ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)

17 noiembrie 2025(*)

„ Trimitere preliminară – Articolul 53 alineatul (2) și articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții – Cerința prezentării contextului factual și normativ al litigiului principal – Cerința indicării legăturii dintre dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată și legislația națională aplicabilă – Lipsa unor precizări suficiente – Inadmisibilitate vădită ”

În cauza C‑373/25,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Alba Iulia (România), prin decizia din 7 aprilie 2025, primită de Curte la 30 mai 2025, în procedura

Roata SRL, în lichidare,

împotriva

Agenției Naționale de Administrare Fiscală,

Administrației Județene a Finanțelor Publice Brașov,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din domnul A. Kumin, îndeplinind funcția de președinte de cameră, și domnii S. Gervasoni și M. Bošnjak (raportor), judecători,

avocat general: domnul D. Spielmann,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și a principiului securității juridice.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Roata SRL, societate aflată în lichidare judiciară, pe de o parte, și Agenția Națională de Administrare Fiscală (România) și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov (România), pe de altă parte, în legătură cu anularea unei decizii de impunere privind taxa pe valoarea adăugată (TVA) și impozitul pe profit, emisă de aceasta din urmă în privința societății Roata.

 Cadrul juridic

3        Articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții prevede:

„Pe lângă textul întrebărilor adresate Curții cu titlu preliminar, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă:

(a)      o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază întrebările;

(b)      conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul, jurisprudența națională pertinentă;

(c)      expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

4        În cursul anului 2015, Roata a făcut obiectul unei inspecții fiscale privind TVA‑ul și impozitul pe profit. În urma acestei inspecții, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a emis un raport de inspecție fiscală și o decizie de impunere privind obligații fiscale suplimentare stabilite în sarcina societății Roata în cuantum de 2 580 676 de lei românești (RON) (aproximativ 511 640 de euro) reprezentând TVA și de 1 322 944 RON (aproximativ 262 288 de euro) reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA‑ului, precum și de 1 583 913 RON (aproximativ 314 028 de euro) reprezentând impozit pe profit și de 875 381 RON (aproximativ 173 563 de euro) reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente acestui impozit.

5        În cursul inspecției fiscale, inspectorii fiscali au depus și o plângere penală îndreptată printre alții împotriva societății Roata, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

6        În urma respingerii contestației sale împotriva raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, Roata a introdus o acțiune la instanțele române de contencios fiscal, având ca obiect printre altele anularea acestei decizii de impunere.

7        La 29 decembrie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia (România) a anulat în parte decizia de respingere a contestației formulate de Roata, precum și decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală în cauză, ceea ce a condus la exonerarea parțială de plata obligațiilor fiscale suplimentare stabilite în sarcina acesteia. Roata a declarat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție (România) împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia.

8        Prin decizia din 5 iunie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că Curtea de Apel Alba Iulia nu a realizat o judecată efectivă a fondului raportului juridic de drept fiscal dedus judecății, a casat sentința atacată și, în consecință, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

9        În cadrul rejudecării acestei cauze, Curtea de Apel Alba Iulia, care este instanța de trimitere, a solicitat Tribunalului Brașov (România), care s‑a pronunțat cu privire la plângerea penală împotriva societății Roata, să îi transmită dosarul penal, precum și sentința pronunțată la 6 octombrie 2022 prin care Roata fusese obligată la plata unei amenzi penale, însoțită de o pedeapsă complementară de dizolvare a acestei societăți, pe lângă condamnarea sa pe plan civil, în solidar cu două persoane fizice, la repararea prejudiciilor materiale cauzate statului. Această sentință a rămas definitivă în urma unei decizii pronunțate la 18 iulie 2023 de Curtea de Apel Brașov (România).

10      În primul rând, instanța de trimitere observă că, în temeiul dreptului național, autoritățile fiscale, precum și instanțele fiscale și penale pot fi determinate să se pronunțe, în raport cu aceleași fapte și cu aceleași impuneri, asupra angajării răspunderii persoanei supuse acestora în două proceduri distincte care sunt susceptibile, dacă este cazul, să conducă la rezultate radical diferite, fără să existe o coordonare între aceste două proceduri. Astfel, Roata ar fi făcut obiectul a două proceduri care s‑au desfășurat în paralel, una de natură fiscală, cealaltă de natură penală, privind aceleași fapte și aceleași impuneri. Instanța de trimitere exprimă îndoieli cu privire la compatibilitatea unei astfel de reglementări naționale cu principiul ne bis in idem, garantat de articolul 50 din cartă, și cu principiul securității juridice.

11      În al doilea rând, ca urmare a lipsei unor norme de coordonare între aceste două proceduri, instanța de trimitere ridică problema dacă, ținând seama de criteriile stabilite în Hotărârea din 20 martie 2018, Menci (C‑524/15, EU:C:2018:197), principiul ne bis in idem permite unei instanțe fiscale să utilizeze probe prezentate în cadrul unei proceduri penale paralele privind aceleași fapte, încheiată în mod definitiv.

12      În al treilea rând, instanța de trimitere ridică problema compatibilității cu principiul ne bis in idem și cu principiul securității juridice a unei reglementări naționale care, la data faptelor din litigiul cu care este sesizată, nu prevedea că procedura fiscală trebuia soluționată definitiv înainte sau cel târziu în cursul desfășurării procedurii penale, în măsura în care această reglementare ar permite unei instanțe penale să pronunțe o condamnare fără a aștepta finalizarea procedurii fiscale, care poate conduce la anularea impozitelor pretins neachitate, cu un impact semnificativ direct asupra calificării juridice a infracțiunii de evaziune fiscală.

13      În aceste condiții, Curtea de Apel Alba Iulia a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Este compatibilă cu principiul ne bis in idem consacrat de articolul 50 din [cartă] și cu principiul securității juridice o reglementare națională care, la data faptelor, nu prevedea nicio corelare între procedura fiscală și procedura penală și permitea autorităților publice și instanțelor judecătorești naționale ca, în considerarea aceleiași stări de fapt fiscale și pentru aceleași obligații fiscale, să urmărească atragerea răspunderii în două proceduri, posibil cu rezultate radical diferite?

2)      Având în vedere criteriile stabilite de [Curte] în Hotărârea [din 20 martie 2018, Menci (C‑524/15, EU:C:2018:197)], articolul 50 din [cartă] permite utilizarea de către o instanță fiscală din România a probelor administrate într‑o procedură penală paralelă, în condițiile în care legislația națională nu a prevăzut nici la data faptelor și nu prevede nici în prezent vreo normă de coordonare între cele două proceduri?

3)      Este compatibilă cu principiul ne bis in idem consacrat de articolul 50 din [cartă] și cu principiul securității juridice poziția unei instanțe penale care, deși cunoaște derularea în paralel și a procedurii fiscale, ce poate conduce la anularea în întregime sau într‑o măsură semnificativă a obligațiilor fiscale pretins neplătite, cu influențe semnificative directe asupra încadrării juridice a acuzațiilor de evaziune fiscală, procedează la pronunțarea unei hotărâri de condamnare fără să aștepte finalizarea procedurii fiscale?”

14      La propunerea președintelui, după ascultarea vicepreședintelui și a primului avocat general, Curtea a decis înscrierea în registrul său a prezentei cereri de decizie preliminară. Astfel, deși această cerere face parte din materia specifică vizată la articolul 50b primul paragraf litera (a) din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, și anume sistemul comun al TVA‑ului, ea ridică o problemă independentă de interpretare a articolului 50 din cartă și a principiului securității juridice.

 Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

15      Potrivit articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când o cerere de decizie preliminară este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

16      În prezenta cauză se impune aplicarea acestei dispoziții.

17      Potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 44, precum și jurisprudența citată).

18      Întrucât decizia de trimitere servește drept fundament pentru această procedură, instanța națională trebuie să clarifice în însăși decizia de trimitere cadrul factual și normativ al litigiului principal și să furnizeze explicațiile necesare cu privire la motivele care au stat la baza alegerii prevederilor dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită, precum și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste prevederi și reglementarea națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2020, C.F. (Inspecție fiscală), C‑430/19, EU:C:2020:429, punctul 23 și jurisprudența citată].

19      În această privință, este necesar să se sublinieze de asemenea că informațiile cuprinse în deciziile de trimitere trebuie să permită, pe de o parte, Curții să furnizeze răspunsuri utile la întrebările adresate de instanța națională și, pe de altă parte, guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate să își exercite dreptul care le este conferit prin articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene de a prezenta observații. Revine Curții obligația de a veghea ca acest drept să fie salvgardat, ținând seama de faptul că, în temeiul dispoziției menționate, numai deciziile de trimitere sunt notificate persoanelor interesate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, Irish Ferries, C‑570/19, EU:C:2021:664, punctul 134 și jurisprudența citată).

20      Aceste cerințe cumulative privind conținutul unei decizii de trimitere figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură, pe care instanța de trimitere se prezumă, în cadrul cooperării instituite la articolul 267 TFUE, că îl cunoaște și pe care este obligată să îl respecte cu strictețe (Ordonanța din 3 iulie 2014, Talasca, C‑19/14, EU:C:2014:2049, punctul 21, și Hotărârea din 9 septembrie 2021, Toplofikatsia Sofia ș.a., C‑208/20 și C‑256/20, EU:C:2021:719, punctul 20, precum și jurisprudența citată). În plus, acestea sunt amintite la punctele 13, 15 și 16 din Recomandările în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO C, C/2024/6008).

21      În speță, este evident că decizia de trimitere nu îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură.

22      Astfel, având în vedere prezentarea lacunară a cadrului factual și normativ al cauzei principale, precum și lipsa unor precizări suficiente cu privire la legătura dintre principiile citate în întrebările preliminare și reglementarea națională aplicabilă, Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate.

23      În ceea ce privește, în primul rând, articolul 50 din cartă, vizat în cele trei întrebări preliminare, trebuie amintit că procedurile aferente unor infracțiuni în materie de TVA și care urmăresc să asigure colectarea în mod corect a acestei taxe și să prevină evaziunea constituie o punere în aplicare a Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7) și, în consecință, a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă. Astfel, dispozițiile de drept național care reglementează asemenea proceduri intră în domeniul de aplicare al cartei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2017, Orsi și Baldetti, C‑217/15 și C‑350/15, EU:C:2017:264, punctul 16, precum și jurisprudența citată).

24      Prin urmare, în măsura în care urmăresc să asigure colectarea în mod corect a TVA‑ului și să combată frauda, procedurile în discuție în litigiul principal se înscriu în cadrul punerii în aplicare a dreptului Uniunii și intră astfel în domeniul de aplicare al cartei.

25      Cu toate acestea, articolul 50 din cartă prevede că „[n]imeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”. Astfel, principiul ne bis in idem consacrat de această dispoziție interzice cumulul atât de procese penale, cât și de sancțiuni care au o natură penală în sensul acestui articol pentru aceleași fapte și împotriva aceleiași persoane (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 25, și Hotărârea din 22 martie 2022, bpost, C‑117/20, EU:C:2022:202, punctul 24).

26      Or, în speță, instanța de trimitere se limitează la a indica faptul că este sesizată cu o acțiune în anularea unor decizii adresate de autoritățile fiscale societății Roata, fără a furniza precizări cu privire la motivul pentru care apreciază că procedura fiscală desfășurată împotriva acesteia din urmă și măsurile care i‑au fost aplicate la finalul acestei proceduri au o natură penală.

27      Astfel, din decizia de trimitere reiese numai că, în cadrul litigiului principal, au fost stabilite în sarcina societății Roata obligații fiscale suplimentare reprezentând TVA și dobânzi și penalități de întârziere aferente acestei taxe. Această decizie nu conține nicio indicație cu privire la caracteristicile esențiale ale acestor obligații fiscale suplimentare, precum calificarea lor juridică în dreptul intern, obiectivul lor, efectele lor juridice sau relația lor cu sancțiunile aplicate în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva societății Roata. Instanța de trimitere distinge, desigur, între cuantumul TVA‑ului datorat și cuantumul dobânzilor și al penalităților de întârziere aferente acestei taxe, fără a preciza însă dacă aceste dobânzi și penalități de întârziere pot fi considerate măsuri susceptibile să constituie sancțiuni administrative care au o natură penală și, prin urmare, dacă pot fi examinate în raport cu principiul ne bis in idem.

28      În aceste condiții, este necesar să se constate că prezentarea cadrului factual și normativ al cauzei care figurează în cererea de decizie preliminară prezintă lacune care împiedică Curtea să examineze în mod util proceduri și măsuri precum cele în discuție în litigiul principal în raport cu articolul 50 din cartă, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența rezultată din Hotărârea din 20 martie 2018, Menci (C‑524/15, EU:C:2018:197). Pentru acest motiv, în ceea ce privește articolul 50 din cartă menționat în cele trei întrebări preliminare, este evident că cererea de decizie preliminară nu îndeplinește cerințele care figurează la articolul 94 literele (a) și (b) din Regulamentul de procedură.

29      Referitor, în al doilea rând, la principiul securității juridice, vizat în prima și în a treia întrebare preliminară, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, acest principiu impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili. Mai precis, principiul menționat impune ca o reglementare să permită persoanelor interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor pe care le instituie în sarcina lor și ca acestea să aibă posibilitatea să își cunoască în mod neechivoc drepturile și obligațiile și să acționeze în consecință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12, EU:C:2014:2037, punctele 127 și 128, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 30 aprilie 2025, Genzyński, C‑278/24, EU:C:2025:299, punctul 93, precum și jurisprudența citată).

30      În speță, instanța de trimitere observă că existența a două proceduri paralele inițiate împotriva societății Roata ar putea conduce la rezultate „radical diferite” în lipsa unor norme care să asigure coordonarea dintre aceste proceduri. Totuși, aceasta nu prezintă în niciun fel legătura pe care pretinde că o stabilește între principiul securității juridice ca principiu general al dreptului Uniunii și o astfel de reglementare națională lacunară. În special, ea nu explică modul în care principiul securității juridice ar trebui să conducă la a impune ca o procedură fiscală să trebuiască neapărat să preceadă orice procedură penală care vizează aceleași fapte.

31      În acest context, din motivarea deciziei de trimitere reiese că, prin intermediul întrebărilor sale cu privire la principiul securității juridice, instanța de trimitere vizează de asemenea dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, garantat la articolul 47 din cartă, precum și dreptul la apărare.

32      Cu toate acestea, chiar examinând prezenta cauză în lumina acestor drepturi, trebuie să se constate că instanța de trimitere nu furnizează informații suficiente cu privire la o eventuală încălcare a drepturilor societății Roata în procedura fiscală în discuție în litigiul principal. Astfel, aceasta nu indică nicidecum dacă, în pofida lipsei unor norme de coordonare naționale, intenționează, pe de o parte, să țină seama de procedura penală încheiată cu ocazia aprecierii operațiunilor impozabile efectuate de Roata și, pe de altă parte, să ajungă efectiv la concluzii divergente față de cele ale instanțelor penale. Pe de altă parte, aceasta nu furnizează nicio informație cu privire la aspectul dacă ar putea exista eventual un motiv valabil care să poată justifica o apreciere a faptelor diferită de cea cuprinsă în hotărârea definitivă pronunțată în materie penală.

33      În orice caz, instanța de trimitere nu prezintă, așadar, legătura care poate fi stabilită între articolul 47 din cartă și dreptul la apărare, pe de o parte, și reglementarea națională aplicabilă litigiului principal, pe de altă parte.

34      În aceste condiții, instanța de trimitere nu expune cu un nivel suficient de claritate și de precizie legătura pe care o stabilește între principiul securității juridice, articolul 47 din cartă, precum și dreptul la apărare, pe de o parte, și reglementarea națională aplicabilă litigiului principal, pe de altă parte, așa încât Curtea nu poate aprecia în ce măsură un răspuns la prima și la a treia întrebare este necesar pentru a permite acestei instanțe să pronunțe propria hotărâre. Prin urmare, este evident că cererea de decizie preliminară nu îndeplinește nici cerința prevăzută la articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură.

35      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, prezenta cerere de decizie preliminară este, potrivit articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, vădit inadmisibilă.

36      Cu toate acestea, trebuie amintit că instanța de trimitere păstrează posibilitatea de a prezenta o nouă cerere de decizie preliminară, furnizând Curții toate elementele care îi sunt necesare pentru a se pronunța (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C‑676/17, EU:C:2019:700, punctul 41 și jurisprudența citată).

 Cu privire la cheltuielile de judecată

37      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:

Cererea de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Alba Iulia (România) prin decizia din 7 aprilie 2025 este vădit inadmisibilă.

Luxemburg, 17 noiembrie 2025.

*      Limba de procedură: româna.