CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 3 iunie 2021 ( 1 )
Cauza C‑35/20
Siyyttäjä
împotriva
A
[cerere de decizie preliminară formulată de Korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda)]
„Trimitere preliminară – Dreptul cetățenilor Uniunii la liberă circulație pe teritoriul statelor membre – Articolul 21 TFUE – Obligația, sub sancțiune penală, de a deține o carte de identitate sau un pașaport la trecerea frontierei unui stat membru – Directiva 2004/38/CE – Articolele 4 și 5 – Trecerea frontierei maritime a unui stat membru într‑o ambarcațiune de agrement – Regulamentul (CE) nr. 562/2006 (Codul Frontierelor Schengen) – Anexa VI – Regim penal de zile‑amendă – Calculul amenzii în funcție de capacitatea de plată a făptuitorului – Proporționalitate”
I. Introducere
|
1. |
Un cetățean al Uniunii Europene trece o frontieră maritimă națională la bordul unei ambarcațiuni de agrement în cadrul unei călătorii dus‑întors între două state membre, și anume Finlanda și Estonia, fără a deține documente de călătorie. |
|
2. |
Acesta este contextul în care se înscriu întrebările preliminare adresate de Korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda), care privesc în esență problema dacă statele membre pot impune cetățenilor Uniunii, sub sancțiune penală, obligația de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil la trecerea frontierei unui stat membru. Curtea este de asemenea chemată să se pronunțe cu privire la proporționalitatea regimului penal finlandez de zile‑amendă prevăzut în cazul nerespectării unei astfel de obligații. |
|
3. |
Prezenta trimitere preliminară privește astfel interpretarea, printre altele, a articolului 21 alineatul (1) TFUE și a articolelor 4, 5 și 36 din Directiva 2004/38/CE ( 2 ), acest din urmă articol nefăcând încă obiectul unei interpretări a Curții, precum și a anexei VI la Regulamentul (CE) nr. 562/2006 ( 3 ). |
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
1. Directiva 2004/38
|
4. |
Articolul 4 din Directiva 2004/38, intitulat „Dreptul de ieșire”, prevede la alineatul (1): „Fără a aduce atingere dispozițiilor privind documentele de călătorie aplicabile controalelor la frontierele naționale, toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile și membrii familiei acestora care nu au cetățenia unui stat membru și care dețin pașapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.” |
|
5. |
Articolul 5 din această directivă, intitulat „Dreptul de intrare”, prevede la alineatele (1), (4) și (5): „(1) Fără a aduce atingere dispozițiilor privind documentele de călătorie aplicabile controalelor la frontierele naționale, statele membre permit intrarea pe teritoriul lor a cetățenilor Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile, precum și a membrilor familiilor acestora care nu au cetățenia unui stat membru și care dețin pașapoarte valabile. […] (4) În cazul în care un cetățean al Uniunii sau un membru al familiei acestuia care nu are cetățenia unui stat membru nu posedă documentele de călătorie necesare sau, după caz, viza necesară, statul membru în cauză acordă acestor persoane, înainte de a proceda la expulzarea acestora, toate mijloacele rezonabile pentru a le permite să obțină, într‑un termen rezonabil, documentele necesare sau pentru a confirma ori a dovedi prin alte mijloace că beneficiază de dreptul de liberă circulație și ședere. (5) Statul membru poate cere persoanei în cauză să‑și raporteze prezența pe teritoriul său într‑un termen rezonabil și nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei cerințe poate face persoana respectivă pasibilă de sancțiuni nediscriminatorii și proporționale.” |
|
6. |
Articolul 36 din directiva menționată, intitulat „Sancțiuni”, are următorul cuprins: „Statele membre prevăd dispoziții privind sancțiunile aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate pentru aplicarea prezentei directive și adoptă orice măsură necesară pentru punerea lor în aplicare. Sancțiunile prevăzute sunt eficiente și proporționale. Cel târziu la 30 aprilie 2006, Comisiei îi sunt notificate aceste dispoziții de către statele membre și cât mai curând posibil orice modificare ulterioară.” |
2. Regulamentul nr. 562/2006
|
7. |
Articolul 1 din Regulamentul nr. 562/2006 ( 4 ), intitulat „Obiect și principii”, prevedea: „Prezentul regulament prevede absența controlului asupra persoanelor la trecerea frontierelor interne dintre statele membre ale Uniunii Europene. Prezentul regulament stabilește normele aplicabile controlului asupra persoanelor la trecerea frontierelor externe ale statelor membre ale [Uniunii].” |
|
8. |
Articolul 2 din acest regulament, intitulat „Definiții”, prevedea: „În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:
[…]
[…]” |
|
9. |
Articolul 4 din regulamentul menționat, intitulat „Trecerea frontierelor externe”, prevedea: „(1) Frontierele externe nu pot fi trecute decât pe la punctele de trecere a frontierei și în timpul programului de funcționare stabilit. Programul de funcționare este indicat clar la punctele de trecere a frontierei care nu sunt deschise 24 ore pe zi. […] (2) Prin derogare de la alineatul (1), pot fi permise excepții de la obligația de trecere a frontierelor externe numai prin punctele de trecere a frontierei și în timpul programului de funcționare stabilit:
[…]
[…]” |
|
10. |
Articolul 7 din același regulament, intitulat „Verificările la frontiere efectuate asupra persoanelor”, prevedea: „[…] (2) Toate persoanele fac obiectul unei verificări minime vizând stabilirea identității pe baza producerii sau prezentării documentelor de călătorie. Verificarea minimă constă într‑o examinare simplă și rapidă a valabilității documentului care îl autorizează pe titularul legitim să treacă frontiera și a prezenței indiciilor de falsificare sau de contrafacere, recurgându‑se, după caz, la dispozitive tehnice și consultând bazele de date relevante cu privire la informațiile referitoare exclusiv la documentele furate, deținute fără drept, pierdute sau anulate. Controlul minim prevăzut la primul paragraf constituie regula pentru persoanele care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii. Cu toate acestea, în cazul în care se efectuează controale minime asupra persoanelor care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii, polițiștii de frontieră pot, în mod nesistematic, să consulte bazele de date naționale și europene pentru a se asigura că persoanele respective nu reprezintă o amenințare reală, actuală și suficient de gravă pentru siguranța internă, ordinea publică, relațiile internaționale ale statelor membre sau o amenințare pentru sănătatea publică. Consecințele respectivelor consultări nu pun în pericol dreptul de intrare pe teritoriul statului membru în cauză al persoanelor care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii, astfel cum se prevede prin Directiva [2004/38]. […] (6) Controlul asupra persoanelor care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii se efectuează în conformitate cu Directiva [2004/38]. […]” |
|
11. |
Articolul 18 din Regulamentul nr. 562/2006, intitulat „Dispoziții speciale referitoare la diferitele tipuri de frontiere și mijloacele de transport utilizate pentru trecerea frontierelor externe”, avea următorul cuprins: „Dispozițiile speciale referitoare la verificările la frontiere descrise în anexa VI se aplică verificărilor efectuate la diferitele tipuri de frontiere și cu privire la diferitele mijloace de transport utilizate pentru trecerea frontierelor externe. Respectivele dispoziții speciale pot conține derogări de la articolele 4 și 5, precum și de la articolele 7-13.” |
|
12. |
Articolul 20 din acest regulament, intitulat „Trecerea frontierelor interne”, prevedea: „Frontierele interne pot fi trecute prin orice punct fără a fi realizată o verificare la frontiere asupra persoanelor, indiferent de cetățenie.” |
|
13. |
Articolul 21 din regulamentul menționat, intitulat „Verificări în interiorul teritoriului”, prevedea: „Eliminarea controlului la frontierele interne nu aduce atingere: […]
[…]” |
|
14. |
Anexa VI la Regulamentul nr. 562/2006 privea, potrivit însuși titlului său, „[d]ispoziții speciale privind diferitele tipuri de frontiere și mijloacele de transport utilizate pentru trecerea frontierelor externe ale statelor membre”. Punctul 3 din această anexă, intitulat „Frontiere maritime”, cuprindea punctul 3.1., intitulat „Proceduri generale de verificări a traficului maritim”, care prevedea:
|
|
15. |
Punctul 3.2 din această anexă, intitulat „Proceduri speciale de verificări ale anumitor tipuri de navigație maritimă”, cuprindea o rubrică intitulată „Navigația de agrement”, care avea următorul cuprins:
|
B. Dreptul finlandez
|
16. |
Articolul 1 din passilaki (Legea privind pașapoartele) (671/2006), în versiunea aplicabilă litigiului principal, care este redactat în esență în termeni identici cu cei ai articolului 9 din perustuslaki (Constituția Finlandei) (791/1999), prevede: „Resortisanții finlandezi au dreptul de a părăsi țara în conformitate cu dispozițiile prevăzute de această lege. Resortisanții finlandezi nu pot fi împiedicați să intre pe teritoriul țării.” |
|
17. |
Potrivit articolului 2 din Legea privind pașapoartele: „Cetățenii finlandezi au dreptul de a ieși de pe și de a intra pe teritoriul țării dacă dețin un pașaport, sub rezerva excepțiilor prevăzute de prezenta lege, de dreptul Uniunii sau de un acord internațional obligatoriu pentru Finlanda. Cetățenii finlandezi se pot deplasa în Islanda, în Norvegia, în Suedia și în Danemarca fără pașaport. Prin regulament adoptat de Consiliul de Miniștri se stabilesc celelalte țări în care cetățenii finlandezi pot călători utilizând ca document de călătorie, în locul unui pașaport, o carte de identitate […]” |
|
18. |
Articolul 1 din valtioneuvoston asetus matkustusoikeuden osoittamisesta eräissä tapauksissa (regulament adoptat de Consiliul de Miniștri referitor la dovada dreptului de a călători în anumite cazuri precise) (660/2013), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede: „Cetățenii finlandezi pot călători din Finlanda în următoarele țări, utilizând ca document de călătorie, în locul unui pașaport, o carte de identitate […]: Țările de Jos, Belgia, Bulgaria, Spania, Irlanda, Regatul Unit, Italia, Austria, Grecia, Croația, Cipru, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Malta, Portugalia, Polonia, Franța, România, Germania, San Marino, Slovacia, Slovenia, Elveția, Republica Cehă, Ungaria și Estonia.” |
|
19. |
Articolul 7 din rikoslaki (Codul penal) (39/1889), intitulat „Infracțiuni la regimul frontierei de stat”, care figurează în capitolul 17 din acest cod, intitulat, la rândul său, „Infracțiuni contra ordinii publice”, în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede: „Orice persoană care trece frontiera finlandeză fără un document de călătorie, o viză, un permis de ședere sau un alt document echivalent unui document de călătorie valabil sau îndeplinește această acțiune altfel decât printr‑un punct de intrare sau ieșire din țară valabil sau contrar unei interdicții legale sau săvârșește o tentativă la aceasta, […] săvârșește o infracțiune la regimul frontierei de stat care poate fi sancționată cu amendă sau cu închisoarea de cel mult un an.” |
|
20. |
Articolul 7a din același capitol din acest cod, intitulat „Infracțiune minoră la regimul frontierei de stat”, prevede: „În cazul în care, atunci când este evaluată în ansamblu, infracțiunea la regimul frontierei de stat, având în vedere durata scurtă a șederii sau a deplasării neautorizate, natura faptei interzise sau celelalte circumstanțe ale infracțiunii, este minoră, făptuitorul este pedepsit cu amendă pentru infracțiune minoră la regimul frontierei de stat.” |
|
21. |
Potrivit articolului 1 din capitolul 2a din codul menționat: „Amenda este stabilită prin sistemul zilelor‑amendă, ale cărei limite sunt o zi‑amendă (minimum) și 120 de zile‑amendă (maximum).” |
|
22. |
Articolul 2 din acest capitol din același cod prevede: „Cuantumul unei zile‑amendă trebuie stabilit astfel încât să fie rezonabil în raport cu capacitatea de plată a condamnatului. O zi‑amendă este considerată rezonabilă dacă este în cuantum de o șaisprezecime din venitul lunar al condamnatului, din care se scad taxele și impozitele stabilite prin regulament adoptat de Consiliul de Miniștri și o sumă fixă corespunzătoare consumului de bază. Cuantumul va fi scăzut dacă condamnatul are obligații față de persoanele aflate în întreținerea sa. Baza principală pentru calculul venitului lunar al condamnatului o constituie venitul care reiese din impozitare a persoanei sancționate cu amenda. Dacă venitul persoanei amendate nu poate fi stabilit cu exactitate din evidențele fiscale sau dacă acesta s‑a modificat în mod esențial de la data ultimei impozitări, el va fi evaluat pe baza altor documente accesibile. Ziua‑amendă este stabilită de instanță pe baza informațiilor disponibile în momentul desfășurării procesului, iar în cadrul procedurii de urmărire penală sumară, ziua‑amendă este stabilită pe baza informațiilor disponibile în momentul în care a fost formulată cererea de aplicare a acestei proceduri. Cu toate acestea, procurorul va stabili valoarea unei zile‑amendă pe baza informațiilor disponibile în momentul emiterii ordonanței penale sumare, dacă a devenit evident faptul că capacitatea de plată a persoanei pentru care a fost formulată cererea de aplicare a unei amenzi penale sumare s‑a modificat, între timp, în mod esențial. Prevederi mai detaliate referitoare la calculul venitului mediu lunar, la rotunjirea cuantumului zilei‑amendă, la cuantumul deducerii în sumă fixă pentru consumul de bază, la modalitatea în care obligația de întreținere trebuie luată în calcul și la cuantumul minim al unei zile‑amendă vor fi adoptate prin regulament adoptat de Consiliul de Miniștri.” |
|
23. |
Articolul 5 din asetus päiväsakon rahamäärästä (regulament adoptat de Consiliul de Miniștri referitor la cuantumul zilei‑amendă) (609/1999), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede: „Cuantumul zilei‑amendă nu poate fi mai mic de 6 euro.” |
III. Situația de fapt din litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
|
24. |
Faptele relevante din litigiul principal, astfel cum reies din decizia de trimitere, pot fi descrise după cum urmează. |
|
25. |
La 25 august 2015, A, un resortisant finlandez, a efectuat o călătorie dus‑întors între Finlanda și Estonia la bordul unei ambarcațiuni de agrement. Locul de plecare al acestei călătorii, precum și cel de întoarcere erau situate în Finlanda. În timpul acestei călătorii, A a traversat apele internaționale situate între Finlanda și Estonia. |
|
26. |
A deținea un pașaport finlandez valabil, dar nu dispunea, în cursul călătoriei respective, nici de acesta, nici de vreun alt document de călătorie și, prin urmare, nu a fost în măsură să prezinte pașaportul cu ocazia unui control la frontiere efectuat la Helsinki (Finlanda), pe traseul de întoarcere. În pofida neprezentării unui document de călătorie, identitatea lui A a putut fi stabilită pe baza permisului de conducere pe care îl avea asupra sa. Pe de altă parte, este cert că s‑a putut verifica, pe cale informatică, că A era titularul unui pașaport valabil. |
|
27. |
Syyttäjä (procurorul) a început procesul penal împotriva lui A la Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki, Finlanda) sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni minore la regimul frontierei de stat. A a contestat acuzația. |
|
28. |
Prin decizia din 5 decembrie 2016, Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki) a constatat că A săvârșise o infracțiune minoră la regimul frontierei de stat. Trecerea frontierei naționale fără a deține un document de călătorie ar constitui, astfel, o faptă sancționabilă. Faptul că A este titularul unui pașaport valabil ar fi lipsit de relevanță. Totuși, această instanță nu a pronunțat o pedeapsă, considerând că infracțiunea era minoră și că, în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, cuantumul acesteia, calculat în funcție de venitul lunar mediu al lui A în conformitate cu regimul penal al zilelor‑amendă, ar fi excesiv. |
|
29. |
Procurorul a declarat apel la Helsingin hovioikeus (Curtea de Apel din Helsinki, Finlanda). A a declarat apel incident. |
|
30. |
Prin hotărârea din 15 iunie 2018, Helsingin hovioikeus (Curtea de Apel din Helsinki), deși a constatat că era dovedit în mod corespunzător că A nu deținuse un document de călătorie cu ocazia controlului, a respins apelul procurorului. Această instanță a considerat că faptele săvârșite de A nu constituiau o infracțiune minoră la regimul frontierei de stat. |
|
31. |
Procurorul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Korkein oikeus (Curtea Supremă). Această instanță apreciază că trebuie examinată cauza din perspectiva dreptului Uniunii. |
|
32. |
Instanța de trimitere observă că Curtea a statuat, la punctul 45 din Hotărârea Wijsenbeek ( 6 ), că dreptul Uniunii aplicabil la momentul faptelor din litigiul principal nu se opunea ca un stat membru să impună, sub sancțiune penală, unei persoane, indiferent dacă aceasta era resortisant al unui stat membru sau al unui stat terț, să facă dovada cetățeniei sale la intrarea pe teritoriul acestui stat membru pe la o frontieră internă a Uniunii, cu condiția ca sancțiunile să fie comparabile cu cele care se aplică unor infracțiuni naționale similare și să nu fie disproporționate. |
|
33. |
Această instanță observă de asemenea că, în Hotărârea Oulane ( 7 ), Curtea a examinat dacă obligația de a prezenta, în anumite situații, o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil era conformă cu dreptul Uniunii în vigoare la acel moment. În opinia sa, există totuși o incertitudine cu privire la conformitatea unei reglementări naționale precum cea în discuție în cauza principală cu dreptul Uniunii intrat în vigoare ulterior acestor două hotărâri. |
|
34. |
Desigur, din Regulamentul nr. 562/2006 ar reieși că orice stat membru poate să prevadă o obligație „de a deține și de a purta permise și alte documente” ( 8 ). Totuși, presupunând că acest lucru implică posibilitatea statelor membre de a impune oricărei persoane obligația de a deține un document de călătorie la trecerea frontierei naționale, ar rămâne incert aspectul dacă și, în caz afirmativ, în ce condiții poate fi sancționată nerespectarea unei astfel de obligații. Instanța de trimitere arată că articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2004/38 prevede posibilitatea unui stat membru de a impune persoanei în cauză obligația „să‑și raporteze prezența pe teritoriul său într‑un termen rezonabil și nediscriminatoriu” și că acesta este motivul pentru care legiuitorul Uniunii a prevăzut, la acest articol, posibilitatea de a aplica sancțiuni. |
|
35. |
Instanța de trimitere nu exclude că a impune, sub sancțiune penală, această obligație cetățenilor Uniunii poate aduce atingere dreptului la liberă circulație pe teritoriul statelor membre, conferit prin articolul 45 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și prin articolul 21 alineatul (1) TFUE. |
|
36. |
Pentru a stabili dacă se aduce atingere acestui drept, ar trebui să se țină seama în special de articolele 4 și 5 din Directiva 2004/38 și de articolul 21 din Regulamentul nr. 562/2006, întrucât acest regulament constituia Codul frontierelor Schengen în vigoare la momentul faptelor aflate la originea litigiului principal. |
|
37. |
Ar fi de asemenea necesar să se stabilească, în raport cu articolele 2, 4, 7, 20 și 21 din Regulamentul nr. 562/2006, precum și cu punctul 3.2.5 din anexa VI la acesta, dacă este relevant faptul că deplasarea persoanei în cauză dintr‑un stat membru în altul la bordul unei ambarcațiuni de agrement s‑a efectuat prin traversarea apelor internaționale. |
|
38. |
Pe de altă parte, presupunând că dreptul Uniunii nu se opune obligației, sub sancțiune penală, de a deține un alt document de călătorie valabil, instanța de trimitere ridică de asemenea problema dacă un sistem de zile‑amendă precum cel prevăzut de Codul penal este conform cu principiul proporționalității din perspectiva articolului 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38. |
|
39. |
În această privință, instanța menționată precizează că o infracțiune minoră la regimul frontierei de stat, astfel cum este descrisă, în speță, în actul de acuzare, este în mod normal sancționată cu 15 zile‑amendă. În temeiul criteriilor prevăzute de Codul penal și plasându‑se la momentul săvârșirii infracțiunii, cuantumul unei zile‑amendă s‑ar ridica, în cazul lui A, la 6350 de euro. Prin urmare, cuantumul total al amenzii care i‑ar fi putut fi aplicată la acel moment ar fi de 95250 de euro. |
|
40. |
În aceste condiții, Korkein oikeus (Curtea Supremă) a hotărât, prin decizia din 21 ianuarie 2020, primită la grefa Curții la 24 ianuarie 2020, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
|
|
41. |
A, guvernele finlandez și german, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceleași părți au răspuns de asemenea în scris la întrebările adresate de Curte, întrucât aceasta a decis să se pronunțe fără organizarea unei ședințe. |
IV. Analiză
|
42. |
Din decizia de trimitere reiese că A nu a făcut obiectul unui control la plecarea sa din Finlanda. Astfel, nerespectarea obligației de a deține un document de călătorie nu a fost constatată de autoritățile finlandeze decât la întoarcerea sa, cu ocazia unui control la frontiere efectuat la Helsinki. Procedura penală din litigiul principal privește însă atât ieșirea din Finlanda, cât și întoarcerea în acest stat membru, având în vedere că obligația de a deține un document de călătorie se impune la fiecare trecere a frontierei. |
|
43. |
Instanța de trimitere a formulat trei întrebări. Astfel cum reiese din precizările sale, primele două întrebări urmăresc în esență să se stabilească dacă dreptul la liberă circulație al persoanelor se opune ca un stat membru să impună cetățenilor Uniunii, sub sancțiune penală, să dețină un document de călătorie atunci când se deplasează între acest stat membru și un alt stat membru prin traversarea apelor internaționale. În cazul unui răspuns negativ la aceste întrebări, instanța de trimitere formulează o a treia întrebare, prin care urmărește să se stabilească dacă un regim de zile‑amendă precum cel prevăzut de Codul penal finlandez este conform cu principiul proporționalității. |
|
44. |
Ținând seama de conexitatea dintre prima și cea de a doua întrebare, le vom aborda împreună, formulând însă răspunsuri distincte. În primul rând, vom examina obligația impusă cetățenilor Uniunii, sub sancțiune penală, de a deține un document de călătorie, pe de o parte, în cadrul dreptului de ieșire în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2004/38 (prima întrebare) și, pe de altă parte, în cadrul dreptului de intrare în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38 (a doua întrebare). În al doilea rând, vom analiza verificările efectuate cu ocazia controalelor la frontiere privind persoanele care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii, în conformitate cu Regulamentul nr. 562/2006 (prima și a doua întrebare). În al treilea rând, vom analiza proporționalitatea cuantumului amenzii penale aplicate în cazul nerespectării unei astfel de obligații (a treia întrebare). |
|
45. |
Înainte de a începe această analiză, considerăm util să formulăm câteva observații introductive privind legătura dintre articolele 4 și 5 din Directiva 2004/38 și relația lor cu Codul frontierelor Schengen. |
A. Observații introductive
|
46. |
Dorim să amintim de la bun început că, în temeiul articolului 20 TFUE, orice resortisant al unui stat membru se bucură de statutul de cetățean al Uniunii și, prin urmare, are posibilitatea de a se prevala, inclusiv față de statul membru de origine, de drepturile aferente unui astfel de statut și în special de dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, astfel cum a fost conferit prin articolul 21 TFUE ( 9 ). |
|
47. |
Din jurisprudența Curții rezultă că dreptul la liberă circulație include atât dreptul cetățenilor Uniunii de a intra într‑un alt stat membru decât cel de origine, cât și dreptul de a‑l părăsi ( 10 ). Astfel cum a subliniat Curtea, libertățile fundamentale garantate prin Tratatul FUE ar fi golite de substanță dacă statul membru de origine ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică propriilor resortisanți să părăsească teritoriul statului în cauză pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru ( 11 ). Rezultă că, pentru ca acest drept de ieșire, garantat la articolul 4 din Directiva 2004/38, să fie pe deplin efectiv, cetățeanul Uniunii care își exercită dreptul la liberă circulație părăsind statul membru al cărui resortisant este pentru a se deplasa într‑un alt stat membru trebuie să își poată exercita dreptul de a se întoarce în statul său membru în conformitate cu modalitățile și cu facilitățile prevăzute la articolul 5 din această directivă. |
|
48. |
Acquis‑ul Schengen este deosebit de important pentru exercitarea dreptului la liberă circulație și, prin urmare, a drepturilor de ieșire și de intrare prevăzute la articolele 4 și 5 din Directiva 2004/38. Din considerentele, precum și din dispozițiile relevante ale acquis‑ului Schengen ( 12 ) reiese că măsurile referitoare la trecerea frontierelor externe și interne ale statelor membre se aplică fără a aduce atingere drepturilor persoanelor care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii ( 13 ). Așa cum Curtea a avut deja ocazia de a sublinia, dispozițiile aplicabile spațiului Schengen prevăd expres că nu afectează libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii și a membrilor de familie ai acestora care îi însoțesc sau care li se alătură, astfel cum este garantată în special de Directiva 2004/38 ( 14 ), inclusiv cetățenii statelor membre care nu fac parte din spațiul Schengen ( 15 ). |
|
49. |
Acesta este contextul în care propunem să fie examinate cele trei întrebări adresate de instanța de trimitere. |
B. Cu privire la prima și la a doua întrebare preliminară
1. Cu privire la obligația, sub sancțiune penală, de a deține un document de călătorie
a) În cadrul dreptului de ieșire în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2004/38
|
50. |
Trebuie amintit de la bun început că articolul 21 TFUE conferă oricărui cetățean al Uniunii dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre „sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora”, și anume Directiva 2004/38. |
|
51. |
Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/38 prevede expres, fără a impune exercitarea prealabilă a dreptului la liberă circulație și ședere, că „toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile […] au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru” ( 16 ). |
|
52. |
În speță, A este un resortisant finlandez care, în cadrul unei călătorii dus‑întors la bordul unei ambarcațiuni de agrement, a părăsit Finlanda pentru a se deplasa în Estonia. Prin urmare, situația sa intră, astfel cum a constatat instanța de trimitere, sub incidența acestei dispoziții. |
|
53. |
Se ridică, prin urmare, problema dacă obligația impusă de reglementarea finlandeză, sub sancțiune penală, de a deține o carte de identitate sau un pașaport în cazul unei călătorii dus‑întors între Finlanda și Estonia este conformă cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/38. |
1) Cu privire la expresia „care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile”
|
54. |
Reiese chiar din modul de redactare a articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2004/38, în special din utilizarea expresiei „care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile”, că dreptul de ieșire este supus condiției „de a deține” un document de călătorie valabil. |
|
55. |
Guvernul finlandez pare să înțeleagă termenul „care dețin” în sensul că cetățenii Uniunii trebuie nu să se afle în posesia unui document de călătorie în momentul în care părăsesc teritoriul statului membru în cauză, ci să fie titulari ai unui astfel de document. |
|
56. |
Nu suntem de acord cu această interpretare a guvernului finlandez, pentru următoarele motive. |
|
57. |
În primul rând, observăm că utilizarea termenului „care dețin” la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/38 implică purtarea unui document de călătorie. Astfel, opțiunea legiuitorului de a utiliza acest termen nu poate fi înțeleasă ca referindu‑se numai la faptul de a fi titularul unui asemenea document. Arătăm, în această privință, că versiunile lingvistice examinate nu par să sugereze contrariul ( 17 ). |
|
58. |
În al doilea rând, această interpretare este susținută de analiza finalității Directivei 2004/38. După cum rezultă din considerentele (1)-(4) ale directivei menționate, aceasta urmărește să faciliteze exercitarea dreptului fundamental și individual de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, care este conferit în mod direct cetățenilor Uniunii prin articolul 21 alineatul (1) TFUE, și că are printre altele ca obiect să consolideze acest drept ( 18 ). Articolul 4 din Directiva 2004/38 urmărește, astfel, să garanteze că o persoană care beneficiază de dreptul de liberă circulație poate fi identificată ca atare în cadrul unei eventuale verificări a identității sale ( 19 ). Acest obiectiv ar fi compromis în cazul în care cetățenii Uniunii ar putea pretinde o exceptare de la obligația, prevăzută la acest articol, de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil cu ocazia deplasărilor lor dintr‑un stat membru în altul. |
|
59. |
În sfârșit, în al treilea rând, această interpretare este susținută de geneza Directivei 2004/38. Astfel, potrivit articolului 5 alineatul (1) din Propunerea inițială a Comisiei ( 20 ) [articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/38], „[a]lineatul (1) preia în esență termenii articolului 2 alineatul (1) din Directiva 68/360/CEE[ ( 21 )], care prevede că dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru «se exercită prin simpla prezentare a unei cărți de identitate valabile sau a unui pașaport valabil», adaptându‑l la noul regim de eliminare a controalelor la frontierele interne ale Uniunii. În acest scop, expresia «prin prezentarea» a fost înlocuită cu «dețin» […]” ( 22 ). Din această dispoziție a propunerii de directivă reiese că înlocuirea respectivă reflectă eliminarea controalelor la frontierele interne ale Uniunii în cadrul acquis‑ului Schengen. |
|
60. |
În aceste împrejurări, considerăm că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/38 impune cetățenilor Uniunii, atunci când părăsesc teritoriul unui stat membru, obligația de a se afla în posesia unor documente de călătorie ( 23 ). În consecință, prin faptul că impune obligația de a deține o carte de identitate sau un pașaport pentru a călători din Finlanda către Estonia, reglementarea finlandeză este conformă cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/38. |
|
61. |
În aceste condiții, trebuie să se stabilească în continuare dacă un stat membru poate aplica o sancțiune în cazul nerespectării acestei obligații. |
2) Cu privire la posibilitatea de a aplica o sancțiune în cazul nerespectării obligației de a deține un document de călătorie
|
62. |
Din motive de concizie și ținând seama de faptul că, în speță, nerespectarea obligației de a deține un document de călătorie valabil nu a fost constatată decât la momentul întoarcerii în Finlanda, cu ocazia verificărilor efectuate de autoritățile finlandeze, aspectul dacă un stat membru poate impune o sancțiune penală într‑o situație precum cea din litigiul principal va fi abordat cu prilejul examinării obligației de a deține un document de călătorie în cadrul dreptului de intrare. |
b) În cadrul dreptului de intrare în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38
|
63. |
Guvernul finlandez susține, în observațiile sale scrise, că dreptul Uniunii se opune aplicării reglementării naționale în discuție atunci când resortisanții unui stat membru părăsesc statul membru respectiv și se întorc în acesta. Totuși, acest guvern precizează, pe de o parte, că instanțele superioare nu s‑au pronunțat încă cu privire la aspectul dacă fapte precum cele săvârșite de A constituie infracțiune în sensul Codului penal. Pe de altă parte, acesta subliniază că din lucrările pregătitoare ale Codului penal rezultă că o situație precum cea în discuție în cauza principală nu poate fi calificată drept „infracțiune la regimul frontierei de stat” în sensul articolului 7 din capitolul 17 din acest cod și nici drept „infracțiune minoră” în sensul articolului 7a din capitolul 17 din codul menționat ( 24 ). |
|
64. |
Dorim să amintim de la bun început că, în calitate de corolar al dreptului de ieșire garantat la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/38, articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din această directivă garantează dreptul de intrare pe teritoriul statelor membre. Această dispoziție prevede că statele membre permit intrarea pe teritoriul lor a cetățenilor Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile ( 25 ). Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dreptul resortisanților unui stat membru de a intra pe teritoriul unui alt stat membru în scopurile prevăzute de tratat constituie un drept conferit în mod direct de acesta sau, după caz, de dispozițiile adoptate pentru punerea în aplicare a tratatului menționat ( 26 ). |
|
65. |
În speță, A, resortisant finlandez, a făcut obiectul unor verificări cu ocazia întoarcerii sale în Finlanda. Prin urmare, A nu se deplasa, astfel cum prevede articolul 3 din Directiva 2004/38, în alt stat decât cel al cărui resortisant este, ci în statul membru al cărui resortisant este. Cu alte cuvinte, reiese că, în principiu, condițiile de aplicare a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 nu sunt îndeplinite în situația în discuție în speță. |
|
66. |
În aceste condiții, se ridică următoarea chestiune prealabilă: trebuie să se considere că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38 nu se aplică în situațiile în care un cetățean al Uniunii se întoarce în statul membru al cărui resortisant este? |
1) Cu privire la sfera aplicabilității articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38
|
67. |
Comisia susține că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38 se aplică prin analogie într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal. |
|
68. |
Aspectul dacă această directivă este aplicabilă în situații în care un cetățean al Uniunii se întoarce în statul membru al cărui resortisant este a fost deja examinat de Curte în cauze privind dreptul de intrare și de ședere derivat al resortisanților țărilor terțe, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii. O analiză a acestei jurisprudențe permite identificarea a două linii jurisprudențiale. |
|
69. |
În primul rând, în ceea ce privește dreptul de intrare, Curtea a considerat în primul rând, în Hotărârea McCarthy și alții ( 27 ), că, în măsura în care cetățeanul Uniunii în cauză și‑a exercitat dreptul la liberă circulație stabilindu‑se în alt stat membru decât cel al cărui resortisant este, iar soțul său, resortisant al unei țări terțe, are reședința împreună cu el, ambii sunt destinatari ai Directivei 2004/38 în sensul articolului 3 alineatul (1) din aceasta ( 28 ). Curtea a constatat, în continuare, că articolul 5 din Directiva 2004/38 menționează „statele membre” și nu operează o distincție în funcție de statul membru de intrare, în special în măsura în care prevede că deținerea permisului de ședere valabil menționat la articolul 10 din această directivă scutește membrii familiei unui cetățean al Uniunii care nu au cetățenia unui stat membru de obligația de a obține o viză de intrare. În sfârșit, Curtea a subliniat că din articolul 5 din directiva menționată nu reiese nicidecum că dreptul de intrare al membrilor familiei cetățeanului Uniunii care nu au cetățenia unui stat membru ar fi limitat la alte state membre decât statul membru de origine al cetățeanului Uniunii ( 29 ). |
|
70. |
În al doilea rând, în ceea ce privește dreptul de ședere, Curtea a arătat, printre altele în Hotărârile O. și B. ( 30 ), Coman și alții ( 31 ) și Banger ( 32 ), care se înscriu în linia Hotărârilor Singh ( 33 ) și Eind ( 34 ), în ceea ce privește articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, că rezultă dintr‑o interpretare literală, sistematică și teleologică a dispozițiilor directivei respective că aceasta reglementează doar condițiile de intrare și de ședere ale unui cetățean al Uniunii în alte state membre decât cel al cărui resortisant este și că ea nu poate constitui temeiul unui drept de ședere derivat în favoarea resortisanților unui stat terț, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, în statul membru al cărui resortisant este acest cetățean ( 35 ). Totuși, pentru a evita ca cetățeanul Uniunii să fie descurajat să părăsească statul membru al cărui resortisant este pentru a‑și exercita dreptul de ședere, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, pe teritoriul altui stat membru, Curtea a considerat că, în anumite cazuri, unor resortisanți ai unor state terțe, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, care nu puteau beneficia, în temeiul dispozițiilor Directivei 2004/38, de un drept de ședere derivat în statul membru al cărui resortisant este acest cetățean, li se putea totuși recunoaște un asemenea drept în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE ( 36 ). Potrivit Curții, condițiile de acordare a unui drept de ședere derivat, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, unui resortisant al unui stat terț, membru al familiei acestui cetățean al Uniunii, cu care acesta a locuit, numai în considerarea calității sale de cetățean al Uniunii, în statul membru gazdă, nu ar trebui să fie, în principiu, mai stricte decât cele prevăzute de Directiva 2004/38 pentru acordarea unui astfel de drept de ședere unui resortisant al unui stat terț, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație stabilindu‑se în alt stat membru decât cel al cărui resortisant este. Astfel, deși Curtea a considerat că Directiva 2004/38 nu acoperă un asemenea caz de întoarcere, ea a statuat totuși că directiva menționată trebuie să fie aplicată prin analogie ( 37 ). |
|
71. |
Analiza acestor două linii jurisprudențiale permite, în opinia noastră, să se deducă mai multe concluzii în ceea ce privește sfera aplicabilității articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38 în speță. |
|
72. |
Curtea a considerat, în Hotărârea McCarthy și alții ( 38 ), că cetățeanul Uniunii în cauză, deși călătorea către statul membru al cărui resortisant era (Regatul Unit), era destinatar al Directivei 2004/38 în sensul articolului 3 alineatul (1) din aceasta, deoarece „se stabilise” în alt stat membru (Spania). Prin urmare, Curtea a statuat că, la intrarea sa în Regatul Unit, acest cetățean continua să își exercite dreptul la liberă circulație, din moment ce locuia în statul membru gazdă (Spania). Soțul său, resortisant al unei țări terțe, în măsura în care avea reședința, împreună cu cetățeanul Uniunii menționat, în Spania, era de asemenea destinatar al Directivei 2004/38 în sensul articolului 3 alineatul (1) din aceasta. În aceste împrejurări, ținând seama de faptul că modul de redactare a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38 menționează „statele membre” fără a opera o distincție în funcție de statul membru de intrare, Curtea a statuat că această dispoziție și, prin urmare, formalitățile legate de exercitarea dreptului de intrare prevăzute de aceasta se aplicau soțului, resortisant al unei țări terțe, al cetățeanului Uniunii. |
|
73. |
În schimb, în Hotărârile O. și B. ( 39 ), Coman și alții ( 40 ) și Banger ( 41 ), precum și în jurisprudența pe care se întemeiază aceste hotărâri ( 42 ), cetățeanul Uniunii în cauză părăsise în principiu definitiv statul membru gazdă și se întorcea cu membri ai familiei sale, resortisanți ai unor țări terțe, în statul membru al cărui resortisant era. În aceste împrejurări, potrivit Curții, cetățeanul Uniunii respectiv nu mai era destinatar al Directivei 2004/38 în sensul articolului 3 alineatul (1) din aceasta și, prin urmare, nu intra în domeniul său de aplicare. Totuși, ținând seama de faptul că acesta își exercitase dreptul la liberă circulație, membrilor familiei sale resortisanți ai unor țări terțe, care avuseseră reședința împreună cu el în statul membru gazdă, li se putea recunoaște un drept de ședere derivat în statul membru al cărui resortisant era acesta în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE. În aceste cazuri și pentru motivele deja prezentate mai sus ( 43 ), Curtea a statuat că Directiva 2004/38 trebuia aplicată prin analogie cetățenilor Uniunii în cauză ( 44 ). |
|
74. |
În speță, situația lui A este cea a unui cetățean al Uniunii care se întoarce în statul membru al cărui resortisant este după ce s‑a deplasat în alt stat membru în contextul unei călătorii dus‑întors la bordul unei ambarcațiuni de agrement. Astfel, spre deosebire de cauzele în care s‑au pronunțat hotărârile Curții din cadrul celor două linii jurisprudențiale analizate mai sus ( 45 ), în prezenta cauză, pe de o parte, din decizia preliminară nu reiese că, la întoarcerea sa în Finlanda, A era însoțit de membri ai familiei sale resortisanți ai unor țări terțe și, pe de altă parte, deși și‑a exercitat dreptul la liberă circulație, acesta nu era stabilit în Estonia la momentul întoarcerii sale în Finlanda. |
|
75. |
Prin urmare, jurisprudența rezultată din Hotărârea McCarthy și alții ( 46 ) nu este relevantă în cadrul prezentei cauze ( 47 ). Dar care este situația celei rezultate din Hotărârile O. și B. ( 48 ), Coman și alții ( 49 ) și Banger ( 50 )? |
|
76. |
Din această a doua linie jurisprudențială rezultă că ceea ce a determinat Curtea, în aceste hotărâri, să aplice prin analogie Directiva 2004/38 cetățenilor Uniunii care, după ce și‑au exercitat dreptul la liberă circulație, se întorc în statul membru ai cărui resortisanți sunt este de a le garanta deplina exercitare a dreptului lor fundamental la liberă circulație, evitând astfel ca ei să fie descurajați să părăsească statul membru ai cărui resortisanți sunt pentru a‑și exercita dreptul de ședere, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, în alt stat membru. Cu alte cuvinte, un cetățean al Uniunii care se întoarce în statul său membru și care, în consecință, nu intră sub incidența Directivei 2004/38 nu trebuie să fie tratat într‑un mod mai puțin favorabil decât un cetățean al Uniunii care intră în domeniul de aplicare al acestei directive ca urmare a deplasării și a șederii în alt stat membru. |
|
77. |
Curtea a interpretat articolul 21 alineatul (1) TFUE în sensul că un resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, dispune de un drept de ședere derivat pe teritoriul statului membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii respectiv și că acest drept de ședere derivat nu poate fi supus unor condiții mai stricte decât cele prevăzute de Directiva 2004/38 tocmai pentru că modalitățile și facilitățile de intrare și de ședere prevăzute de această directivă pentru cetățenii Uniunii includ, pentru membrii familiilor lor, indiferent de cetățenia acestora, dreptul de a‑l însoți sau de a se alătura cetățeanului Uniunii. |
|
78. |
Desigur, prezenta cauză nu privește dreptul de ședere derivat al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii. Totuși, astfel cum am arătat deja, această jurisprudență ni se pare relevantă în prezenta cauză, pentru următoarele motive. |
|
79. |
În primul rând, Curtea a afirmat în repetate rânduri că statutul de cetățean al Uniunii are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre ( 51 ). Reiese din jurisprudența sa că un resortisant al unui stat membru care, în calitatea sa de cetățean al Uniunii, și‑a exercitat libertatea de circulație și de ședere în alt stat membru decât cel al cărui resortisant este se poate prevala de drepturile aferente acestei calități, în special de cele prevăzute la articolul 21 alineatul (1) TFUE, inclusiv, dacă este cazul, în privința statului membru al cărui resortisant este ( 52 ). |
|
80. |
În al doilea rând, dacă această jurisprudență, precum și cea examinată la punctele 70 și 73 din prezentele concluzii, este aplicată cauzei principale, aceasta implică faptul că, la întoarcerea unui cetățean al Uniunii în statul membru al cărui resortisant este, condițiile materiale referitoare la dreptul de intrare care rezultă din articolul 21 alineatul (1) TFUE nu pot fi interpretate ca fiind mai stricte decât cele prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38 ( 53 ). Astfel, după cum am arătat ( 54 ), pentru ca acest drept de ieșire, garantat la articolul 4 din Directiva 2004/38, să fie pe deplin efectiv, cetățeanul Uniunii care își exercită dreptul la liberă circulație părăsind statul membru al cărui resortisant este pentru a se deplasa în alt stat membru trebuie, chiar dacă Directiva 2004/38 nu acoperă întoarcerea în acest stat membru, să își poată exercita dreptul de intrare în statul membru al cărui resortisant este, în conformitate cu modalitățile și cu facilitățile prevăzute de directiva menționată și, în special, la articolul 5 din aceasta. |
|
81. |
Prin urmare, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, Directiva 2004/38 trebuie aplicată prin analogie, inclusiv articolul 5 alineatul (1) din aceasta, în ceea ce privește condițiile în care statele membre permit intrarea pe teritoriul lor a cetățenilor Uniunii „care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile”. |
|
82. |
Pe de altă parte, arătăm că din observațiile scrise ale guvernului finlandez reiese că articolul 155 alineatele 1 și 2 din Ulkomaalaislaki (Legea privind străinii) (301/2004) privește intrarea și șederea pe teritoriul finlandez a cetățenilor Uniunii ( 55 ). În această privință, guvernul menționat a confirmat, ca răspuns la o întrebare scrisă adresată de Curte, că articolul 155 alineatele 1 și 2 din Legea privind străinii transpune, în dreptul finlandez, articolul 5 alineatele (1) și (4) din Directiva 2004/38 ( 56 ). |
2) Cu privire la posibilitatea de a aplica o sancțiune în cazul nerespectării obligației de a deține un document de călătorie
|
83. |
Articolul 36 din Directiva 2004/38 stipulează că „statele membre prevăd dispoziții privind sancțiunile aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate pentru aplicarea prezentei directive și adoptă orice măsură necesară pentru punerea lor în aplicare”. |
|
84. |
În primul rând, se ridică, așadar, problema dacă acest articol este relevant pentru a răspunde la prima și la a doua întrebare adresate de instanța de trimitere. Considerăm că aceasta este într‑adevăr situația, astfel cum vom explica în considerațiile care urmează. |
|
85. |
Din Propunerea de directivă ( 57 ) reiese că articolul 33 din această propunere (articolul 36 din Directiva 2004/38) codifică jurisprudența anterioară a Curții potrivit căreia dreptul Uniunii nu interzice statelor membre să sancționeze persoanele care intră în domeniul de aplicare al acestui drept și care au omis să își procure unul dintre documentele de identitate ( 58 ). |
|
86. |
Mai precis, sancțiunile la care face referire acest articol sunt cele prevăzute la articolul 5 alineatul (5) ( 59 ), la articolul 8 alineatul (2) ( 60 ), la articolul 9 alineatul (3) ( 61 ) și la articolul 20 alineatul (2) din Directiva 2004/38 ( 62 ). |
|
87. |
În schimb, nici articolul 4, nici articolul 5 din această directivă nu prevăd dispoziții specifice care să permită statelor membre să sancționeze nerespectarea obligației oricărui cetățean al Uniunii de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil ( 63 ). Astfel, motivul pentru care legiuitorul Uniunii a prevăzut, la articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2004/38, posibilitatea aplicării unor sancțiuni se explică prin faptul că această dispoziție instituie posibilitatea unui stat membru de a impune persoanei în cauză obligația „să‑și raporteze prezența pe teritoriul său într‑un termen rezonabil și nediscriminatoriu”. |
|
88. |
Cu toate acestea, considerăm că tăcerea articolelor 4 și 5 din această directivă în ceea ce privește posibilitatea de a sancționa nerespectarea obligației oricărui cetățean al Uniunii de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil este atenuată de existența articolului 36 din directiva menționată, având în vedere că acest articol codifică jurisprudența anterioară a Curții referitoare la posibilitatea statelor membre de a sancționa persoanele care intră sub incidența dreptului Uniunii și care au omis să își procure unul dintre documentele de identitate ( 64 ). |
|
89. |
În consecință, în temeiul articolului 36 din Directiva 2004/38, nerespectarea obligației de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil la deplasările dintr‑un stat membru în altul poate conduce la sancțiuni. |
|
90. |
În al doilea rând, se ridică de asemenea problema naturii sancțiunii pe care statele membre o pot aplica în cazul nerespectării unei formalități administrative prevăzute de Directiva 2004/38 ( 65 ), întrucât articolul 36 din aceasta nu stabilește tipurile de sancțiuni (administrativă sau penală) care pot fi aplicate în cazul nerespectării acestei obligații. |
|
91. |
Desigur, Curtea a subliniat deja, în contextul dreptului de intrare și de ședere, că prezentarea unei cărți de identitate valabile sau a unui pașaport valabil în scopul justificării calității de resortisant al unui stat membru „constituie o formalitate administrativă al cărei unic obiectiv este constatarea de către autoritățile naționale a unui drept care decurge în mod direct din calitatea persoanei în cauză” ( 66 ) și, prin urmare, un stat membru nu poate impune unui cetățean al Uniunii, ca o condiție de intrare pe teritoriul său, o altă obligație decât cea de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil ( 67 ). |
|
92. |
Cu toate acestea, în măsura în care articolul 36 din Directiva 2004/38 nu conține prevederi cu privire la natura sancțiunilor care pot fi aplicate în cazul nerespectării dispozițiilor naționale adoptate în temeiul acestei directive ( 68 ), impunerea unei sancțiuni penale în cazul nerespectării obligației de a deține un document de călătorie nu este, în opinia noastră, incompatibilă cu Directiva 2004/38, statele membre fiind competente „să aleagă sancțiunile care le par adecvate”, cu condiția să își exercite competența cu respectarea dreptului Uniunii și a principiilor sale generale și, în consecință, cu respectarea principiului proporționalității ( 69 ). |
|
93. |
În acest context, ținând seama de faptul că a treia întrebare preliminară adresată de instanța de trimitere privește proporționalitatea regimului penal finlandez al zilelor‑amendă, vom reveni asupra acestui aspect în cadrul examinării pe care o vom efectua cu privire la această întrebare. |
|
94. |
În prealabil, vom analiza verificările efectuate cu ocazia controalelor la frontiere în cadrul Regulamentului nr. 562/2006. |
2. Cu privire la verificările efectuate cu ocazia controalelor la frontiere privind persoanele care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii în cadrul Regulamentului nr. 562/2006
|
95. |
Prima și a doua întrebare adresate de instanța de trimitere fac de asemenea referire la articolul 21 din Regulamentul nr. 562/2006. |
|
96. |
În această privință, din decizia de trimitere reiese că, în timpul călătoriei sale între Estonia și Finlanda, A a navigat la bordul unei ambarcațiuni de agrement în apele internaționale, trecând astfel frontiera maritimă finlandeză. |
|
97. |
În această privință, trebuie să arătăm de la bun început că faptul că A a trecut frontiera maritimă finlandeză este neglijabil în măsura în care este vorba în speță despre un cetățean al Uniunii care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație între două state membre și că, independent de faptul că a trecut o frontieră internă sau externă, acesta trebuie să dețină o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil la trecerea frontierelor, în sensul articolului 4 alineatul (1) și al articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38. Totuși, vom aborda, cu titlu subsidiar și din motive de exhaustivitate, aspectul dacă trebuie să se considere că o persoană în situația lui A trece o frontieră externă a spațiului Schengen în timpul deplasărilor sale între două state membre pentru a stabili dacă Regulamentul nr. 562/2006 se opune unei verificări precum cea la care a fost supus A. |
|
98. |
În acest scop, vom examina în prealabil conținutul noțiunii de „frontieră maritimă” în sensul articolului 2 punctul 2 din Regulamentul nr. 562/2006. |
a) Cu privire la conținutul noțiunii de „frontieră maritimă” în sensul articolului 2 punctul 2 din Regulamentul nr. 562/2006
|
99. |
În răspunsul său la o întrebare scrisă adresată de Curte, A a indicat că a circulat pe o ambarcațiune de agrement între două state membre care sunt părți la Acordul Schengen, fără a traversa o zonă situată în afara spațiului Schengen ( 70 ). În ceea ce privește noțiunea de „frontieră maritimă” în sensul articolului 2 punctul 2 din Regulamentul nr. 562/2006, guvernele finlandez și german au susținut că aceasta face referire la limita exterioară a mării teritoriale în sensul articolului 4 din Convenția de la Montego Bay ( 71 ), în timp ce Comisia a indicat că este vorba despre o noțiune specifică aplicabilă Regulamentului nr. 562/2006, care nu corespunde în mod necesar noțiunii de „frontieră maritimă” astfel cum este definită la articolul 4 din Convenția de la Montego Bay. |
|
100. |
Suntem de acord cu Comisia. Astfel, Curtea a statuat că simpla împrejurare că o persoană a trecut un „punct de trecere a frontierei”, în sensul articolului 2 punctul 8 din Regulamentul nr. 562/2006, unde s‑a exercitat controlul la frontierele externe impus de regulamentul menționat, nu înseamnă că această persoană a părăsit spațiul Schengen dacă este prezentă încă pe o parte a teritoriului unui stat care face parte din acest spațiu ( 72 ). Desigur, articolul 2 punctul 2 din Regulamentul nr. 562/2006 definește noțiunea de „frontiere externe” ale spațiului Schengen ca vizând, pe de o parte, frontierele terestre și maritime ale statelor membre și, pe de altă parte, printre altele, aeroporturile și porturile maritime, cu condiția să nu fie vorba despre frontiere interne. Totuși, Curtea a statuat că această dispoziție urmărește doar, astfel cum reiese din modul său de redactare, să asimileze anumite aeroporturi și porturi din statele care fac parte din spațiul Schengen frontierelor externe ale acestuia exclusiv, în conformitate cu dispozițiile articolului 77 alineatul (2) litera (b) TFUE, în scopul de a facilita aplicarea concretă a controalelor asupra persoanelor la trecerea frontierelor externe ale spațiului Schengen ( 73 ). |
|
101. |
În speță, A a indicat în observațiile sale scrise că a navigat, în cursul unei zile, la bordul unei ambarcațiuni de agrement între Helsinki și Tallinn. Acesta a explicat de asemenea că, la întoarcerea sa, polițiștii de frontieră finlandezi, în acord cu căpitanul, au escortat ambarcațiunea de agrement pe care naviga A până în portul plecării sale din Helsinki, portul de agrement din Katajanoka (Finlanda), situat în centrul orașului Helsinki, precizând că acest din urmă port nu era un „punct de trecere a frontierei” în sensul articolului 2 punctul 8 din Regulamentul nr. 562/2006, cu alte cuvinte nu era un „punct de trecere autorizat de autoritățile competente pentru trecerea frontierelor externe”. |
|
102. |
În această privință, considerăm util să precizăm că, din lista punctelor de trecere a frontierei menționate la articolul 2 punctul 8 din Regulamentul nr. 562/2006, care este întocmită pe baza informațiilor comunicate de Republica Finlanda Comisiei, în conformitate cu articolul 34 alineatul (1) litera (b) din acest regulament ( 74 ), reiese că, la data relevantă pentru litigiul principal, portul de agrement din Katajanoka nu figura printre „posturile de supraveghere a frontierelor maritime care operează ca puncte de trecere pentru navele de agrement” ( 75 ). |
|
103. |
Ar rezulta că, în principiu, la data relevantă pentru litigiul principal, A nu ar fi trecut o „frontieră externă”, în sensul articolului 2 punctul 2 din Regulamentul nr. 562/2006, cu ocazia deplasării sale între Estonia și Finlanda, ci o „frontieră internă”, în sensul articolului 2 punctul 1 din acest regulament. Prin urmare, situația sa și, în consecință, verificările la care a fost supus A de către autoritățile finlandeze ar intra, în principiu, sub incidența articolului 21 din regulamentul menționat, care privește posibilitatea unui stat membru de a prevedea în legislația sa internă obligația de a deține și de a purta permise și alte documente. Considerăm că această situație nu se regăsește însă în speță, pentru următoarele motive. |
b) O persoană aflată în situația lui A trece o frontieră externă a spațiului Schengen cu ocazia deplasărilor sale între două state membre
|
104. |
Mai întâi, arătăm că, întrucât A a navigat la bordul unei ambarcațiuni de agrement, situația sa ar trebui să fie reglementată nu de articolul 21 din Regulamentul nr. 562/2006, ci de anexa VI la acesta. Astfel, din articolul 4 alineatul (1) din regulamentul menționat reiese că frontierele externe nu pot fi trecute decât pe la punctele de trecere a frontierei, care trebuie comunicate Comisiei de către statele membre. Articolul 4 din regulamentul menționat prevede totuși, la alineatul (2) litera (c), o excepție de la această obligație pentru navele de agrement. Astfel, potrivit „procedurilor generale de verificări a traficului maritim” prevăzute la punctul 3.1 din anexa VI la același regulament, verificarea navelor se efectuează, în principiu, „în portul de sosire sau de plecare sau într‑o zonă prevăzută în acest scop, situată în imediata apropiere a navei”. |
|
105. |
Rezultă că faptul că navele de agrement sunt exceptate de la obligația de a trece frontierele externe pe la punctele de trecere a frontierei notificate Comisiei de statele membre în acest scop nu înseamnă că A nu a trecut o frontieră externă a spațiului Schengen, chiar dacă, astfel cum am arătat la punctul 102 din prezentele concluzii, portul Katajanoka nu figura, la data relevantă pentru litigiul principal, printre punctele de trecere a frontierei pentru acest tip de nave ( 76 ). |
|
106. |
În plus, deși, în principiu, se poate considera că o persoană a trecut frontiera externă a spațiului Schengen din moment ce pe documentele sale de călătorie „la intrare” și „la ieșire” ( 77 ) este aplicată o ștampilă care materializează autorizația de intrare sau de ieșire din acest spațiu, faptul că documentele de călătorie ale unei persoane care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii nu sunt ștampilate cu ocazia verificărilor la frontierele externe nu înseamnă că această persoană nu trece o frontieră externă atunci când, precum în speță, aceasta se deplasează între două state membre prin traversarea unei frontiere maritime ( 78 ). Totuși, amintim că faptul că o persoană a trecut o frontieră externă nu înseamnă că aceasta a părăsit spațiul Schengen dacă este prezentă încă pe o parte a teritoriului unui stat care face parte din acest spațiu ( 79 ). Prin urmare, constatăm că A a trecut o frontieră externă în sensul Regulamentului nr. 562/2006 cu ocazia deplasării sale între Estonia și Finlanda, fără să fi părăsit însă spațiul Schengen. |
|
107. |
În ceea ce privește verificările la care a fost supus A în cadrul controlului efectuat de polițiștii de frontieră finlandezi, punctul 3.2.5 primul paragraf din anexa VI la Regulamentul nr. 562/2006 prevede, prin derogare de la articolele 4 și 7 din acest regulament ( 80 ), o exceptare de la controalele minime la frontierele externe în cazul navigației la bordul navelor de agrement ( 81 ). Totuși, punctul 3.2.5 al doilea paragraf din această anexă prevede, la rândul său, o excepție de la derogarea prevăzută la paragraful precedent, potrivit căreia, „cu toate acestea, în funcție de analiza riscurilor legate de imigrația ilegală, […] se efectuează [însă] verificări [la frontieră] asupra persoanelor și/sau percheziții ale navei de agrement”. |
|
108. |
În această privință, potrivit observațiilor prezentate de A, călătoria sa a avut loc în cursul unei perioade de risc crescut de imigrație ilegală. Guvernul finlandez arată că, potrivit informațiilor furnizate de Serviciul de supraveghere a frontierelor, riscul de imigrație ilegală a început să crească începând din luna aprilie 2015 și că imigrarea crescuse semnificativ la sfârșitul lunii iulie 2015, atingând maximul în perioada cuprinsă între toamna și sfârșitul anului 2015. Prin urmare, autoritățile finlandeze aveau dreptul să efectueze controale la frontieră atunci când, la 25 august 2015, A s‑a întors la Helsinki după ce a trecut frontiera maritimă finlandeză. Ținând seama de faptul că excepția prevăzută la punctul 3.2.5 al doilea paragraf din anexa VI la Regulamentul nr. 562/2006 pare să fi fost aplicată de polițiștii de frontieră finlandezi, derogarea de la articolele 4 și 7 din acest regulament nu se aplică. |
|
109. |
Prin urmare, ținând seama de faptul că A este cetățean al Uniunii, în temeiul articolului 7 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 562/2006, polițiștii de frontieră finlandezi îl puteau supune pe A verificării minime prevăzute de această dispoziție, care „constituie regula pentru persoanele care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii” ( 82 ). Această verificare minimă urmărește să stabilească identitatea persoanelor „pe baza producerii sau prezentării documentelor de călătorie” și „constă într‑o examinare simplă și rapidă a valabilității” acestor documente. |
|
110. |
În această privință, considerăm necesar să subliniem, pe de o parte, că articolul 7 alineatul (2) al patrulea paragraf din Regulamentul nr. 562/2006 prevede că, în ceea ce privește persoanele care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii, consecințele eventualelor consultări „nesistematice” ale bazelor de date naționale și europene nu pun în pericol dreptul lor de intrare pe teritoriul statului membru în cauză, astfel cum se prevede prin Directiva 2004/38. Pe de altă parte, articolul 7 alineatul (6) din Regulamentul nr. 562/2006 prevede că verificările asupra persoanelor care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii se efectuează în conformitate cu Directiva 2004/38 ( 83 ). |
|
111. |
În consecință, deși polițiștii de frontieră aveau dreptul de a efectua o verificare la frontiera externă finlandeză cu ocazia întoarcerii lui A din Estonia în Finlanda, nu se poate aduce atingere dreptului lui A la liberă circulație, în special dreptului de intrare în sensul articolului 5 alineatele (1) și (4) din Directiva 2004/38. Amintim, în această privință, că Curtea a statuat că dispozițiile aplicabile spațiului Schengen prevăd expres că ele nu afectează libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii și a membrilor de familie ai acestora care îi însoțesc sau care li se alătură, astfel cum este garantată în special de Directiva 2004/38 ( 84 ). |
3. Concluzie intermediară cu privire la prima și la a doua întrebare preliminară
|
112. |
Din analiza care precedă reiese că dreptul la liberă circulație a persoanelor nu se opune ca un stat membru să oblige cetățenii Uniunii să dețină un document de călătorie atunci când se deplasează între acest stat membru și un alt stat membru traversând apele internaționale la bordul unei ambarcațiuni de agrement. Deși impunerea unei sancțiuni penale în cazul nerespectării obligației de a deține un document de călătorie nu este, în principiu, incompatibilă cu Directiva 2004/38, trebuie să analizăm și proporționalitatea unei astfel de sancțiuni. |
C. Cu privire la a treia întrebare preliminară
|
113. |
Cea de a treia întrebare preliminară adresată de instanța de trimitere vizează examinarea proporționalității unui regim de zile‑amendă precum cel prevăzut de Codul penal finlandez în lumina articolului 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38. Acest articol privește justificările pentru restricțiile privind libera circulație pentru motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică. Or, potrivit Curții, faptul de a nu fi îndeplinit formalitățile legale referitoare la accesul, deplasarea și șederea persoanelor nu poate constitui, în sine, o atingere adusă ordinii și siguranței publice ( 85 ). |
|
114. |
Prin urmare, astfel cum am arătat ( 86 ), regimul penal al zilelor‑amendă în discuție în litigiul principal trebuie analizat nu din perspectiva articolului 27, ci din cea a articolului 36 din Directiva 2004/38. |
|
115. |
Prin urmare, considerăm că, pentru ca Curtea să poată oferi instanței de trimitere un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care a fost sesizată ( 87 ), a treia întrebare trebuie reformulată în sensul că urmărește să se stabilească în esență dacă articolul 21 alineatul (1) TFUE și articolul 36 din Directiva 2004/38 trebuie interpretate în sensul că cerințele privind eficiența și proporționalitatea sancțiunilor prevăzute de această din urmă dispoziție se opun unui regim penal de zile‑amendă precum cel în discuție în litigiul principal, aplicabil în cazul nerespectării obligației de a deține un document de călătorie la trecerea frontierei, în măsura în care acest regim prevede, pentru o infracțiune minoră, o amendă care se ridică la 20 % din venitul lunar mediu al făptuitorului. |
|
116. |
Modul de redactare a articolului 36 din această directivă este foarte clar: sancțiunile aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate pentru aplicarea directivei menționate trebuie să fie „eficiente și proporționale” ( 88 ). |
|
117. |
În această privință, reiese din jurisprudența Curții că principiul proporționalității impune statelor membre să adopte măsuri adecvate pentru realizarea obiectivelor urmărite și care nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestora ( 89 ). |
|
118. |
În primul rând, în speță, regimul de zile‑amendă prevăzut de Codul penal finlandez nu trebuie să depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor urmărite în mod legitim de această reglementare, cu precizarea că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate ( 90 ). |
|
119. |
Amintim că Curtea a indicat deja, în cadrul dreptului de ședere, pe de o parte, că singurul obiectiv al prezentării unei cărți de identitate valabile sau a unui pașaport valabil de către beneficiarii dreptului la liberă circulație este constatarea de către autoritățile naționale a acestui drept și, pe de altă parte, că dacă, în lipsa prezentării acestor documente, persoana interesată este totuși în măsură să își stabilească, fără niciun echivoc, identitatea prin alte mijloace, statul membru gazdă nu poate pune în discuție dreptul său de ședere doar pentru motivul că aceasta nu a prezentat unul dintre documentele menționate mai sus ( 91 ). |
|
120. |
În opinia noastră, această jurisprudență, care privește dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii, este aplicabilă prin analogie dreptului de intrare al acestor cetățeni, în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38. Această dispoziție urmărește să garanteze că o persoană care beneficiază de dreptul fundamental și individual de liberă circulație pe teritoriul statelor membre poate fi identificată ca atare pentru a facilita exercitarea acestui drept. Astfel, nerespectarea obligației de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil la intrarea într‑un stat membru, prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din această directivă, nu poate fi considerată o infracțiune gravă atunci când obiectivul acestei obligații este atins prin alte mijloace ( 92 ). Desigur, din decizia de trimitere reiese că, în temeiul articolului 7a din capitolul 17 din Codul penal, infracțiunea de care se poate face vinovată în mod normal în Finlanda persoana care încalcă o astfel de obligație este considerată minoră. Totuși, în speță, A riscă o pedeapsă de 15 zile‑amendă, cuantumul amenzii fiind de 20 % din venitul lunar net ( 93 ). |
|
121. |
În al doilea rând, trebuie să se observe că un regim penal de zile‑amendă care ține seama de capacitatea de plată a făptuitorului ( 94 ) nu este, în sine, disproporționat ( 95 ). Totuși, ținând seama de natura și de gravitatea încălcării, care este considerată o infracțiune minoră, impunerea unei amenzi al cărei cuantum se ridică la 20 % din venitul lunar mediu al făptuitorului pentru nerespectarea unei formalități administrative este, în opinia noastră, contrară principiului proporționalității. Această constatare nu poate fi infirmată de faptul, invocat de guvernul finlandez, că instanța poate totuși să decidă să achite inculpatul atunci când, precum în speță, cuantumul unei amenzi este prea ridicat. |
|
122. |
În speță, din decizia de trimitere reiese că, în pofida faptului că A și‑a dovedit identitatea prin alte mijloace, i‑ar fi putut fi aplicată o amendă în cuantum de 95250 de euro ( 96 ). Prin urmare, nu rezultă că această împrejurare a fost luată în considerare la stabilirea cuantumului amenzii ( 97 ). |
|
123. |
În al treilea rând, eficacitatea regimului de zile‑amendă prevăzut de Codul penal finlandez nu poate fi contestată. Considerăm totuși că aplicarea unei amenzi în cuantum atât de ridicat pentru motivul nerespectării de către un cetățean al Uniunii a unei condiții formale de exercitare a dreptului la liberă circulație depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor urmărite de articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38 și aduce atingere înseși esenței dreptului la liberă circulație conferit în mod direct de tratat ( 98 ), întrucât constituie un obstacol în calea liberei circulații a acestui cetățean. |
|
124. |
În consecință, considerăm că acest regim este disproporționat ținând seama de faptul că infracțiunea săvârșită este o infracțiune minoră. |
|
125. |
Având în vedere ceea ce precedă, propunem să se răspundă la a treia întrebare că articolul 21 alineatul (1) TFUE și articolul 36 din Directiva 2004/38 trebuie interpretate în sensul că cerințele privind eficiența și proporționalitatea sancțiunilor, prevăzute la această din urmă dispoziție, se opun unui regim de zile‑amendă precum cel în discuție în litigiul principal, aplicabil în cazul nerespectării obligației de a deține un document de călătorie valabil la trecerea frontierei, în măsura în care acest regim prevede, pentru o infracțiune minoră, o amendă care se ridică la 20 % din venitul lunar mediu al făptuitorului. |
V. Concluzie
|
126. |
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda) după cum urmează:
|
( 1 ) Limba originală: franceza.
( 2 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificare în JO 2005, L 197, p. 34, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).
( 3 ) Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) (JO 2006, L 105, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 8, p. 5), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 610/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 (JO 2013, L 182, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 562/2006”). Regulamentul nr. 562/2006, aplicabil la data faptelor din litigiul principal, a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) (JO 2016, L 77, p. 1).
( 4 ) Articolele 1, 2, 22 și 23 din Regulamentul nr. 2016/399 sunt redactate în esență în termeni identici cu cei ai articolelor 1, 2, 20 și, respectiv, 21 din Regulamentul nr. 562/2006. Situația este aceeași pentru punctele 3.2.4 și 3.2.6 din anexa VI la Regulamentul 2016/399 și pentru punctele 3.2.5 și 3.2.7 din anexa VI la Regulamentul nr. 562/2006.
( 5 ) Convenție semnată la Montego Bay la 10 decembrie 1982 (denumită în continuare „Convenția de la Montego Bay”) și intrată în vigoare la 16 noiembrie 1994 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1833, 1834 și 1835, p. 3). Convenția de la Montego Bay a fost aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 98/392/CE a Consiliului din 23 martie 1998 (JO 1998, L 179, p. 1, Ediție specială, 04/vol. 4, p. 103).
( 6 ) Hotărârea din 21 septembrie 1999 (C‑378/97, EU:C:1999:439).
( 7 ) Hotărârea din 17 februarie 2005 (C‑215/03, EU:C:2005:95).
( 8 ) A se vedea articolul 21 litera (c) din Regulamentul nr. 562/2006 [articolul 23 litera (c) din Regulamentul 2016/399].
( 9 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2008, Jipa (C‑33/07, EU:C:2008:396, punctul 17), Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Gaydarov (C‑430/10, EU:C:2011:749, punctul 24), și Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Aladzhov (C‑434/10, EU:C:2011:750, punctul 24).
( 10 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2008, Jipa (C‑33/07, EU:C:2008:396, punctul 18), Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Gaydarov (C‑430/10, EU:C:2011:749, punctul 25), și Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Aladzhov (C‑434/10, EU:C:2011:750, punctul 25).
( 11 ) A se vedea printre altele Hotărârea din 10 iulie 2008, Jipa (C‑33/07, EU:C:2008:396, punctul 18), și Hotărârea din 4 octombrie 2012, Byankov (C‑249/11, EU:C:2012:608, punctul 31).
( 12 ) Considerentul (5) al Regulamentului nr. 562/2006 enunță că „definirea normelor comune privind trecerea frontierelor de către persoane nu pune în discuție și nu aduce atingere drepturilor în materie de liberă circulație de care beneficiază cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora”. Astfel, pe de o parte, articolul 3 din acest regulament, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede că acesta se aplică „oricărei persoane care trece frontiera internă sau externă a unui stat membru, fără a aduce atingere [printre altele] drepturilor persoanelor care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii”, și, pe de altă parte, articolul 7 alineatul (6) din același regulament, intitulat „Verificările la frontiere efectuate asupra persoanelor”, prevede că „[c]ontrolul asupra persoanelor care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii se efectuează în conformitate cu Directiva [2004/38]”. Sublinierea noastră.
( 13 ) Articolul 2 punctul 5 litera (a) din Regulamentul nr. 562/2006 definește persoanele care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii ca fiind „cetățenii Uniunii, în sensul articolului 20 alineatul (1) [TFUE], precum și resortisanții țărilor terțe care sunt membri ai familiei unui cetățean al Uniunii care își exercită dreptul la liberă circulație, cărora li se aplică Directiva [2004/38]”.
( 14 ) Hotărârea din 18 iunie 2020, Ryanair Designated Activity Company (C‑754/18, EU:C:2020:478, punctul 40).
( 15 ) Curtea a constatat, în Hotărârea din 18 iunie 2020, Ryanair Designated Activity Company (C‑754/18, EU:C:2020:478, punctul 41), că, „în general, [Directiva 2004/38] se aplică fără distincție tuturor statelor membre, indiferent dacă acestea fac parte sau nu din spațiul Schengen”. Cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre privea dreptul de intrare într‑un stat membru cu un permis de ședere permanentă de membru de familie al unui cetățean al Uniunii eliberat de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
( 16 ) Hotărârea din 4 octombrie 2012, Byankov (C‑249/11, EU:C:2012:608, punctul 32). A se vedea de asemenea punctul 46 din prezentele concluzii.
( 17 ) A se vedea printre altele versiunile în limbile spaniolă („estén en posesión”), germană („mit sich führen”), greacă („rindopril ρουretroactive”), engleză („with”), italiană („munito”), lituaniană („turintys”), polonă („posiadający”), portugheză („munidos”), română („dețin”) și slovenă („z”).
( 18 ) A se vedea Hotărârea din 11 aprilie 2019, Tarola (C‑483/17, EU:C:2019:309, punctul 23 și jurisprudența citată).
( 19 ) Această identificare poate fi de asemenea necesară pentru punerea în aplicare a restricțiilor privind libera circulație justificate de motive de ordine publică și de siguranță publică.
( 20 ) Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, COM(2001) 257 final, p. 10.
( 21 ) Directiva Consiliului din 15 octombrie 1968 privind desființarea restricțiilor de circulație și ședere în cadrul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile acestora (JO 1968, L 257, p. 13).
( 22 ) În plus, potrivit articolului 6 alineatul (1) din această propunere [articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38], „[a]cest alineat preia dispozițiile articolului 3 alineatul (1) din Directiva [68/360] privind dreptul de intrare pe teritoriul unui stat membru, care este exercitat de cetățeanul Uniunii și de membrii de familie prin simpla [prezentare] a unei cărți de identitate valabile sau a unui pașaport valabil. Și aici, expresia «prin prezentarea» a fost înlocuită cu «dețin»”.
( 23 ) Aceleași considerații sunt valabile pentru interpretarea termenului „care dețin” în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38, care face obiectul celei de a doua întrebări. În această privință, a se vedea punctul 58 și nota de subsol 22 din prezentele concluzii.
( 24 ) A se vedea punctele 19 și 20 din prezentele concluzii.
( 25 ) În ceea ce privește interpretarea termenului „care dețin” în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2004/38, facem trimitere la punctele 57-61 din prezentele concluzii.
( 26 ) Hotărârea din 8 aprilie 1976, Royer (48/75, EU:C:1976:57, punctul 31), Hotărârea din 5 martie 1991, Giagounidis (C‑376/89, EU:C:1991:99, punctul 12), și Hotărârea din 17 februarie 2005, Oulane (C‑215/03, EU:C:2005:95, punctul 17).
( 27 ) Hotărârea din 18 decembrie 2014 (C‑202/13, EU:C:2014:2450).
( 28 ) Hotărârea din 18 decembrie 2014, McCarthy și alții (C‑202/13, EU:C:2014:2450, punctul 36). A se vedea de asemenea Hotărârea din 25 iulie 2008, Metock și alții (C‑127/08, EU:C:2008:449, punctul 73), precum și Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B. (C‑456/12, EU:C:2014:135, punctul 39).
( 29 ) Hotărârea din 18 decembrie 2014, McCarthy și alții (C‑202/13, EU:C:2014:2450, punctul 41).
( 30 ) Hotărârea din 12 martie 2014 (C‑456/12, EU:C:2014:135, punctul 37).
( 31 ) Hotărârea din 5 iunie 2018 (C‑673/16, EU:C:2018:385).
( 32 ) Hotărârea din 12 iulie 2018 (C‑89/17, EU:C:2018:570).
( 33 ) Hotărârea din 7 iulie 1992 (C‑370/90, EU:C:1992:296).
( 34 ) Hotărârea din 11 decembrie 2007 (C‑291/05, EU:C:2007:771).
( 35 ) Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B. (C‑456/12, EU:C:2014:135, punctul 37), Hotărârea din 5 iunie 2018, Coman și alții (C‑673/16, EU:C:2018:385, punctul 20), precum și Hotărârea din 12 iulie 2018, Banger (C‑89/17, EU:C:2018:570, punctul 23). A se vedea de asemenea Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții (C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 53), precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes (C‑165/16, EU:C:2017:862, punctul 33).
( 36 ) Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B. (C‑456/12, EU:C:2014:135, punctul 54), Hotărârea din 5 iunie 2018, Coman și alții (C‑673/16, EU:C:2018:385, punctele 23 și 24), precum și Hotărârea din 12 iulie 2018, Banger (C‑89/17, EU:C:2018:570, punctele 27 și 28).
( 37 ) Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B. (C‑456/12, EU:C:2014:135, punctele 50 și 61), Hotărârea din 5 iunie 2018, Coman și alții (C‑673/16, EU:C:2018:385, punctul 25), precum și Hotărârea din 12 iulie 2018, Banger (C‑89/17, EU:C:2018:570, punctul 29).
( 38 ) Hotărârea din 18 decembrie 2014 (C‑202/13, EU:C:2014:2450).
( 39 ) Hotărârea din 12 martie 2014 (C‑456/12, EU:C:2014:135).
( 40 ) Hotărârea din 5 iunie 2018 (C‑673/16, EU:C:2018:385).
( 41 ) Hotărârea din 12 iulie 2018 (C‑89/17, EU:C:2018:570).
( 42 ) Hotărârea din 7 iulie 1992, Singh (C‑370/90, EU:C:1992:296), și Hotărârea din 11 decembrie 2007, Eind (C‑291/05, EU:C:2007:771).
( 43 ) A se vedea punctul 70 din prezentele concluzii.
( 44 ) Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B. (C‑456/12, EU:C:2014:135, punctele 50 și 61), Hotărârea din 5 iunie 2018, Coman și alții (C‑673/16, EU:C:2018:385, punctul 25), precum și Hotărârea din 12 iulie 2018, Banger (C‑89/17, EU:C:2018:570, punctul 29).
( 45 ) A se vedea punctele 69-73 din prezentele concluzii.
( 46 ) Hotărârea din 18 decembrie 2014 (C‑202/13, EU:C:2014:2450).
( 47 ) Astfel cum am arătat deja în Concluziile noastre prezentate în cauza McCarthy și alții (C‑202/13, EU:C:2014:345, punctele 57 și 60-88), avem îndoieli cu privire la aplicabilitatea prin analogie a Directivei 2004/38, ținând seama de principiul ierarhiei dintre dreptul primar și dreptul derivat. Astfel, considerăm că dreptul derivat este cel care trebuie interpretat în lumina tratatelor, iar nu invers, în special pentru a evita situația în care un act al Uniunii ar conduce la o revizuire a tratatelor în afara procedurilor prevăzute în acest sens. Astfel, în acele concluzii, am propus Curții să considere, printre altele, că Directiva 2004/38, interpretată în lumina articolului 21 alineatul (1) TFUE, se aplică resortisanților unor state terțe, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii în sensul articolului 2 punctul 2 din aceasta, atunci când, ca urmare a exercitării prealabile a dreptului de liberă circulație de către cetățeanul Uniunii și după ce a locuit efectiv în alt stat membru, cetățeanul și membrii familiei sale se deplasează în statul membru al cărui resortisant este cetățeanul respectiv. Acestea fiind precizate, suntem de acord cu poziția Curții.
( 48 ) Hotărârea din 12 martie 2014 (C‑456/12, EU:C:2014:135).
( 49 ) Hotărârea din 5 iunie 2018 (C‑673/16, EU:C:2018:385).
( 50 ) Hotărârea din 12 iulie 2018 (C‑89/17, EU:C:2018:570).
( 51 ) A se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk (C‑184/99, EU:C:2001:458, punctul 31), Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124, punctul 41), Ordonanța din 6 octombrie 2016, Bogendorff von Wolffersdorff (C‑438/14, EU:C:2016:758, punctul 29), și Hotărârea din 5 iunie 2018, Coman și alții (C‑673/16, EU:C:2018:385, punctul 30).
( 52 ) Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes (C‑165/16, EU:C:2017:862, punctul 51).
( 53 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B. (C‑456/12, EU:C:2014:135, punctele 50 și 61), Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes (C‑165/16, EU:C:2017:862, punctul 61), Hotărârea din 5 iunie 2018, Coman și alții (C‑673/16, EU:C:2018:385, punctul 25), precum și Hotărârea din 12 iulie 2018, Banger (C‑89/17, EU:C:2018:570, punctul 29). A se vedea de asemenea Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții (C‑133/15, EU:C:2017:354, punctele 54 și 55).
( 54 ) A se vedea punctul 47 din prezentele concluzii.
( 55 ) Potrivit acestui guvern, articolul 155 din legea menționată prevede la alineatul 1 că „un cetățean al Uniunii care intră pe teritoriul țării sau care are reședința pe acest teritoriu trebuie să dețină o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil” și, la alineatul 2, că, „în cazul în care un cetățean al Uniunii […] nu deține documentele de călătorie necesare sau, după caz, viza necesară, acestuia i se acordă, înainte de a i se refuza intrarea, posibilitatea de a obține sau de a i se transmite documentele solicitate ori de a dovedi prin alte mijloace că beneficiază de dreptul de liberă circulație și ședere”.
( 56 ) Instanța de trimitere precizează că reglementarea finlandeză în discuție în litigiul principal i‑a permis lui A să intre pe teritoriul național din momentul în care era în măsură să dovedească prin alt mijloc, în speță permisul de conducere, faptul că beneficia de dreptul de intrare. În această privință, guvernul finlandez a arătat, ca răspuns la o întrebare a Curții, că, în Finlanda, permisul de conducere este acceptat, în anumite situații, ca document care dovedește identitatea deținătorului său. Acest guvern arată că este posibil să se conceapă că, într‑o situație în care un cetățean al Uniunii a uitat cartea de identitate sau pașaportul în Finlanda la părăsirea acestui stat membru, el poate, la întoarcere, să își dovedească identitatea, printre altele, prin intermediul permisului său de conducere și să fie autorizat să intre în Finlanda. Acesta precizează că reglementarea finlandeză nu prevede însă nicio obligație în acest sens și că revine autorităților finlandeze sarcina de a aprecia ceea ce constituie, într‑o anumită situație, un înscris sau un document care permite stabilirea identității persoanei interesate.
( 57 ) COM(2001) 257 final, p. 26.
( 58 ) În ceea ce privește nerespectarea formalităților necesare pentru constatarea dreptului de ședere al unui lucrător protejat prin Directiva [68/360] și Directiva 73/148/CEE a Consiliului din 21 mai 1973 privind eliminarea restricțiilor de circulație și ședere în cadrul Comunității pentru resortisanții statelor membre în materie de stabilire și de prestare de servicii (JO 1973, L 172, p. 14), directive abrogate prin Directiva 2004/38, a se vedea Hotărârea din 7 iulie 1976, Watson și Belmann (118/75, EU:C:1976:106, punctele 20 și 21 și punctul 2 din dispozitiv), Hotărârea din 12 decembrie 1989, Messner (C‑265/88, EU:C:1989:632, punctele 14 și 15 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 30 aprilie 1998, Comisia/Germania (C‑24/97, EU:C:1998:184, punctul 14).
( 59 ) În cazul nerespectării obligației unui cetățean al Uniunii sau a unui membru al familiei care nu este resortisant al unui stat membru de a‑și raporta prezența pe teritoriul statului membru gazdă.
( 60 ) În cazul nerespectării obligației de înregistrare la autoritățile competente din statul membru gazdă.
( 61 ) În cazul nerespectării obligației de a depune cererea de acordare a unui permis de ședere pentru membrii familiei care nu sunt resortisanți ai unui stat membru.
( 62 ) În cazul nerespectării obligației de a solicita permisul de ședere permanentă.
( 63 ) În ceea ce privește dreptul de intrare, a se vedea articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2004/38.
( 64 ) A se vedea punctul 85 și nota de subsol 58 din prezentele concluzii.
( 65 ) Potrivit considerentului (7) al Directivei 2004/38, natura sancțiunilor ar trebui să fie clar definită, fără a se aduce atingere dispozițiilor aplicabile la controalele la frontierele naționale. A se vedea de asemenea articolul 21 litera (c) din Regulamentul nr. 562/2006.
( 66 ) Hotărârea din 17 februarie 2005, Oulane (C‑215/03, EU:C:2005:95, punctul 24). Sublinierea noastră.
( 67 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iulie 1980, Pieck (157/79, EU:C:1980:179, punctul 10).
( 68 ) Posibilitatea de a prevedea doar sancțiuni administrative în toate dispozițiile referitoare la sancțiuni a fost avută în vedere într‑o anumită etapă a procedurii legislative, însă nu a fost reținută în documentul final. A se vedea amendamentul 33 și considerațiile care stau la baza propunerii modificate, COM(2003) 199 final, p. 6.
( 69 ) A se vedea în acest sens printre altele Hotărârea din 4 martie 2020, Schenker (C‑655/18, EU:C:2020:157, punctul 42), și Hotărârea din 19 octombrie 2016, EL‑EM-2001 (C‑501/14, EU:C:2016:777, punctul 37 și jurisprudența citată).
( 70 ) Astfel, A a explicat că, „potrivit legislațiilor estoniană și finlandeză, în temeiul normei generale privind întinderea zonelor lor maritime, frontierele maritime Schengen se învecinează între Tallinn (Estonia) și Helsiniki, făcând abstracție de coridorul de liberă navigație maritimă de 11,11 km (respectiv 6 mile × 1,852)”. În ceea ce privește frontiera maritimă finlandeză, A face referire la articolul 5 din Legea nr. 981/1995.
( 71 ) Articolul 4 din această convenție prevede că „[l]imita exterioară a mării teritoriale este linia pe care fiecare punct se află la o distanță egală cu lățimea mării teritoriale din punctul cel mai apropiat al liniei de bază”.
( 72 ) Hotărârea din 5 februarie 2020, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Înrolarea unor marinari în portul Rotterdam) (C‑341/18, EU:C:2020:76, punctul 45).
( 73 ) În ceea ce privește noțiunea de „ieșire” în sensul articolului 11 din Regulamentul nr. 562/2006, a se vedea Hotărârea din 5 februarie 2020, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Înrolarea unor marinari în portul Rotterdam) (C‑341/18, EU:C:2020:76, punctele 47 și 48). A se vedea de asemenea Propunerea de regulament al Consiliului de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane [COM(2004) 391 final din 26 mai 2004, p. 28], potrivit căreia, „[…] în principiu, porturile sunt întotdeauna frontiere externe” în sensul aplicării Regulamentului nr. 562/2006. (Sublinierea noastră.)
( 74 ) Actualizarea listei cu punctele de trecere a frontierei prevăzute la articolul 2 [punctul 8] din [Regulamentul nr. 562/2006] (JO 2015, C 72, p. 17).
( 75 ) Cu toate acestea, din actualizarea listei cu punctele de trecere a frontierei prevăzute la articolul 2 punctul 8 din [Regulamentul 2016/399] (JO 2016, C 484, p. 30), care nu este aplicabilă în speță, reiese că portul Helsinki figurează printre „[p]osturi[le] de supraveghere a frontierelor maritime care operează ca puncte de trecere pentru navele de agrement”.
( 76 ) A se vedea punctul 100 și nota de subsol 73 din prezentele concluzii.
( 77 ) A se vedea în această privință Hotărârea din 5 februarie 2020, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Înrolarea unor marinari în portul Rotterdam) (C‑341/18, EU:C:2020:76, punctul 33 și jurisprudența citată).
( 78 ) Această interpretare este confirmată de anexa VII la Regulamentul nr. 562/2006, intitulată „Dispoziții speciale pentru anumite categorii de persoane”, al cărei punct 8 prevede că, „[p]rin derogare de la articolele 4 și 7 [din Regulamentul nr. 562/2006], lucrătorii offshore astfel cum sunt definiți la articolul 2 punctul 18a care se întorc în mod regulat pe teritoriul statelor membre pe cale maritimă sau aeriană fără a fi staționat pe teritoriul unei țări terțe nu fac obiectul controalelor sistematice”. Prin urmare, trebuie să se considere că lucrătorii care se întorc pe o instalație offshore situată în apele teritoriale ale unui stat membru au trecut frontierele externe, din moment ce, în caz contrar, nu ar fi fost necesar să fie prevăzută o derogare de la articolele 4 și 7 din acest regulament.
( 79 ) A se vedea în această privință Hotărârea din 5 februarie 2020, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Înrolarea unor marinari în portul Rotterdam) (C‑341/18, EU:C:2020:76, punctul 45). A se vedea în această privință de asemenea punctul 100 și nota de subsol 73 din prezentele concluzii.
( 80 ) Considerăm util să subliniem că faptul că punctul 3.2.5 primul paragraf din anexa VI la Regulamentul nr. 562/2006 prevede, prin derogare de la articolele 4 și 7 din acest regulament, o exceptare de la controalele minime la frontierele externe în cazul navigației de agrement demonstrează că se consideră că a fost trecută o frontieră externă în cazul navigației de agrement, din moment ce, în caz contrar, nu ar fi fost necesar să se prevadă o derogare de la articolele 4 și 7 din acest regulament. A se vedea în această privință punctul 107 din prezentele concluzii.
( 81 ) A se vedea articolul 7 alineatele (2) și (6) din Regulamentul nr. 562/2006.
( 82 ) Articolul 7 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 562/2006.
( 83 ) În această privință, a se vedea observațiile noastre introductive și în special punctul 48 din prezentele concluzii.
( 84 ) Hotărârea din 18 iunie 2020, Ryanair Designated Activity Company (C‑754/18, EU:C:2020:478, punctul 40). A se vedea în această privință punctul 48 din prezentele concluzii.
( 85 ) Hotărârea din 17 februarie 2005, Oulane (C‑215/03, EU:C:2005:95, punctul 42).
( 86 ) A se vedea punctele 83-93 din prezentele concluzii.
( 87 ) A se vedea Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín (C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 33 și jurisprudența citată).
( 88 ) În această privință, trebuie amintit că din Propunerea de directivă reiese că acest articol definește în mod clar principiile care trebuie respectate de sancțiunile aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate pentru aplicarea acestei directive [COM(2001) 257 final, p. 26]. Deși textul articolului 33 din această Propunere de directivă (articolul 36 din Directiva 2004/38) prevedea că „sancțiunile astfel prevăzute trebuie să fie eficiente, proporționale și disuasive și trebuie să fie comparabile cu cele pe care statele membre le aplică propriilor resortisanți pentru încălcări ale legii de importanță minoră”, expunerea de motive a propunerii modificate indică totuși că modificarea referitoare la acest articol propusă de Parlamentul European și reținută în documentul final „urmărește să rețină ca unice elemente de referință pentru sancțiuni principiile eficacității și proporționalității”. A se vedea amendamentul 90 și considerațiile care stau la baza propunerii modificate, COM(2003) 199 final, p. 10. A se vedea de asemenea Raportul Parlamentului European, Final A5-0009/2003, p. 51.
( 89 ) Hotărârea din 4 octombrie 2018, Link Logistik N&N (C‑384/17, EU:C:2018:810, punctul 40). Potrivit punctului 41 din această hotărâre, „[a]cest principiu, care este garantat și la articolul 49 alineatul (3) din [cartă], care prevede că pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune, trebuie respectat de statele membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, conform articolului 51 alineatul (1) din cartă”. În aceste condiții, considerăm că, în măsura în care, în speță, este vorba despre dreptul la liberă circulație a persoanelor, examinarea proporționalității trebuie să fie mai strictă și să se efectueze în lumina articolului 36 din Directiva 2004/38, întrucât articolul 49 alineatul (3) din cartă se aplică tuturor tipurilor de sancțiuni, într‑un context mult mai larg.
( 90 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 22 martie 2017, Euro‑Team și Spirál‑Gép (C‑497/15 și C‑498/15, EU:C:2017:229, punctul 40 și jurisprudența citată).
( 91 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 februarie 2005, Oulane (C‑215/03, EU:C:2005:95, punctele 24 și 25). A se vedea de asemenea Hotărârea din 5 martie 1991, Giagounidis (C‑376/89, EU:C:1991:99, punctele 15 și 18). A se vedea și articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2004/38.
( 92 ) În această privință, facem trimitere la articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2004/38.
( 93 ) Instanța de trimitere arată că, în cursul anului 2014, cuantumul mediu al unei zile‑amendă era de 16,70 euro pentru un venit lunar net de 1257 de euro.
( 94 ) A se vedea articolul 2 din capitolul 17 din Codul penal.
( 95 ) Hotărârea din 12 septembrie 2019, Maksimovic și alții (C‑64/18, C‑140/18, C‑146/18 și C‑148/18, EU:C:2019:723, punctul 41 și jurisprudența citată).
( 96 ) Instanța de trimitere arată că, la momentul săvârșirii infracțiunii, ținând seama de veniturile lui A, cuantumul zilei‑amendă ar fi fost de 6350 de euro, iar cuantumul total al amenzii ar fi fost de 95250 de euro. A se vedea nota de subsol 39 din prezentele concluzii.
( 97 ) A se vedea Hotărârea din 12 iulie 2001, Louloudakis (C‑262/99, EU:C:2001:407, punctele 75 și 76).
( 98 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 februarie 2005, Oulane (C‑215/03, EU:C:2005:95, punctul 40). A se vedea de asemenea Hotărârea din 12 septembrie 2019, Maksimovic și alții (C‑64/18, C‑140/18, C‑146/18 și C‑148/18, EU:C:2019:723, punctul 45 și jurisprudența citată).