în special hotărârea Kranemann, citată anterior (punctul 33 şi jurisprudenţa citată).

.96.De asemenea, rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă că motivele de natură pur economică nu pot constitui motive imperative de interes general care să poată justifica o restricţie a unei libertăţi fundamentale garantate de tratat

Ibidem, punctul 34 şi jurisprudenţa citată.

. Cu toate acestea, Curtea a admis, în hotărârea Kohll

Hotărârea din 28 aprilie 1998, (C-158/96, Rec, p. I-1931, punctul 41). A se vedea în plus hotărârea din 12 iulie 2001, Vanbraekel şi alţii (C-368/98, Rec, p. I-5363, punctul 47), precum şi hotărârea Smits şi Peerbooms (C-157/99, Rec, p. I-5473, punctul 72).

, că un risc de prejudiciere gravă a echilibrului financiar al unui sistem de securitate socială poate constitui un astfel de motiv imperativ de interes general.97.Cu privire la acest punct, considerăm, precum instanţa de trimitere şi Comisia, că un astfel de risc nu a fost demonstrat în prezenta cauză.98.într-adevăr, nu suntem convinşi că plasarea unui solicitant de loc de muncă într-un alt stat membru este de natură să antreneze automat o pierdere de contribuţii sociale în Germania. într-adevăr, pe de o parte, având în vedere nivelul ridicat al şomajului în acest stat membru, un loc de muncă vacant este susceptibil să fie ocupat rapid de un alt solicitant de loc de muncă înregistrat în acelaşi stat membru. Pe de altă parte, mobilitatea lucrătorilor nu se realizează în sens unic. Rezultă că plecarea unui solicitant de loc de muncă poate fi compensată prin sosirea unui alt solicitant de loc de muncă ce doreşte să accepte o ofertă reală de încadrare în muncă în Germania.99.în opinia noastră, nu a fost, aşadar, stabilită existenţa unei legături de cauzalitate între pierderea de contribuţii sociale în Germania şi plasarea unui solicitant de loc de muncă într-un alt stat membru.100.în plus, astfel cum arată Comisia, plasarea unui solicitant de loc de muncă într-un alt stat membru implică faptul că acesta nu mai trebuie să primească indemnizaţie de şomaj în Germania. Din aceasta rezultă o economie pentru sistemul german obligat să achite această indemnizaţie.101.în ceea ce priveşte justificarea referitoare la prevenirea pierderii forţei de muncă calificate, trebuie să se decidă mai întâi dacă aceasta poate figura printre motivele imperative de interes general de care se poate prevala un stat membru.102.Considerăm că un stat membru ar trebui, în principiu, să se poată prevala de această justificare. într-adevăr, credem că trebuie admis că un stat membru poate avea un interes legitim în a menţine un anumit echilibru în structura pieţei sale a muncii.103.Cu toate acestea, după părerea noastră, aceasta presupune ca justificarea respectivă să nu fie admisibilă decât dacă se raportează la o măsură referitoare la un anumit sector al acestei pieţe a muncii, caracterizat prin anumite dificultăţi structurale, precum numărul insuficient de lucrători calificaţi.104.Prin urmare, o astfel de justificare nu poate fi admisă în privinţa unei măsuri generale, precum sistemul german referitor la bonurile de plasare, a cărei aplicare nu este limitată la un sector de muncă determinat, într-o astfel de ipoteză, acest sistem, în măsura în care este rezervat în mod general solicitanţilor de locuri de muncă plasaţi pe teritoriul german, depăşeşte ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivul ce urmăreşte prevenirea pierderii forţei de muncă calificate şi prezintă, aşadar, un caracter disproporţionat.105.în sfârşit, ca răspuns la observaţiile făcute în această privinţă de către guvernul german în cursul şedinţei, precizăm că nu ni se pare relevant să se invoce aici ceea ce Curtea a statuat cu privire la alocaţiile acordate pentru căutarea unui loc de muncă, şi anume faptul că [s]e poate considera legitim ca un stat membru să nu acorde o astfel de alocaţie decât după ce a putut fi stabilită existenţa unei legături reale a solicitantului de loc de muncă cu piaţa muncii a acelui stat

Hotărârea Collins, citată anterior (punctul 69). De asemenea, a se vedea în acest sens hotărârea din 11 iulie 2002, D'Hoop (C-224/98, Rec, p. I-6191, punctul 38), şi hotărârea Ioannidis, citată anterior (punctul 30). După cum explică avocatul general Ruiz-Jarabo Colomer în concluziile pe care le-a prezentat în cauza în care s-a pronunţat hotărârea Collins, o astfel de cerinţă poate fi justificată pentru a evita ceea ce se numeşte turismul social, practicat de către persoane care se deplasează dintr-un stat membru în altul în scopul de a beneficia de prestaţii necontributive, şi pentru a preveni abuzurile (punctul 75).

.106.într-adevăr, prezenta cauză nu repune în discuţie necesitatea unei astfel de legături în vederea acordării unui bon de plasare unui solicitant de loc de muncă precum domnul Halacz. Nu se contestă aici faptul că, pentru a avea dreptul la un bon de plasare, acesta trebuie să îndeplinească cerinţele impuse de articolul 42lg alineatul 1 prima teză din SGB III, care cer să existe o legătură între solicitantul de loc de muncă şi piaţa naţională a muncii

Amintim că, potrivit acestui articol, au dreptul la un bon de plasare persoanele care beneficiază de o alocaţie sau de un ajutor social de şomaj şi care nu au fost încadrate în muncă până la expirarea unei perioade de şomaj de trei luni sau cele care ocupă un loc de muncă ce beneficiază de un ajutor acordat pentru crearea de locuri de muncă sau pentru adaptare structurală.

.107.în opinia noastră, având în vedere această jurisprudenţă a Curţii, condiţia unei legături reale a solicitantului de loc de muncă cu piaţa naţională a muncii nu poate fi invocată de statul de origine într-o situaţie precum cea din acţiunea principală, în care solicitantul de loc de muncă ce nu găseşte un loc de muncă în acest stat doreşte să accepte o ofertă reală de încadrare în muncă într-un alt stat membru.108.Rezultă din toate aceste argumente că, în opinia noastră, articolul 39 CE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei legislaţii a unui stat membru, precum cea în cauză în acţiunea principală, potrivit căreia plata de către o agenţie naţională a muncii unei agenţii de ocupare private a remuneraţiei datorate de către un solicitant de loc de muncă pentru medierea unei angajări este condiţionată de faptul ca locul de muncă găsit de acest intermediar privat să fie supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale pe teritoriul acestui stat membru.109.în această etapă a analizei noastre, considerăm că această trimitere preliminară ar trebui să fie analizată de Curte numai din perspectiva liberei circulaţii a lucrătorilor, într-adevăr, în opinia noastră, această libertate fundamentală este cea care se află în centrul acţiunii principale.110.Am văzut că de sistemul german referitor la bonurile de plasare beneficiază direct solicitanţii de locuri de muncă. Având în vedere că, potrivit jurisprudenţei Curţii, normele tratatului care reglementează libera circulaţie a lucrătorilor conferă drepturi acestor solicitanţi de locuri de muncă, este, prin urmare, nu numai necesar, ci şi suficient ca un astfel de sistem să fie analizat prin prisma acestei libertăţi.111.Desigur, specificitatea activităţii de plasare a forţei de muncă presupune faptul că solicitantul de loc de muncă are un dublu rol. în calitate de parte la un contract de plasare încheiat cu o agenţie de ocupare privată, acesta are în egală măsură calitatea de destinatar al unor servicii.112.Cu toate acestea, din perspectiva analizării compatibilităţii sistemului german referitor la bonurile de plasare cu dreptul comunitar, considerăm că această calitate prezintă un caracter secundar în raport cu aceea de lucrător în sensul articolului 39 CE.113.Din acest motiv, sugerăm Curţii să aprecieze că nu este necesar să interpreteze articolul 49 CE.114.în cazul în care Curtea nu va împărtăşi această opinie, îi propunem totuşi în subsidiar o analiză a prezentei trimiteri preliminare din perspectiva libertăţii de a presta servicii.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Libertatea de a presta servicii</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>a)</NO.P><TXT>Aplicabilitatea normelor comunitare referitoare la libertatea de a presta servicii</TXT></NP></TI>115.în ceea ce priveşte aplicabilitatea articolului 49 CE în cadrul acţiunii principale, Comisia consideră că activitatea de plasare a forţei de muncă reprezintă un serviciu în sensul articolului 50 CE şi că situaţia în cauză prezintă un element de extraneitate. Desigur, serviciul ar fi fost furnizat de către o societate cu sediul în Germania unui solicitant de loc de muncă rezident în acelaşi stat membru. Cu toate acestea, serviciul în sine ar prezenta un element de extraneitate, întrucât plasarea într-un loc de muncă situat în Ţările de Jos nu ar fi fost posibilă decât ca urmare a contactelor pe care prestatorul de servicii le-ar fi întreţinut în acest ultim stat membru.116.Guvernul german exprimă, în ceea ce îl priveşte, unele ezitări cu privire la posibilitatea de a identifica un element transfrontalier din faptul că angajatorul la care a fost plasat solicitantul de loc de muncă este stabilit într-un alt stat membru. Potrivit acestuia, un astfel de element de extraneitate ar exista dacă un solicitant de loc de muncă ar apela la o agenţie de ocupare privată stabilită într-un alt stat membru.117.Având în vedere aceste argumente, trebuie amintit în prealabil că, astfel cum Curtea s-a pronunţat deja, activitatea de plasare a forţei de muncă reprezintă o prestare de servicii în sensul articolelor 49 CE şi 50 CE

Hotărârea din 18 ianuarie 1979, Van Wesemael si alţii (110/78 şi 111/78, Rec, p. 35, punctul 7).

.118.Apoi, spre deosebire de guvernul german, considerăm că situaţia în cauză în acţiunea principală conţine un element de extraneitate suficient.119.Amintim că, în această privinţă, Curtea s-a pronunţat în sensul că articolul 49 CE se aplică chiar şi atunci când prestatorul şi destinatarul serviciilor sunt stabiliţi în acelaşi stat membru, cu condiţia ca prestarea de servicii să se efectueze în alt stat membru

în acest sens, a se vedea în special hotărârea din 28 octombrie 1999, Vestergaard (C-55/98, Rec, p. I-7641, punctul 18).

.120.în acţiunea principală, dimensiunea transfrontaliera este concretizată prin împrejurarea că activitatea de căutare a unui loc de muncă, care face parte integrantă din activitatea de plasare, a fost efectuată de intermediarul privat într-un alt stat membru. în plus, pare normal ca, în cadrul executării unui contract de plasare, prestatorul de servicii să menţină contacte cu angajatori potenţiali stabiliţi în alte state membre, pentru a-şi mări şansele de succes în realizarea de plasări.121.în consecinţă, faptul că un contract de plasare a fost încheiat între un solicitant de loc de muncă şi o agenţie de ocupare privată situaţi în acelaşi stat membru nu se opune, în opinia noastră, aplicabilităţii articolului 49 CE, din moment ce căutarea unui loc de muncă, ce constituie obiectul principal al activităţii de plasare, a fost efectuată în alt stat membru

În schimb, potrivit Curţii, o societate de consiliere pentru recrutare dintr-un stat membru nu poate invoca articolele 7 şi 59 din tratat [devenite, după modificare, articolele 12 CE şi 49 CE] pentru plasarea resortisanţilor acelui stat membru în cadrul unor întreprinderi din acelaşi stat (hotărârea din 23 aprilie 1991, Höfner si Elser, C-41/90, Rec, p. I-1979, punctul 40).

.<TI><NP><NO.P>b)</NO.P><TXT>Existenţa unui obstacol în calea libertăţii de a presta servicii</TXT></NP></TI>122.Potrivit instanţei de trimitere

Punctul 3.2.2 din decizia de trimitere.

, s-ar putea aduce atingere libertăţii de a presta servicii în sensul articolului 49 primul paragraf CE în măsura în care, dacă interpretarea relevantă a articolului 42lg din SGB III este întemeiată în exclusivitate pe legislaţia naţională, intermediarii stabiliţi în Germania sunt împiedicaţi în mod indirect să îşi extindă activităţile de plasare a forţei de muncă într-un alt stat membru, iar intermediarii străini sunt indirect împiedicaţi să plaseze şomeri germani într-un alt stat membru. Această instanţă arată că, din cauza proximităţii lor faţă de angajatori stabiliţi în alte state membre, intermediarii străini sunt cei care ar trebui să fie în principal în măsură să plaseze şomeri germani în alte state membre. Aceşti intermediari ar fi, aşadar, probabil mai dezavantajaţi în desfăşurarea activităţii lor dacă articolul 421 g din SGB III ar fi interpretat în sensul că solicitantul de loc de muncă nu este eliberat de obligaţia de remunerare atunci când este plasat într-un loc de muncă situat în alt stat membru.123.în schimb, pentru guvernul german, întrebarea dacă există un obstacol în calea libertăţii de a presta servicii a agenţiilor străine de ocupare prezintă un caracter ipotetic având în vedere situaţia de fapt din acţiunea principală.124.Acest guvern consideră, în orice caz, că sistemul stabilit prin articolul 421 g din SGB III nu implică o restricţie privind libertatea de a presta servicii. Acesta exclude existenţa unei discriminări directe sau indirecte între agenţiile de ocupare private stabilite în Germania şi cele care sunt stabilite în alt stat membru. Acestea din urmă ar putea, într-adevăr, să îşi ofere serviciile în Germania în aceleaşi condiţii ca intermediarii germani. Mai mult, în caz de plasare în străinătate, articolul 42lg din SGB III nu ar pune o agenţie stabilită în afara Germaniei într-o situaţie mai puţin favorabilă decât o agenţie stabilită în acest stat membru. în definitiv, acest articol nu ar face decât să reglementeze problema de a se stabili cine plăteşte remuneraţia agenţiei private în cazul unei plasări reuşite, iar aceasta indiferent de locul unde este situat sediul acesteia.125.În plus, guvernul german susţine că, în prezenta cauză, prestatorul de servicii nu este împiedicat de statul în care este stabilit să îşi desfăşoare activităţile într-un alt stat membru. Accesul la piaţa de plasare într-un alt stat membru nu ar fi, aşadar, împiedicat de articolul 421g din SGB III.126.Comisia, în ceea ce o priveşte, arată că solicitantul de loc de muncă, ce poate fi considerat destinatar al serviciului de plasare, nu poate pretinde plata de către Republica Federală Germania a remuneraţiei agenţiei de ocupare private decât dacă i se obţine un loc de muncă în acel stat membru, în schimb, dacă serviciul comportă un element de extraneitate şi destinatarul serviciului este plasat într-un loc de muncă în alt stat membru, Republica Federală Germania nu acoperă costurile datorate pentru această mediere a angajării. în consecinţă, destinatarul serviciului ar fi defavorizat în caz de plasare în străinătate, astfel încât ar exista o limitare a libertăţii de a presta servicii care, asemănător cauzei în care s-a pronunţat hotărârea Vestergaard, citată anterior, s-ar baza în mod exclusiv pe locul de executare a serviciului.127.în primul rând, precizăm că întrebarea dacă există, în temeiul legislaţiei germane, un obstacol în calea libertăţii de a presta servicii a agenţiilor de ocupare private stabilite în afara Germaniei prezintă, ţinând seama de situaţia de fapt din acţiunea principală şi după cum arată şi guvernul german, un caracter ipotetic. Rezultă de aici că, în opinia noastră, Curtea nu ar trebui să interpreteze articolul 49 CE din acest punct de vedere.128.în al doilea rând, trebuie să analizăm posibila existenţă a unui obstacol în calea libertăţii de a presta servicii în cazul unei agenţii de ocupare private stabilite în Germania.129.în această privinţă, este evident că o astfel de agenţie nu este împiedicată, în temeiul dreptului german, să îşi desfăşoare activitatea de plasare a forţei de muncă într-un alt stat membru. Cu toate acestea, ar putea fi aceasta descurajată în această privinţă în cazul în care, dacă găseşte un loc de muncă pentru cocontractantul său într-un alt stat membru, remuneraţia pentru plasare ar trebui să fie achitată de către solicitantul de loc de muncă, iar nu de către Bundesagentur?130.Astfel cum a precizat în mod întemeiat guvernul german, articolul 421 g din SGB III reglementează, în esenţă, problema de a determina cine plăteşte remuneraţia agenţiei private în cazul unei plasări reuşite. Dacă este vorba de o plasare într-un loc de muncă situat pe teritoriul german, bonul de plasare permite intermediarului privat să fie remunerat, cel puţin în parte, de către Bundesagentur. în schimb, dacă plasarea se efectuează într-un loc de muncă situat în alt stat membru, solicitantul de loc de muncă continuă să fie obligat să achite integral remuneraţia datorată agenţiei de ocupare private. Cu toate acestea, în ambele cazuri, această agenţie continuă să fie îndreptăţită să obţină plata remuneraţiei prevăzute în contractul de plasare. Sistemul german referitor la bonurile de plasare nu are, aşadar, în sine ca efect dezavantajarea financiară a agenţiilor de ocupare private stabilite în Germania care execută prestările de servicii în alte state membre. Prin urmare, pentru aceste agenţii, un astfel de sistem nu constituie, după părerea noastră, un obstacol în calea libertăţii de a presta servicii.131.în al treilea rând, trebuie verificat dacă există un obstacol în calea libertăţii de a presta servicii din punctul de vedere al solicitantului de loc de muncă, destinatar al serviciilor.132.Asemănător Comisiei, considerăm că există, din acest punct de vedere, un obstacol în calea libertăţii de a presta servicii.133.într-adevăr, în măsura în care destinatarul serviciilor trebuie să achite el însuşi remuneraţia datorată agenţiei de ocupare private ca urmare a faptului că prestarea de servicii, şi anume activitatea de plasare, este executată într-un alt stat membru, în timp ce Bundesagentur ar acoperi în tot sau în parte această remuneraţie în cazul unei plasări efectuate în Germania, sistemul german referitor la bonurile de plasare implică o diferenţă de tratament bazată pe locul de executare a prestării serviciilor. Or, astfel cum Curtea s-a pronunţat deja în hotărârea Vestergaard, citată anterior

Punctul 22. Cu privire la acest tip de restricţie la libertatea de a presta servicii, a se vedea de asemenea hotărârea din 10 martie 2005, Laboratoires Fournier (C-39/04, Rec, p. I-2057, punctele 15 şi 16).

, o asemenea diferenţă de tratament este interzisă prin articolul 49 CE.<TI><NP><NO.P>c)</NO.P><TXT>Justificarea obstacolului în calea libertăţii de a presta servicii</TXT></NP></TI>134.Având în vedere că motivele care au fost invocate în prezenta procedură pentru a justifica restricţia libertăţii de a presta servicii sunt identice cu cele pe care le-am analizat deja din punctul de vedere al liberei circulaţii a lucrătorilor, facem trimitere la punctul 79 şi următoarele din prezentele concluzii.135.Rezultă că obstacolul în calea libertăţii de a presta servicii, astfel cum a fost identificat anterior, nu este, în opinia noastră, corespunzător justificat.136.Din toate aceste argumente, deducem că articolul 49 CE trebuie de asemenea să fie interpretat în sensul că se opune unei legislaţii a unui stat membru, precum cea în cauză în acţiunea principală, potrivit căreia plata de către o agenţie naţională a muncii unei agenţii de ocupare private a remuneraţiei datorate de către un solicitant de loc de muncă pentru medierea unei angajări este condiţionată de faptul ca locul de muncă găsit de acest intermediar privat să fie supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale pe teritoriul acestui stat membru.<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Cu privire la a doua întrebare litera a) şi la a patra întrebare litera a)</TXT></NP></TI>137.Prin intermediul acestor întrebări, pe care le vom analiza împreună, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, Curţii să stabilească dacă este posibil şi necesar ca articolul 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III să fie interpretat în conformitate cu dreptul comunitar.138.Astfel cum am precizat anterior, chiar această instanţă apreciază că este posibilă interpretarea dispoziţiei naţionale în cauză în conformitate cu dreptul comunitar, în sensul că poate fi considerat drept loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale, potrivit prevederii respective, şi un loc de muncă de acest tip situat pe teritoriul unui alt stat membru al Comunităţii. Este adevărat că, în opinia noastră, caracterul general al acestei expresii este de natură să permită interpretarea sa în conformitate cu dreptul comunitar.139.Principiul potrivit căruia instanţa naţională este obligată să interpreteze dreptul său intern într-un mod care să permită aplicarea efectivă a normelor comunitare a fost concretizat iniţial în contextul aplicării directivelor

Astfel, Curtea s-a pronunţat în sensul că instanţele naţionale au sarcina ca, în măsura posibilului, să interpreteze dreptul lor naţional în lumina textului şi a finalităţii directivei în cauză (hotărârea din 10 aprilie 1984, Von Colson şi Kamann, 14/83, Rec, p. 1891, punctul 26). A se vedea în acest sens, mai recent, hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler si alţii (C-212/04, Rec, p. I-6057, punctul 108).

.140.Fiind o cerinţă inerentă sistemului tratatului

Hotărârea Adeneler şi alţii, citată anterior (punctul 109).

 şi având în vedere că reprezintă expresia unei obligaţii de cooperare loială prevăzute de articolul 10 CE, acest principiu denumit de interpretare conformă are vocaţia de a se aplica în privinţa tuturor normelor comunitare şi, prin urmare, bineînţeles, în privinţa prevederilor de drept primar

A se vedea, cu titlu de exemplu, hotărârea din 4 februarie 1988, Murphy şi alţii (157/86, Rec, p. 673, punctul 11), hotărârea din 5 octombrie 1994, Van Munster (C-165/91, Rec, p. I-4661, punctul 34), si hotărârea din 26 septembrie 2000, Engelbrecht (C-262/97, Rec, p. I-7321, punctul 39).

.141.Rezultă că instanţa de trimitere este obligată ca, în măsura posibilului, să interpreteze articolul 421 g alineatul 1 a doua teză din SGB III în conformitate cu dreptul comunitar

Amintim şi că, potrivit Curţii, dacă o astfel de interpretare conformă se dovedeşte a fi imposibilă, instanţa naţională are obligaţia de a aplica integral dreptul comunitar şi de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, neaplicând, la nevoie, nicio dispoziţie [naţională] în măsura în care aplicarea sa, în circumstanţele cauzei, ar conduce la un rezultat contrar dreptului comunitar (hotărârea Engelbrecht, citată anterior, punctul 40).

.142.Având în vedere răspunsul pe care îi sugerăm Curţii să îl dea la a doua întrebare litera a) şi la a patra întrebare litera a), nu este necesar să analizăm a doua întrebare litera b) şi a patra întrebare litera b).<TI><NP><NO.P>V —</NO.P><TXT>Concluzie</TXT></NP></TI>143.Având în vedere considerentele care precedă, propunem Curţii să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sozialgericht Berlin în modul următor:

1)Articolul 39 CE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei legislaţii a unui stat membru, precum cea în cauză în acţiunea principală, potrivit căreia plata de către o agenţie naţională a muncii unei agenţii de ocupare private a remuneraţiei datorate de către un solicitant de loc de muncă pentru medierea unei angajări este condiţionată de faptul ca locul de muncă găsit de acest intermediar privat să fie supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale pe teritoriul acestui stat membru.2)Instanţa de trimitere este obligată ca, în măsura posibilului, să interpreteze articolul 421 g alineatul 1 a doua teză din cartea III din Codul de securitate socială — promovarea ocupării forţei de muncă (Sozialgesetzbuch-Arbeitsförderung) în conformitate cu dreptul comunitar.