1.

Prin prezentul recurs, un (fost) ( 2 ) funcționar al Secretariatului General al Consiliului solicită anularea Hotărârii Tribunalului din 10 aprilie 2024, AL/Comisia ( 3 ).

2.

Hotărârea atacată confirmă o decizie a Comisiei Europene ( 4 ) prin care s‑a dispus recuperarea anumitor plăți efectuate în favoarea recurentului cu titlu de alocații familiale.

3.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, legalitatea unui act cauzator de prejudicii contestat printr‑o acțiune în anulare trebuie, în principiu, să fie apreciată în lumina elementelor de fapt și de drept existente la momentul adoptării sale.

4.

În prezent trebuie să se stabilească dacă Tribunalul a denaturat situația de fapt prin neluarea în considerare a efectelor retroactive ale unei hotărâri judecătorești naționale definitive, prezentată la dosar în mod legal, pronunțată ulterior adoptării actului cauzator de prejudicii, dar înainte de încheierea fazei scrise a acțiunii în anulare.

5.

Potrivit articolului 85:

„Orice plată nedatorată se restituie, în cazul în care beneficiarul avea cunoștință de faptul că nu existau motive pentru plata sumei respective sau în cazul în care era atât de evident că plata sumei respective nu era datorată încât era imposibil ca beneficiarul acesteia să nu fi avut cunoștință de aceasta.

Cererea de restituire trebuie întocmită în termen de cinci ani de la efectuarea plății sumei respective. Termenul menționat anterior nu este opozabil autorității împuternicite să facă numiri atunci când aceasta este în măsură să stabilească faptul că persoana în cauză a indus în eroare în mod deliberat administrația, în scopul de a obține plata sumei în cauză”.

6.

Istoricul litigiului este prezentat în mod detaliat la punctele 2-13 din hotărârea atacată. Ne vom limita la precizarea elementelor care sunt relevante pentru prezentele concluzii.

7.

AL a fost numit funcționar la 1 decembrie 2007 și repartizat la Secretariatul General al Consiliului, în Belgia.

8.

La 28 iulie 2010, autoritatea română competentă a dispus luarea în plasament familial de către AL a doi minori ( 6 ). A fost autorizată deplasarea acestora în Belgia pentru a locui împreună cu AL și soția sa.

9.

În temeiul articolului 2 din anexa VII la statut, AL a solicitat acordarea alocației pentru copiii aflați în întreținere, care i‑a fost acordată și plătită de la 1 august 2010 până la 31 iulie 2013 ( 7 ). În motivarea cererii sale, AL a depus anumite documente consulare echivalente unei declarații de acord a părinților.

10.

La 30 ianuarie 2013, în urma unei cereri comune a lui AL și a părinților minorilor, prezentată la 16 octombrie 2012, Comisia pentru protecția copilului a adoptat două decizii prin care s‑a pus capăt măsurii de plasament familial ( 8 ).

11.

Din dosar reiese că aceste două decizii naționale din 30 ianuarie 2013, adoptate în lipsa solicitanților, nu i‑au fost notificate niciodată lui AL ( 9 ).

12.

La 22 martie 2021, bazându‑se pe constatările unei investigații a Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) începută în anul 2016, Comisia a dispus, în temeiul Deciziei (UE) 2019/792 ( 10 ) și în conformitate cu articolul 85 din statut ( 11 ), recuperarea (printre alte alocații) a alocațiilor plătite necuvenit lui AL pentru întreținerea celor doi minori, pentru perioada cuprinsă între 1 august 2010 și 31 iulie 2013.

13.

AL a răspuns recurgând la două căi de atac:

14.

Rezultatul acestor două căi de atac a fost următorul:

15.

La 21 ianuarie 2022, AL a introdus la Tribunal o acțiune în anularea deciziei din 22 octombrie 2021.

16.

În susținerea cererii sale, AL a invocat cinci motive de anulare. Al patrulea se referea la încălcarea articolului 85 din statut și la o eroare de apreciere în ceea ce privește alocația plătită pentru cei doi copii pentru perioada ulterioară deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013 și până la sfârșitul perioadei pentru care fusese acordată (de la 1 februarie la 31 iulie 2013).

17.

Prin acest motiv de anulare, AL:

18.

Într‑un memoriu ulterior (în replică), depus la 30 august 2022, AL a informat Tribunalul cu privire la rezultatul procedurii în fața Tribunalului București prin transmiterea unei copii a hotărârii din 16 mai 2022.

19.

În memoriul în duplică, Comisia a susținut că hotărârea din 16 mai 2022 nu putea afecta legalitatea deciziei atacate întrucât aceasta trebuia apreciată exclusiv în lumina elementelor existente la momentul adoptării sale ( 19 ).

20.

În hotărârea atacată, Tribunalul:

21.

În consecință, Tribunalul a respins ca nefondat al patrulea motiv al acțiunii în anulare.

22.

Prin recursul formulat, introdus la 19 decembrie 2024, AL solicită Curții:

23.

Comisia solicită Curții:

24.

În recursul formulat, AL invocă trei motive de anulare a hotărârii atacate, dintre care, astfel cum am precizat anterior, îl vom analiza doar pe al doilea. Acest motiv de recurs se împarte în trei aspecte.

25.

Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv de recurs, AL reproșează Tribunalului că a denaturat situația de fapt, statuând (la punctul 100 din hotărârea atacată) că împotriva deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013„[era] pendinte o acțiune” în fața instanțelor naționale române, deși, în realitate, acțiunea respectivă se finalizase prin hotărârea din 16 mai 2022, depusă la dosar în memoriul în replică.

26.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs, AL afirmă că, având în vedere hotărârea din 16 mai 2022, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a afirmat (la punctul 100 din hotărârea atacată) că deciziile naționale din 30 ianuarie 2013 produseseră efecte juridice începând din luna ianuarie 2013.

27.

Prin intermediul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs, AL susține că Tribunalul nu a respectat regula paralelismului formelor, întrucât a constatat (la punctul 101 din hotărârea atacată) că AIPN nu a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a dispus recuperarea alocațiilor plătite întemeindu‑se pe deciziile naționale din 30 ianuarie 2013.

28.

Comisia se opune acestui motiv de recurs reafirmând că, pentru a aprecia legalitatea unui act cauzator de prejudicii, Tribunalul trebuie să țină seama de momentul la care AIPN a adoptat actul atacat, și anume 22 octombrie 2021. La acea dată, procedura în fața Tribunalului București era pendinte.

29.

În același sens, Comisia subliniază că, la 22 octombrie 2021, anularea ex tunc a deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013 nu fusese încă pronunțată.

30.

În sfârșit, Comisia respinge al treilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs ca lipsit de claritate și nefondat.

31.

Primul și al doilea aspect ale celui de al doilea motiv de recurs sunt strâns legate. Deși din perspective diferite, ele au în comun critica adusă Tribunalului pentru că nu a ținut seama a) de finalizarea acțiunii în anulare introduse la Tribunalul București și b) de consecințele hotărârii din 16 mai 2022 asupra efectelor juridice ale deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013.

32.

Cu titlu introductiv, dorim să amintim că hotărârea (definitivă) din 16 mai 2022 a declarat nulitatea ab origine a deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013. Prin urmare, acestea din urmă nu au produs niciodată niciun efect juridic. În special, ele nu au pus capăt, din punct de vedere juridic, măsurii de plasament familial în vigoare în 2013.

33.

AL a primit alocația pentru copiii aflați în întreținere până la 31 iulie 2013. Prin urmare, în perioada în care a primit această alocație, măsura de plasament familial dispusă prin decizia din 28 iulie 2010 trebuia să fie considerată valabilă și efectivă: minorii puteau fi asimilați copiilor aflați în întreținere, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din anexa VII la statut.

34.

În sensul aplicării articolului 85 din statut, nu a existat, așadar, nici o plată nedatorată cu titlu de alocație pentru copiii aflați în întreținere ( 23 ) și nici o intenție vădită de „a indu[ce] în eroare în mod deliberat administrația” cu privire la data încetării măsurii de plasament familial.

35.

În acest context, critica formulată de AL împotriva punctului 100 din hotărârea atacată prezintă două părți:

36.

Astfel cum am menționat deja, AL reproșează Tribunalului că a denaturat situația de fapt atunci când a afirmat că acțiunea în anularea deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013 introdusă la instanța română era pendinte, deși, în realitate, aceasta se finalizase deja. AL îi reproșează de asemenea că nu a ținut seama de hotărârea (definitivă) din 16 mai 2022 care a finalizat respectiva acțiune în anulare.

37.

În calitate de motiv de recurs de „natură excepțională” ( 25 ), denaturarea situației de fapt trebuie interpretată în mod strict. Pentru a putea fi apreciată, trebuie îndeplinite următoarele cerințe:

38.

În ceea ce privește prima cerință, în opinia noastră, AL și‑a îndeplinit obligația de a‑și fundamenta și dovedi afirmația: a indicat cu precizie situația de fapt presupus denaturată și eroarea de analiză care decurge din denaturarea acesteia ( 29 ).

39.

În ceea ce privește a treia cerință, considerăm că este incontestabilă incidența hotărârii din 16 mai 2022, care a declarat nulitatea ab initio a deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013. Acestea din urmă, astfel cum am precizat deja, nu au produs niciodată niciun efect juridic potrivit instanței române, ceea ce afectează în mod direct „temeinicia” hotărârii atacate.

40.

În schimb, aprecierea celei de a doua cerințe prezintă dificultăți mai mari, din cauza momentului în care a fost pronunțată hotărârea din 16 mai 2022. Această hotărâre a fost pronunțată ulterior adoptării deciziei atacate, dar înainte de încheierea fazei scrise a acțiunii în anulare pendinte în fața Tribunalului.

41.

În această privință, vom sublinia două aspecte relevante.

42.

Mai întâi, nu se contestă că AL a depus la Tribunal hotărârea din 16 mai 2022, anexând‑o la memoriul său în replică împreună cu o traducere în limba de procedură.

43.

Nu se contestă nici faptul că Tribunalul a omis să evalueze existența și efectele juridice ale hotărârii din 16 mai 2022 asupra deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013.

44.

Suntem de acord cu opinia exprimată de avocatul general Mengozzi: poate avea loc o denaturare a situației de fapt „indiferent dacă este vorba despre o constatare vădit inexactă a conținutului elementelor de probă care au fost luate în considerare sau […] despre omisiunea ori despre selectarea unor elemente de probă care conduc la crearea unei imagini vădit înșelătoare și eronate a realității” ( 30 ).

45.

Prin urmare, va exista o denaturare a situației de fapt în cazul în care are loc o omisiune sau o selectare a unor elemente de probă nejustificată sau arbitrară.

46.

Comisia susține că în prezenta cauză omisiunea era nu doar justificată, ci și impusă de jurisprudența Curții referitoare la momentul la care trebuie apreciată legalitatea actului atacat, în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării acestuia ( 31 ).

47.

Pentru motivele pe care le vom expune în continuare, suntem de părere că acest argument nu poate fi acceptat în prezenta cauză.

48.

Trebuia Tribunalul să își întemeieze aprecierea numai pe elementele existente la momentul adoptării de către administrație a deciziei atacate la 22 octombrie 2021 ( 32 )?

49.

Din punctul nostru de vedere, atât Comisia (în memoriul său în răspuns), cât și Tribunalul (în hotărârea atacată) adoptă o perspectivă eronată atunci când stabilesc ce elemente de fapt și de drept „existau” la această dată. Ambele se bazează pe o viziune pur materială a factorilor relevanți, din care rezultă că:

50.

Această abordare tinde totuși să evite problema fundamentală ridicată în cauză, și anume luarea în considerare a efectului retroactiv și pur declarativ al hotărârii din 16 mai 2022, împreună cu autoritatea sa de lucru judecat.

51.

Hotărârea din 16 mai 2022 împiedica Tribunalul să recunoască efectele deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013, invalide de iure, pentru definirea contextului factual și normativ.

52.

Prin omiterea acestui element (cu alte cuvinte, nerecunoscând faptul că, la 22 octombrie 2021, deciziile naționale din 30 ianuarie 2013 nu puteau fi acceptate ca valide), Tribunalul a ignorat efectul retroactiv al hotărârii din 16 mai 2022 ( 33 ). Astfel, Tribunalul a denaturat elementul‑cheie al litigiului, și anume situația minorilor în raport cu AL și înțelegerea dreptului român aplicabil ratione temporis faptelor.

53.

Pentru constatarea denaturării situației de fapt, este lipsit de relevanță că nulitatea deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013 a rezultat dintr‑o hotărâre definitivă pronunțată ulterior adoptării deciziei atacate dacă – astfel cum este cazul în speță – textul literal al hotărârii respective arată că efectele sale juridice se aplică retroactiv de la o dată anterioară.

54.

Hotărârea din 16 mai 2022, insistăm asupra acestui aspect, modifica situația„existentă” în ianuarie 2013, declarând fără echivoc, în mod retroactiv, nulitatea absolută a deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013. Acestea din urmă au fost eliminate radical (ex tunc) din ordinea juridică română.

55.

În plus, hotărârea din 16 mai 2022 nu a avut un efect constitutiv autonom: ea s‑a limitat să „constate” viciul care afecta deciziile naționale din 30 ianuarie 2013de la originea acestora ( 34 ). Prin anularea acestor decizii naționale, instanța română a restabilit situația juridică anterioară, astfel cum era înainte de adoptarea lor (situația definită prin decizia din 28 iulie 2010) ( 35 ).

56.

În sfârșit, hotărârea din 16 mai 2022 a fost răspunsul final (și definitiv) al unei instanțe române la o acțiune prin care se contesta validitatea unui act național, asupra căruia Tribunalul nu are competență. Tribunalul ar fi trebuit să accepte aprecierile instanței române și să recunoască autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri ( 36 ).

57.

Având în vedere conținutul hotărârii din 16 mai 2022, situația existentă la 22 octombrie 2021 ar fi trebuit apreciată, repetăm, în sensul că plasamentul familial existent la 22 octombrie 2021 nu fusese modificat, de iure, prin deciziile naționale din 30 ianuarie 2013.

58.

Pentru a atinge pragul denaturării situației de fapt, este necesar ca Tribunalul să fi „depășit în mod vădit limitele unei aprecieri rezonabile” a elementelor din dosar ( 37 ). Interpretarea propusă de partea care invocă respectiva denaturare trebuie să fie singura care să poată fi dată înscrisurilor din dosarul cauzei. Aprecierea divergentă a acestor înscrisuri de către Tribunal trebuie să evidențieze o denaturare a conținutului lor, „vădit contrară modului lor de redactare” ( 38 ).

59.

Considerăm că aceasta este situația în prezenta cauză.

60.

Formularea hotărârii din 16 mai 2022 nu admite o altă interpretare decât cea bazată pe nulitatea ab origine și ex tunc a deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013 ( 39 ). Lectura acestei hotărâri nu confirmă restabilirea situației de fapt efectuată la punctul 100 din hotărârea atacată.

61.

Considerațiile care precedă sunt suficiente pentru a concluziona că Tribunalul a denaturat situația de fapt referitoare la stadiul acțiunii introduse la Tribunalul București și la relevanța hotărârii din 16 mai 2022 ca factor‑cheie pentru aplicarea articolului 85 din statut.

62.

În mod logic, la momentul adoptării deciziei atacate (22 octombrie 2021), administrația nu avea cunoștință de existența hotărârii din 16 mai 2022 și de nulitatea absolută a deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013. Această necunoaștere nu are însă nicio incidență asupra afirmațiilor de mai sus, astfel cum vom explica în continuare.

63.

În abstract, s‑ar putea susține că elementele care stau la baza aprecierii legalității unei decizii atacate trebuie să fie nu numai „existente” la momentul adoptării acesteia din urmă, ci și „cunoscute” de către administrația care a adoptat actul ( 40 ).

64.

Cu toate acestea, considerăm că cunoașterea prealabilă de către administrație nu este o cerință indefectibilă. Jurisprudența referitoare la controlul de legalitate (care recunoaște autonomia decizională a administrației față de Tribunal) ( 41 ) permite înlăturarea necesității cunoașterii prealabile în anumite cazuri.

65.

Cerința ca administrația să fi putut cunoaște și evalua în prealabil și în mod autonom elementele de fapt și de drept pe care se întemeiază controlul legalității actului cauzator de prejudicii este, după caz, dispensabilă ( 42 ), sau, dimpotrivă, indispensabilă ( 43 ) în cadrul acestui control.

66.

Diferențele în tratamentul aplicat cerinței de cunoaștere prealabilă (de către administrație) depind de: a) structura și scopurile urmărite de procedura administrativă în diferitele domenii ale dreptului Uniunii și de b) punctul de echilibru diferit între aceste scopuri și interesul (contrar) al destinatarului unui act cauzator de prejudicii, care are dreptul la protecție jurisdicțională efectivă ( 44 ).

67.

Punctul de echilibru inerent domeniului funcției publice implică punerea motivată în balanță a două elemente distincte:

68.

În ceea ce privește primul element, Curtea a subliniat „principiul reamintit de o jurisprudență constantă, potrivit căruia articolul 91 din statut are ca obiect să permită și să favorizeze soluționarea pe cale amiabilă a litigiilor dintre funcționari și administrație. Pentru a îndeplini această cerință, este necesar ca administrația să poată cunoaște cu suficientă precizie nemulțumirile sau dorințele persoanei interesate” încă din stadiul reclamației ( 45 ).

69.

Referitor, mai concret, la articolul 85 din statut, scopul acestuia este de a proteja interesele financiare ale Uniunii ( 46 ): odată constatate condițiile necesare pentru aplicarea sa, administrația este obligată să procedeze la recuperarea integrală a plăților necuvenite.

70.

Cu toate acestea, în contextul articolului 85 din statut, reclamația nu urmărește atât obținerea unei soluționări pe cale amiabilă, bazată pe concesii reciproce între părți, cât mai degrabă evitarea recurgerii inutile la calea contencioasă.

71.

Din această perspectivă, intervenția funcționarului reclamant îi va permite administrației să obțină clarificări cu privire la premisele obiective și subiective de aplicare a articolului 85 din statut și, dacă este cazul, să rectifice o decizie anterioară în lumina noilor elemente obținute.

72.

A impune o apreciere a legalității acțiunii administrației limitată la elementele efectiv cunoscute la momentul adoptării deciziei atacate ar putea, în anumite împrejurări, să restrângă dreptul la apărare al recurentului.

73.

Ar exista o restrângere nejustificată în special în cazul în care recurentul nu ar putea sesiza instanța Uniunii cu toate elementele care, chiar dacă au fost descoperite ulterior, sunt relevante pentru apărarea sa, în măsura în care au impact asupra legalității actului cauzator de prejudicii.

74.

În general, în cazul unei decizii administrative rămase deja definitivă ca urmare a expirării termenelor de reclamație și de introducere a unei căi de atac, Curtea ( 47 ) ajunge la un echilibru între acest obiectiv și dreptul la apărare al recurentului, permițându‑i acestuia din urmă să solicite administrației, într‑un termen rezonabil ( 48 ), să reexamineze situația sa atunci când a apărut ulterior un fapt nou și „esențial” ( 49 ). Recurentul poate contesta în fața Tribunalului legalitatea deciziei adoptate în urma acestei reexaminări.

75.

Această soluție prezervă atât autonomia decizională a administrației, cât și dreptul la apărare al recurentului, care evită astfel caracterul definitiv al unei decizii anterioare.

76.

Dacă nu ne înșelăm, Curtea nu a avut încă ocazia să se pronunțe cu privire la o situație precum cea din speță, în care faptul nou ( 50 ) și esențial apare atunci când decizia atacată nu a rămas încă definitivă întrucât acțiunea introdusă împotriva acesteia în fața Tribunalului este pendinte (articolul 270 TFUE).

77.

Într‑un astfel de caz, o interpretare restrictivă a jurisprudenței, care leagă conformitatea cu legislația a unui act cauzator de prejudicii nu numai de elementele existente, ci și de cele cunoscute de administrație:

78.

Având în vedere împrejurările din speță, nu ar fi rezonabil și nici proporțional ca lui AL să i se impună să prezinte o nouă reclamație la administrație.

79.

Cerința ca AL să solicite o reexaminare din partea administrației (cu singurul scop de a permite acesteia, dacă este cazul, să evite recurgerea la calea contencioasă în legătură cu respectivul fapt nou și esențial) nu se justifică în cazul în care exista deja un contencios judiciar cu privire la incidența aceluiași fapt asupra legalității deciziei atacate ( 51 ).

80.

O astfel de cerință ar depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit și pentru prezervarea unei bune administrări a justiției. În plus, ea ar constitui un obstacol în calea soluționării litigiului pe fond și fără întârziere de către instanța Uniunii.

81.

În opinia noastră, dacă l‑ar fi calificat drept fapt „nou și esențial”, Tribunalul ar fi fost în măsură să îl evalueze în mod direct și autonom, odată depus în mod legal la dosar și supus dezbaterii contradictorii dintre părți. Prin urmare, Tribunalul ar fi putut să tragă propriile concluzii cu privire la incidența faptului respectiv asupra legalității acțiunii administrative la data de referință.

82.

Considerăm că soluția pe care o propunem este, în plus, conformă cu jurisprudența Curții privind concordanța dintre reclamație și acțiunea în instanță.

83.

În principiu, regula concordanței, ca și cea privind controlul de legalitate, restrânge posibilitatea de a sesiza în mod direct instanța, în cursul etapei contencioase, cu elemente și motive care nu au fost invocate și dezbătute în cadrul reclamației administrative prealabile.

84.

Or, Curtea a statuat că această reclamație, deși este obligatorie, „nu are ca obiect să condiționeze, în mod riguros și definitiv, eventuala etapă contencioasă, din moment ce acțiunea în contencios nu modifică nici cauza, nici obiectul reclamației” ( 52 ). „Economia generală atât a procedurii administrative prealabile, cât și a procedurii contencioase se opune unei interpretări a articolului 91 alineatul (2) care, în sens literal, nu ar face decât să prelungească inutil procedura” ( 53 ).

85.

Aceste considerații pot fi extrapolate la limitarea stabilită de jurisprudența privind controlul de legalitate. Reducerea puterii de apreciere a Tribunalului nu ar trebui să ajungă până la a restrânge posibilitatea de a lua în considerare elemente prezentate de recurent care, fără a modifica obiectul sau întinderea litigiului, sunt legate de motive deja invocate și au scopul de a dovedi elementele efectiv existente la data de referință.

86.

În contextul articolului 85 din statut, administrația nu dispune, în realitate, de o marjă de apreciere. Rolul său se limitează la verificarea îndeplinirii cerințelor obiective (existența unei plăți necuvenite) și subiective (cunoașterea sau dovada nelegalității plății) care justifică aplicarea acestei dispoziții.

87.

Prin urmare, nu există riscul substituirii motivării (pe care jurisprudența privind controlul de legalitate pretinde să o evite) ( 54 ) în cazul în care Tribunalul ar considera că nu sunt îndeplinite cerințele obiective sau subiective menționate anterior.

88.

Aceste considerații ne determină să concluzionăm că lipsa cunoașterii prealabile de către administrație a nulității deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013 nu împiedica controlul de către Tribunal al legalității deciziei atacate.

89.

Tribunalul avea obligația de a respecta efectul retroactiv al hotărârii din 16 mai 2022 pentru a stabili elementele „existente”, din punct de vedere juridic, la momentul adoptării deciziei atacate. Omițând acest aspect, Tribunalul a denaturat situația de fapt.

90.

Soluția pe care o propunem este conformă cu împrejurările specifice din speță. Nu credem că prezentul recurs este ocazia ideală pentru a soluționa aparenta discordanță dintre hotărârile Curții referitoare la limitele controlului de legalitate ( 55 ). Dacă ar trebui să optăm pentru o linie jurisprudențială în detrimentul altora, cea expusă în Hotărârea Galp Energía España ar trebui, în opinia noastră, generalizată.

91.

În consecință, prima parte a celui de al doilea motiv de recurs trebuie admisă. În cazul în care Curtea ar concluziona în același sens, nu ar fi indispensabil să se analizeze celelalte aspecte ale celui de al doilea motiv. Vom face totuși acest lucru cu titlu subsidiar.

92.

AL reproșează Tribunalului că a afirmat în mod eronat că deciziile naționale din 30 ianuarie 2013 au produs efecte juridice începând din luna ianuarie 2013. În opinia sa, la momentul pronunțării hotărârii atacate, era cert că aceste decizii erau lovite de nulitate absolută și că, prin urmare, nu au produs niciodată efecte juridice.

93.

AL critică interpretarea dată de Tribunal dreptului român aplicabil nu numai în ceea ce privește validitatea deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013, ci și, în mod indirect, în ceea ce privește efectul în timp al măsurii de plasament familial ( 56 ).

94.

Cu toate că AL nu invocă în acest aspect al celui de al doilea motiv de recurs, cel puțin nu în mod expres, denaturarea dreptului român, considerăm că o asemenea critică este implicită și decurge în mod logic din primul aspect al motivului său de recurs.

95.

Există o legătură strânsă între „situația de fapt” a cărei denaturare o invocă AL (existența hotărârii din 16 mai 2022) și „dreptul” aplicabil (consecințele juridice ale acestei hotărâri asupra deciziilor naționale din 30 ianuarie 2013) ( 57 ).

96.

Ar fi excesiv de formalist să se respingă admisibilitatea celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs doar pentru că AL nu a utilizat, atunci când l‑a formulat, termenul „denaturare”. Pentru a aprecia dacă aceasta a avut loc în ceea ce privește dreptul român, este suficient să se verifice dacă sunt întrunite cerințele descrise deja la punctele precedente din prezentele concluzii ( 58 ).

97.

Potrivit Curții, există denaturare a dreptului atunci când „Tribunalul a efectuat aprecieri care contravin în mod vădit conținutului dispozițiilor acestei reglementări sau […] a atribuit acestora un domeniu de aplicare care în mod clar nu le corespunde” ( 59 ).

98.

Mai precis, în cadrul unui recurs, „Curtea este competentă să analizeze, mai întâi, dacă Tribunalul, pe baza documentelor și a celorlalte înscrisuri care i‑au fost prezentate, nu a denaturat textul dispozițiilor naționale în cauză ori al jurisprudenței naționale aferente sau chiar al lucrărilor din doctrină referitoare la acestea, în continuare, dacă Tribunalul nu a procedat, în ceea ce privește aceste elemente, la constatări care contravin în mod vădit conținutului lor și, în sfârșit, dacă Tribunalul, în cadrul examinării tuturor elementelor, nu a conferit vreunuia dintre acestea, în scopul de a constata conținutul legislației naționale în cauză, un înțeles care nu îi revine în raport cu celelalte elemente, în măsura în care acest lucru rezultă în mod evident din înscrisurile din dosar” ( 60 ).

99.

Prin urmare, Tribunalul are obligația de a „examina toate elementele” prezentate în mod corespunzător la dosar, în scopul de a atribui fiecăruia dintre ele rolul care îi revine „în raport cu celelalte”.

100.

În prezenta cauză, Tribunalul trebuia să stabilească, „pe baza documentelor și a celorlalte înscrisuri care i‑au fost prezentate”, întinderea temporală exactă a măsurii de plasament familial. Pentru a face acest lucru în mod corect, era indispensabil să se evalueze toate deciziile românești pronunțate în această privință, inclusiv hotărârea din 16 mai 2022, precum și legătura dintre acestea.

101.

Pentru motivele pe care le‑am expus deja, admițând că deciziile naționale din 30 ianuarie 2013 produseseră efecte juridice de la 30 ianuarie 2013, Tribunalul le‑a conferit o întindere care nu le revenea în temeiul ordinii juridice din care proveneau.

102.

În consecință, s‑a produs o apreciere vădit eronată, din punctul de vedere al dreptului român, a întinderii în timp a măsurii de plasament familial. Această apreciere a avut un impact direct și în egală măsură eronat asupra aplicării articolului 85 din statut ( 61 ).

103.

Prin urmare, considerăm că al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs trebuie admis.

104.

Având în vedere soluția pe care o propunem cu privire la primul și la al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs, nu ar fi necesară o analiză a celui de al treilea aspect. Vom face totuși acest lucru pentru eventualitatea în care Curtea ar avea o poziție diferită.

105.

În acest aspect al celui de al doilea motiv de recurs, AL reproduce, aproape cuvânt cu cuvânt, motivele invocate în fața Tribunalului ( 62 ), fără a include nicio argumentație destinată în mod specific identificării erorii de drept din hotărârea atacată.

106.

În aceste condiții, al treilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs nu îndeplinește cerințele de la articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și nici pe cele de la articolele 168 alineatul (1) litera (d) și 169 din Regulamentul de procedură al Tribunalului și, prin urmare, trebuie considerat inadmisibil.

107.

În consecință, propunem Curții să admită primul și al doilea aspect ale celui de al doilea motiv de recurs și să anuleze punctele corespunzătoare din hotărârea Tribunalului.

108.

În temeiul articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.

109.

Având în vedere caracterul restrâns al analizei noastre cu privire la recurs, care se limitează la al doilea motiv, nu suntem în măsură să sugerăm Curții să soluționeze în mod definitiv litigiul.

110.

Am putea sugera totuși acest lucru numai dacă ar fi vorba despre acest motiv, în loc să retrimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia, având în vedere că considerațiile expuse anterior conduc, fără nicio îndoială, la anularea hotărârii atacate.

111.

Pentru aceleași motive, nu ne putem pronunța cu privire la cheltuielile de judecată.

112.

În lumina tuturor considerațiilor care precedă, propunem Curții să admită al doilea motiv al recursului introdus împotriva Hotărârii Tribunalului din 10 aprilie 2024, AL/Comisia (T‑50/22, EU:T:2024:220), și să anuleze partea din această hotărâre vizată de recurs.