–

pentru Provincie Oost‑Vlaanderen și Sogent, de T. Quintens și S. Ronse, advocaten;

–

pentru KG și WA, de J. De Staercke, advocaat;

–

pentru guvernul belgian, de S. Baeyens, P. Cottin și C. Pochet, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Noll‑Ehlers și G. Wils, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 9a din Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO 2012, L 26, p. 1), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/52/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 (JO 2014, L 124, p. 1) (denumită în continuare „Directiva 2011/92”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Provincie Oost‑Vlaanderen (Provincia Flandra de Est, Belgia) și Sogent, pe de o parte, și KG și WA, pe de altă parte, în legătură cu o autorizație acordată pentru un proiect de reconversie a unei spălătorii.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2011/92

3

Articolul 4 din Directiva 2011/92 prevede:

4

Articolul 9a din Directiva 2011/92 are următorul cuprins:

Directiva 2014/52

5

Considerentele (25) și (26) ale Directivei 2014/52 au următorul cuprins:

Dreptul belgian

Decretul privind dispozițiile generale referitoare la politica de mediu

6

Articolul 4.3.3 alineatul 2 din decreet houdende algemene bepalingen inzake milieubeleid (Decretul privind dispozițiile generale referitoare la politica de mediu) din 5 aprilie 1995 (Belgisch Staatsblad, 3 iunie 1998, p. 15971) prevede:

Decretul privind autorizația de mediu

7

Articolul 9 alineatul 2 din decreet betreffende de omgevingsvergunning (Decretul privind autorizația de mediu) din 25 aprilie 2014 (Belgisch Staatsblad, 23 octombrie 2014, p. 82132), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumit în continuare „Decretul privind autorizația de mediu”), prevede:

8

Articolul 15/1 din acest decret, care urmărește să transpună articolul 9a din Directiva 2011/92, prevede:

9

Articolul 20 din decretul menționat prevede:

Litigiul principal și întrebarea preliminară

10

Sogent, un organism public cu personalitate juridică înființat de orașul Gent (Belgia), a depus la college van burgemeester en schepenen (Consiliul municipal, Belgia) al acestui oraș o cerere de autorizare pentru realizarea unui proiect de reconversie a unei spălătorii. El a anexat la această cerere o notă de verificare preliminară privind efectele preconizate ale acestui proiect asupra mediului pentru a se aprecia dacă acesta trebuia supus unei evaluări de mediu.

11

La 1 septembrie 2020, funcționarul responsabil de mediu al orașului Gent a considerat că proiectul menționat nu are efecte semnificative preconizate asupra mediului și că, prin urmare, nu era necesar ca acesta să fie supus unei evaluări a impactului asupra mediului. La 10 decembrie 2020, Consiliul municipal al orașului Gent a acordat Sogent autorizația solicitată.

12

KG și WA, proprietari ai unui imobil vecin sitului vizat de același proiect, au introdus o cale de atac administrativă împotriva acestei autorizații la Provincia Flandra de Est. La 3 iunie 2021, aceasta din urmă a respins calea de atac respectivă ca neîntemeiată.

13

KG și WA au introdus o acțiune în anulare împotriva deciziei de respingere menționate la Raad voor Vergunningsbetwistingen (Consiliul pentru litigii în materie de autorizări, Belgia). Prin hotărârea din 6 octombrie 2022, acesta din urmă a declarat respectiva acțiune întemeiată, a anulat decizia amintită și a refuzat acordarea autorizației menționate. El a considerat că aceeași decizie era contrară articolului 15/1 primul paragraf și articolului 20 din Decretul privind autorizația de mediu, precum și articolului 9a din Directiva 2011/92. În opinia sa, din moment ce Consiliul municipal al orașului Gent era de asemenea inițiatorul „de fapt” al proiectului în discuție, el își recunoscuse în mod eronat competența de a se pronunța cu privire la cererea de autorizare în cauză, întrucât articolul 15/1 primul paragraf din Decretul privind autorizația de mediu, interpretat în lumina articolului 9a din Directiva 2011/92, conferă această competență numai deputatie van de Provincie Oost‑Vlaanderen (Consiliul provincial din Flandra de Est, Belgia).

14

Provincia Flandra de Est și Sogent au formulat recursuri împotriva acestei hotărâri la Raad van State (Consiliul de Stat, Belgia), care este instanța de trimitere.

15

Raad van State (Consiliul de Stat) consideră că analiza reținută în hotărârea menționată este contrară articolului 15/1 din Decretul privind autorizația de mediu.

16

Instanța de trimitere consideră că din acest articol rezultă că colegiul provincial ia cunoștință, în locul consiliului municipal, de o cerere de autorizare a unui proiect doar atunci când se stabilește deja, la momentul acestei cereri, că proiectul în cauză trebuie supus unei evaluări a impactului asupra mediului. În schimb, atunci când o cerere de autorizare a unui proiect implică, într‑o primă etapă, o verificare preliminară pentru a aprecia dacă acesta trebuie supus unei evaluări a impactului asupra mediului, ar fi competent funcționarul municipal responsabil de mediu.

17

Prin urmare, această instanță consideră că, în ipoteza în care articolul 9a din Directiva 2011/92 s‑ar opune ca o astfel de competență să fie acordată funcționarului municipal responsabil de mediu pentru proiectele în care comuna este și inițiatorul proiectului, acest articol nu ar fi fost transpus în mod corect în Regiunea Flamandă.

18

În aceste condiții, Raad van State (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

Cu privire la întrebarea preliminară

19

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 9a din Directiva 2011/92 trebuie interpretat în sensul că, atunci când autoritatea competentă să decidă dacă un proiect prevăzut la articolul 4 alineatul (2) din această directivă trebuie supus unei evaluări a impactului asupra mediului, în conformitate cu articolele 5-10 din directiva menționată, este și inițiatorul proiectului în cauză, trebuie să fie pusă în aplicare cel puțin o separare adecvată a funcțiilor care intră în conflict în momentul îndeplinirii acestei obligații.

20

Cu titlu prealabil, trebuie amintit că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2011/92 menționează proiectele enumerate în anexa II la această directivă. În speță, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă proiectul în discuție în litigiul principal intră sub incidența acestei anexe.

21

Trebuie amintit de asemenea că interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii impune să se țină seama nu numai de termenii acesteia, ci și de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele și de finalitatea pe care le urmărește actul din care aceasta face parte. Geneza unei dispoziții a dreptului Uniunii poate de asemenea să ofere elemente importante pentru interpretarea acesteia [Hotărârea din 25 iunie 2020, A ș.a. (Turbine eoliene la Aalter și la Nevele), C‑24/19, EU:C:2020:503, punctul 37].

22

În primul rând, în ceea ce privește modul de redactare a articolului 9a din Directiva 2011/92, acest articol prevede, pe de o parte, la primul paragraf că statele membre se asigură că autoritatea competentă sau autoritățile competente îndeplinesc în mod obiectiv obligațiile care decurg din această directivă și nu se găsesc într‑o poziție care generează un conflict de interese și, pe de altă parte, la al doilea paragraf că, în cazul particular în care autoritatea competentă este și inițiatorul proiectului, statele membre pun în aplicare, la organizarea funcțiilor lor administrative, cel puțin o separare adecvată a funcțiilor care intră în conflict în momentul îndeplinirii obligațiilor din directiva menționată.

23

Articolul amintit menționează astfel, atât la primul, cât și la al doilea paragraf, „obligațiile care decurg din Directiva [2011/92]”.

24

Or, atunci când autoritatea competentă stabilește dacă un proiect prevăzut la articolul 4 alineatul (2) din această directivă trebuie supus unei evaluări a impactului asupra mediului, în cadrul unei proceduri pe care considerentul (26) al Directivei 2014/52 o califică drept „procedura de încadrare”, ea îndeplinește o obligație care rezultă din directiva menționată.

25

Rezultă, așadar, din termenii articolului 9a din Directiva 2011/92 că acesta se aplică respectivei proceduri de verificare preliminară.

26

În al doilea rând, această analiză este susținută de contextul în care se înscrie articolul respectiv.

27

Primo, considerentul (25) al Directivei 2014/52 enunță în termeni identici că separarea adecvată între funcțiile care intră în conflict privește autoritățile care îndeplinesc „obligațiile care decurg din Directiva [2011/92]”, fără a exclude aplicabilitatea acestei cerințe în cazul procedurii de verificare preliminară menționate.

28

Secundo, este necesar să se arate că articolul 4 din această Directivă 2011/92 privește, pe de o parte, la alineatul (1), proiectele enumerate în anexa I la directiva menționată, pe care statele membre trebuie să le supună unei evaluări a impactului asupra mediului, și, pe de altă parte, la alineatul (2), proiectele enumerate în anexa II la aceeași directivă, pentru care statele membre stabilesc dacă ele trebuie supuse unei astfel de evaluări.

29

În plus, în temeiul articolului 4 alineatul (4) din Directiva 2011/92, în cazul în care statele membre decid să solicite luarea unei decizii în cazul proiectelor enumerate în anexa II la această directivă, inițiatorul proiectului furnizează informații cu privire la caracteristicile proiectului și la efectele sale semnificative probabile asupra mediului. Potrivit alineatului (5) al acestui articol, autoritatea competentă decide, pe baza acestor informații, dacă proiectul trebuie supus unei evaluări a impactului asupra mediului.

30

În acest context, necesitatea de a asigura coerența în aplicarea garanțiilor prevăzute la articolul 9a din Directiva 2011/92 presupune ca autoritatea competentă să se poată pronunța în mod obiectiv și să nu se afle într‑o poziție care să genereze un conflict de interese, în special în raport cu inițiatorul proiectului care furnizează acestei autorități informațiile pe baza cărora ea trebuie să se pronunțe, atât în cadrul procedurii de verificare preliminară, cât și în cadrul procedurii de evaluare a impactului asupra mediului.

31

Împrejurarea că articolul 4 alineatele (1) și (2) din Directiva 2011/92 face trimitere la aplicarea articolelor 5-10 din această directivă în ceea ce privește evaluarea impactului asupra mediului nu exclude posibilitatea ca articolul 9a din directiva menționată să fie de asemenea aplicabil procedurii de verificare preliminară.

32

În al treilea rând, pe plan teleologic, astfel cum reiese din considerentul (25) al Directivei 2014/52, cerința de a preveni conflictele de interese prevăzută la articolul 9a din Directiva 2011/92 urmărește obiectivul de a asigura obiectivitatea autorităților competente. În plus, obiectivul amintit contribuie la obiectivul esențial al acestei din urmă directive, care este de a garanta că, înainte de acordarea unei autorizații, proiectele care pot avea efecte importante asupra mediului, printre altele, prin natura, mărimea sau localizarea lor, sunt supuse unei evaluări a efectelor asupra mediului (Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 108, precum și jurisprudența citată). Prin urmare, respectarea acestor obiective presupune că articolul 9a din Directiva 2011/92 se aplică în cazul în care autoritatea competentă verifică dacă un proiect menționat la articolul 4 alineatul (2) din această din urmă directivă trebuie supus unei evaluări a impactului asupra mediului.

33

Efectul util al articolului 9a din Directiva 2011/92 ar fi astfel diminuat dacă obiectivitatea autorităților competente și lipsa conflictelor de interese nu ar fi garantate în toate etapele îndeplinirii obligațiilor care sunt încredințate acestor autorități prin respectiva directivă în ceea ce privește atât verificarea preliminară, cât și evaluarea ulterioară a efectelor unui proiect asupra mediului.

34

În al patrulea și ultimul rând, geneza articolului 9a din Directiva 2011/92 nu repune în discuție această interpretare.

35

Astfel, deși provincia Flandra de Est și Sogent susțin că amendamentul 19 la Raportul Parlamentului European din 22 iulie 2013 referitor la propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei 2011/92/CEE privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului [COM(2012) 0628] a fost adoptat după Hotărârea din 20 octombrie 2011, Seaport (NI) ș.a. (C‑474/10, EU:C:2011:681), care privește cazul în care este necesară o evaluare a efectelor anumitor planuri sau programe asupra mediului, și propunea un nou considerent (13b) care prevedea introducerea unor norme clare pentru evitarea conflictelor de interese dintre autoritatea competentă și inițiatorul proiectului supus evaluării impactului asupra mediului, fără a menționa proiectele supuse unei proceduri de verificare preliminară, trebuie să se constate că acest amendament nu corespunde termenilor considerentului (25) al Directivei 2014/52. În plus și în orice caz, Directiva 2011/92 nu conține nicio dispoziție care limitează aplicarea garanțiilor prevăzute la articolul 9a din această din urmă directivă la procedura de evaluare a efectelor unui proiect asupra mediului. Prin urmare, acest argument nu poate repune în discuție interpretarea respectivului articol întemeiată pe modul său de redactare, pe contextul și pe obiectivele sale.

36

Rezultă din ceea ce precedă că articolul 9a din Directiva 2011/92 se aplică atunci când autoritatea competentă ia decizia dacă un proiect menționat la articolul 4 alineatul (2) din această directivă trebuie supus evaluării impactului asupra mediului.

37

În consecință, în conformitate cu acest articol 9a al doilea paragraf, în cazul în care autoritatea competentă să ia această decizie este și inițiatorul proiectului în cauză, statele membre pun în aplicare, la organizarea funcțiilor lor administrative, cel puțin o separare adecvată a funcțiilor care intră în conflict în momentul îndeplinirii acestor obligații.

38

Această separare adecvată trebuie să fie organizată astfel încât o entitate administrativă, internă autorității competente să ia decizia menționată, să dispună de o autonomie reală, care implică în special ca aceasta să dispună de mijloace administrative și umane care îi sunt proprii și să fie astfel în măsură să își îndeplinească misiunile în mod obiectiv [a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 octombrie 2011, Seaport (NI) ș.a., C‑474/10, EU:C:2011:681, punctul 43].

39

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 9a din Directiva 2011/92 trebuie interpretat în sensul că, atunci când autoritatea competentă să decidă dacă un proiect prevăzut la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2011/92 trebuie supus unei evaluări a impactului asupra mediului, în conformitate cu articolele 5-10 din Directiva 2011/92, este și inițiatorul proiectului în cauză, trebuie să fie pusă în aplicare cel puțin o separare adecvată a funcțiilor care intră în conflict în momentul îndeplinirii acestei obligații.

Cu privire la cheltuielile de judecată

40

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.