I.

Introducere

1.

Întrebările privind interpretarea Directivei 2011/83 ( 2 ) adresate de instanța națională privesc în principal definiția noțiunii de „contract la distanță” și modul în care trebuie stabilit echilibrul corect între diferitele obiective urmărite de legiuitorul Uniunii în cazul retragerii consumatorului. Obiectivul principal al directivei este clar: protecția consumatorilor. Cu toate acestea, se impune ca acesta să fie armonizat cu necesitatea de a menține securitatea juridică și buna‑credință între părți în cadrul raporturilor contractuale. Prin urmare, cauza oferă Curții ocazia de a clarifica aspecte importante legate de aplicarea directivei.

2.

Prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă în sfera noțiunii de „contract la distanță”, în sensul articolului 2 din Directiva 2011/83, poate fi inclusă și situația în care consumatorul, anterior încheierii contractului, a beneficiat de asistența unui terț comerciant, precum și dacă o convenție ulterioară privind prestarea unor servicii suplimentare poate fi calificată drept contract la distanță. În cele din urmă, considerăm că problematica de importanță majoră privește ipoteza în care consumatorul își exercită dreptul de retragere după executarea contractului, chiar și în lipsa informațiilor legale privind retragerea; în acest context, se ridică întrebarea dacă el poate fi ținut să acorde comerciantului o despăgubire rezonabilă, întrucât, în lipsa unei asemenea obligații, s‑ar putea configura un abuz de drept.

II.

Cadrul juridic

A.

Dreptul Uniunii

3.

Articolul 2 din Directiva 2011/83 prevede:

4.

Articolul 6 din aceeași directivă, intitulat „Cerințe de informare pentru contractele la distanță și cele negociate în afara spațiilor comerciale”, are următorul cuprins:

5.

Articolul 9 alineatul (1), intitulat „Dreptul de retragere”, prevede:

6.

Articolul 10, intitulat „Omisiunea informațiilor privind dreptul de retragere”, prevede:

7.

Articolul 12, intitulat „Efectele retragerii”, prevede:

8.

Articolul 13 alineatul (1), intitulat „Obligațiile care revin comerciantului în cazul retragerii”, are următorul cuprins:

9.

Articolul 14 alineatul (4) litera (a), intitulat „Obligațiile consumatorului în cazul retragerii”, prevede:

B.

Dreptul german

10.

Articolul 242 din Bürgerliches Gesetzbuch ( 3 ) (Codul civil, denumit în continuare „BGB”) prevede:

11.

Articolul 312c din BGB, intitulat „Contractele la distanță”, prevede:

12.

Articolul 357 din BGB, intitulat „Consecințele juridice ale retragerii din contractele încheiate în afara spațiilor comerciale și la distanță, cu excepția contractelor de servicii financiare”, prevede:

III.

Litigiul principal și întrebările preliminare

13.

În anul 2020, JK, pârâtul , proprietarul unui imobil cu mai multe etaje situat în Berlin, a decis extinderea construcției existente prin adăugarea a două etaje suplimentare. În acest scop, el a mandatat un arhitect pentru elaborarea proiectului, pentru coordonarea execuției lucrărilor, precum și pentru a‑i acorda asistență la încheierea contractelor aferente.

14.

Arhitectul, după ce a selectat Eisenberger Gerüstbau GmbH (denumită în continuare „Eisenberger”) ca întreprindere specializată în montarea schelelor, a transmis prin e‑mail atât către Eisenberger, cât și către JK, un proiect de contract pe care îl redactase. Cu toate acestea, respectivul proiect de contract nu conținea nicio mențiune referitoare la dreptul de retragere al lui JK și, în luna decembrie 2020, a fost semnat, fără modificări, de ambele părți.

15.

După montarea schelelor, în luna ianuarie 2021, Eisenberger, prin e‑mail, i‑a prezentat lui JK o ofertă suplimentară privind montarea a încă două schele. Această ofertă a fost acceptată de JK prin semnarea contractului aferent, tot prin e‑mail.

16.

Ulterior, Eisenberger a pus la dispoziția lui JK schelele în vederea executării lucrărilor de construcție prevăzute pentru imobil.

17.

În luna decembrie 2021, deși lucrările de construcție pentru care fusese necesară utilizarea schelelor erau deja finalizate, JK a anunțat retragerea sa din contractul de eșafodaj, inclusiv din actul adițional, refuzând efectuarea oricăror plăți suplimentare și solicitând restituirea sumelor achitate în temeiul facturilor emise până în luna mai 2021.

18.

După ce, la cererea lui JK, a demontat schelele, Eisenberger l‑a chemat în judecată pe JK în fața Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin, Germania) pentru a obține plata restului de preț neachitat. În cadrul aceleiași proceduri, JK a formulat o cerere reconvențională având ca obiect restituirea sumelor plătite până la acel moment.

19.

Prin hotărârea din 19 mai 2023, Landgericht Berlin, admițând cererea reconvențională, a respins acțiunea. Eisenberger a decis să declare apel împotriva hotărârii menționate.

20.

Kammergericht (Tribunalul Regional Superior al landului Berlin, Germania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții patru întrebări preliminare:

IV.

Analiză

21.

Primele trei întrebări preliminare au un caracter declarativ, întrucât Curții i se solicită să clarifice limitele noțiunilor de „consumator” și de „contract la distanță”: în opinia noastră, un răspuns util poate fi dat fără dificultăți excesive pe baza jurisprudenței existente. A patra întrebare reprezintă, după cum am menționat, aspectul principal al cauzei, întrucât, în opinia noastră, Curții i se solicită să se pronunțe cu privire la o chestiune sensibilă: cum se poate concilia dreptul de retragere al consumatorului, care, în cazul nefurnizării de informații de către comerciant, se întinde până la un an de la încheierea contractului, cu protecția încrederii legitime a comerciantului și cu principiul bunei‑credințe în materie contractuală. Necesitatea respectării drepturilor consumatorilor, în calitate de părți mai vulnerabile la contract, nu poate fi astfel limitată la situațiile în care se produc „abuzuri”, pe care dreptul Uniunii nu le poate proteja în niciun fel. Acest lucru este valabil cu atât mai mult atunci când obligația asumată de comerciant a fost în esență executată integral.

A.

Cu privire la prima și la a doua întrebare preliminară

22.

Pentru a răspunde la prima și la a doua întrebare preliminară adresate de instanța de trimitere, trebuie să se stabilească dacă, în temeiul Directivei 2011/83, un contract încheiat prin e‑mail între un comerciant și un consumator asistat de un comerciant terț înainte de încheierea contractului poate fi calificat drept contract la distanță în scopul aplicării sau nu a dreptului de retragere în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2011/83 ( 4 ).

23.

Pentru ca un contract să fie calificat drept „contract la distanță”, trebuie îndeplinite cumulativ patru condiții: (i) contractul trebuie să fie încheiat între un consumator și un comerciant, (ii) contractul trebuie să fie încheiat în cadrul unei scheme organizate de vânzări sau prestări de servicii la distanță, (iii) încheierea contractului trebuie să aibă loc fără prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului și (iv) relația contractuală trebuie determinată prin utilizarea exclusivă a unuia sau a mai multe mijloace de comunicare la distanță, până la și inclusiv în momentul în care este încheiat contractul ( 5 ).

24.

În ceea ce privește prima condiție menționată la punctul (i) ( 6 ), trebuie să se examineze mai întâi dacă JK poate fi considerat consumator în pofida asistenței acordate de arhitect înainte de încheierea contractului.

25.

Potrivit Directivei 2011/83, consumator înseamnă orice persoană fizică care, în cadrul contractelor reglementate de directiva menționată, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale, industriale, artizanale sau profesionale ( 7 ). Comerciant este orice persoană fizică sau juridică care acționează, inclusiv prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul ei, în scopuri ce țin de activitatea sa, în legătură cu contractele care intră sub incidența directivei înseși ( 8 ).

26.

Noțiunea de „consumator”, în special în ceea ce privește protecția în cadrul contractual, este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care trebuie interpretată în mod uniform ( 9 ). În această privință, definiția cuprinsă în Directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ( 10 ), astfel cum a fost interpretată de Curte, este deosebit de pertinentă: calitatea de „consumator” trebuie determinată având în vedere un criteriu funcțional care constă în a aprecia dacă raportul contractual în cauză se înscrie în cadrul unor activități străine de exercitarea unei profesii ( 11 ). În plus, Curtea a precizat că noțiunea de consumator are un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care respectiva persoană dispune ( 12 ).

27.

În realitate, din dosar nu reiese dacă executarea a fost solicitată în scopuri personale sau în scopuri comerciale (de exemplu, pentru închiriere sau vânzare) ori în ambele scopuri. Cu privire la acest aspect, astfel cum se arată în considerentul (17) al directivei, în cazul contractelor cu dublu scop, și anume atunci când contractul este încheiat în scopuri parțial circumscrise activității comerciale și parțial aflate în afara acesteia, trebuie să se verifice dacă scopul comercial are sau nu are o pondere predominantă în contextul general al contractului. În cazul în care ponderea este atât de limitată încât nu este predominantă, persoana în cauză poate fi calificată drept consumator ( 13 ).

28.

În speță, considerăm că stabilirea calității de consumator revine instanței naționale, care va trebui să efectueze o apreciere globală a tuturor elementelor pertinente. În special, vor trebui luate în considerare clauzele contractului, acordând o atenție deosebită naturii bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit bunul sau serviciul respectiv ( 14 ).

29.

În ceea ce privește în special asistența acordată de arhitect consumatorului, această împrejurare, în opinia noastră, nu îl face în mod automat mai slab sau mai puțin experimentat și, prin urmare, nu are nicio incidență directă asupra calificării sale drept „consumator”. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, față de un comerciant, consumatorul se găsește într‑o poziție de inferioritate, fiind „mai slab din punct de vedere economic și mai puțin experimentat din punct de vedere juridic decât cocontractantul său” ( 15 ), indiferent de competențele tehnice pe care le poate deține ( 16 ).

30.

Pe baza considerațiilor care precedă, considerăm că împrejurarea că a fost asistat de un comerciant terț înainte de încheierea contractului nu se opune în sine calificării sale drept „consumator” în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2011/83.

31.

În ceea ce privește celelalte condiții ( 17 ) prevăzute la articolul 2 punctul 7, care trebuie analizate împreună, dispozițiile Directivei privind contractele la distanță urmăresc să evite ca utilizarea mijloacelor de comunicare la distanță să determine o diminuare a informațiilor furnizate consumatorului, în special în ceea ce privește informațiile prevăzute la articolul 6 din directiva menționată, care sunt de o importanță fundamentală pentru consumator ( 18 ).

32.

Astfel cum se arată în considerentul (20) al Directivei 2011/83, noțiunea de „contract la distanță” nu ar trebui să includă cazurile în care contractul a fost negociat în spațiile comerciale ale comerciantului și în final încheiat prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanță și nici cazurile în care contractul a fost inițiat prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanță, dar încheiat în final în spațiile comerciale ale comerciantului. În plus, același considerent precizează că noțiunea de sistem de vânzări sau de prestări de servicii la distanță organizat ar trebui să includă acele sisteme oferite de terți, alții decât comerciantul, dar care sunt utilizate de comerciant, cum ar fi platformele online. Sunt astfel excluse cazurile în care site‑urile internet oferă doar informații despre comerciant, bunurile și/sau serviciile acestuia și datele de contact ( 19 ).

33.

În speță, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, rezultă că arhitectul, care a fost mandatat de consumator să îi acorde asistență la încheierea contractului prin redactarea de proiecte de contract, a contactat Eisenberger și i‑a solicitat să prezinte o ofertă. În continuare, din dosarul de care dispune Curtea reiese că arhitectul a trimis ambelor părți prin e‑mail proiectul de contract, care nu conținea nicio informație privind dreptul de retragere al consumatorului ( 20 ). Ulterior, Eisenberger a semnat contractul fără modificări și l‑a trimis consumatorului, care a returnat prin poștă contractul semnat. Aceste elemente de fapt par să indice că contractul a fost încheiat exclusiv prin mijloace de comunicare la distanță, fără prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului. În schimb, în dosar nu există niciun element cu privire la sistemul de vânzări sau de prestare de servicii la distanță organizat instituit de comerciant, și anume, de exemplu, dacă acesta din urmă a fost cel care a determinat încheierea contractului prin intermediul unui mijloc de comunicare la distanță.

34.

Prin urmare, s‑ar putea deduce că arhitectul s‑a limitat să permită consumatorului să colecteze informații cu privire la obiectul contractului, fără a discuta însă cu niciuna dintre părțile la contract și fără a furniza consumatorului informațiile prevăzute la articolul 6 din Directiva 2011/83. Într‑o situație similară, Curtea a statuat că, dacă aceste condiții sunt îndeplinite, contractul în cauză poate fi considerat un „contract la distanță” ( 21 ).

35.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere a îndeplinirii celor patru condiții ( 22 ) pentru calificarea unui contract drept contract la distanță, un contract precum cel încheiat între Eisenberger și pârât poate fi considerat un „contract la distanță” în sensul articolului 2 punctul 7 din Directiva 2011/83, cu posibilitatea ulterioară de a se retrage din contract în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din aceeași directivă.

B.

Cu privire la a treia întrebare preliminară

36.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, atunci când părțile încheie, utilizând exclusiv mijloace de comunicare la distanță, o convenție privind prestarea unor servicii suplimentare față de cele prevăzute într‑un contract care nu este un contract la distanță, o astfel de convenție constituie un contract la distanță în sensul articolului 2 punctul 7 din Directiva 2011/83.

37.

Trebuie să se observe mai întâi că această întrebare prezintă pertinență numai în ipoteza în care s‑ar răspunde la primele două întrebări că contractul inițial nu poate fi calificat drept „contract la distanță”. Cu toate acestea, ne vom limita la câteva observații după cum urmează.

38.

Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, considerăm că condițiile pentru calificarea unui contract drept contract la distanță se pot aplica și unui act adițional ulterior ( 23 ). Astfel, ulterior încheierii contractului și montării schelelor, Eisenberger i‑a transmis lui JK, prin e‑mail, o ofertă suplimentară pentru alte două schele. Consumatorul a semnat oferta și a trimis‑o prin e‑mail.

39.

Desigur, astfel cum se arată în considerentul (14) ( 24 ) al directivei și la articolul 3 alineatul (5) ( 25 ) din aceasta, Directiva 2011/83 nu aduce atingere dreptului intern în domeniul dreptului contractelor în ceea ce privește aspectele care vizează dreptul contractelor care nu sunt reglementate de directivă.

40.

Rezultă că aspecte de drept al contractelor precum natura unui act adițional, care nu este reglementat de Directiva 2011/83, ar trebui să fie reglementate de dreptul național.

41.

Pe baza acestor considerații, în măsura în care contractul principal poate fi calificat drept contract la distanță, revine instanței naționale de trimitere sarcina de a verifica natura actului adițional.

C.

Cu privire la a patra întrebare preliminară

42.

A patra întrebare oferă Curții ocazia de a preciza mai bine dispozițiile Directivei 2011/83 referitoare la situația din litigiul principal în ceea ce privește dreptul de retragere.

43.

Cu titlu introductiv, trebuie menționat că, în ceea ce privește o situație referitoare la contracte negociate în afara spațiilor comerciale care intră sub incidența Directivei 2011/83, Curtea a concluzionat că articolul 14 alineatul (4) litera (a) punctul (i) și alineatul (5) din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că exonerează un consumator de orice obligație de a plăti prestațiile furnizate, în cazul în care comerciantul în cauză nu i‑a transmis informațiile menționate la articolul 14 alineatul (4) litera (a) punctul (i), iar consumatorul respectiv și‑a exercitat dreptul după executarea contractului în cauză. Această soluție este coerentă cu „importanța fundamentală pe care Directiva 2011/83 o conferă informării precontractuale privind dreptul de retragere din contractele negociate în afara spațiilor comerciale” ( 26 ).

44.

Însă Curtea a precizat, raportat la o cauză referitoare la dispozițiile Directivei 2008/48 privind contractele de credit pentru consumatori ( 27 ), că „executarea integrală a contractului de credit determină stingerea dreptului de retragere” ( 28 ). Mai precis, Curtea a precizat că, „întrucât executarea unui contract constituie mecanismul natural de stingere a obligațiilor contractuale, [consumatorul] nu se mai poate prevala de dreptul de retragere odată ce contractul de credit a fost executat integral de părți, iar obligațiile reciproce care decurg din acest contract au încetat ca urmare a acestui fapt” ( 29 ).

45.

Prezenta cauză oferă o perspectivă interesantă pentru o aplicare a dispozițiilor directivei care să concilieze diferitele exigențe de protecție concurente. Pe de o parte, protecția necesară a consumatorului în momentul delicat anterior încheierii contractului și, prin urmare, consolidarea dispozițiilor care îi conferă drepturi suplimentare în cazul omiterii unor informații relevante de către comerciant: în speță, prelungirea termenului de retragere la un an ( 30 ). Pe de altă parte, necesitatea ca dreptul Uniunii să nu devină un instrument favorabil unor comportamente abuzive, având în vedere ansamblul împrejurărilor cauzei, care ar putea conduce la o protecție disproporționată a dreptului consumatorului și la un prejudiciu nejustificat pentru comerciant.

46.

Instanța de trimitere se întreabă astfel dacă faptul că consumatorul invocă excluderea rambursării sumelor ar putea fi contrar principiului bunei‑credințe, în ipoteza în care sunt întrunite cumulativ patru condiții: (i) nu se poate stabili că respectivul comerciant a omis în mod intenționat să furnizeze informațiile prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2011/83, (ii) comerciantul a furnizat consumatorului un serviciu care, din rațiuni de fapt sau economice, nu mai poate fi restituit, (iii) consumatorul utilizează deja respectivul serviciu în mod permanent sau și‑a însușit valoarea aferentă serviciului prestat și (iv) cuantumul compensației nu este excesiv de ridicat.

47.

În esență, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în aprecierea tuturor împrejurărilor cauzei și, prin urmare, a gradului de culpă în ceea ce privește omisiunea furnizării informațiilor de către comerciant, a naturii lucrării executate, precum și a cuantumului sumelor solicitate, este posibilă o apreciere în conformitate cu canoanele bunei‑credințe contractuale a comportamentului părților care să conducă la o soluție diferită față de cea susținută de consumator, și anume aceea de a fi exonerat de orice cost, în pofida faptului că a beneficiat pe deplin de serviciul care a făcut obiectul contractului.

48.

Trebuie arătat mai întâi că Directiva 2011/83 nu conține nicio dispoziție referitoare la exercitarea abuzivă de către consumator a drepturilor conferite de această directivă. Pentru acest motiv, considerăm că articolul 14 alineatul (4) litera (a) și alineatul (5) din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în lumina contextului și a obiectivelor urmărite de această directivă, precum și a principiilor generale referitoare la abuzul de drept și la buna‑credință, ținând seama în special de elementele de fapt specifice speței.

49.

Dreptul Uniunii recunoaște un principiu general de drept potrivit căruia justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii ( 31 ). Abuzul de drept, ca principiu general al dreptului european al contractelor, trebuie interpretat în lumina principiului bunei‑credințe, care, după cum se știe, are o funcție de limitare a exercitării drepturilor: este legitim, așadar, doar exercițiul acelor drepturi care se mențin în concordanță cu rațiunea pentru care au fost recunoscute și care nu cauzează un prejudiciu disproporționat celeilalte părți. Rezultă, așadar, că exercitarea unui drept nu poate fi niciodată nelimitată, întrucât este supusă unei limite așa‑numite funcționale: respectarea scopului pentru care a fost instituit acel drept în ordinea juridică.

50.

În plus, trebuie amintit din nou faptul că directiva în sine nu aduce atingere „dreptului intern în domeniul dreptului contractelor în ceea ce privește aspectele care privesc dreptul contractelor care nu sunt reglementate de prezenta directivă” și că „directiv[a] nu ar trebui să aducă atingere dreptului intern în ceea ce privește remediile juridice contractuale” ( 32 ).

51.

Potrivit unei jurisprudențe constante, proba practicii abuzive impune existența a două elemente, unul obiectiv și unul subiectiv ( 33 ). În ceea ce privește elementul obiectiv, trebuie să se constate că, în pofida unei respectări formale a condițiilor prevăzute de reglementarea Uniunii, obiectivul urmărit de reglementarea respectivă nu a fost atins. În schimb, în ceea ce privește elementul subiectiv, se poate considera că acesta există atunci când se stabilește că există intenția de a obține un avantaj rezultat din reglementarea Uniunii creând în mod artificial condițiile necesare pentru obținerea acestuia.

52.

În analiza noastră, ne vom axa în special pe elementul obiectiv, întrucât, în ceea ce privește elementul subiectiv, numai instanța de trimitere va putea verifica, pe baza normelor naționale referitoare la sarcina probei și pornind de la toate elementele de care dispune, dacă operațiunea a avut drept scop obținerea unui avantaj necuvenit ca urmare a aplicării dreptului Uniunii ( 34 ).

53.

În ceea ce privește elementul obiectiv de probă a practicii abuzive, Directiva 2011/83 urmărește să asigure un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, conferindu‑le o serie de drepturi, în special în materia contractelor la distanță sau a contractelor negociate în afara spațiilor comerciale, printre care figurează dreptul de retragere ( 35 ).

54.

Directiva stabilește o serie de obligații ale comerciantului, în special în ceea ce privește informațiile care trebuie furnizate consumatorului înainte de încheierea contractului. Astfel, obiectivul legiuitorului Uniunii este acela de a se evita ca utilizarea mijloacelor de comunicare la distanță să conducă la o diminuare a informațiilor furnizate consumatorului ( 36 ).

55.

Având în vedere importanța fundamentală a informațiilor comunicate consumatorului înainte de încheierea contractului la distanță, retragerea – astfel cum este prevăzută la articolul 14 în ceea ce privește obligațiile consumatorilor – are ca scop să permită consumatorului să revină asupra deciziei sale în cazul în care, după încheierea contractului, consideră că acesta nu mai este adecvat nevoilor sale și, în consecință, să renunțe la efectele contractului ( 37 ).

56.

Cu toate acestea, în cazul în care comerciantul nu furnizează informații cu privire la dreptul de retragere, în conformitate cu articolul 14 alineatul (4) litera (a) punctul (i) din Directiva 2011/83, consumatorul nu trebuie să suporte niciun cost. În plus, potrivit articolului 14 alineatul (5), „exercitarea dreptului de retragere nu atrage răspunderea consumatorului”. În acest context, legiuitorul Uniunii a intenționat, prin intermediul articolului 14 alineatele (4) și (5), să sancționeze comerciantul care nu își îndeplinește obligațiile de informare, în vederea asigurării unui nivel ridicat de protecție a consumatorului ( 38 ).

57.

Cu toate acestea, trebuie examinate în continuare obiectivele urmărite de directivă.

58.

Astfel cum se arată în considerentul (4) al Directivei 2011/83, aceasta urmărește să promoveze un echilibru corect între un nivel ridicat de protecție a consumatorilor și competitivitatea întreprinderilor. În această privință, considerăm că dispozițiile enunțate în considerentul (4) al Directivei 2011/83 se corelează cu cele din considerentul (50) al aceleiași directive, potrivit cărora, pe de o parte, consumatorul ar trebui să își poată exercita dreptul de retragere chiar și în cazul în care a solicitat prestarea serviciilor înainte de terminarea perioadei de retragere, iar pe de altă parte, comerciantul ar trebui să aibă garanția că va fi plătit în mod adecvat pentru serviciul prestat ( 39 ).

59.

Pornind de la această premisă, ar fi contrar finalității urmărite de directivă să se considere că un consumator ar putea denunța unilateral un contract după ce acesta a fost executat integral, fără a fi ținut de nicio obligație de plată. O asemenea soluție ar fi disproporționată în raport cu pretențiile economice ale societății contractante, întrucât ar transfera asupra acesteia costuri nejustificate.

60.

Această concluzie este (de asemenea) confirmată de anumite elemente specifice situației de fapt: contractul nu conținea nicio informație cu privire la dreptul de retragere; retragerea a avut loc după efectuarea lucrărilor; contractul a fost întocmit de un comerciant (arhitect) care, potrivit dosarului de care dispune Curtea, a asistat consumatorul pe parcursul negocierilor.

61.

Astfel, în acest context, nu se poate ignora asistența furnizată de arhitect, care, deși nu afectează calitatea de consumator, poate, în opinia noastră, să joace un rol în aprecierea globală. Ar fi puțin probabil ca arhitectul să nu cunoască obligațiile și drepturile consumatorului în legătură cu contractul pe care l‑a încheiat și ca acesta să nu îl poată informa pe consumator în consecință ( 40 ). În orice caz, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia influența exercitată de arhitect în cadrul analizei privind existența abuzului de drept.

62.

Având în vedere aceste considerații, nu suntem de acord cu observațiile Comisiei potrivit cărora, având în vedere simplul fapt că retragerea a avut loc în termenul de 12 luni, o astfel de practică nu ar îndeplini condițiile unui abuz. În opinia noastră, ar fi reductiv să se considere că simpla respectare a termenelor de exercitare a dreptului de retragere este suficientă, în mod automat, pentru a exclude existența unei practici abuzive.

63.

Astfel cum s‑a arătat mai sus, a considera că consumatorul se poate retrage din contract, astfel cum se menționează în Directiva 2011/83, fără a suporta niciun cost ar însemna, în opinia noastră, să se interpreteze obiectivul de protecție a consumatorului dincolo de limitele proprii acestuia. Este necesar, dimpotrivă, ca la interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii să se țină seama de consecințele care pot decurge din exercitarea dreptului de retragere.

64.

În acest context, având în vedere echilibrul corect dintre protecția consumatorilor și competitivitatea întreprinderilor urmărit de directivă, înclinăm să considerăm că exercitarea dreptului de retragere ar trebui să fie limitată, astfel încât prerogativele comerciantului să poată fi de asemenea protejate. În caz contrar, exercitarea acestui drept fără remunerarea comerciantului s‑ar îndepărta de obiectivul nu numai al dreptului de retragere, ci și al Directivei 2011/83, astfel cum se arată în considerentul (4) al acesteia ( 41 ).

65.

În special, trebuie căutat un punct de echilibru între aplicarea strictă a dispozițiilor privind protecția consumatorului și, prin urmare, garantarea dreptului acestuia de a se retrage din contract ca urmare a lipsei de informații în delicata etapă precontractuală și dreptul comerciantului de a i se recunoaște o remunerație pentru prestația efectuată, în condițiile în care lucrarea a fost integral executată în beneficiul consumatorului. Acest punct de echilibru ar putea, în urma verificărilor efectuate de instanța națională, să se găsească în acordarea unei compensații rezonabile ( 42 ).

66.

Cu toate acestea, revine instanței de trimitere sarcina de a efectua verificările corespunzătoare și în special de a aprecia gradul de executare a contractului, respectiv dacă a fost integral executat sau nu, valoarea lucrării și a serviciului furnizat, influența pe care a avut‑o asupra voinței contractuale a consumatorului intervenția arhitectului în calitate de comerciant‑consultant, existența unui comportament abuziv din partea comerciantului în sensul conturat anterior și, în ipoteza în care instanța însăși ar constata existența unui comportament abuziv, cuantumul adecvat al remunerației datorate comerciantului de către consumator ca urmare a finalizării lucrării și a prestării serviciului.

V.

Concluzie

67.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Kammergericht (Tribunalul Regional Superior al landului Berlin, Germania) după cum urmează: