Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 14 iulie 2022(1)
Cauzele C‑31/22 P(I), C‑32/22 P(I) și C‑74/22 P(I)
Atlas Copco Airpower,
Atlas Copco AB [C‑31/22 P(I)]
Anheuser‑Busch Inbev,
Ampar [C‑32/22 P(I)]
Soudal NV,
Esko‑Graphics BVBA [C‑74/22 P(I)]
împotriva
Magnetrol International
și a Comisiei Europene,
„Recurs – Intervenție – Recurs cu privire la intervenție – Admiterea intervențiilor în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei hotărâri a Tribunalului – Anularea acestei hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului – Excludere implicită de către Tribunal a intervenienților în recurs în calitate de părți din procedura ulterioară trimiterii spre rejudecare”
I. Introducere
1. Prezentele cauze ridică în mod expres problema inedită a menținerii calității de intervenient, admisă de Curte în stadiul procedurii de recurs, în stadiul trimiterii spre rejudecare Tribunalului. Aceasta oferă de asemenea Curții oportunitatea de a se pronunța cu privire la normele referitoare la admisibilitatea recursurilor împotriva deciziilor de respingere a unei cereri de intervenție.
II. Cadrul juridic
A. Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene
2. Articolul 39 primul paragraf din Protocolul (nr. 3) privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumit în continuare „Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene”) prevede:
„Președintele Curții de Justiție poate decide, în conformitate cu o procedură sumară care, în măsura în care este necesar, se aplică prin derogare de la anumite reguli din prezentul statut, care se stabilește prin regulamentul de procedură, cu privire la concluziile care urmăresc fie obținerea suspendării menționate la articolul 278 [TFUE] și la articolul 157 din Tratatul CEEA, fie aplicarea unor măsuri provizorii în temeiul articolului 279 [TFUE], fie suspendarea executării silite în conformitate cu articolul 299 al patrulea paragraf [TFUE] sau cu articolul 164 al treilea paragraf din Tratatul CEEA.”
3. Articolul 40 primul, al doilea și al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene prevede:
„Statele membre și instituțiile Uniunii pot interveni în litigiile supuse Curții de Justiție.
Organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și orice altă persoană dispun de același drept în cazul în care pot dovedi faptul că au un interes în soluționarea litigiului înaintat Curții. Persoanele fizice sau juridice nu pot interveni în litigiile dintre statele membre, dintre instituțiile Uniunii sau dintre statele membre, pe de o parte, și instituțiile Uniunii, pe de altă parte.
[…]
Concluziile cererii de intervenție pot avea ca obiect numai susținerea concluziilor uneia dintre părți.”
4. Articolul 56 primul paragraf și al treilea paragraf din acest statut prevede:
„Deciziile Tribunalului [Uniunii Europene] prin care se finalizează judecata, prin care se soluționează parțial fondul unui litigiu, prin care se pune capăt unui incident de procedură referitor la o excepție de necompetență sau de inadmisibilitate pot fi atacate cu recurs la Curtea de Justiție în termen de două luni de la notificarea deciziei atacate.
[…]
Cu excepția litigiilor între Uniune și agenții săi, recursul poate fi introdus, de asemenea, de statele membre și de instituțiile Uniunii care nu au intervenit în litigiul înaintat Tribunalului. În acest caz, statele membre și instituțiile se află într‑o poziție identică cu cea a statelor membre sau a instituțiilor care intervin în primă instanță.”
5. Articolul 57 din statutul menționat are următorul cuprins:
„Orice persoană a cărei cerere de intervenție a fost respinsă de Tribunal poate formula un recurs la Curtea de Justiție, în termen de două săptămâni de la comunicarea deciziei de respingere.
Părțile în proces pot introduce în fața Curții un recurs împotriva deciziilor Tribunalului pronunțate în temeiul articolelor 278 sau 279 sau al articolului 299 al patrulea paragraf [TFUE] sau al articolelor 157 sau 164 al treilea paragraf din Tratatul CEEA, în termen de două luni de la notificarea acestor decizii.
Recursurile menționate la primul și al doilea paragraf din prezentul articol se judecă în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 39.”
6. Articolul 61 primul și al doilea paragraf din același statut prevede:
„În cazul în care recursul este întemeiat, Curtea de Justiție anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.
În caz de trimitere spre rejudecare, Tribunalul este legat de chestiunile de drept soluționate prin decizia Curții.”
B. Regulamentul de procedură al Curții
7. Articolul 172 din Regulamentul de procedură al Curții, intitulat „Părțile autorizate să depună memoriu în răspuns”, prevede:
„Orice parte din cauza relevantă care s‑a aflat pe rolul Tribunalului care are interes în admiterea sau în respingerea recursului poate depune un memoriu în răspuns în termen de două luni de la notificarea cererii de recurs. Termenul de depunere a memoriului în răspuns nu se poate prelungi.”
C. Regulamentul de procedură al Tribunalului
8. Articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede:
„(2) În prezentul regulament:
[…]
(c) termenii «parte» și «părți», utilizați fără altă indicație, desemnează orice parte din procedură, inclusiv intervenienții;
[…]”
9. Articolul 142 din acest regulament de procedură, intitulat „Obiectul și efectele intervenției”, prevede:
„(1) Intervenția poate avea ca obiect numai susținerea, în tot sau în parte, a concluziilor uneia dintre părțile principale. Intervenția nu conferă aceleași drepturi procedurale precum cele conferite părților principale, în special dreptul de a solicita organizarea unei ședințe.
(2) Intervenția este accesorie litigiului principal. Intervenția rămâne fără obiect atunci când cauza este radiată din registrul Tribunalului ca urmare a unei desistări sau a unui acord intervenit între părțile principale ori atunci când cererea introductivă este declarată inadmisibilă.
(3) Intervenientul ia litigiul în starea în care se află în momentul intervenției sale.”
10. Articolul 143 alineatul (1) din regulamentul de procedură menționat, intitulat „Cererea de intervenție”, prevede:
„(1) Cererea de intervenție se depune în termen de șase săptămâni de la publicarea avizului prevăzut la articolul 79.”
11. Articolul 217 alineatul (1) din același regulament de procedură prevede:
„În cazul în care decizia, anulată ulterior de Curtea de Justiție, a intervenit după ce procedura scrisă pe fond fusese închisă în fața Tribunalului, părțile din procedura aflată pe rolul Tribunalului pot depune observații scrise cu privire la concluziile care trebuie să fie desprinse din decizia Curții de Justiție pentru soluționarea litigiului în termen de două luni de la notificarea deciziei Curții de Justiție. Acest termen nu se poate prelungi.”
12. Articolul 219 din același regulament, intitulat „Cheltuielile de judecată”, prevede:
„Tribunalul se pronunță atât asupra cheltuielilor de judecată privitoare la procedurile desfășurate în fața Tribunalului, cât și asupra celor privitoare la procedura de recurs în fața Curții de Justiție.”
III. Istoricul litigiilor
13. Prin Decizia (UE) 2016/1699 a Comisiei din 11 ianuarie 2016 privind schema de ajutoare de stat privind scutirea aplicabilă profitului excedentar SA.37667 (2015/C) (ex 2015/NN) pusă în aplicare de Belgia (JO 2016, L 260, p. 61, denumită în continuare „decizia în litigiu”), Comisia Europeană a constatat că scutirile acordate de Regatul Belgiei constituiau o schemă de ajutor, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, care era incompatibilă cu piața internă și care fusese pusă în aplicare cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE. Comisia a dispus recuperarea ajutoarelor astfel acordate de la beneficiari, a căror listă definitivă trebuia stabilită ulterior de Regatul Belgiei.
IV. Procedura în fața Tribunalului și în fața Curții și concluziile formulate de părți
14. Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 22 martie și, respectiv, la 25 mai 2016, Regatul Belgiei și Magnetrol International NV au formulat acțiuni având ca obiect anularea deciziei în litigiu.
15. Tribunalul a decis conexarea cauzelor T‑131/16, Belgia/Comisia, și T‑263/16, Magnetrol International/Comisia, pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și în vederea pronunțării deciziei prin care se finalizează judecata.
16. Prin Hotărârea Tribunalului din 14 februarie 2019, Belgia și Magnetrol International/Comisia (T‑131/16 și T‑263/16, EU:T:2019:91), acesta a anulat decizia în litigiu.
17. La 24 aprilie 2019, Comisia a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
18. Prin Ordonanțele președintelui Curții din 15 octombrie 2019, au fost admise cererile de intervenție în susținerea concluziilor Magnetrol International formulate de Soudal NV, Esko‑Graphics BVBA, Flir Systems Trading Belgium BVBA, Anheuser‑Busch InBev SA/NV, Ampar BVBA, Atlas Copco Airpower SAS, Atlas Copco AB, Wabco Europe BVBA și Celio International NV.
19. Prin Hotărârea din 16 septembrie 2021, Comisia/Belgia și Magnetrol International (C‑337/19 P, EU:C:2021:741), Curtea:
– a anulat Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 14 februarie 2019, Belgia și Magnetrol International/Comisia (T‑131/16 și T‑263/16, EU:T:2019:91);
– a înlăturat primul și al doilea motiv ale acțiunii în cauza T‑131/16, precum și primul motiv și primul aspect al celui de al treilea motiv ale acțiunii în cauza T‑263/16;
– a trimis cauza Tribunalului spre rejudecare pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la motivele al treilea‑al cincilea ale acțiunii în cauza T‑131/16, precum și cu privire la al doilea motiv, la al doilea și al treilea aspect ale celui de al treilea motiv, precum și la al patrulea motiv în cauza T‑263/16 și
– a dispus soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.
20. Prin scrisorile din 16 și, respectiv, din 25 noiembrie 2021, Soudal și Esko‑Graphics, precum și Atlas Copco Airpower și Atlas Copco, Anheuser‑Busch Inbev și Ampar au adresat Tribunalului observații cu privire la concluziile care trebuie să fie desprinse din Hotărârea din 16 septembrie 2021, Comisia/Belgia și Magnetrol International (C‑337/19 P, EU:C:2021:741), pentru soluționarea litigiului.
21. La 17 decembrie 2021, Atlas Copco Airpower, Atlas Copco, Anheuser‑Busch Inbev, Ampar Soudal și Esko‑Graphics au primit o scrisoare din partea grefei Tribunalului, datată 6 decembrie 2021, prin care au fost informate că, având în vedere că aceste observații nu constituiau un document prevăzut de Regulamentul de procedură al Tribunalului, președintele camerei sesizate a Tribunalului a decis să nu le înregistreze în dosar.
22. Prin scrisoarea din 29 decembrie 2021, adresată președintelui Tribunalului și membrilor săi, aceste șase societăți au solicitat, făcând trimitere la motivarea Ordonanței președintelui Curții din 15 octombrie 2019, Comisia/Belgia și Magnetrol International (C‑337/19 P, nepublicată, EU:C:2019:915), și la jurisprudența Tribunalului, pe de o parte, corectarea „erorii” (oversight) săvârșite de Tribunal prin refuzul de a depune observațiile lor la dosar, precum și, pe de altă parte, o confirmare a statutului lor de interveniente în fața Tribunalului.
23. În această scrisoare, cele șase societăți au solicitat un răspuns într‑un termen de cinci zile, în măsura în care ar fi constrânse să formuleze recurs, în termenele prevăzute, împotriva oricărui eventual refuz implicit de a li se acorda statutul de interveniente în această cauză.
24. La 10 ianuarie 2022, Atlas Copco Airpower și Atlas Copco, precum și Anheuser‑Busch Inbev și Ampar au introdus recursuri în cauzele C‑31/22 P și, respectiv, C‑32/22 P.
25. Prin scrisoarea din 11 ianuarie 2022, grefierul Tribunalului a confirmat primirea scrisorii societăților Soudal și Esko‑Graphics din 29 decembrie 2021 și a atras atenția acestora asupra faptului că prezentarea de observații în cauza T‑263/16 RENV de către intervenienții admiși să participe la procedura în fața Curții în cauza C‑337/19 P nu era prevăzută de Regulamentul de procedură al Tribunalului.
26. La 28 ianuarie 2022, Soudal și Esko‑Graphics au formulat recurs în cauza C‑74/22 P.
27. Atlas Copco Airpower și Atlas Copco solicită Curții:
– să anuleze decizia cuprinsă în scrisoarea Tribunalului din 6 decembrie 2021 care le era adresată și
– să dispună menținerea de către Atlas Copco Airpower și Atlas Copco a calității de interveniente în cauza T‑263/16 RENV după trimiterea acestei cauze de către Curte Tribunalului spre rejudecare.
28. Anheuser‑Busch Inbev și Ampar solicită Curții:
– să anuleze decizia cuprinsă în scrisoarea Tribunalului din 6 decembrie 2021 care le era adresată și
– să dispună menținerea de către Anheuser‑Busch Inbev și Ampar a calității de interveniente în cauza T‑263/16 RENV după trimiterea acestei cauze de către Curte Tribunalului spre rejudecare.
29. Soudal și Esko‑Graphics solicită Curții:
– să anuleze decizia cuprinsă în scrisoarea Tribunalului din 6 decembrie 2021 care le era adresată și
– să dispună depunerea la dosar a observațiilor lor scrise și
– să constate menținerea de către Soudal și Esko‑Graphics a calității de interveniente în cauza T‑263/16 RENV după trimiterea acestei cauze de către Curte Tribunalului spre rejudecare.
30. Comisia solicită Curții:
– declararea recursurilor ca inadmisibile;
– în caz contrar, respingerea recursurilor ca nefondate;
– obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.
31. Nu a avut loc o ședință.
V. Analiză
A. Cu privire la admisibilitate
1. Cu privire la admisibilitatea recursurilor în cauzele C‑31/22 P și C‑32/22 P
32. Comisia susține că recursurile în cauzele C‑31/22 P și C‑32/22 P sunt inadmisibile întrucât se întemeiază pe articolul 57 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Această dispoziție permite formularea unui recurs împotriva unei decizii a Tribunalului de respingere a unei cereri de intervenție; or, în aceste două cauze, Tribunalul nu ar fi adoptat o astfel de decizie. Tribunalul ar fi decis numai să nu depună la dosarul cauzei T‑263/16 RENV observațiile scrise prezentate de Atlas Copco Airpower și de Atlas Copco, precum și de Anheuser‑Busch Inbev și Ampar.
33. Subliniem de la bun început, asemenea Comisiei, că scrisoarea Tribunalului din 6 decembrie 2021 urmărea să informeze Atlas Copco Airpower și Atlas Copco, precum și Anheuser‑Busch Inbev și Ampar că observațiile pe care le prezentaseră nu fuseseră înregistrate, întrucât nu constituiau documente prevăzute de Regulamentul de procedură al Tribunalului. În plus, este adevărat că Atlas Copco Airpower și Atlas Copco, precum și Anheuser‑Busch Inbev și Ampar nu au formulat în mod formal o cerere de intervenție. Prin urmare, din punct de vedere formal, decizia cuprinsă în scrisoarea contestată nu constituie respingerea unei cereri de intervenție și nu pare, la prima vedere, să poată face obiectul unui recurs în temeiul articolului 57 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
34. Totuși, o interpretare formalistă a acestei dispoziții nu ni se pare satisfăcătoare. Ținând seama de contextul foarte special al acestor cauze, caracterizat în special prin faptul că societățile în discuție puteau crede în mod legitim că își mențin calitatea de interveniente în stadiul trimiterii spre rejudecare, simplul fapt că decizia Tribunalului nu respinge în mod expres calitatea de intervenient nu ni se pare că poate să excludă, în sine, că aceasta era în realitate situația în mod implicit.
35. Astfel, Atlas Copco Airpower și Atlas Copco, precum și Anheuser‑Busch Inbev și Ampar au depus observații în fața Tribunalului „în temeiul articolului 217 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului”, care privește părțile din procedura aflată pe rolul acestuia. În acest sens, ele se prevalează de respectiva calitate de interveniente.
36. În aceste condiții, decizia Tribunalului de a nu depune observațiile menționate la dosar presupune în mod implicit, dar necesar o decizie care constă în a refuza calitatea de interveniente societăților Atlas Copco Airpower și Atlas Copco, precum și Anheuser‑Busch Inbev și Ampar.
37. O asemenea decizie implicită, care produce, în opinia noastră, aceleași efecte ca o decizie de respingere a unei cereri de intervenție sau ca o decizie prin care se pune capăt unei intervenții, poate, la fel ca acestea din urmă, să facă obiectul unui recurs în temeiul articolului 57 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
38. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât interpretarea pe care o propunem cu privire la dispoziția amintită este în realitate singura în măsură să garanteze o protecție jurisdicțională persoanelor care formulează cereri de intervenție a căror calitate de interveniente a fost recunoscută în fața Curții și, in fine, să asigure efectivitatea dreptului de intervenție consacrat la articolul 40 din statutul menționat, în măsura în care acestora nu le‑ar fi deschisă nicio altă cale de atac.
39. Pe de o parte, considerăm că nu se poate impune unei părți care dispune de calitatea de intervenientă în fața Curții să formuleze o cerere formală de intervenție în fața Tribunalului cu unicul scop de a putea formula ulterior recurs împotriva deciziei de respingere a acestei cereri, care va avea loc în mod sistematic. Astfel, cererea ar fi întotdeauna lovită de decădere, întrucât, în mod evident, nu ar fi formulată în termenul de șase săptămâni de la publicarea cererii de sesizare a instanței respective, așa cum prevede articolul 143 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.
40. Pe de altă parte, nu constituie o cale de atac posibilă nici o acțiune exercitată împotriva deciziei Tribunalului prin care se finalizează judecata, în măsura în care o asemenea acțiune este deschisă doar părților din procedura în fața Tribunalului și, prin urmare, părților a căror calitate de interveniente în fața acestuia a fost deja recunoscută.
41. În aceste condiții, apreciem că recursurile formulate în cauzele C‑31/22 P și C‑32/22 P ar trebui considerate admisibile.
2. Cu privire la admisibilitatea recursului în cauza C‑74/22 P
42. Comisia susține că recursul în cauza C‑74/22 P este inadmisibil. Aceasta arată, pe de o parte, că decizia vizată de recurs nu se încadrează în niciuna dintre categoriile menționate la articolul 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel încât Soudal și Esko‑Graphics nu își pot întemeia recursul pe această dispoziție.
43. Pe de altă parte, aceasta arată că, presupunând că recursul poate fi recalificat drept „recurs formulat în temeiul articolului 57 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene”, ceea ce Comisia contestă, recursul ar trebui de asemenea respins pentru aceleași motive precum cele invocate în cauzele C‑31/22 P și C‑32/22 P. Potrivit Comisiei, un asemenea recurs este, în orice caz, tardiv.
44. În opinia noastră, recursul, în măsura în care este întemeiat pe articolul 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ar trebui considerat inadmisibil, întrucât prin decizia atacată nici nu se finalizează judecata, nici nu se pune capăt unui incident de procedură referitor la o excepție de necompetență sau de inadmisibilitate.
45. Pe de o parte, trebuie să se constate că examinarea cauzei T‑263/16 RENV continuă în fața Tribunalului după adoptarea deciziei atacate, care nu soluționează niciun aspect al fondului litigiului.
46. Pe de altă parte, deși dezacordurile referitoare la o cerere de intervenție constituie într‑adevăr un incident de procedură, acestea nu privesc, în schimb, o excepție de inadmisibilitate sau de necompetență, singurele incidente de procedură prevăzute la articolul 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, excepțiile de inadmisibilitate sau de necompetență sunt supuse, atât în fața Tribunalului, cât și în fața Curții, unor norme specifice(2) și urmăresc ca instanța sesizată să pună capăt unui litigiu fără a intra în dezbaterea fondului. Faptul că acestea pot avea ca efect finalizarea judecății justifică, de altfel, alegerea de a supune recursurile formulate împotriva acestor decizii aceluiași regim ca acela căruia îi sunt supuse recursurile formulate împotriva deciziilor prin care se finalizează judecata după ce instanța a judecat fondul cauzei respective.
47. În schimb, incidentele referitoare la o intervenție au o natură diferită. Așa cum se subliniază în Regulamentul de procedură al Tribunalului, intervenția este accesorie litigiului principal(3), iar deciziile referitoare la aceasta nu sunt nicidecum susceptibile să pună capăt litigiului.
48. În aceste condiții, apreciem că decizia atacată nu poate face obiectul unui recurs în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel încât recursul în cauza C‑74/22 P ar trebui considerat ca fiind inadmisibil în această privință.
49. Totuși, rezultă de asemenea din jurisprudența Curții că instanța poate, pentru a conferi un efect util unei cereri introductive, pe baza unei aprecieri în ansamblu a acesteia, să interpreteze o acțiune dincolo de denumirea expresă pe care reclamantul o dă acesteia(4). În același mod, Curtea a examinat deja de asemenea două temeiuri alternative ale unui recurs, fără a se limita la temeiul indicat de recurent(5).
50. Prin urmare, considerăm că, pentru a da recursului un efect util, Curtea poate califica recursul în discuție drept „recurs formulat în temeiul articolului 57 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene”, având în vedere că reiese în mod clar din pretențiile părților că, prin intermediul acestui recurs, ele contestă o decizie a Tribunalului care constă în refuzul calității lor de interveniente.
51. Această recalificare nu permite totuși, în opinia noastră, să se recunoască admisibilitatea recursului în cauza C‑74/22 P. În mod similar Comisiei, considerăm că recursul menționat este, în orice caz, tardiv.
52. În conformitate cu articolul 57 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Soudal și Esko‑Graphics ar fi trebuit să formuleze recursul în termen de două săptămâni de la data deciziei de respingere a cererii de intervenție sau de încetare a intervenției, prelungit pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu zece zile.
53. Or, decizia de respingere în discuție este cuprinsă în scrisoarea Tribunalului din 6 decembrie 2021, notificată părților la 17 decembrie 2021. Astfel, prin această scrisoare, Tribunalul a refuzat în mod implicit, dar necesar, calitatea de interveniente societăților Soudal și Esko‑Graphics, așa încât recursul ar fi trebuit introdus cel târziu la 10 ianuarie 2022.
54. Prin urmare, recursul este, în opinia noastră, inadmisibil ca urmare a caracterului său tardiv.
55. Această concluzie nu este repusă în discuție de niciunul dintre argumentele părților referitoare, pe de o parte, la faptul că momentul de la care începe să curgă termenul pentru introducerea recursului nu ar fi scrisoarea din 6 decembrie 2021, ci cea din 11 ianuarie 2022 și, pe de altă parte, la existența unei erori scuzabile săvârșite de Soudal și de Esko‑Graphics.
56. În ceea ce privește, în primul rând, momentul de la care începe să curgă termenul pentru introducerea recursului, arătăm că a doua scrisoare a Tribunalului din 11 ianuarie 2022 are un caracter pur confirmativ. Potrivit unei jurisprudențe constante, o decizie este pur confirmativă în raport cu o decizie anterioară dacă nu conține niciun element nou în raport cu un act anterior și nu a fost precedată de o reexaminare a situației destinatarului acestui act anterior(6).
57. Or, scrisoarea din 11 ianuarie 2022 este un răspuns la cererea Soudal și a Esko‑Graphics de confirmare a faptului că ele continuau să participe la procedură în calitate de interveniente, în care Tribunalul se limitează să reitereze concluziile cuprinse în scrisoarea din 6 decembrie 2021. În plus, arătăm că Soudal și Esko‑Graphics subliniază ele însele, în răspuns la întrebările Curții, că „a doua scrisoare a confirmat conținutul celei dintâi”.
58. Scrisoarea din 11 ianuarie 2022 constituie, așadar, doar o decizie confirmativă a scrisorii din 6 decembrie 2021 și, în consecință, nu poate fi considerată momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a unui recurs.
59. În ceea ce privește, în al doilea rând, existența unei erori scuzabile referitoare la termenul de introducere a recursului în temeiul articolului 57 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea statuează în mod constant că, în cadrul normelor privind termenele de introducere a acțiunii, noțiunea de „eroare scuzabilă”, care permite derogarea de la acestea, nu poate viza decât circumstanțe excepționale în care în special instituția în cauză a adoptat un comportament de natură să provoace, prin el însuși sau într‑o măsură determinantă, o confuzie admisibilă în percepția unui justițiabil de bună‑credință și care dă dovadă de întreaga diligență cerută unui operator normal informat(7).
60. În opinia noastră, aceste împrejurări nu sunt întrunite. Este adevărat că decizia Tribunalului cuprinsă în scrisoarea din 6 decembrie 2021, în măsura în care nu respinge în mod explicit calitatea de interveniente a societăților Soudal și Esko‑Graphics, este ambiguă. Totuși, numai această ambiguitate nu poate fi suficientă pentru a crea o confuzie admisibilă în percepția unui justițiabil de bună‑credință și care dă dovadă de întreaga diligență cerută unui operator normal informat.
61. În special, arătăm că Soudal și Esko‑Graphics, ca răspuns la scrisoarea Tribunalului din 6 decembrie 2021, au adresat acestuia o cerere prin care au solicitat corectarea omisiunii care a condus la neadmiterea observațiilor lor și confirmarea calității lor de interveniente.
62. Mai important, subliniem că, prin scrisoarea adresată Tribunalului la 29 decembrie 2021, Soudal și Esko‑Graphics au solicitat Tribunalului să răspundă la cererea lor de confirmare a calității lor de parte interesată în termen de cinci zile, în măsura în care, în cazul unui refuz al Tribunalului, acestea ar fi „constrânse să formuleze un recurs în termenele prevăzute împotriva deciziei implicite de refuz de a li se acorda statutul de interveniente”.
63. Prin urmare, din aceste elemente trebuie să se deducă nu numai că Soudal și Esko‑Graphics au interpretat în mod corect scrisoarea Tribunalului din 6 decembrie 2021 în sensul că le refuză în mod implicit, dar necesar calitatea de parte interesată, ci mai ales că acestea cunoșteau pe deplin termenele aplicabile introducerii unui recurs împotriva unei astfel de decizii, intenția lor inițială fiind aceea de a‑l introduce în termenele stabilite.
64. Faptul că acest recurs a fost introdus în afara termenelor menționate nu rezultă, așadar, dintr‑o eroare scuzabilă cauzată de ambiguitatea deciziei Tribunalului cuprinse în scrisoarea din 6 decembrie 2021, ci numai din comportamentul societăților Soudal și Esko‑Graphics.
65. În aceste condiții, considerăm că recursul în cauza C‑74/22 P trebuie respins ca inadmisibil ca urmare a tardivității sale.
B. Cu privire la fond
66. Subliniem de la bun început că considerațiile referitoare la fond pe care le vom prezenta sunt valabile numai pentru cauzele C‑31/22 P și C‑32/22 P, în măsura în care apreciem că recursul formulat în cauza C‑74/22 P ar trebui considerat inadmisibil. Precizăm totuși că, în ipoteza în care Curtea nu ar împărtăși analiza noastră, considerațiile care urmează ar fi de asemenea aplicabile acestei cauze.
67. În susținerea recursurilor formulate, Atlas Copco Airpower, Atlas Copco, Anheuser‑Busch Inbev și Ampar (denumite în continuare „recurentele”) invocă un motiv unic, împărțit în două aspecte. În cadrul primului aspect al motivului unic, acestea susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin nerespectarea propriei jurisprudențe în temeiul căreia părțile ale căror cereri de intervenție în recurs au fost admise își mențin statutul în procedura desfășurată în urma trimiterii spre rejudecare Tribunalului. În cadrul celui de al doilea aspect al motivului unic, recurentele invocă, în plus, faptul că Tribunalul a încălcat articolul 217 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului. În opinia acestora, din jurisprudența Tribunalului reiese că această dispoziție trebuie interpretată în sensul că expresia „părțile din procedura aflată pe rolul Tribunalului”, care vizează părțile autorizate să prezinte observații după trimiterea spre rejudecare efectuată de Curte, include de asemenea părțile ale căror cereri de intervenție în procedura de recurs au fost admise.
68. Întrucât ambele aspecte ale motivului unic ridică problema continuității statutului de intervenient, le vom examina împreună.
69. Vom începe analiza prin a sublinia că, deși textele aplicabile intervenției nu sunt univoce în ceea ce privește problema continuității calității de intervenient (secțiunea 1), jurisprudența referitoare la intervenție furnizează totuși repere utile în favoarea menținerii calității de intervenient în stadiul trimiterii spre rejudecare (secțiunea 2). Vom arăta că, în opinia noastră, această menținere rezultă și din continuitatea funcțională a procedurilor de recurs și în urma trimiterii spre rejudecare (secțiunea 3). În sfârșit, vom adăuga unele considerații referitoare la corelarea dintre soluția pe care o propunem și practica așa‑numitelor cauze-„pilot” (secțiunea 4).
1. Cu privire la ambiguitatea textelor referitoare la intervenție
70. Problema continuității statutului de intervenient recunoscut în fața Curții în stadiul procedurii desfășurate în urma trimiterii spre rejudecare este legată în mod direct de interpretarea articolului 217 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, care reglementează procedura de trimitere spre rejudecare în urma unei anulări.
71. Această dispoziție autorizează „părțile din procedura aflată pe rolul Tribunalului” să depună observații scrise cu privire la concluziile care trebuie să fie desprinse din decizia Curții de trimitere spre rejudecare(8), în cazul în care procedura scrisă pe fond a fost închisă anterior procedurii de recurs. Deși expresia „părți în fața Tribunalului” vizează de asemenea intervenientele în fața Tribunalului(9), rămâne să se stabilească dacă aceasta include intervenienții admiși de Curte în stadiul recursului.
72. Or, textele care reglementează intervenția nu oferă un răspuns clar la această problemă și, în lipsa unei dispoziții exprese care să prevadă continuitatea intervenției admise în stadiul recursului, se poate ridica problema dacă tăcerea textelor ar trebui interpretată ca o confirmare implicită a încetării acesteia la încheierea procedurii în fața Curții.
73. Această interpretare ar putea fi întărită de faptul că dispozițiile relevante confirmă expressis verbis continuitatea intervenției în situații analoge. Pe de o parte, nu există nicio îndoială, potrivit articolului 217 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, că părțile ale căror cereri de intervenție în procedura pe fond în fața Tribunalului au fost admise sunt autorizate să intervină în procedura desfășurată în urma trimiterii spre rejudecare. Pe de altă parte, articolul 172 din Regulamentul de procedură al Curții prevede că părțile care au intervenit pe fond în fața Tribunalului pot interveni în procedura de recurs, cu condiția să aibă un interes în acest sens. Lipsa unei dispoziții echivalente în situația opusă, care ar confirma fără echivoc continuitatea intervenției admise de Curte în stadiul recursului, ar putea fi interpretată a contrario, în sensul că atestă încetarea acesteia.
74. Totuși, în opinia noastră, o asemenea interpretare este contestabilă. Mai întâi, din articolul 40 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene reiese cu claritate că dreptul de intervenție este condiționat de existența unui interes al intervenientului în soluționarea litigiului. Or, dacă un astfel de interes există în stadiul procedurii de recurs, fapt pe care articolul 172 din Regulamentul de procedură al Curții îl prevede în mod explicit, nimic nu permite să se presupună că acesta încetează la momentul trimiterii spre rejudecare, deși soluția litigiului rămâne, prin definiție, încă nedeterminată(10).
75. În continuare, deși este adevărat că, potrivit dispozițiilor coroborate ale articolului 40 și ale articolului 56 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, intervenienții „privilegiați”, care sunt statele membre și instituțiile Uniunii, pot interveni întotdeauna în procedura de recurs(11), nu se poate deduce a contrario din această dispoziție că părțile neprivilegiate nu pot interveni niciodată, ci numai că această intervenție este condiționată de existența unui interes în soluționarea litigiului.
76. În sfârșit, având în vedere interesul dovedit al intervenientului în soluționarea litigiului, confirmat de Curte în stadiul recursului, imposibilitatea de a prezenta în mod util o nouă cerere de intervenție în procedura desfășurată în urma trimiterii spre rejudecare, sub sancțiunea decăderii(12), poate fi interpretată ca o confirmare implicită a caracterului continuu al intervenției.
77. În aceste condiții, considerăm că textele nu permit, prin ele însele, să se răspundă la problema continuității calității de intervenient în stadiul procedurii de trimitere spre rejudecare. Prin urmare, vom examina în continuare problematica referitoare la durata intervenției, în lumina jurisprudenței, care conține, în opinia noastră, elemente utile pentru soluționarea întrebării adresate Curții.
2. Cu privire la jurisprudența referitoare la durata intervenției
78. La prima vedere, soluțiile adoptate în jurisprudență pot părea contradictorii. Acestea se coordonează totuși în mod coerent în lumina interesului în soluționarea litigiului care stă la baza dreptului de intervenție.
79. Prima dintre aceste soluții decurge din jurisprudența Tribunalului invocată de recurente, potrivit căreia părțile ale căror cereri de intervenție în recurs au fost admise își mențin statutul în procedura desfășurată în urma trimiterii spre rejudecare, ceea ce le permite printre altele să prezinte observații cu privire la concluziile care trebuie să fie desprinse din hotărârea Curții. Spre deosebire de ceea ce afirmă Comisia în observațiile scrise, această soluție nu se întemeiază pe două hotărâri izolate care au consacrat‑o și au confirmat‑o în mod explicit(13), ci poate fi de asemenea dedusă din tratamentul rezervat intervenienților în numeroase cauze trimise Tribunalului spre rejudecare(14). În conformitate cu motivele prezentate de Tribunal în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Spania și alții/Comisia(15), această soluție se întemeiază pe considerații privind buna administrare a justiției, în măsura în care favorizează continuitatea dezbaterilor contencioase ulterior trimiterii spre rejudecare efectuate de Curte.
80. A doua dintre aceste soluții jurisprudențiale permite părților din litigiu să invoce inadmisibilitatea unei intervenții admise într‑un stadiu anterior al procedurii. Admiterea prealabilă a intervenientului în litigiu nu se opune, astfel, efectuării unei noi examinări a admisibilității intervenției sale, fie cu ocazia procedurii pe fond(16), fie în cadrul procedurii de recurs(17). Rezultă că dreptul de intervenție nu este niciodată dobândit în mod definitiv și poate fi repus în discuție în cazul unei schimbări a circumstanțelor care conduce la pierderea interesului în soluționarea litigiului(18).
81. Subliniem că aceste soluții jurisprudențiale nu rezultă în mod expres din textele care reglementează procedura în fața instanțelor Uniunii. În schimb, acestea sunt susținute de logica aflată la baza dreptului de intervenție, a cărui recunoaștere se întemeiază pe existența unui interes direct și actual în soluționarea litigiului(19). Astfel, Tribunalul poate admite în procedura desfășurată în urma trimiterii spre rejudecare intervenienții admiși în recurs tocmai deoarece acest interes rămâne actual, în principiu, până la soluționarea definitivă a litigiului. De asemenea, ca urmare a posibilei pierderi a acestui interes pe parcursul procedurii, cauzată de o eventuală schimbare a circumstanțelor, părțile pot contesta în orice moment al procedurii admisibilitatea unei intervenții admise în prealabil.
82. Reiese, așadar, din textele și din jurisprudența referitoare la intervenție că statutul de intervenient conferă persoanei interesate un drept procedural și garanțiile procedurale aferente, care reflectă interesul său în soluționarea litigiului, și că acest statut poate fi repus în discuție în cazul în care o schimbare ulterioară a circumstanțelor conduce la pierderea interesului în discuție.
83. În ipoteza unei anulări parțiale a deciziei Tribunalului urmate de o trimitere spre rejudecare, reiese, în opinia noastră, că partea admisă în stadiul recursului ar trebui să își mențină, în principiu, calitatea de intervenient, în măsura în care interesul pe care îl are în rezultatul recursului rămâne în mod necesar actual până la soluționarea definitivă a cauzei.
3. Cu privire la continuitatea funcțională a procedurii în cadrul trimiterii spre rejudecare
84. Această menținere a interesului în soluționarea litigiului rezultă, în plus, din continuitatea funcțională dintre procedura de recurs și procedura desfășurată în urma trimiterii spre rejudecare, cea de a doua având rolul de a deduce proceda în conformitate cu concluziile desprinse din cea dintâi.
85. Pe de o parte, articolul 219 din Regulamentul de procedură al Tribunalului indică această continuitate, întrucât rezervă Tribunalului decizia cu privire la cheltuielile de judecată efectuate de intervenient în procedura de recurs, în măsura în care fondul intervenției poate fi apreciat pe deplin numai la momentul soluționării definitive a litigiului.
86. Pe de altă parte, considerăm că o asemenea continuitate rezultă și din posibilitatea Curții de a soluționa cauza pe fond la finalul recursului, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului fiind efectuată doar atunci când cauza nu este în stare de judecată. Prin urmare, o astfel de trimitere depinde în întregime de stadiul examinării cauzei în fața Tribunalului și, în opinia noastră, nu se poate considera că o cauză care face obiectul unei trimiteri spre rejudecare este distinctă de recursul prin care a fost dispusă trimiterea sa spre rejudecare, în condițiile în care procedura este considerată în mod necesar ca fiind unică atunci când este soluționată de Curte.
87. Arătăm în această privință că, dacă menținerea calității de intervenient în stadiul trimiterii spre rejudecare ar fi respinsă, ar rezulta în mod necesar o asimetrie în tratamentul rezervat părților ale căror cereri de intervenție în fața Curții au fost admise, în funcție de stadiul în care se află cauza la finalul procedurii de recurs. În cazul în care Curtea se pronunță pe fond la finalul recursului, părțile admise în recurs ar fi, astfel, autorizate să intervină până la soluționarea definitivă a litigiului. În caz contrar, acestea și‑ar pierde statutul în procedura desfășurată în urma trimiterii spre rejudecare. În opinia noastră, nimic nu justifică o asemenea diferențiere a drepturilor recunoscute intervenienților. Pe de altă parte, în ipoteza unui al doilea recurs în urma unei trimiteri spre rejudecare, această soluție ar putea conduce la două intervenții succesive în fața Curții, excluzând totodată partea interesată de la dezbaterea care ar interveni între timp în fața Tribunalului. Fragmentarea statutului contencios care ar rezulta de aici pare dificil de justificat având în vedere economia generală a dreptului de intervenție, care se întemeiază pe luarea în considerare a interesului intervenientului în soluționarea litigiului și pe continuitatea funcțională dintre procedurile de recurs și apoi în urma trimiterii spre rejudecare.
88. În aceste condiții, considerațiile sistemice, întemeiate pe coerența soluțiilor adoptate de jurisprudență și pe continuitatea care se stabilește între procedura de recurs și trimiterea spre rejudecare subsecventă pledează, în opinia noastră, în favoarea menținerii intervenției după trimiterea spre rejudecare efectuată de Curte, sub rezerva unei eventuale pierderi a interesului de a interveni rezultate dintr‑o schimbare ulterioară a circumstanțelor.
4. Considerații suplimentare referitoare la practica „cauzelor-pilot”
89. Reamintim că practica așa‑numitelor cauze-pilot constă în a asigura judecarea cu prioritate a cauzei în discuție, în timp ce procedurile pendinte în cauzele similare sunt suspendate în așteptarea soluționării acesteia. Prin favorizarea concentrării dezbaterii contencioase, această practică urmărește să asigure un tratament omogen și eficient al unui ansamblu de cauze similare, permițând în același timp economisirea mijloacelor mobilizate de Tribunal.
90. Prin urmare, tratamentul rezervat în speță recurentelor poate fi explicat prin voința Tribunalului de a preveni eventuale întârzieri rezultate din admiterea intervențiilor în stadiul trimiterii spre rejudecare. Considerăm însă că soluția pe care o propunem nu poate afecta statutul prioritar recunoscut în speță cauzei Magnetrol International/Comisia (T‑263/16), care a fost desemnată de Tribunal drept cauză-pilot și în care recurentele solicită să intervină.
91. În special, este dificil să fim de acord cu argumentația Comisiei potrivit căreia admiterea intervențiilor în cauza-pilot în urma trimiterii spre rejudecare ar echivala cu „eludarea” suspendării procedurii în cauzele T‑278/16 și T‑370/16, inițiate prin acțiunile formulate de recurente. Admisibilitatea unei intervenții se apreciază independent de soarta rezervată persoanei interesate în calitate de parte principală într‑un alt litigiu, cu excepția cazului în care rezultatul litigiului respectiv influențează interesul acesteia de a interveni. În special, potrivit unei jurisprudențe constante, decăderea din drepturi a reclamantului, care îl împiedică să atace decizia al cărei destinatar este prin intermediul unei acțiuni directe, nu se opune intervenției sale în cadrul unei proceduri inițiate de un alt destinatar al aceleiași decizii(20). Cererea de intervenție admisă în aceste condiții nu este considerată o tentativă de eludare a termenului contencios, deoarece admisibilitatea intervenției se apreciază în considerarea exclusivă a interesului solicitantului în soluționarea litigiului.
92. Având în vedere observațiile care precedă, preocuparea de a asigura o soluționare eficientă a cauzei-pilot(21) nu pare să justifice, în opinia noastră, privarea de statutul de intervenient, a cărui recunoaștere conferă persoanei interesate dreptul de a participa la litigiu și garanțiile care decurg din acesta.
93. Într‑o situație precum cea din speță, în care intervenientele figurează printre destinatarii deciziei contestate în cauza-pilot, considerăm, în plus, oportună concentrarea dezbaterii contencioase prin admiterea intervenției părților care invocă un interes direct în soluționarea litigiului, aceasta fiind decisivă pentru soluționarea cauzelor suspendate.
VI. Concluzie
94. În lumina observațiilor care precedă, propunem Curții:
– respingerea recursului în cauza C‑74/22 P ca inadmisibil;
– anularea deciziei Tribunalului Uniunii Europene cuprinse în scrisoarea din 6 decembrie 2021 în cauzele C‑31/22 P și C‑32/22 P.
1 Limba originală: franceza.
2 Articolul 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului și articolul 151 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.
3 Articolul 142 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.
4 Ordonanța din 28 iunie 2011, Verein Deutsche Sprache/Consiliul (C‑93/11, nepublicată, EU:C:2011:429, punctele 20 și 21).
5 Hotărârea din 29 iulie 2019, Bayerische Motoren Werke și Freistaat Sachsen/Comisia (C‑654/17 P, EU:C:2019:634, punctele 27 și 28).
6 Hotărârea din 14 aprilie 1970, Nebe/Comisia (24/69, EU:C:1970:22, punctul 145), și Hotărârea din 10 decembrie 1980, Grasselli/Comisia (23/80, EU:C:1980:284), precum și Ordonanța din 7 decembrie 2004, Internationaler Hilfsfonds/Comisia (C‑521/03 P, nepublicată, EU:C:2004:778, punctul 41).
7 Hotărârea din 15 decembrie 1994, Bayer/Comisia (C‑195/91 P, EU:C:1994:412, punctul 26), și Ordonanța din 14 ianuarie 2010, SGAE/Comisia (C‑112/09 P, EU:C:2010:16, punctul 20).
8 O dispoziție similară se aplică în cazul unei trimiteri spre rejudecare în urma unei reexaminări [articolul 222 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului].
9 Articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului
10 În conformitate cu articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza este trimisă Tribunalului la încheierea procedurii de recurs în cazul în care Curtea nu soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, acesta din urmă nefiind în stare de judecată.
11 A se vedea Muguet‑Poullenec, G., și Domenicucci, D. P., „L’intervention devant le Tribunal après l’entrée en vigueur du nouveau règlement de procédure: entre droit d’ingérence et urgence judiciaire”, Revue Lamy de la concurrence, nr. 45, 2015.
12 Articolul 143 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului. A se vedea de asemenea punctul 39 din prezentele concluzii.
13 A se vedea Hotărârea din 23 martie 1993, Gill/Comisia (T‑43/89 RV, EU:T:1993:24), și Hotărârea din 23 septembrie 2020, Spania și alții/Comisia (T‑515/13 RENV și T‑719/13 RENV, EU:T:2020:434).
14 A se vedea în special Hotărârea din 24 septembrie 2019, Xinyi PV Products (Anhui) Holdings/Comisia (T‑586/14 RENV, EU:T:2019:668), Hotărârea din 14 decembrie 2018, Hamas/Consiliul (T‑400/10 RENV, EU:T:2018:966), Hotărârea din 21 noiembrie 2018, Stichting Greenpeace Nederland și PAN Europe/Comisia (T‑545/11 RENV, EU:T:2018:817), Hotărârea din 25 ianuarie 2017, Rusal Armenal/Consiliul (T‑512/09 RENV, EU:T:2017:26), Hotărârea din 15 decembrie 2016, DEI/Comisia (T‑169/08 RENV, EU:T:2016:733), Hotărârea din 2 iulie 2015, Franța și Orange/Comisia (T‑425/04 RENV și T‑444/04 RENV, EU:T:2015:450), precum și Hotărârea din 14 aprilie 2015, Ayadi/Comisia (T‑527/09 RENV, nepublicată, EU:T:2015:205).
15 Hotărârea din 23 septembrie 2020 (T‑515/13 RENV și T‑719/13 RENV, EU:T:2020:434, punctul 65).
16 A se vedea Hotărârea din 16 decembrie 1999, Acciaierie di Bolzano/Comisia (T‑158/96, EU:T:1999:335, punctul 33), Hotărârea din 10 februarie 2000, Nederlandse Antillen/Comisia (T‑32/98 și T‑41/98, EU:T:2000:36, punctul 30), Hotărârea din 9 septembrie 2009, Diputación Foral de Álava și alții/Comisia (T‑30/01-T‑32/01 și T‑86/02-T‑88/02, EU:T:2009:314, punctul 95), precum și Hotărârea din 12 aprilie 2019, Deutsche Lufthansa/Comisia (T‑492/15, EU:T:2019:252, punctul 98).
17 A se vedea în special Hotărârea din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia (C‑199/92 P, EU:C:1999:358, punctul 52), și Concluziile avocatului general Cosmas prezentate în această cauză (EU:C:1997:358, punctele 10-17).
18 Cu titlu ilustrativ, o societate‑mamă care intervine într‑un litigiu referitor la ajutorul de stat acordat uneia dintre filialele sale și‑ar putea pierde calitatea de intervenient în urma cesiunii întreprinderii care a beneficiat de ajutorul în litigiu.
19 A se vedea în special Hotărârea din 13 septembrie 2010, Grecia și alții/Comisia (T‑415/05, T‑416/05 și T‑423/05, EU:T:2010:386, punctele 64 și 65).
20 Cu titlu exemplificativ, a se vedea Ordonanța Tribunalului din 17 februarie 2010, Fresh Del Monte Produce/Comisia (T‑587/08, EU:T:2010:42), punctele 30-32.
21 În Ordonanța președintelui Curții din 10 septembrie 2019, Consiliul/K. Chrysostomides & Co. și alții (C‑597/18 P, nepublicată, EU:C:2019:743), Curtea evocă în acest context riscul pe care îl prezintă intervențiile pentru soluționarea cauzelor-pilot. Observațiile efectuate în această privință la punctul 19 din ordonanța menționată nu ni se par însă decisive. Ordonanța în discuție a fost pronunțată într‑un context factual sensibil diferit de cel al cauzelor examinate în speță, cu ocazia unui litigiu în despăgubire, respingerea cererilor de intervenție fiind dictată de lipsa unui interes direct al reclamantelor în soluționarea litigiului (a se vedea punctele 14-17 din ordonanța menționată). Eventualul impact al intervențiilor asupra soluționării cauzei-pilot a fost avut în vedere de Curte numai cu titlu accesoriu.