–

pentru guvernul bulgar, de T. Mitova și R. Stoyanov, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de O. Gariazzo, C. Georgieva, P.‑J. Loewenthal și G. Meeßen, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale (Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale) (JO 2010, L 95, p. 1), astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2018/1808 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 noiembrie 2018 (JO 2018, L 303, p. 69) (denumită în continuare „Directiva 2010/13”), precum și a articolului 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între „Golf Bulgaria” EOOD, o societate de drept bulgar, pe de o parte, și Savet za elektronni medii (Consiliul Mass‑mediei Electronice, Bulgaria) (denumit în continuare „SEM”), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei decizii a acestuia din urmă prin care acestei societăți i se aplică o amendă administrativă pentru difuzarea unui material video contrar bunelor moravuri (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Carta

3

Articolul 11 din cartă prevede la alineatul (1):

4

Articolul 52 alineatul (1) din cartă este redactat după cum urmează:

Directiva 2010/13

5

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2010/13:

6

Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2010/13 prevede:

7

Articolul 6 din această directivă are următorul cuprins:

8

Articolele 28a și 28b din Directiva 2010/13 prevăd dispozițiile aplicabile serviciilor de platformă de partajare a materialelor video.

Directiva (UE) 2018/1972

9

Potrivit articolului 2 punctul 1 din Directiva (UE) 2018/1972 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului comunicațiilor electronice (JO 2018, L 321, p. 36), care a înlocuit articolul 2 litera (a) din Directiva 2002/21:

Dreptul bulgar

10

Articolul 10 alineatul (1) din Zakon za radioto i televisiata (Legea privind radioul și televiziunea) din 23 septembrie 1998 (DV nr. 138 din 24 noiembrie 1998), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „ZRT”), prevede:

11

Articolul 17 alineatele (1) și (2) din această lege prevede:

12

Articolul 20 alineatele (1) și (2) din legea menționată are următorul cuprins:

Litigiul principal și întrebarea preliminară

13

La 5 aprilie 2023, Golf Bulgaria, care, la acea dată, era înscrisă în registrul public al SEM în calitate de furnizor de servicii mass‑media neliniare, a publicat pe internet un articol intitulat „Émilie Trottinette își bate joc de un băiat cu nevoi speciale”, care includea un material video provenit din rețeaua socială Facebook. Acest material video, filmat în interiorul unui centru comercial, arăta un băiat cu nevoi educaționale speciale care se deplasa pe mâini și pe picioare, imitând un câine, fiind în același timp ținut în lesă de persoana prezentată ca numindu‑se Émilie, în timp ce atât aceasta din urmă, cât și alți membri ai unui grup din care făcea parte îi porunceau să „stea jos”, să „dea lăbuța” sau „să prindă” un pahar pe care i‑l aruncau și îi spuneau „câine cuminte”, dându‑i o palmă ușoară pe cap atunci când îndeplinea aceste ordine.

14

Prin decizia din 29 iunie 2023, SEM a constatat că, prin publicarea acestui material video, Golf Bulgaria săvârșise o contravenție, și anume o încălcare a articolului 17 alineatul (2) din ZRT coroborat cu articolul 10 alineatul (1) punctul 6 din acesta, prin difuzarea unui material video contrar bunelor moravuri.

15

Prin decizia în litigiu, adoptată la 27 iulie 2023, SEM a aplicat Golf Bulgaria o amendă administrativă de 3 000 de leva bulgărești (BGN) (aproximativ 1 534 de euro). Întrucât această decizie a fost confirmată, în cadrul unei căi de atac, de Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria), Golf Bulgaria a formulat recurs la Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ al Orașului Sofia, Bulgaria), care este instanța de trimitere.

16

În cadrul acestui recurs, Golf Bulgaria susține, în primul rând, că decizia Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) este nelegală și eronată, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea dreptului material și a normelor fundamentale de procedură, în al doilea rând, că, prin adoptarea unei decizii de constatare a unei contravenții pentru difuzarea unui material video contrar bunelor moravuri, SEM și‑a depășit competențele în materie de control al conținuturilor de vreme ce difuzarea materialului video în discuție în litigiul principal nu intră în sfera noțiunii de „serviciu mass‑media audiovizual” și, în al treilea rând, că calificarea acestui material video ca fiind contrar „bunelor moravuri” nu era suficient motivată, având în vedere că materialul video menționat reflecta un eveniment filmat într‑un loc public, care fusese deja difuzat pe rețelele sociale.

17

La rândul său, SEM face trimitere la jurisprudența națională referitoare la noțiunea de „bune moravuri” și în special la o decizie a Konstitutsionen sad (Curtea Constituțională, Bulgaria) potrivit căreia s‑a statuat că moralitatea publică constituie un domeniu în care tradițiile și cultura naționale au autoritate supremă, că interzicerea atingerii aduse bunelor moravuri nu se reduce la faptul că trebuie respectate cerințe legate de o bună conduită socială constituite din tradițiile unei anumite societăți, că este în interesul public de exemplu ca bunele moravuri să fie un criteriu de formare a adolescenților și că, prin urmare, nu este necesar să existe în toate cazurile o atingere efectivă. Din această decizie reiese că considerațiile referitoare la respectarea bunelor moravuri pot fi înțelese ca fiind criterii de bună conduită socială edificate în societate pentru protejarea sa, interesul primordial în această privință fiind cel al menținerii integrității morale a societății. Pe de altă parte, SEM susține că în speță este cert că o persoană cu nevoi educaționale speciale a fost umilită și a suferit o încălcare a demnității sale umane. Or, dreptul la libertatea de exprimare nu ar fi nelimitat și nu ar trebui să conducă la difuzarea de conținuturi pline de „calomnii” și de „acte cinice și grosolane față de o persoană vulnerabilă”. În plus, SEM subliniază că furnizorii de servicii mass‑media contribuie în mod substanțial la formarea opiniei publice și că, în consecință, un material audiovizual contrar bunelor moravuri, tradițiilor naționale și culturii, precum materialul video în discuție în litigiul principal, nu poate fi acceptat.

18

Instanța de trimitere arată că, potrivit jurisprudenței naționale, noțiunea de „bune moravuri” constituie un principiu general, care în sine este o normă de conduită, care trebuie înscris ca atare într‑o normă de drept specifică având ca obiect reglementarea raporturilor sociale pentru a constitui o normă valabilă. În acest context, Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria) ar fi arătat că „conținutul noțiunii de «bune moravuri» trebui[a] căutat în categorii morale obiective care sunt acceptate în societate, dar care, din cauza naturii lor socioetice, nu sunt consacrate de lege și sunt în esență legate de interdicția de a aduce prejudicii altuia profitând de situația sa defavorabilă pe planul vârstei, al [situației sociale], al sănătății sau al situației materiale”.

19

În acest context și având în vedere citarea articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2010/13 în cererea de decizie preliminară, rezultă că instanța de trimitere ridică problema dacă este posibil să se considere că introducerea în legislația națională relevantă a interdicției difuzării unor emisiuni contrare bunelor moravuri poate fi considerată o măsură mai detaliată sau mai strictă, în sensul acestei dispoziții, în raport cu celelalte măsuri prevăzute de această directivă.

20

În plus, această instanță ridică problema dacă referința la principiul bunelor moravuri ca temei al impunerii de sancțiuni în cazul unei atingeri aduse acestuia restrânge sau nu libertatea de exprimare consacrată la articolul 11 din cartă.

21

În aceste împrejurări, Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ al Orașului Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

Procedura în fața Curții

22

Prin decizia președintelui Curții din 14 noiembrie 2024, prezenta procedură a fost suspendată în așteptarea deciziei de finalizare a judecății în cauzele C‑555/23 și C‑556/23.

23

În urma pronunțării Hotărârii din 26 iunie 2025, Makeleio și Zougla (C‑555/23 și C‑556/23, EU:C:2025:484), președintele Curții a notificat, la 1 iulie 2025, această hotărâre instanței de trimitere, invitând‑o să îi indice dacă, ținând seama de hotărârea menționată, dorea să mențină cererea de decizie preliminară.

24

Printr‑o scrisoare din 30 iulie 2025, această instanță a arătat că dorește să mențină cererea de decizie preliminară. În această privință, instanța menționată a arătat că, spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat aceeași hotărâre, obiectul litigiului principal privea posibilitatea punerii în aplicare a Directivei 2010/13 pe calea încorporării în ordinea juridică națională a unui principiu general de drept precum cel al „bunelor moravuri”, precum și măsura în care utilizarea unui astfel de principiu abstract ca temei al răspunderii în cazul unei atingeri aduse acestuia restrângea libertatea de exprimare prevăzută la articolul 11 din cartă.

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

25

Guvernul bulgar contestă admisibilitatea cererii de decizie preliminară invocând, pe de o parte, lipsa unei legături între întrebarea adresată Curții și obiectul litigiului principal și, pe de altă parte, lipsa indicării dispozițiilor specifice ale dreptului Uniunii care trebuie interpretate în vederea soluționării acestui litigiu.

26

În ceea ce privește în special pretinsa lipsă a unei legături invocate, acest guvern arată că din motivarea cererii de decizie preliminară reiese că aceasta vizează furnizorii de platforme de partajare a materialelor video. În această privință, în expunerea cadrului juridic, instanța de trimitere ar fi citat textul articolelor 28a și 28b din Directiva 2010/13, aplicabile serviciilor de platformă de partajare a materialelor video, deși aceste articole nu ar fi relevante pentru soluționarea litigiului principal. Pe de altă parte, întrebarea adresată Curții, astfel cum este formulată de această instanță, ar privi un furnizor al unui „serviciu al societății informaționale, în sensul Directivei 2010/13”, și posibilitatea ca acesta să fie considerat răspunzător în cazul încălcării cerințelor impuse de dreptul național al unui stat membru. Or, serviciile societății informaționale nu ar fi reglementate de această directivă, ci de Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic) (JO 2000, L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 29, p. 257) și de Regulamentul (UE) 2022/2065 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 octombrie 2022 privind o piață unică pentru serviciile digitale și de modificare a Directivei 2000/31/CE (Regulamentul privind serviciile digitale) (JO 2022, L 277, p. 1). În plus, din situația de fapt, astfel cum a fost expusă în cererea de decizie preliminară, ar reieși că Golf Bulgaria este un furnizor de servicii mass‑media neliniare, ceea ce ar fi o noțiune diferită de cea de „furnizor de servicii ale societății informaționale”.

27

Potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 30 aprilie 2026, Nekilnojamojo turto valdymas, C‑544/24, EU:C:2026:356, punctul 36 și jurisprudența citată).

28

În speță, cererea de decizie preliminară conține o descriere detaliată a împrejurărilor în care se înscrie litigiul principal și reia conținutul dispozițiilor naționale considerate ca fiind aplicabile acestui litigiu de instanța de trimitere și a jurisprudenței naționale de asemenea considerate ca fiind pertinentă de aceasta. Pe de altă parte, motivarea cuprinsă în această cerere permite să se înțeleagă că îndoielile exprimate de această instanță privesc conformitatea ZRT cu Directiva 2010/13 și cu articolul 11 din cartă și că ele își au originea în faptul că articolul 17 alineatul (2) din ZRT, care a constituit temeiul de sancționare a Golf Bulgaria pentru difuzarea materialului video descris la punctul 13 din prezenta hotărâre, este întemeiat pe un principiu general al dreptului național, și anume principiul „bunelor moravuri”. În plus, legătura dintre, pe de o parte, Directiva 2010/13 și articolul 11 din cartă, precum și, pe de altă parte, dispozițiile ZRT aplicabile litigiului principal reiese suficient din elementele care figurează în cererea menționată.

29

Este adevărat că, după cum a arătat guvernul bulgar, în cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere face referire atât la serviciile mass‑media audiovizuale, cât și la serviciile de platformă de partajare a materialelor video și citează atât dispozițiile Directivei 2010/13 privind furnizorii de servicii mass‑media audiovizuale, cât și dispozițiile acestei directive privind furnizorii unor astfel de platforme. Pe de altă parte, în formularea întrebării preliminare, această instanță se referă la un serviciu al societății informaționale și menționează în mod general Directiva 2010/13 fără a indica dispozițiile concrete ale acestei directive care ar trebui interpretate.

30

Cu toate acestea, mai întâi, trebuie să se țină seama de faptul că, în primul rând, din expunerea situației de fapt care figurează în cererea de decizie preliminară reiese că Golf Bulgaria era înscrisă în registrul public al SEM în calitate de furnizor de servicii mass‑media neliniare. În al doilea rând, potrivit modului lor de redactare, articolul 10 alineatul (1) punctul 6 și articolul 17 din ZRT, pe baza cărora SEM a constatat săvârșirea de către Golf Bulgaria a încălcării care a fost sancționată prin decizia în litigiu, privesc furnizorii de servicii mass‑media. În al treilea rând, din motivarea acestei cereri reiese că instanța de trimitere a dorit să adreseze Curții prima dintre cele cinci întrebări pe care Golf Bulgaria i le propusese pentru a fi adresate cu titlu preliminar, această primă întrebare referindu‑se în mod explicit la „furnizorii de servicii mass‑media audiovizuale neliniare”.

31

Prin urmare, aceste elemente conduc la concluzia că, în pofida, pe de o parte, a utilizării în textul întrebării preliminare a termenilor „serviciu al societății informaționale” și, pe de altă parte, a referirii în cererea de decizie preliminară la „servicii de platformă de partajare a materialelor video”, întrebarea menționată privește un „serviciu mass‑media audiovizual”, în sensul Directivei 2010/13.

32

În continuare, lipsa indicării, în formularea întrebărilor adresate Curții, a unor dispoziții concrete ale dreptului Uniunii nu face inadmisibilă o cerere de decizie preliminară în măsura în care elementele care figurează în această cerere permit Curții să identifice dispozițiile acestui drept a căror interpretare este necesară pentru a permite instanței de trimitere să soluționeze litigiul principal. Aceasta este situația în speță, motivarea prezentei cereri de decizie preliminară permițând Curții să identifice dispozițiile Directivei 2010/13 care trebuie interpretate în acest scop, astfel cum se va arăta la punctele 50-54 din prezenta hotărâre.

33

În sfârșit, faptul că, în expunerea cadrului juridic care ar fi, în opinia sa, aplicabil, instanța de trimitere citează dispoziții de drept al Uniunii care nu sunt relevante pentru soluționarea litigiului principal nu are incidență asupra admisibilității unei cereri de decizie preliminară.

34

În consecință, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

Cu privire la întrebarea preliminară

Considerații introductive

Cu privire la calificarea, pe de o parte, a difuzării materialului video în discuție în litigiul principal drept „serviciu mass‑media audiovizual” și, pe de altă parte, a reclamantei din litigiul principal drept „furnizor de servicii mass‑media”, în sensul Directivei 2010/13

35

Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 30 și 31 din prezenta hotărâre, întrebarea adresată de instanța de trimitere trebuie înțeleasă ca vizând un „serviciu mass‑media audiovizual”, în sensul Directivei 2010/13, și, prin urmare, ca întemeindu‑se pe premisa potrivit căreia difuzarea materialului video care a fost sancționată prin decizia în litigiu intră în sfera acestei noțiuni.

36

Or, după cum s‑a arătat la punctul 16 din prezenta hotărâre, în cadrul recursului care se află la originea prezentei cauze, Golf Bulgaria a susținut că difuzarea acestui material video nu intra sub incidența noțiunii menționate.

37

În această privință, trebuie amintit că, în repartizarea competențelor între instanța Uniunii și instanța națională, în principiu, este de competența acesteia din urmă să verifice în cauza pendinte pe rolul său îndeplinirea condițiilor de fapt care determină aplicarea unei norme a Uniunii; dacă este cazul, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate oferi precizări destinate să orienteze instanța națională în interpretarea pe care aceasta o va efectua (Hotărârea din 26 iunie 2025, Makeleio și Zougla, C‑555/23 și C‑556/23, EU:C:2025:484, punctul 37, precum și jurisprudența citată).

38

Prin urmare, revine Curții sarcina de a furniza instanței de trimitere elementele de interpretare necesare privind noțiunea de „serviciu mass‑media audiovizual”, în sensul acestei directive, pentru a verifica dacă difuzarea materialului video în discuție în litigiul principal intră efectiv în sfera acestei noțiuni și dacă, în ceea ce privește o astfel de difuzare, Golf Bulgaria trebuie considerată astfel „furnizor de servicii mass‑media”, în sensul directivei menționate.

39

În acest context, trebuie amintit că, potrivit definiției care figurează la articolul 1 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Directiva 2010/13, noțiunea de „serviciu mass‑media audiovizual” vizează un serviciu astfel cum este definit la articolele 56 și 57 TFUE, scopul principal al serviciului respectiv sau al unei secțiuni disociabile a acestuia fiind furnizarea de programe, sub responsabilitatea editorială a unui furnizor de servicii mass‑media, către publicul larg, în scop informativ, de divertisment sau educativ, prin rețele de comunicații electronice în înțelesul articolului 2 litera (a) din Directiva 2002/21.

40

Pe de altă parte, astfel cum reiese din articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2010/13, noțiunea de „program”, în sensul acestei directive, vizează „o serie de imagini în mișcare care constituie un element distinct, indiferent de lungimea acestuia, în cadrul unei grile sau al unui catalog realizat de un furnizor de servicii mass‑media, inclusiv filme artistice de lung metraj, videoclipuri, evenimente sportive, comedii de situație, documentare, programe pentru copii, precum și filme și seriale pentru televiziune”.

41

În plus, conform articolului 1 alineatul (1) litera (d) din această directivă, în sensul acesteia din urmă, „furnizorul de servicii mass‑media” este persoana fizică sau juridică având responsabilitate editorială pentru alegerea conținutului audiovizual al serviciului mass‑media audiovizual și care stabilește modul de organizare a acestuia.

42

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că materialul video în discuție în litigiul principal a fost publicat pe un site internet care pune la dispoziția publicului articole și conținuturi audiovizuale.

43

Prin urmare, mai întâi, rezultă că acest material video a fost difuzat prin intermediul rețelelor de comunicații electronice, în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2018/1972, care a înlocuit articolul 2 litera (a) din Directiva 2002/21, aspect a cărui confirmare revine însă instanței de trimitere.

44

În continuare, sub rezerva de asemenea a unei verificări de către această instanță, se poate considera că materialul video menționat se înscrie în grila sau în catalogul ofertei audiovizuale propuse pe site‑ul internet în discuție în litigiul principal, astfel încât constituie un „program” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2010/13 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 iunie 2025, Makeleio și Zougla, C‑555/23 și C‑556/23, EU:C:2025:484, punctul 48), și că această ofertă audiovizuală răspunde unor scopuri de informare sau de divertisment.

45

Pe de altă parte, niciun element din dosarul de care dispune Curtea nu sugerează că serviciul de punere la dispoziție de materiale video oferit pe site‑ul internet în discuție în litigiul principal nu are un conținut și o funcție autonome în raport cu cele ale altor servicii oferite eventual pe acest site. Astfel, sub rezerva unei verificări de către instanța de trimitere, este necesar să se considere că difuzarea materialului video în discuție în litigiul principal se înscrie în cadrul unui serviciu al cărui obiect principal sau cel al unei părți disociabile a acestui serviciu este furnizarea de programe către publicul larg.

46

În sfârșit, astfel cum rezultă din articolul 1 alineatul (1) litera (a) punctul (i) și literele (c) și (d) din Directiva 2010/13, publicarea de către Golf Bulgaria a materialului video în discuție în litigiul principal pe site‑ul internet în discuție în litigiul principal nu poate intra sub incidența noțiunii de „serviciu mass‑media audiovizual” decât dacă această societate își asumă „responsabilitatea editorială”, în sensul acestei directive, pentru alegerea conținutului audiovizual pus la dispoziție pe acest site internet.

47

Aceasta ar fi situația în special dacă Golf Bulgaria trebuie să decidă în particular cu privire la publicarea online și retragerea materialelor video propuse pe site‑ul internet în discuție, la calendarul și la orarele privind difuzarea materialelor video pe acest site internet, la perioada în care acestea vor fi accesibile utilizatorilor de internet, la structura site‑ului internet menționat, la modul de prezentare a materialelor video și de selectare a acestora, la sistemul de căutare a materialelor video și la actualizarea conținutului aceluiași site internet (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 iunie 2025, Makeleio și Zougla, C‑555/23 și C‑556/23, EU:C:2025:484, punctul 53).

48

Întrucât cererea de decizie preliminară nu conține nicio indicație în această privință, va reveni instanței de trimitere sarcina de a aprecia, ținând seama în special de condițiile care reglementează publicarea pe site‑ul internet în discuție în litigiul principal a materialelor video transmise de utilizatori, dacă Golf Bulgaria își rezervă efectiv dreptul de a decide care materiale video sunt sau nu publicate pe acest site internet. Dacă din această apreciere rezultă că decizia finală cu privire la o astfel de publicare revine acestei societăți, responsabilitatea editorială pentru alegerea conținutului audiovizual pus la dispoziția publicului pe site‑ul internet menționat, printre care și materialul video în discuție în litigiul principal, va aparține societății menționate, chiar dacă materialele video publicate online sunt create și trimise de utilizatori în vederea publicării lor pe același site internet.

49

Având în vedere considerațiile care precedă și sub rezerva verificărilor care vor trebui efectuate de instanța de trimitere, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată de această instanță pornind de la premisele potrivit cărora, pe de o parte, difuzarea materialului video sancționată prin decizia în litigiu constituie un „serviciu mass‑media audiovizual”, în sensul Directivei 2010/13, și, pe de altă parte, Golf Bulgaria intră în sfera noțiunii de „furnizor de servicii mass‑media”, în sensul acestei directive.

Cu privire la dispoziția din Directiva 2010/13 relevantă pentru soluționarea litigiului principal

50

Rezultă din cererea de decizie preliminară că materialul video în discuție în litigiul principal arăta o persoană cu nevoi educaționale speciale în timp ce era umilită de un grup de persoane. Acest fapt a determinat în special SEM să califice acest material video ca fiind contrar „bunelor moravuri”, în sensul dreptului național, și, prin urmare, să sancționeze această societate pentru difuzarea unei emisiuni contrare bunelor moravuri, SEM adăugând, în fața instanței de trimitere, că această persoană suferise astfel o încălcare a demnității sale umane.

51

Or, trebuie amintit că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13 impune statelor membre nu numai să respecte, ci și să protejeze demnitatea umană, această obligație implicând în special că revine acestor state sarcina de a adopta măsurile necesare pentru a garanta că conținutul serviciilor mass‑media audiovizuale furnizate de furnizorii aflați sub jurisdicția lor nu aduce atingere valorii demnității umane (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iunie 2025, Makeleio și Zougla, C‑555/23 și C‑556/23, EU:C:2025:484, punctul 67).

52

Prin urmare, obligația de a respecta valoarea demnității umane și interdicția de a difuza conținuturi care aduc atingere acestei valori intră sub incidența acestei dispoziții (Hotărârea din 26 iunie 2025, Makeleio și Zougla, C‑555/23 și C‑556/23, EU:C:2025:484, punctul 73).

53

Prin urmare, într‑un context precum cel din cauza principală, în care o reglementare națională care interzice difuzarea de conținuturi contrare bunelor moravuri a constituit temeiul unei decizii adoptate pentru a sancționa o atingere adusă demnității umane, această reglementare națională poate intra sub incidența articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13. În schimb, o astfel de reglementare, în măsura în care nu servește decât la punerea în aplicare a obligației de respectare a demnității umane și a motivului de interdicție întemeiat pe o atingere adusă valorii demnității umane prevăzute la acest articol 6 alineatul (1), nu poate fi analizată ca înglobând norme „mai detaliate” sau „mai stricte”, în sensul articolului 4 alineatul (1) din această directivă, și, pe cale de consecință, nu intră sub incidența acestei din urmă dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iunie 2025, Makeleio și Zougla, C‑555/23 și C‑556/23, EU:C:2025:484, punctul 78).

54

Astfel, având în vedere împrejurările speciale ale litigiului principal, la întrebarea adresată de instanța de trimitere trebuie să se răspundă în lumina articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13.

Cu privire la întrebare

55

Ținând seama de considerațiile introductive, trebuie să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13, citit în lumina articolului 11 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să poată, în temeiul unei reglementări naționale care interzice, pe baza unui principiu general al dreptului acestui stat, emisiunile contrare bunelor moravuri, să sancționeze un furnizor de servicii mass‑media pentru difuzarea unui material video care aduce atingere demnității umane.

56

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit, în primul rând, că, potrivit chiar modului de redactare a articolului 288 al treilea paragraf TFUE, statele membre beneficiază de posibilitatea de a alege forma și mijloacele de punere în aplicare a directivelor care permit să garanteze în cea mai mare măsură atingerea rezultatului urmărit de acestea din urmă și că din această prevedere rezultă că transpunerea în dreptul intern a unei directive nu impune în mod obligatoriu adoptarea unei măsuri legislative în fiecare stat membru (Hotărârea din 14 februarie 2012, Flachglas Torgau, C‑204/09, EU:C:2012:71, punctul 60).

57

În special, potrivit unei jurisprudențe constante, existența unor principii generale sau a unor norme generale poate face superfluă transpunerea prin acte cu putere de lege sau prin acte administrative suplimentare specifice, cu condiția însă ca aceste norme să garanteze efectiv aplicarea deplină a acestei directive și ca, în cazul în care dispoziția în cauză din directiva menționată urmărește să confere drepturi particularilor, situația juridică ce rezultă din aceste principii să fie suficient de precisă și de clară, iar beneficiarilor să li se ofere posibilitatea să își cunoască pe deplin drepturile, precum și, dacă este cazul, să se prevaleze de acestea în fața instanțelor naționale [Hotărârea din 10 iunie 2021, Ultimo Portfolio Investment (Luxembourg), C‑303/20, EU:C:2021:479, punctul 34 și jurisprudența citată].

58

În lumina acestei jurisprudențe, se poate considera că, deși, astfel cum s‑a arătat la punctele 51 și 52 din prezenta hotărâre, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13 impune statelor membre, în domeniul serviciilor mass‑media audiovizuale, să protejeze valoarea demnității umane prin garantarea interzicerii conținuturilor care aduc atingere acestei valori, nu este exclus, în principiu, ca această dispoziție să fie transpusă în ordinea juridică internă a unui stat membru pe baza unei reglementări naționale care interzice, în conformitate cu un principiu general al dreptului acestui stat, emisiunile contrare bunelor moravuri, cu condiția ca situația juridică care decurge din această reglementare națională să fie suficient de precisă și de clară pentru a permite furnizorilor de servicii mass‑media să știe că intră în sfera noțiunii de emisiune contrară bunelor moravuri difuzarea unui material video care aduce atingere valorii demnității umane.

59

În plus, trebuie amintit că principiul securității juridice impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili, în special atunci când ele pot produce consecințe defavorabile. Principiul menționat impune printre altele ca o reglementare să permită persoanelor interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor pe care le instituie în sarcina lor și ca ele să aibă posibilitatea de a‑și cunoaște în mod neechivoc drepturile și obligațiile și de a acționa în consecință (Hotărârea din 21 mai 2026, Across Fiduciaria ș.a., C‑684/24 și C‑685/24, EU:C:2026:410, punctul 40, precum și jurisprudența citată).

60

De altfel, acest imperativ al securității juridice se impune cu o rigoare deosebită în cazul în care o reglementare poate avea implicații financiare. În special, Curtea a statuat că o sancțiune, chiar fără caracter penal, nu poate fi aplicată decât dacă are la bază un temei juridic clar și lipsit de ambiguitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 octombrie 2006, Koninklijke Coöperatie Cosun, C‑248/04, EU:C:2006:666, punctele 79 și 80, precum și jurisprudența citată).

61

În acest context, trebuie amintit că, în ceea ce privește principiul legalității infracțiunilor și pedepselor consacrat la articolul 49 alineatul (1) din cartă, dispoziție care se aplică domeniului penal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 august 2025, BAJI Trans, C‑544/23, EU:C:2025:614, punctul 62), acest principiu, care constituie o expresie particulară a principiului general al securității juridice, implică printre altele ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru a asigura previzibilitatea în ceea ce privește atât definiția infracțiunii, cât și stabilirea pedepsei. Această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, plecând de la textul dispoziției pertinente și, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării care este dată acestui text de către instanțele naționale în cauză, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală (Hotărârea din 26 iunie 2025, Makeleio și Zougla, C‑555/23 și C‑556/23, EU:C:2025:484, punctul 88, precum și jurisprudența citată). Or, în această privință și în orice caz, situația nu poate fi diferită în ceea ce privește sancțiunile care au un alt caracter decât penal.

62

Va reveni astfel instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă un furnizor de servicii mass‑media poate ști, având în vedere modul de redactare a ZRT și, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării care este dată acesteia de Konstitutsionen sad (Curtea Constituțională) și de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație), că interzicerea difuzării unor emisiuni contrare bunelor moravuri prevăzută de această reglementare națională se aplică și difuzării unui material video care aduce atingere demnității umane.

63

În al doilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă o reglementare națională care prezintă caracteristicile enunțate la punctul 55 din prezenta hotărâre și care îndeplinește cerințele de claritate și de precizie, în sensul jurisprudenței enunțate la punctele 57-61 din această hotărâre, încalcă dreptul la libertatea de exprimare consacrat la articolul 11 din cartă, trebuie amintit că drepturile și libertățile consacrate la acest articol 11 nu sunt prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare în raport cu funcția lor în societate. Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților garantate de cartă trebuie să fie prevăzută de lege, să respecte substanța acestor drepturi și libertăți și, cu respectarea principiului proporționalității, să fie necesară și să răspundă efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți [Hotărârea din 26 februarie 2026, Comisia/Ungaria (Dreptul de a furniza servicii mass‑media pe o frecvență radio), C‑92/23, EU:C:2026:108, punctele 365 și 367, precum și jurisprudența citată].

64

În această privință, potrivit articolului 1 din cartă, demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.

65

Din Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17) reiese că demnitatea persoanei umane, în sensul acestui articol 1, nu constituie numai un drept fundamental în sine, ci reprezintă însuși temeiul drepturilor fundamentale. În această privință, explicațiile menționate se referă printre altele la Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948, care a inclus demnitatea umană în preambulul său, precizând că „recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, al dreptății și al păcii în lume”. Rezultă, potrivit explicațiilor menționate, că nu se poate face uz de niciunul dintre drepturile înscrise în cartă pentru a aduce atingere demnității altei persoane și că demnitatea persoanei face parte din substanța drepturilor înscrise în aceasta. Demnitatea umană trebuie, prin urmare, respectată chiar și în cazul restrângerii unui drept [Hotărârea din 21 aprilie 2026, Comisia/Ungaria (Valorile Uniunii), C‑769/22, EU:C:2026:326, punctul 486].

66

Rezultă din ceea ce precedă că o obligație privind respectarea bunelor moravuri, în măsura în care constituie un mijloc care permite protejarea valorii demnității umane, interzicând difuzarea de conținuturi care aduc atingere acestei valori, astfel cum impune articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13, pe de o parte, răspunde unui motiv legitim pentru restrângerea libertății de exprimare și, pe de altă parte, având în vedere restrângerea acestei libertăți care rezultă de aici, constituie în mod necesar o măsură proporțională, în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă.

67

Prin urmare, într‑o asemenea măsură, o reglementare națională care prezintă caracteristicile enunțate la punctul 55 din prezenta hotărâre și care îndeplinește cerințele de claritate și de precizie, în sensul jurisprudenței enunțate la punctele 57-61 din această hotărâre, nu încalcă dreptul la libertatea de exprimare consacrat la articolul 11 din cartă.

68

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebare că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13, citit în lumina articolului 11 din cartă, trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un stat membru să poată, în temeiul unei reglementări naționale care interzice, pe baza unui principiu general al dreptului acestui stat, emisiunile contrare bunelor moravuri, să sancționeze un furnizor de servicii mass‑media pentru difuzarea unui material video care aduce atingere valorii demnității umane, cu condiția ca furnizorii unor astfel de servicii să poată ști, având în vedere modul de redactare a acestei reglementări naționale și, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării care este dată acesteia de instanțele naționale, că o astfel de interdicție acoperă emisiunile care aduc atingere acestei valori.

Cu privire la cheltuielile de judecată

69

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.