C-432/0562005J04320013.000223011233030CJHOTĂRÂREA DIN 13.3.2007 — CAUZA C-432/05UNIBET<TI><P><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Marea Cameră)</P><P><DATE ISO="20070313">13 martie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR"><P>Limba de procedură: suedeza.</P></NOTE></P></TI>

În cauza C-432/05,

având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Högsta domstolen (Suedia), prin decizia din 24 noiembrie 2005, primită de Curte la 5 decembrie 2005, în procedura

Unibet (London) Ltd,

Unibet (International) Ltd

împotriva

Justitiekanslern,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, preşedinte, domnii C. W. A. Timmermans, A. Rosas, K. Lenaerts (raportor), R. Schintgen, P. Kūris şi E. Juhász, preşedinţi de cameră, domnii J. Makarczyk, G. Arestis, U. Lõhmus, E. Levits, A. Ó Caoimh şi L. Bay Larsen, judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: domnul J. Swedenborg, administrator,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 3 octombrie 2006,

luând în considerare observaţiile prezentate:

pentru Unibet (London) Ltd şi Unibet (International) Ltd, de H. Bergman şi O. Wiklund, advokater;

pentru guvernul suedez, de doamna K. Wistrand, în calitate de agent;

pentru guvernul belgian, de doamna A. Hubert, asistată de S. Verhuist şi P. Vlaemminck, advocaten;

pentru guvernul ceh, de domnul T. Boček, în calitate de agent;

pentru guvernul german, de domnii M. Lumma şi A. Dittrich, în calitate de agenţi;

pentru guvernul grec, de doamna A. Samoni-Rantou şi domnul K. Boskovits, în calitate de agenţi;

pentru guvernul italian, de domnul I. M. Braguglia, în calitate de agent, asistat de domnul F. Sclafani, avvocato dello Stato;

pentru guvernul olandez, de doamnele H. G. Sevenster şi C. ten Dam, în calitate de agenţi;

pentru guvernul austriac, de domnul H. Dossi, în calitate de agent;

pentru guvernul portughez, de domnii L. Fernandes şi J. de Oliveira, în calitate de agenţi;

pentru guvernul finlandez, de doamna E. Bygglin, în calitate de agent;

pentru guvernul Regatului Unit, de doamna C. White şi ulterior de doamna Z. Bryanston-Cross, în calitate de agenţi, asistate de domnul T. Ward, barrister;

pentru Comisia Comunităţilor Europene, de domnii E. Traversa şi K. Simonsson, în calitate de agenţi,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 30 noiembrie 2006,

pronunţă prezenta

<TI><P>Hotărâre</P></TI>1Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea principiului protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul comunitar.2Cererea a fost formulată în cadrul unui litigiu între Unibet (London) Ltd şi Unibet (International) Ltd (ambele denumite în continuare Unibet), pe de o parte, şi Justitiekanslern, pe de altă parte, în legătură cu aplicarea legii suedeze privind loteria şi jocurile de noroc (lotterilagen, SFS 1994, nr. 1000, denumită în continuare legea loteriei).<TI><P>Cadrul juridic naţional</P></TI><TI><P>Normele de procedură</P></TI>3Din decizia de trimitere rezultă că articolul 14 din capitolul 11 al Constituţiei suedeze (regeringsformen) reglementează controlul de conformitate a actelor cu putere de lege din dreptul intern cu normele de rang superior. În temeiul acestui articol, dacă o instanţă constată că o prevedere internă nu este conformă cu o normă constituţională sau cu o altă normă de rang superior, respectiva prevedere nu va mai fi aplicată. Cu toate acestea, dacă respectiva prevedere emană de la Parlament sau de la guvernul suedez, ea nu va mai fi aplicată numai dacă are un vădit caracter neconform. Această ultimă condiţie nu este cerută totuşi atunci când se ridică problema conformităţii cu o normă de drept comunitar.4Potrivit instanţei de trimitere, dreptul suedez nu prevede o acţiune de sine stătătoare având ca obiect, în principal, declararea neconformităţii unui act adoptat de Parlament sau de guvern cu o normă de rang superior, un astfel de control putând fi efectuat numai pe cale incidentală în cauzele aflate pe rolul instanţelor de drept comun sau al instanţelor administrative.5În temeiul articolului 1 din capitolul 13 din Codul de procedură judiciară suedez (rättegångsbalken, denumit în continuare Codul de procedură judiciară), care reglementează procedura în faţa instanţelor de drept comun, se poate formula o acţiune în despăgubiri pentru obţinerea de daune interese. O asemenea acţiune poate avea ca rezultat o sentinţă executorie prin care pârâtul este obligat să îi plătească reclamantului daune interese.6Potrivit articolului 2 primul paragraf din acelaşi capitol al Codului de procedură judiciară, o acţiune în constatarea existenţei unui raport juridic între pârât şi reclamant poate fi formulată atunci când dintr-un astfel de raport rezultă un prejudiciu pentru reclamant. Potrivit celui de al doilea paragraf din acelaşi articol, cererea este examinată dacă priveşte existenţa respectivului raport. O astfel de acţiune are ca rezultat numai o sentinţă declaratorie prin care se constată, dacă este cazul, existenţa unui raport juridic între părţi, de exemplu obligaţia de a plăti reclamantului daune interese.7În acest context, instanţa sesizată poate fi pusă în situaţia de a verifica, pe cale incidentală, conformitatea cu o normă de rang superior a unei dispoziţii legislative aplicabile în cauză, care, dacă este cazul, nu va mai fi aplicată.8Încuviinţarea măsurilor provizorii în cauzele civile este reglementată în capitolul 15 al Codului de procedură judiciară. Articolul 3 din acest capitol prevede posibilitatea de a dispune măsuri provizorii în favoarea reclamantului în vederea conservării drepturilor acestuia din urmă. În temeiul acestei prevederi, în cazul în care reclamantul dovedeşte temeinicia pretenţiilor sale faţă de un terţ, dacă acestea fac obiectul sau pot face obiectul unei acţiuni şi dacă terţul le poate aduce atingere prin acţiunea sau inacţiunea sa, instanţa competentă poate lua măsuri, impunând respectivului terţ obligaţii de a face sau de a nu face, însoţite, după caz, de sancţiuni pecuniare.9Articolul 7 din acelaşi capitol 15 obligă reclamantul în favoarea căruia au fost dispuse măsurile provizorii, mai ales în aplicarea articolului 3 din respectivul capitol, să introducă o acţiune de fond în faţa instanţei competente, în termen de o lună de la dispunerea măsurilor provizorii, astfel că, potrivit instanţei de trimitere, acestea pot să asigure numai o protecţie provizorie a drepturilor pe care reclamantul le invocă, protecţie ce garantează respectarea acelor drepturi până la pronunţarea hotărârii asupra fondului.<TI><P>Legea loteriei</P></TI>10În temeiul legii loteriei, activităţile de loterie deschise publicului şi, în sens mai larg, toate jocurile de noroc care dau posibilitatea obţinerii de câştiguri în funcţie de hazard, precum pariurile, loto, jocurile mecanice şi ruleta, sunt supuse obligaţiei de a obţine o autorizaţie administrativă eliberată de autorităţile competente la nivel local sau naţional.11Decizia de respingere a cererii de autorizare pentru organizarea acestor activităţi poate fi contestată în faţa instanţelor administrative de prim grad sau, dacă respectiva decizie emană de la guvern, în faţa Regeringsrätten (instanţă administrativă de ultim grad). În acest context, respectivele instanţe pot fi puse în situaţia de a verifica, pe cale incidentală, conformitatea unei prevederi legislative aplicabile în cauză cu dreptul comunitar, prevedere care, dacă este cazul, nu va mai fi aplicată.12Articolul 38 din legea loteriei interzice să se promoveze, cu titlu profesional sau în orice alt mod, în scopul obţinerii de profit, participarea la loterii neautorizate organizate în Suedia sau la loterii organizate în afara Suediei.13În temeiul articolului 52 din respectiva lege, această interdicţie poate determina emiterea unor somaţii a căror încălcare poate fi sancţionată cu amendă administrativă. Măsurile administrative luate în acest temei de către autorităţile competente pot fi contestate în faţa instanţelor administrative, care pot dispune ca executarea acestora să fie suspendată şi care pot fi puse în situaţia de a verifica, pe cale incidentală, conformitatea unei prevederi legislative aplicabile în cauză cu dreptul comunitar, iar dacă este cazul, aceasta nu va mai fi aplicată.14Interdicţia de promovare prevăzută la articolul 38 din legea loteriei poate face obiectul unei cereri de derogare adresate guvernului sau autorităţii desemnate în acest scop. Decizia de respingere a unei astfel de cereri poate face, în temeiul legii suedeze privind controlul judecătoresc al anumitor decizii administrative (lagen on rättsprövning av vissa förvaltningsbeslut, SFS 1988, nr. 205), obiectul unei acţiuni în faţa Regeringsrätten, care poate fi pus în situaţia de a verifica, pe cale incidentală, conformitatea unei prevederi legislative aplicabile în cauză cu dreptul comunitar, iar dacă este cazul, aceasta nu va mai fi aplicată.15În conformitate cu articolul 54 din legea loteriei, promovarea participării la o loterie organizată în străinătate se sancţionează cu amendă penală şi cu o pedeapsă de şase luni închisoare dacă această promovare se adresează în mod expres persoanelor care au reşedinţa în Suedia.16În cadrul urmăririi penale desfăşurate în acest temei de autorităţile competente, tingsrätt (instanţă de drept comun de prim grad) poate fi pusă în situaţia de a verifica, pe cale incidentală, conformitatea unei prevederi legislative aplicabile în cauză cu dreptul comunitar, iar dacă este cazul, aceasta nu va mai fi aplicată.<TI><P>Litigiul din acţiunea principală şi întrebările preliminare</P></TI>17Rezultă din înscrisurile dosarului că, în cursul lunii noiembrie 2003, Unibet a achiziţionat spaţii publicitare în mai multe mijloace de informare în masă suedeze pentru a promova serviciile sale de pariuri prin internet. în aplicarea legii loteriei, statul suedez a luat diverse măsuri, precum somaţii şi iniţierea unor proceduri penale, împotriva acelor mijloace de informare în masă care au acceptat să pună la dispoziţia Unibet spaţii publicitare.18Fără să fi făcut ea însăşi obiectul unor măsuri administrative sau al unei urmăriri penale, la 1 decembrie 2003, Unibet a chemat în judecată statul suedez în faţa tingsrätt, solicitând în primul rând să se constate existenţa dreptului său, care rezultă din articolul 49 CE, de a promova serviciile sale de jocuri de noroc şi pariuri în Suedia, în pofida interdicţiei prevăzute la articolul 38 din legea loteriei (cerere denumită în continuare cerere declaratorie), în al doilea rând, să obţină repararea prejudiciilor suferite din cauza acestei interdicţii de promovare (cerere denumită în continuare cerere în despăgubiri) şi, în al treilea rând, să se declare că respectiva interdicţie, precum şi măsurile şi sancţiunile referitoare la aceasta nu sunt aplicabile în ceea ce o priveşte (cerere denumită în continuare prima cerere de încuviinţare a unor măsuri provizorii).19Cererea declaratorie a fost respinsă prin hotărârea din 2 iulie 2004 a tingsrätt Acesta a considerat că argumentele invocate în susţinerea cererii nu se întemeiau pe existenţa unui raport juridic concret între Unibet şi statul suedez şi că respectiva cerere ar fi presupus efectuarea unui control abstract al unei norme, o astfel de acţiune fiind inadmisibilă în dreptul suedez. Tingsrätt nu s-a pronunţat asupra cererii în despăgubiri şi asupra primei cereri de încuviinţare a unor măsuri provizorii.20Prin decizia din 8 octombrie 2004, în cadrul apelului formulat de Unibet, hovrätt (curte de apel) a respins cererea declaratorie şi prima cerere de încuviinţare a unor măsuri provizorii. Această din urmă instanţă a considerat că cererea declaratorie reprezintă o acţiune în constatare inadmisibilă în dreptul suedez şi că din jurisprudenţa Curţii de Justiţie nu rezultă că principiul protecţiei jurisdicţionale impune să fie instituită posibilitatea de a exercita un control abstract al unei norme în cazul în care o astfel de acţiune nu este prevăzută de dreptul intern. Această instanţă s-a pronunţat, de altfel, în sensul că problema conformităţii interdicţiei de promovare, prevăzută în articolul 38 din legea loteriei, cu dreptul comunitar ar putea fi analizată cu prilejul examinării cererii în despăgubiri de către tingsrätt.21Totodată, hovrätt a considerat că dacă Unibet ar exercita drepturile pe care le invocă şi ar promova serviciile sale în Suedia, conformitatea respectivei interdicţii cu dreptul comunitar ar putea fi analizată de instanţa sesizată în contextul unei acţiuni formulate împotriva unor măsuri administrative sau al unei proceduri penale.22Ca urmare, hovrätt a hotărât că cererea declaratorie formulată de Unibet nu poate fi considerată admisibilă în temeiul dreptului comunitar şi că prima cerere de încuviinţare a unor măsuri provizorii a rămas fără obiect.23În cadrul primului recurs în faţa Högsta domstolen (Curtea Supremă) împotriva deciziei hovrätt din 8 octombrie 2004, Unibet a susţinut admisibilitatea cererii sale declaratorii şi a primei sale cereri de încuviinţare a unor măsuri provizorii atât în temeiul dreptului suedez, cât şi în temeiul dreptului comunitar.24La puţin timp după pronunţarea deciziei din 8 octombrie 2004 a hovrätt de respingere a cererii sale declaratorii şi a primei cereri de încuviinţare a unor măsuri provizorii, Unibet a sesizat tingsrätt cu o nouă cerere de încuviinţare a unor măsuri provizorii, prin care solicita, în pofida interdicţiei de promovare prevăzută în articolul 38 din legea loteriei, să primească imediat autorizarea de a-şi promova serviciile până la finalizarea procedurii de fond privind cererea sa de despăgubiri şi să fie redus prejudiciul care rezultă din această interdicţie (cerere denumită în continuare a doua cerere de încuviinţare a unor măsuri provizorii). Unibet a invocat faptul că această cerere este în legătură directă cu încălcarea drepturilor pe care le are potrivit dreptului comunitar, dar şi cu cererea sa în despăgubiri, deoarece urmăreşte încetarea producerii prejudiciului care rezultă dintr-o astfel de încălcare.25Prin sentinţa din 12 noiembrie 2004, tingsrätt a respins această cerere, considerând că din examinarea cauzei nu a rezultat că articolul 38 din legea loteriei nu este conform cu dreptul comunitar şi că Unibet nu a dovedit nici existenţa unei îndoieli serioase în privinţa conformităţii interdicţiei instituite prin această prevedere cu dreptul comunitar. Apelul formulat de Unibet împotriva acestei sentinţe a fost de asemenea respins prin decizia pronunţată de hovrätt la 26 ianuarie 2005.26În cadrul celui de al doilea recurs în faţa Högsta domstolen, Unibet a solicitat anularea deciziei pronunţate de hovrätt şi încuviinţarea măsurilor provizorii potrivit cererii sale formulate în primă instanţă.27În ceea ce priveşte primul recurs, instanţa de trimitere subliniază că, în conformitate cu dreptul suedez, o acţiune de sine stătătoare nu poate fi exercitată pentru a obţine constatarea, pe cale principală, a neconformităţii unei prevederi interne cu o normă de rang superior. Instanţa de trimitere se întreabă, în acest context, care sunt exigenţele comunitare referitoare la principiul protecţiei jurisdicţionale, menţionând că Unibet ar putea obţine examinarea conformităţii legii loteriei cu dreptul comunitar dacă societatea ar încălca prevederile acestei legi şi ar fi urmărită penal sau în cadrul unei acţiuni în despăgubiri ori cu ocazia controlului judecătoresc al deciziilor administrative care ar fi respins, eventual, o cerere de autorizare sau de derogare introdusă în aplicarea respectivei legi.28Potrivit instanţei de trimitere, prima cerere de încuviinţare a unor măsuri provizorii introdusă în faţa judecătorului de fond ridică în cadrul acestui recurs întrebări similare, deoarece, în dreptul suedez, o astfel de cerere nu este admisibilă dacă cererea principală însăşi este inadmisibilă.29Referitor la cel de al doilea recurs privind cea de a doua cerere de încuviinţare a unor măsuri provizorii, instanţa de trimitere apreciază că se ridică întrebări de drept comunitar, de vreme ce Unibet susţine că acea cerere este în strânsă legătură cu drepturi pe care ea le are în temeiul dreptului comunitar. Aceste întrebări privesc, în esenţă, criteriile care trebuie aplicate pentru încuviinţarea unor astfel de măsuri în cadrul acţiunii principale.30În aceste condiţii, apreciind că soluţia în acţiunea principală necesită o interpretare a dreptului comunitar, Högsta domstolen a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:

1)Cerinţa dreptului comunitar potrivit căreia normele interne de procedură trebuie să asigure particularilor o protecţie efectivă a drepturilor pe care aceştia le au în temeiul dreptului comunitar trebuie interpretată în sensul că o acţiune având ca obiect constatarea faptului că anumite prevederi naţionale de drept material încalcă articolul 49 CE este admisibilă în cazul în care conformitatea acestor prevederi cu respectivul articol nu poate fi analizată altfel decât pe cale incidentală, de exemplu în cadrul unei acţiuni în daune interese, al unei acţiuni privind încălcarea unei prevederi interne de drept material sau al controlului judecătoresc?2)Această cerinţă de protecţie juridică efectivă care decurge din dreptul comunitar presupune faptul că ordinea juridică internă trebuie să asigure o protecţie provizorie prin intermediul căreia normele interne care împiedică exercitarea unui drept pe care un particular pretinde că îl are în temeiul dreptului comunitar trebuie să poată fi înlăturate de la aplicarea lor în privinţa particularului pentru ca acesta din urmă să îşi poată exercita dreptul până la momentul când chestiunea existenţei dreptului respectiv va fi soluţionată în mod definitiv de către o instanţă naţională?3)În cazul unui răspuns afirmativ la cea de a doua întrebare:

Dreptul comunitar impune ca, în situaţiile în care există o îndoială cu privire la conformitatea prevederilor interne cu dreptul comunitar, o instanţă naţională, atunci când examinează o cerere de protecţie provizorie a drepturilor care decurg din dreptul comunitar, să aplice prevederile interne referitoare la condiţiile unei astfel de protecţii sau respectiva instanţă trebuie să aplice criteriile comunitare?

4)În cazul în care răspunsul la cea de a treia întrebare este că trebuie aplicate criteriile care decurg din dreptul comunitar, care sunt aceste criterii?

<TI><P>Cu privire la întrebările preliminare</P></TI><TI><P>Aprecieri prealabile</P></TI>31Trebuie îndepărtată argumentaţia guvernului belgian potrivit căreia prezenta cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare ar fi inadmisibilă pentru motivul că nu există un litigiu real în faţa instanţei de trimitere.32Într-adevăr, aşa cum a arătat avocatul general la punctul 23 din concluziile sale, există un litigiu care este pendinte în faţa instanţei de trimitere, în sensul că Unibet a sesizat instanţele suedeze pentru ca acestea să declare că articolul 38 din legea loteriei nu este conform cu articolul 49 CE, cu scopul de a primi autorizarea de a-şi promova serviciile în Suedia şi de a obţine repararea prejudiciului pe care 1-a suferit din cauza interdicţiei prevăzute de articolul 38.33Or, problema admisibilităţii acţiunii Unibet în faţa instanţelor suedeze, care face obiectul primei întrebări adresate de instanţa de trimitere, este fără relevanţă pentru aprecierea admisibilităţii cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare.34Prin urmare, prezenta cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare este admisibilă.35În consecinţă, trebuie să se răspundă întrebărilor adresate de instanţa de trimitere în lumina precizărilor pe care aceasta din urmă le-a furnizat cu privire la cadrul juridic suedez, aşa cum a fost expus la punctele 3-16 din prezenta hotărâre.<TI><P>Cu privire la prima întrebare</P></TI>36Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă principiul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul comunitar trebuie interpretat în sensul că impune ca în ordinea juridică a unui stat membru să existe o acţiune de sine stătătoare care să urmărească, pe cale principală, examinarea conformităţii prevederilor interne cu articolul 49 CE, în situaţia în care alte căi procesuale permit să se aprecieze această conformitate pe cale incidentală.37Mai întâi, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudente constante, principiul protecţiei jurisdicţionale efective constituie un principiu general al dreptului comunitar, care decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, care a fost consacrat în articolele 6 şi 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (hotărârea din 15 mai 1986, Johnston, 222/84, Rec., p. 1651, punctele 18 şi 19, hotărârea din 15 octombrie 1987, Heylens şi alţii, 222/86, Rec., p. 4097, punctul 14, hotărârea din 27 noiembrie 2001, Comisia/Austria, C-424/99, Rec., p. I-9285, punctul 45, hotărârea din 25 iulie 2002, Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul, C-50/00 P, Rec., p. I-6677, punctul 39, şi hotărârea din 19 iunie 2003, Eribrand, C-467/01, Rec., p. I-6471, punctul 61) şi care a fost reafirmat şi în articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO C 364, p. 1).38Sub acest aspect, în aplicarea principiului cooperării prevăzut la articolul 10 CE, instanţele din statele membre sunt cele care trebuie să asigure protecţia jurisdicţională a drepturilor pe care justiţiabilii le au în temeiul dreptului comunitar (a se vedea în acest sens hotărârea din 16 decembrie 1976, Rewe, 33/76, Rec., p. 1989, punctul 5, şi hotărârea Comet, 45/76, Rec., p. 2043, punctul 12, hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, Rec., p. 629, punctele 21 şi 22, hotărârea din 19 iunie 1990, Factortame şi alţii, C-213/89, Rec., p. I-2433, punctul 19, precum şi hotărârea din 14 decembrie 1995, Peterbroeck, C-312/93, Rec., p. I-4599, punctul 12).39Trebuie amintit de asemenea că, în lipsa unei reglementări comunitare în materie, îi revine ordinii juridice din fiecare stat membru atribuţia de a desemna instanţele competente şi de a stabili modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor pe care justiţiabilii le au în temeiul dreptului comunitar (a se vedea în special hotărârile citate anterior Rewe, punctul 5, Cornet, punctul 13, Peterbroeck, punctul 12, hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage şi Crehan, C-453/99, Rec., p. I-6297, punctul 29, precum şi hotărârea din 11 septembrie 2003, Safalero, C-13/01, Rec., p. I-8679, punctul 49)/40Într-adevăr, dacă Tratatul CE a instituit un anumit număr de acţiuni directe care pot fi exercitate, dacă este cazul, de persoane private în faţa instanţei comunitare, tratatul nu a intenţionat să creeze în faţa instanţelor naţionale alte căi procesuale pentru apărarea dreptului comunitar decât cele care sunt stabilite în dreptul intern (hotărârea din 7 iulie 1981, Rewe, 158/80, Rec., p. 1805, punctul 44).41Situaţia ar fi fost diferită numai dacă rezulta din structura ordinii juridice naţionale respective că nu există nicio cale de atac care să permită, chiar şi pe cale incidentală, asigurarea respectării drepturilor pe care justiţiabilii le au în temeiul dreptului comunitar (a se vedea în acest sens hotărârea din 16 decembrie 1976, Rewe, citată anterior, punctul 5, precum şi hotărârile citate anterior Cornet, punctul 16, şi Factortame şi alţii, punctele 19-23).42Astfel, chiar dacă dreptul intern este, în principiu, cel care stabileşte calitatea procesuală şi interesul justiţiabilului de a exercita o acţiune, dreptul comunitar impune totuşi ca legislaţia naţională să nu aducă atingere dreptului la o protecţie jurisdicţională efectivă (a se vedea în special hotărârea din 11 iulie 1991, Verholen şi alţii, cauzele C-87/90-C-89/90, Rec., p. I-3757, punctul 24, şi hotărârea Safalero, citată anterior, punctul 50). Într-adevăr, statele membre sunt cele care trebuie să prevadă un sistem de căi de atac şi de proceduri care să permită asigurarea respectării acestui drept (hotărârea Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul, citată anterior, punctul 41).43Sub acest aspect, modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor care urmăresc să asigure apărarea drepturilor pe care justiţiabilii le au în temeiul dreptului comunitar nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile acţiunilor similare din dreptul intern (principiul echivalenţei) şi nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivităţii) (a se vedea în special hotărârea din 16 decembrie 1976, Rewe, citată anterior, punctul 5, şi hotărârile citate anterior Cornet, punctele 13-16, Peterbroeck, punctul 12, Courage şi Crehan, punctul 29, Eribrand, punctul 62, şi Safalero, punctul 49).44De altfel, instanţele naţionale sunt cele care trebuie să interpreteze modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor cu care sunt sesizate, precum condiţia existenţei unui raport de drept concret între reclamant şi stat, în cea mai mare măsură posibilă astfel încât aceste reguli să primească o aplicare ce va contribui la îndeplinirea obiectivului, amintit la punctul 37 din prezenta hotărâre, de a garanta o protecţie jurisdicţională efectivă a drepturilor pe care justiţiabilii le au în temeiul dreptului comunitar.45Trebuie să se răspundă la prima întrebare adresată de instanţa de trimitere în lumina acestor considerente.46Potrivit instanţei de trimitere, dreptul suedez nu prevede posibilitatea de a exercita o acţiune de sine stătătoare prin care să se urmărească, pe cale principală, contestarea conformităţii prevederilor interne cu normele de rang superior.47În această privinţă, trebuie amintit că, astfel cum rezultă din jurisprudenţa menţionată la punctul 40 din prezenta hotărâre şi cum au arătat toate guvernele care au prezentat observaţii în faţa Curţii, precum şi Comisia Comunităţilor Europene, principiul protecţiei jurisdicţionale efective nu impune, prin el însuşi, existenţa unei acţiuni de sine stătătoare prin care să se urmărească, pe cale principală, contestarea conformităţii prevederilor interne cu normele comunitare, în măsura în care respectarea principiilor echivalenţei şi efectivităţii este asigurată în cadrul sistemului de acţiuni interne.48Or, în primul rând, rezultă din decizia de trimitere că dreptul suedez nu prevede posibilitatea de a exercita o astfel de acţiune de sine stătătoare, fie că norma de rang superior a cărei respectare se impune a fi asigurată este internă, fie că este comunitară.49În privinţa acestor două categorii de norme, dreptul suedez lasă totuşi justiţiabililor posibilitatea de a obţine examinarea pe cale incidentală a acestei probleme de conformitate, în cadrul acţiunilor introduse la instanţele de drept comun sau la instanţele administrative.50Rezultă de asemenea din decizia de trimitere că instanţa care are obligaţia să tranşeze această chestiune este ţinută să nu mai aplice prevederea contestată dacă apreciază că aceasta nu este conformă unei norme de rang superior, fie că este vorba de o normă internă sau de o normă comunitară.51În cadrul acestei examinări, numai în cazul în care o prevedere ce emană de la parlamentul sau de la guvernul suedez este vădit neconformă cu o normă de rang superior, o astfel de prevedere nu se va mai aplica. În schimb, aşa cum s-a menţionat la punctul 3 din prezenta hotărâre, această condiţie nu este cerută în cazul în care norma de rang superior în cauză este o normă comunitară.52Ca urmare, astfel cum au arătat toate guvernele care au prezentat observaţii în faţa Curţii, precum şi Comisia, trebuie constatat că modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor instituite de dreptul suedez pentru a asigura apărarea drepturilor pe care justiţiabilii le au în temeiul dreptului comunitar nu sunt mai puţin favorabile decât cele aplicabile acţiunilor ce vizează apărarea drepturilor justiţiabililor întemeiate pe prevederi interne.53În al doilea rând, trebuie verificat dacă acele căi procesuale incidente prevăzute de dreptul suedez pentru a contesta conformitatea unei prevederi interne cu dreptul comunitar au ca efect să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară.54Sub acest aspect, fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului comunitar trebuie analizat ţinând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul ei, de modul în care se derulează şi de particularităţile acesteia în faţa diverselor instanţe naţionale (hotărârea Peterbroeck, citată anterior, punctul 14).55Or, din decizia de trimitere rezultă că dreptul suedez nu exclude posibilitatea ca un justiţiabil, precum Unibet, să conteste conformitatea unei legi interne, precum legea loteriei, cu dreptul comunitar, ci, dimpotrivă, că există diverse căi procesuale incidente în acest scop.56Astfel, pe de o parte, instanţa de trimitere menţionează că Unibet are posibilitatea de a obţine examinarea conformităţii legii loteriei cu dreptul comunitar în cadrul unei cereri de despăgubiri în faţa instanţelor de drept comun.57De altfel, din decizia de trimitere rezultă că Unibet a introdus o astfel de cerere şi că aceasta a fost apreciată ca fiind admisibilă.58În consecinţă, în măsura în care examinarea conformităţii legii loteriei cu dreptul comunitar va interveni în cadrul analizării cererii de despăgubiri, respectiva cerere reprezintă o cale procesuală care permite să i se asigure societăţii Unibet protecţia efectivă a drepturilor care îi sunt conferite de dreptul comunitar.59Sub acest aspect, instanţa de trimitere este cea care trebuie să asigure că examinarea conformităţii respectivei legi cu dreptul comunitar se va realiza independent de aprecierea pe fond a condiţiilor referitoare la prejudiciu şi la legătura de cauzalitate în cadrul cererii de despăgubiri.60Pe de altă parte, instanţa de trimitere adaugă că dacă Unibet ar solicita guvernului suedez o derogare de la interdicţia de a-şi promova serviciile în Suedia, eventuala decizie de respingere a acestei cereri ar putea fi supusă controlului judecătoresc exercitat de Regeringsrätten, iar în cadrul acestuia Unibet ar fi putut invoca faptul că prevederile din legea loteriei nu sunt conforme cu dreptul comunitar. Instanţa competentă ar trebui, dacă ar fi cazul, să nu mai aplice prevederile din respectiva lege pe care le-ar considera neconforme cu dreptul comunitar.61Sub acest aspect, trebuie menţionat că un astfel de control judecătoresc, care ar permite Unibet să obţină o hotărâre judecătorească prin care să se constate că prevederile menţionate nu sunt conforme cu dreptul comunitar, constituie o cale procesuală care asigură o protecţie jurisdicţională efectivă a drepturilor pe care Unibet le are în temeiul dreptului comunitar (a se vedea în acest sens hotărârea Heylens şi alţii, citată anterior, punctul 14, şi hotărârea din 7 mai 1991, Vlassopoulou, C-340/89, Rec., p. I-2357, punctul 22).62Mai mult, instanţa de trimitere menţionează că dacă Unibet ar încălca prevederile legii loteriei şi dacă s-ar dispune măsuri administrative sau s-ar începe urmărirea penală împotriva sa de către autorităţile naţionale competente, ea ar avea posibilitatea să conteste, printr-o acţiune introdusă la o instanţă administrativă sau la o instanţă de drept comun, conformitatea prevederilor respective cu dreptul comunitar. Instanţa competentă ar trebui, dacă ar fi cazul, să nu mai aplice prevederile din respectiva lege pe care le-ar considera neconforme cu dreptul comunitar.63Pe lângă căile procesuale menţionate la punctele 56 şi 60 din prezenta hotărâre, Unibet ar avea, prin urmare, posibilitatea să invoce, în cadrul acţiunii în justiţie formulate împotriva organului administrativ sau în cadrul acţiunii penale, caracterul neconform cu dreptul comunitar al măsurilor luate sau solicitate împotriva sa ca urmare a faptului că promovarea serviciilor sale în Suedia nu a fost autorizată de autorităţile naţionale competente.64În orice caz, rezultă din punctele 56-61 ale prezentei hotărâri că trebuie considerat că Unibet are la dispoziţie căi procesuale care îi asigură o protecţie jurisdicţională efectivă a drepturilor pe care le are în temeiul ordinii juridice comunitare. Dacă, dimpotrivă, astfel cum s-a menţionat la punctul 62 din prezenta hotărâre, Unibet trebuie să aştepte să facă obiectul unor proceduri administrative sau penale şi sancţiunilor care pot decurge din acestea, ca singură cale procesuală pentru a contesta conformitatea prevederilor interne în cauză cu dreptul comunitar, aceasta nu ar fi suficient pentru a i se asigura o astfel de protecţie jurisdicţională efectivă.65În consecinţă, trebuie să se răspundă primei întrebări în sensul că principiul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite de dreptul comunitar justiţiabililor trebuie interpretat în sensul că acesta nu impune existenţa, în ordinea juridică a unui stat membru, a unei acţiuni de sine stătătoare prin care să se urmărească examinarea, pe cale principală, a conformităţii prevederilor interne cu articolul 49 CE, atât timp cât alte căi procesuale efective, care nu sunt mai puţin favorabile decât cele care se aplică acţiunilor interne similare, permit să se aprecieze, pe cale incidentală, o astfel de conformitate, aspect pe care trebuie să îl verifice instanţa naţională.<TI><P>Cu privire la a doua întrebare</P></TI>66Prin a doua întrebare, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă principiul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor pe care dreptul comunitar le conferă justiţiabililor impune, în ordinea juridică a unui stat membru, posibilitatea de a obţine încuviinţarea măsurilor provizorii pentru suspendarea aplicării prevederilor interne până la momentul la care instanţa competentă se pronunţă asupra conformităţii acestora cu dreptul comunitar.67Trebuie amintit, în prealabil, că instanţa naţională sesizată cu o cauză căreia i se aplică dreptul comunitar trebuie să fie în măsură să încuviinţeze măsuri provizorii pentru a garanta deplina eficacitate a hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa cu privire la existenţa drepturilor invocate în temeiul dreptului comunitar (hotărârea Factortame şi alţii, citată anterior, punctul 21, şi hotărârea din 11 ianuarie 2001, Siples, C-226/99, Rec., p. I-277, punctul 19).68În contextul juridic naţional, astfel cum a fost expus în decizia de trimitere, cererile de încuviinţare a unor astfel de măsuri pot urmări numai asigurarea unei protecţii provizorii a drepturilor pe care reclamantul le invocă pe fond, astfel cum rezultă din punctul 9 din prezenta hotărâre.69În cauza pendinte în faţa instanţei suedeze, s-a stabilit că Unibet a introdus două cereri de încuviinţare a unor măsuri provizorii, prima în cadrul cererii declaratorii, cea de a doua în cadrul cererii de despăgubiri.70În ceea ce priveşte prima dintre cele două cereri de încuviinţare a unor măsuri provizorii, rezultă din decizia de trimitere că cererea declaratorie a fost apreciată ca fiind inadmisibilă în virtutea dreptului intern atât de prima instanţă, cât şi în apel Confirmând această interpretare a dreptului intern, instanţa de trimitere se întreabă totuşi care sunt exigenţele dreptului comunitar sub acest aspect, ceea ce a determinat formularea primei întrebări preliminare (a se vedea punctele 36-65 din prezenta hotărâre).71Or, rezultă din răspunsul dat primei întrebări că principiul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite justiţiabililor nu impune existenţa, în ordinea juridică a unui stat membru, a unei acţiuni de sine stătătoare prin care să se urmărească, pe cale principală, examinarea conformităţii prevederilor interne cu dreptul comunitar, atât timp cât alte căi procesuale permit să se aprecieze, pe cale incidentală, o astfel de conformitate, aspect pe care trebuie să îl verifice instanţa naţională.72În cazul în care, în virtutea dreptului intern, aplicat în conformitate cu exigenţele dreptului comunitar, nu există certitudinea admisibilităţii unei acţiuni care urmăreşte garantarea respectării drepturilor pe care justiţiabilul le are în temeiul dreptului comunitar, principiul protecţiei jurisdicţionale efective impune ca instanţa naţională să poată totuşi încuviinţa, încă din această etapă, măsurile provizorii necesare pentru a asigura respectarea drepturilor menţionate.73Cu toate acestea, principiul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul comunitar nu impune, în ordinea juridică a unui stat membru, posibilitatea de a obţine încuviinţarea unor măsuri provizorii de către instanţa naţională competentă în cadrul unei cereri inadmisibile potrivit dreptului respectivului stat membru, în măsura în care dreptul comunitar, interpretat în conformitate cu punctul 71 din prezenta hotărâre, nu repune în discuţie această inadmisibilitate.74Cu privire la cererea de încuviinţare a unor măsuri provizorii formulată în cadrul cererii de despăgubiri, din decizia de trimitere şi din alte acte depuse la dosar rezultă că această ultimă cerere a fost apreciată ca fiind admisibilă.75Astfel cum a menţionat avocatul general în concluziile sale la punctul 74 şi cum s-a amintit la punctul 67 din prezenta hotărâre, instanţa naţională sesizată cu o cauză căreia îi este aplicabil dreptul comunitar trebuie să fie în măsură să încuviinţeze măsuri provizorii în vederea garantării deplinei eficacităţi a hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa cu privire la existenţa drepturilor invocate în temeiul dreptului comunitar.76În consecinţă, de vreme ce instanţa naţională competentă va examina, în cadrul cererii de despăgubiri, conformitatea legii loteriei cu dreptul comunitar, aceasta trebuie să poată încuviinţa măsurile provizorii solicitate dacă încuviinţarea respectivelor măsuri este necesară pentru garantarea deplinei eficacităţi a hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa cu privire la existenţa drepturilor invocate în temeiul dreptului comunitar, necesitate care va fi verificată de către instanţa naţională.77Rezultă din cele ce precedă că trebuie răspuns celei de a doua întrebări că principiul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul comunitar trebuie interpretat în sensul că acesta impune ca, în ordinea juridică a unui stat membru, să poată fi încuviinţate măsuri provizorii până la momentul în care instanţa competentă se va pronunţa asupra conformităţii prevederilor interne cu dreptul comunitar, în cazul în care încuviinţarea acestor măsuri este necesară pentru a garanta deplina eficacitate a hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa cu privire la existenţa respectivelor drepturi.<TI><P>Cu privire la a treia întrebare</P></TI>78Prin cea de a treia întrebare, instanţa de trimitere solicită să se stabilească, în esenţă, dacă, având în vedere principiul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul comunitar şi în cazul în care există o îndoială cu privire la conformitatea prevederilor interne cu acesta din urmă, încuviinţarea de măsuri provizorii pentru suspendarea aplicării respectivelor prevederi până la momentul la care instanţa competentă se va pronunţa asupra conformităţii acestora cu dreptul comunitar este reglementată prin criteriile stabilite în dreptul intern aplicabil în faţa instanţei competente sau prin criterii comunitare.79Sub acest aspect, rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă că suspendarea aplicării unei prevederi interne care se întemeiază pe un act normativ comunitar, în cadrul unei cauze pendinte în faţa unei instanţe naţionale căreia i se aplică norme de procedură interne, se supune în toate statele membre unor condiţii de încuviinţare uniforme şi similare celor privind măsurile provizorii în faţa instanţei comunitare (hotărârea din 21 februarie 1991, Zuckerfabrik Süderdithmarschen şi Zuckerfabrik Soest, C-143/88 şi C-92/89, Rec., p. I-415, punctele 26 şi 27, hotărârea din 9 noiembrie 1995, Atlanta Fruchthandelsgesellschaft, C-465/93, Rec., p. I-3761, punctul 39, şi hotărârea din 6 decembrie 2005, ABNA şi alţii, C-453/03, C-11/04, C-12/04 şi C-194/04, Rec., p. I-10423, punctul 104). Cu toate acestea, acţiunea principală este diferită de cele care au determinat pronunţarea acestor hotărâri, în sensul că cererea de încuviinţare a unor măsuri provizorii formulată de Unibet nu urmăreşte suspendarea efectelor unei prevederi naţionale adoptate în aplicarea unei reglementări comunitare a cărei legalitate este contestată, ci suspendarea efectelor unei legi naţionale a cărei conformitate cu dreptul comunitar este contestată.80Ca urmare, în absenţa unui act normativ comunitar în materie, ordinea juridică internă a fiecărui stat membru este cea care trebuie să reglementeze condiţiile de încuviinţare a măsurilor provizorii destinate să asigure apărarea drepturilor pe care justiţiabilii le au în temeiul dreptului comunitar.81În consecinţă, încuviinţarea măsurilor provizorii de suspendare a aplicării prevederilor interne până la momentul la care instanţa competentă se va pronunţa asupra conformităţii acestora cu dreptul comunitar este reglementată de criteriile stabilite în normele interne aplicabile în faţa acestei instanţe.82Totuşi, aceste criterii nu vor putea fi mai puţin favorabile decât cele care privesc cereri similare din dreptul intern (principiul echivalenţei) şi nici nu vor putea să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă protecţia jurisdicţională provizorie a drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivităţii).83În consecinţă, trebuie răspuns celei de a treia întrebări că principiul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul comunitar trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care există o îndoială asupra conformităţii prevederilor interne cu dreptul comunitar, eventuala încuviinţare a unor măsuri provizorii pentru suspendarea aplicării respectivelor prevederi până la momentul la care instanţa competentă se va pronunţa asupra conformităţii acestora cu dreptul comunitar este reglementată de criteriile stabilite de normele interne aplicabile în faţa respectivei instanţe, în măsura în care aceste criterii nu sunt mai puţin favorabile decât cele aplicabile cererilor similare din dreptul intern şi nu fac practic imposibilă sau excesiv de dificilă protecţia jurisdicţională provizorie a acestor drepturi.<TI><P>Cu privire la a patra întrebare</P></TI>84Având în vedere răspunsul dat celei de a treia întrebări, nu mai este necesar să se răspundă celei de a patra întrebări.<TI><P>Cu privire la cheltuielile de judecată</P></TI>85Întrucât procedura are, în privinţa părţilor din acţiunea principală, caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1)Principiul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul comunitar trebuie interpretat în sensul că acesta nu impune existenţa, în ordinea juridică a unui stat membru, a unei acţiuni de sine stătătoare prin care se urmăreşte examinarea, pe cale principală, a conformităţii prevederilor interne cu articolul 49 CE, atât timp cât alte căi procesuale efective, care nu sunt mai puţin favorabile decât cele care se aplică acţiunilor interne similare, permit să se aprecieze, pe cale incidentală, o astfel de conformitate, aspect pe care trebuie să îl verifice instanţa naţională.2)Principiul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul comunitar trebuie interpretat în sensul că acesta impune ca, în ordinea juridică a unui stat membru, să poată fi încuviinţate măsuri provizorii până la momentul în care instanţa competentă se va pronunţa asupra conformităţii prevederilor interne cu dreptul comunitar, în cazul în care încuviinţarea acestor măsuri este necesară pentru a garanta deplina eficacitate a hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa cu privire la existenţa respectivelor drepturi.3)Principiul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul comunitar trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care există o îndoială asupra conformităţii prevederilor interne cu dreptul comunitar, eventuala încuviinţare de măsuri provizorii pentru suspendarea aplicării respectivelor prevederi până la momentul la care instanţa competentă se va pronunţa asupra conformităţii acestora cu dreptul comunitar este reglementată de criteriile stabilite de normele interne aplicabile în faţa respectivei instanţe, în măsura în care aceste criterii nu sunt mai puţin favorabile decât cele aplicabile cererilor similare din dreptul intern şi nu fac practic imposibilă sau excesiv de dificilă protecţia jurisdicţională provizorie a acestor drepturi.

Semnături