1.

În 2012, autoritățile estoniene au solicitat autorităților finlandeze, în conformitate cu normele referitoare la asistența reciprocă în temeiul Directivei 2010/24/UE ( 2 ), să recupereze de la Metirato Oy, o societate finlandeză (denumită în continuare „Metirato”), impozitele datorate statului estonian. Pe baza acestei cereri, autoritățile finlandeze au deschis o procedură de recuperare forțată împotriva Metirato. În cadrul aceleiași proceduri, autoritățile finlandeze au urmărit, de asemenea, recuperarea impozitelor datorate de Metirato statului finlandez. Metirato a plătit o sumă autorităților finlandeze. Acestea din urmă au transferat partea corespunzătoare din respectiva sumă autorităților estoniene.

2.

În anul 2013, a fost deschisă procedura de insolvență împotriva Metirato în Finlanda. Lichidatorul judiciar în această procedură a introdus ulterior o acțiune în fața Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki, Finlanda) (denumit în continuare „instanța de trimitere”), având ca obiect rambursarea plății efectuate anterior de Metirato în cursul procedurii finlandeze de recuperare forțată.

3.

În cadrul acestei acțiuni, în ceea ce privește rambursarea sumei transmise autorităților estoniene, instanța de trimitere ridică problema interpretării Directivei 2010/24. În special, aceasta solicită să se stabilească dacă directiva menționată stabilește statul membru care ar trebui să fie pârât în acțiunea având ca obiect rambursarea acestei sume: Finlanda sau Estonia?

4.

Articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2010/24 are următorul cuprins:

„În scopul recuperării creanței în statul membru solicitat, orice creanță cu privire la care a fost formulată o cerere de recuperare este tratată ca și când ar fi o creanță a statului membru solicitat, cu excepția cazului în care prezenta directivă prevede altfel. Autoritatea solicitată face uz de prerogativele conferite și de procedurile instituite în temeiul actelor cu putere de lege și al actelor administrative din statul membru solicitat care se aplică creanțelor cu privire la aceleași impozite sau taxe sau, în absența acestora, impozite sau taxe similare, cu excepția cazului în care prezenta directivă prevede altfel.

[…]

Statul membru solicitat nu este obligat să acorde creanțelor altor state membre preferințele acordate pentru creanțe similare apărute în respectivul stat membru, cu excepția cazurilor în care statele membre vizate convin altfel sau există dispoziții contrare în legislația statului membru solicitat. Un stat membru care acordă preferințe pentru creanțe altui stat membru nu poate refuza acordarea acelorași preferințe pentru aceleași creanțe sau pentru creanțe similare altor state membre, în aceleași condiții.

Statul membru solicitat recuperează creanța în moneda sa națională.”

5.

Potrivit articolului 13 alineatul (5) din directivă, „autoritatea solicitată îi transmite autorității solicitante sumele recuperate aferente creanței, precum și dobânda menționată la alineatele (3) și (4) din prezentul articol”.

6.

Articolul 14 din directivă prevede:

„(1)   Litigiile cu privire la creanță, la instrumentul inițial care permite executarea în statul membru solicitant sau la instrumentul uniform care permite executarea în statul membru solicitat și litigiile legate de validitatea unei notificări efectuate de o autoritate competentă a statului membru solicitant sunt de competența organismelor competente ale statului membru solicitant. Dacă, în cursul procedurii de recuperare, creanța, instrumentul inițial care permite executarea în statul membru solicitant sau instrumentul uniform care permite executarea în statul membru solicitat, este contestată de o parte interesată, autoritatea solicitată informează respectiva parte interesată că o astfel de acțiune trebuie introdusă de aceasta din urmă în fața organismului competent al statului membru solicitant, în conformitate cu actele cu putere de lege în vigoare în statul respectiv.

(2)   Litigiile cu privire la măsurile de executare luate în statul membru solicitat sau cu privire la validitatea unei notificări efectuate de o autoritate competentă a statului membru solicitat sunt introduse în fața organismului competent al statului membru respectiv în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative ale acestuia.

[…]”

7.

În temeiul articolului 5 primul paragraf din laki takaisinsaannista konkurssipesään (758/1991) [Legea privind întoarcerea activelor la masa falimentului (758/1991)], un act juridic trebuie anulat printre altele atunci când, luat separat sau coroborat cu alte măsuri, favorizează în mod nejustificat un creditor în detrimentul celorlalți creditori. Condiția anulării unui act o constituie faptul că, la data la care a încheiat actul juridic, debitorul era insolvent sau că acest act juridic a contribuit la insolvența sa.

8.

Articolul 10 din lege prevede printre altele că plata unei datorii care intervine în perioada de trei luni anterioară datei de referință trebuie anulată atunci când se achită o creanță care poate fi considerată semnificativă în raport cu masa falimentului.

9.

În temeiul articolului 23 din lege, întoarcerea activelor poate fi solicitată atât de lichidatorul judiciar, cât și de anumiți creditori. Întoarcerea activelor se realizează prin introducerea unei acțiuni în justiție sau prin contestarea înscrierii unei creanțe. Acțiunea respectivă poate fi introdusă în fața käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță) care a deschis procedura de insolvență.

10.

Eesti Maksu- ja Tolliamet (administrația fiscală și vamală din Republica Estonia) a solicitat recuperarea unor creanțe fiscale plus dobânzi, în cuantum total de 28754,50 euro. La 18 aprilie 2012, administrația fiscală și vamală estoniană a adresat Suomen Verohallinto (administrația fiscală finlandeză) o cerere de recuperare a acestei sume, în temeiul Directivei 2010/24.

11.

În răspuns la această cerere, administrația fiscală finlandeză a transmis autorităților de executare finlandeze însărcinate cu punerea în aplicare a procedurilor pentru recuperarea forțată a creanțelor detalii cu privire la suma care trebuie recuperată pentru administrația fiscală și vamală estoniană, precum și cu privire la cuantumul impozitelor datorate de Metirato administrației fiscale finlandeze.

12.

La 12 februarie 2013, Metirato a plătit în mod voluntar ( 3 )17500 de euro autorităților de executare finlandeze. Suma de 15837,67 euro a fost transferată administrației fiscale finlandeze. În temeiul cererii de recuperare a creanțelor formulate de Estonia, administrația fiscală finlandeză a transferat Estoniei suma de 15541,67 euro.

13.

La 23 aprilie 2013, Metirato a plătit în plus autorităților de executare finlandeze o sumă de 17803 euro.

14.

La 8 mai 2013, Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki, Finlanda) a declanșat procedura de insolvență a Metirato, ca urmare a cererii depuse de societatea însăși.

15.

La 8 mai 2014, lichidatorul judiciar a introdus la instanța de trimitere o acțiune împotriva administrației fiscale finlandeze, prin care a solicitat rambursarea sumelor plătite în cuantum total de 33707,67 euro, inclusiv a sumei de 15541,67 euro transferate Estoniei. Lichidatorul judiciar a susținut, în temeiul articolului 5 din Legea privind întoarcerea activelor la masa falimentului, că administrația fiscală finlandeză ar fi fost favorizată în mod nejustificat în detrimentul celorlalți creditori prin plata unor impozite scadente de multă vreme la un moment la care Metirato era deja insolventă. În temeiul articolului 10 din această lege, lichidatorul judiciar a susținut de asemenea că, în perioada suspectă, între 25 ianuarie și 8 mai 2013, Metirato a achitat, cu titlu de datorie fiscală, o sumă semnificativă în raport cu masa activelor.

16.

Acțiunea în rambursarea sumelor plătite a fost formulată în primul rând împotriva administrației fiscale finlandeze. Cu toate acestea, pentru eventualitatea în care s‑ar fi considerat că această autoritate nu este pârâta corectă, în ceea ce privește suma de 15541,67 euro transmisă Estoniei, lichidatorul judiciar a formulat o acțiune și împotriva administrației fiscale și vamale estoniene.

17.

Administrația fiscală finlandeză s‑a opus acțiunii inițiate de lichidatorul judiciar, susținând printre altele că nu este pârâta corectă, întrucât acțiunea urmărește rambursarea plăților primite de Estonia. Aceasta a susținut că a acționat ca simplă reprezentantă a autorităților estoniene, care au formulat o cerere de asistență reciprocă în temeiul Directivei 2010/24, și că misiunea respectivă s‑a încheiat odată cu recuperarea creanțelor fiscale. Aceasta a afirmat de asemenea că, întrucât activele recuperate nu au intrat niciodată în proprietatea statului finlandez, acțiunea trebuie formulată împotriva administrației fiscale și vamale estoniene.

18.

Administrația fiscală și vamală estoniană s‑a opus de asemenea acțiunii inițiate de lichidatorul judiciar pentru motivul că nu poate fi pârâtă în această cauză. Aceasta a susținut că, în temeiul articolului 13 alineatul (1) și al articolului 14 alineatul (2) din directivă, calitatea de pârâtă nu poate reveni decât autorității fiscale finlandeze în cadrul unei astfel de acțiuni.

19.

Instanța de trimitere observă că nu se contestă competența sa în ceea ce privește soluționarea acestei acțiuni de întoarcere a activelor. Cu toate acestea, înainte de a analiza fondul litigiului, aceasta trebuie să decidă dacă calitatea procesuală pasivă revine administrației fiscale finlandeze sau administrației fiscale și vamale estoniene în ceea ce privește suma recuperată de Finlanda și transferată Estoniei în temeiul Directivei 2010/24.

20.

În aceste împrejurări, Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21.

Guvernele estonian și finlandez și Comisia Europeană au depus observații scrise.

22.

Vom începe prin a răspunde la prima și la a treia întrebare, care se referă în mod direct la problema legată de identitatea pârâtului corect în cadrul unei acțiuni precum cea în discuție în litigiul principal, prin care se urmărește întoarcerea în masa falimentului a sumelor recuperate de un stat membru la solicitarea unui alt stat membru, în temeiul Directivei 2010/24 (A). Vom aborda apoi a doua întrebare, care urmărește să se stabilească dacă sumele recuperate ca urmare a mecanismului stabilit de această directivă devin proprietatea statului membru solicitat și care, prin urmare, în mod indirect, se referă și la identificarea pârâtului corect în cadrul unei astfel de acțiuni (B).

23.

Cine ar trebui să aibă calitatea de pârât într‑o acțiune având ca obiect rambursarea sumelor recuperate de un stat membru (în acest caz, Finlanda) la solicitarea unui alt stat membru (în acest caz, Estonia), în cazul sumelor care, la momentul acțiunii, erau în posesia acestuia din urmă: statul membru solicitant (Estonia) sau statul membru solicitat (Finlanda)?

24.

În decizia de trimitere, instanța de trimitere subliniază două posibile dispoziții relevante ale Directivei 2010/24. Prima dintre aceste dispoziții este articolul 13 alineatul (1), care prevede că, „în scopul recuperării creanței în statul membru solicitat, orice creanță cu privire la care a fost formulată o cerere de recuperare este tratată ca și când ar fi o creanță a statului membru solicitat […] Autoritatea solicitată face uz de prerogativele conferite și de procedurile instituite în temeiul actelor cu putere de lege și al actelor administrative din statul membru solicitat care se aplică creanțelor cu privire la aceleași impozite sau taxe sau, în absența acestora, impozite sau taxe similare […]”. Cea de a doua dispoziție este articolul 14 alineatul (2) din directivă, potrivit căruia „litigiile cu privire la măsurile de executare luate în statul membru solicitat […] sunt introduse în fața organismului competent al statului membru respectiv în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative ale acestuia”.

25.

Se impune constatarea că dispozițiile menționate de instanța de trimitere (sau, de altfel, celelalte dispoziții ale directivei) nu oferă un răspuns direct la întrebarea privind identitatea pârâtului în cadrul unei acțiuni având ca obiect rambursarea sumelor recuperate de un stat membru la solicitarea unui alt stat membru.

26.

Cu titlu introductiv, se ridică problema dacă Directiva 2010/24 reglementează de fapt acest aspect.

27.

Guvernul finlandez consideră că acțiunea principală nu intră sub incidența directivei, deoarece aceasta din urmă nu prevede norme privind întoarcerea activelor în cadrul unei proceduri de insolvență. Această acțiune ar trebui să intre de fapt sub incidența Regulamentului privind insolvența ( 4 ). În conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din acest regulament, legea finlandeză, în calitate de lege a statului pe al cărui teritoriu este deschisă procedura de insolvență, ar stabili pârâtul corect din litigiul principal.

28.

Deși suntem de acord cu guvernul finlandez cu privire la aspectul mai larg de principiu referitor la legislația care reglementează procedurile de insolvență în general, nu înțelegem modul în care Regulamentul privind insolvența coroborat cu normele naționale aplicabile privind insolvența ar furniza un răspuns la problema specifică ridicată de instanța națională și motivul pentru care, astfel, Directiva 2010/24 ar înceta să fie aplicabilă.

29.

Lichidatorul judiciar contestă validitatea procedurii de recuperare desfășurate de autoritățile finlandeze care, în parte, a urmărit cu siguranță executarea unei cereri de recuperare în temeiul Directivei 2010/24. Lichidatorul judiciar susține că recuperarea forțată a impozitelor efectuată de autoritățile finlandeze ar trebui anulată pe baza legislației finlandeze, și anume pe baza Legii privind întoarcerea activelor la masa falimentului.

30.

Este adevărat că procedura de recuperare forțată a fost, în parte, „exclusiv națională” (pentru recuperarea impozitelor datorate Finlandei de Metirato) și, în parte, o măsură de executare a cererii de recuperare formulate de autoritățile estoniene (pentru recuperarea impozitelor datorate Estoniei). Cu toate acestea, faptul că aceasta a vizat, de asemenea, recuperarea unor impozite naționale nu se opune, în opinia noastră, tezei conform căreia procedura de recuperare forțată în ansamblu constituia o măsură adoptată de autoritățile finlandeze pentru executarea cererii de recuperare transmise de Estonia.

31.

Astfel, procedura de recuperare forțată poate fi considerată, în opinia noastră, o măsură de executare în sensul articolului 14 alineatul (2) din Directiva 2010/24 ( 5 ).

32.

Prin acțiunea care face obiectul procedurii principale, administratorul judiciar contestă validitatea, în temeiul dreptului finlandez, a unei măsuri de executare luate în Finlanda, care este statul membru solicitat. În consecință, în conformitate cu articolul 14 alineatul (2) din directivă, această acțiune constituie un litigiu care trebuie introdus în fața organismului competent al statului membru respectiv (și anume instanța de trimitere), în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative ale acestuia.

33.

Astfel, Curtea a considerat deja că organismul competent din statul membru în care se află sediul autorității solicitate este cea mai bine plasat pentru a interpreta actele cu putere de lege și normele administrative în vigoare în acest stat membru și în special pentru a aprecia legalitatea, validitatea sau caracterul corespunzător al măsurii de executare în conformitate cu aceste acte cu putere de lege și norme administrative ( 6 ).

34.

În concluzie, procedura de recuperare forțată a fost efectuată ca urmare și în temeiul Directivei 2010/24. Ceea ce se urmărește acum la nivel național este să se conteste desfășurarea și rezultatul acesteia, în contextul procedurilor de insolvență ulterioare, așadar, să se conteste, în realitate, o măsură de executare luată anterior în statul membru solicitat [articolul 14 alineatul (2) din directivă]. Prin urmare, deși Directiva 2010/24 nu conține o normă specifică care să indice pârâtul într‑o acțiune precum cea din speță, în care, după transferul sumelor recuperate, persoana juridică care le‑a plătit este declarată insolventă, considerăm că directiva rămâne, în mod clar, aplicabilă într‑o asemenea cauză.

35.

În pofida faptului că Directiva 2010/24 nu conține precizări cu privire la stabilirea pârâtului într‑un astfel de context factual specific, două abordări ar putea fi, cel puțin teoretic, preconizate. În termeni simpliști, acestea ar putea primi titlurile antinomice „urmărirea puterii” și „urmărirea banilor”.

36.

În logica ce stă la baza celei dintâi, aspectul contestat ar fi modul în care a fost exercitată puterea publică pe teritoriul unui stat membru. Astfel, lichidatorul judiciar ar solicita în esență controlul legalității unei măsuri naționale care (în mod pretins contrar normelor naționale) a obligat o societate să plătească impozite. Privit din acest unghi, un litigiu de natură similară ar constitui un litigiu clasic de contencios administrativ sau fiscal, concluzia firească fiind că pârâta este autoritatea care exercită puterea (de executare) în respectiva cauză.

37.

Logica celei din urmă abordări (mai degrabă de drept privat) ar ține de întoarcerea activelor la masa falimentului. Scopul urmărit ar fi recuperarea banilor, fiind, astfel, urmărit oricine se află în posesia sumei respective la data faptelor. Identitatea pârâtului s‑ar deplasa către oricine se află în posesia sumelor în cauză, la un moment dat.

38.

În pofida faptului că Directiva 2010/24 nu se referă la acest aspect specific, nu ne îndoim că, având în vedere economia și logica acestei directive, abordarea corectă este cea dintâi. Considerăm că o astfel de acțiune, în măsura în care contestă validitatea unei măsuri de executare luate de autoritățile statului membru solicitat și efectuate în conformitate cu propria legislație a acestuia, trebuie să fie formulată împotriva autorităților statului respectiv.

39.

Directiva 2010/24 stabilește normele comune privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor legate de impozite, taxe și alte măsuri ( 7 ). Astfel cum s‑a menționat în considerentul (7) al directivei, o asemenea asistență reciprocă poate să ia forma unui schimb de informații (capitolul II din directivă, articolele 5-7), a asistenței pentru notificarea documentelor (capitolul III din directivă, articolele 8 și 9) sau a unor măsuri asigurătorii sau de recuperare (capitolul IV din directivă, articolele 10-20).

40.

În toate cele trei cazuri, directiva prevede nu numai o repartizare a competențelor între autoritățile statului membru solicitant și cele ale statului membru solicitat, ci și, în regulă generală, aplicarea lex auctoritatis, potrivit căreia actele efectuate de autoritățile unui stat membru sunt reglementate de legislația respectivului stat membru (și, prin urmare, validitatea lor este supusă dreptului respectiv) ( 8 ). Aceasta este situația în ceea ce privește normele privind schimbul de informații ( 9 ), normele privind asistența pentru notificarea documentelor ( 10 ) și în special normele cu privire la măsurile asigurătorii sau de recuperare.

41.

În ceea ce privește măsurile de recuperare, amintim că, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) din directivă, creanțele cu privire la care a fost formulată o cerere de recuperare trebuie tratate ca și când ar fi creanțe ale statului membru solicitat. Mai precis, autoritatea solicitată trebuie să facă uz de prerogativele conferite și de procedurile instituite în temeiul actelor cu putere de lege și al actelor administrative din statul membru solicitat care se aplică creanțelor cu privire la aceleași impozite sau taxe sau impozite sau taxe similare.

42.

În ceea ce privește măsurile asigurătorii, din articolul 14 alineatul (4) al doilea paragraf și din articolul 16 alineatul (1) din directivă reiese că acestea pot fi adoptate de statul membru solicitat numai dacă legislația statului respectiv permite acest lucru.

43.

În mod mai general, articolul 14 din Directiva 2010/24 stabilește normele care reglementează litigiile care decurg din punerea în aplicare a directivei. Potrivit articolului 14 alineatul (1), litigiile cu privire la creanță sau la instrumentele care permit executarea întocmite de statul membru solicitant, precum și litigiile referitoare la validitatea unei notificări efectuate de o autoritate competentă a statului membru respectiv sunt de competența organismelor competente ale statului respectiv. În schimb, în conformitate cu articolul 14 alineatul (2), litigiile cu privire la măsurile de executare sau la validitatea unei notificări efectuate de o autoritate a statului membru solicitat sunt introduse în fața organismului competent al statului membru respectiv. Reiese din Hotărârea Kyrian că repartizarea competențelor stabilită de articolul 14 alineatele (1) și (2) rezultă din faptul că fiecare dintre actele sau măsurile legale vizate de aceste dispoziții intră sub incidența unei legislații diferite ( 11 ), și anume legislația statului membru ale cărui autorități au efectuat actul contestat sau au adoptat măsura contestată. Prin urmare, organismul competent al fiecărui stat membru examinează numai legalitatea actelor efectuate și a măsurilor adoptate de autoritățile din statul membru respectiv în raport cu legislația statului respectiv ( 12 ).

44.

Articolul 14 alineatul (4) al treilea paragraf prevede, de asemenea, un exemplu clar de aplicare a regulii lex auctoritatis în cazurile referitoare la autoritățile competente din cele două state membre implicate. Articolul 14 alineatul (4) primul paragraf prevede că, atunci când o acțiune este introdusă în temeiul articolului 14 alineatul (1) în statul membru solicitant, autoritatea solicitată trebuie, în principiu, să suspende procedura de executare în ceea ce privește partea contestată a creanței, în așteptarea deciziei organismului competent în materie. Cu toate acestea, în temeiul articolului 14 alineatul (4) al treilea paragraf, în conformitate cu actele cu putere de lege, actele administrative și practicile administrative în vigoare în statul membru în care își are sediul, autoritatea solicitantă poate cere autorității solicitate să recupereze o creanță contestată sau o parte contestată a creanței, în măsura în care actele cu putere de lege, actele administrative și practicile administrative în vigoare în statul membru solicitat permit acest lucru.

45.

În concluzie, dispozițiile sus‑menționate atestă în mod clar logica generală a directivei: (i) actele efectuate și măsurile adoptate de un stat membru sunt, în regulă generală, reglementate de legislația statului respectiv (lex auctoritatis), (ii) orice litigiu referitor la aceste acte sau măsuri trebuie introdus în fața organismului competent al statului membru respectiv, care îl va examina prin prisma legislației sale naționale.

46.

Din combinarea acestor două elemente, identitatea pârâtului în asemenea cauze rezultă destul de firesc sub forma unui punct (iii): pârâtul într‑un astfel de litigiu nu poate fi decât autoritatea națională care a exercitat competența într‑o anumită cauză (prin adoptarea sau prin omisiunea de a adopta actul sau măsura contestată).

47.

Astfel, în situația în care se contestă, precum în prezenta cauză, o măsură de executare efectuată de autoritățile statului membru solicitat, ceea ce se contestă este validitatea exercitării puterii publice de către stat. În mod logic, pârâtul trebuie să fie în acest caz autoritatea publică din statul membru solicitat.

48.

Se poate adăuga că o asemenea concluzie este, de asemenea, în concordanță cu principiul asimilării integrale a creanțelor prevăzut la articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2010/24. Potrivit acestei dispoziții, creanțele cu privire la care a fost formulată o cerere de recuperare trebuie tratate ca și când ar fi creanțe ale statului membru solicitat. Dacă creanțele care provin dintr‑un alt stat membru trebuie asimilate integral creanțelor naționale în ceea ce privește procedura de recuperare (când o anumită sumă este încasată), este logică asimilarea acestora unor creanțe naționale și atunci când este vorba de contestarea unui element legat de recuperarea în cauză (când suma ar putea fi rambursată). Asimilarea integrală presupune asimilare în ambele direcții. Prin urmare, la fel ca în cazul unei contestații referitoare la orice măsură (de executare) adoptată de autoritățile unui stat membru, pârâtul trebuie să fie, prin definiție, autoritatea care a adoptat măsura (de recuperare) contestată.

49.

Considerăm că abordarea pe care tocmai am prezentat‑o este cea corectă și atunci când examinăm pe scurt alternativele. În cazul în care o acțiune precum cea în discuție în litigiul principal ar fi introdusă împotriva statului membru care a solicitat recuperarea, în special deoarece suma în joc a fost ulterior transferată către statul membru respectiv, atunci acțiunea având ca obiect rambursarea ar trebui introdusă împotriva statului care se află în posesia banilor ( 13 ). Într‑o asemenea situație, ambele foruri în fața cărora ar putea fi introdusă o astfel de acțiune ar produce rezultate destul de discutabile.

50.

Prima posibilitate ar fi aceea de a introduce acțiunea împotriva statului membru solicitant, în fața instanțelor statului respectiv. În prezenta cauză, acest lucru ar avea drept rezultat soluționarea de către instanțele estoniene a unei acțiuni introduse împotriva autorităților estoniene în temeiul unui act (măsura de executare pretins eronată) efectuat de autoritățile finlandeze în Finlanda. În plus, normele care reglementează această acțiune ar decurge din Legea finlandeză privind întoarcerea activelor în masa falimentului, care a fost invocată de lichidatorul judiciar pentru a contesta plățile efectuate de Metirato în conformitate cu procedura de recuperare forțată efectuată de autoritățile finlandeze. S‑ar putea susține întemeierea căii procedurale pe dreptul estonian, de exemplu pe normele sale naționale privind răspunderea civilă delictuală sau privind îmbogățirea fără justă cauză. Însă, și în acest caz, acțiunea respectivă introdusă împotriva Estoniei ar trebui să fie examinată pe baza unor acte efectuate de autoritățile finlandeze în Finlanda.

51.

Este destul de clar că acest lucru nu numai că ar conduce la o disociere remarcabilă (ca să nu mai vorbim de haos) între forum și ius, ci ar însemna, de fapt, și că instanțele estoniene trebuie să controleze legalitatea exercitării puterii publice de către autoritățile finlandeze, în Finlanda, soluție pe care Curtea a respins‑o recent în alt context ( 14 ).

52.

A doua posibilitate, și anume introducerea acțiunii împotriva statului membru solicitant în fața instanțelor statului membru solicitat, ar fi de asemenea problematică. Prima problemă (deja aproape insurmontabilă) într‑un astfel de caz ar decurge din principiul imunității de jurisdicție, potrivit căruia un stat nu poate fi acționat în justiție în fața instanțelor din alt stat membru ( 15 ). Este adevărat că Curtea a recunoscut că, „în starea actuală a practicii internaționale, această imunitate nu are o valoare absolută, ci este în general recunoscută atunci când litigiul privește acte de suveranitate îndeplinite iure imperii. Aceasta poate fi în schimb exclusă în cazul în care acțiunea în justiție privește acte îndeplinite iure gestionis, care nu se încadrează în sfera autorității publice” ( 16 ). Cu toate acestea, ceea ce se contestă în prezenta cauză este o procedură de recuperare forțată a impozitelor, care, fără îndoială, privește acte suverane îndeplinite iure imperii atât din punct de vedere procedural (întrucât se referă la o recuperare forțată), cât și din punct de vedere material (întrucât se referă la o recuperare a impozitelor). Prin urmare, imunitatea de jurisdicție s‑ar opune în acest caz introducerii unei acțiuni împotriva Estoniei în fața instanțelor finlandeze.

53.

Astfel, pentru toate motivele sus‑menționate, concluzionăm că o acțiune precum cea în discuție în litigiul principal, care urmărește să conteste validitatea unei măsuri de executare luate de autoritățile statului membru solicitat în conformitate cu propria lor legislație, trebuie să fie introdusă împotriva (autorităților) statului respectiv.

54.

În final, aș dori să clarific faptul că concluzia referitoare la identitatea pârâtului într‑o cauză precum cea din speță nu implică, în cazul în care lichidatorul judiciar are câștig de cauză, că statul membru solicitat, și anume Finlanda, trebuie să suporte consecințele financiare. Astfel, face parte de asemenea din logica Directivei 2010/24 faptul că, în cazul în care o măsură de recuperare este contestată cu succes de debitor, statul membru solicitant trebuie să ramburseze orice sumă recuperată de statul membru solicitat și remisă deja statului membru solicitant ( 17 ).

55.

În mod mai general, Curtea a subliniat deja că Directiva 2010/24 se întemeiază pe principiul încrederii reciproce și că punerea în aplicare a sistemului de asistență reciprocă stabilit de directivă depinde de existența unei astfel de încrederi între autoritățile naționale competente ( 18 ). Trebuie adăugat că, într‑o cauză precum cea din speță, principiul încrederii reciproce între statele membre se aplică în ambele direcții.

56.

Pe de o parte, se presupune că statul membru solicitat va executa o procedură de recuperare, la cererea statului membru solicitant, fără a fi în măsură să efectueze „niciun act de recunoaștere, completare sau înlocuire”, astfel cum prevede articolul 12 alineatul (1) din directivă. Statul membru solicitat este, așadar, obligat, în principiu ( 19 ), să aibă încredere în statul membru solicitant și să execute orice cerere de recuperare transmisă de acesta din urmă.

57.

Pe de altă parte, această modalitate facilitată de recuperare întemeiată pe principiul încrederii reciproce presupune de asemenea că statul membru solicitant suportă consecințele în cazul în care apare o problemă în ceea ce privește executarea efectuată de statul membru solicitat. Prin urmare, în cazul în care o măsură de executare este contestată cu succes, statul membru solicitant trebuie să restituie suma recuperată, fără împotrivire și fără întârziere, chiar și în cazul în care acesta nu poate fi considerat responsabil pentru măsura de executare contestată ( 20 ).

58.

Altfel spus, principiul încrederii reciproce și al cooperării loiale între statele membre este un principiu aplicabil în orice împrejurări. Acesta se aplică nu numai în împrejurări optime (în cazul în care totul se desfășoară bine și, în contextul prezentei directive, sumele sunt încasate), ci și în cazul unor împrejurări nefavorabile (atunci când, în urma unei eventuale erori a unui alt stat membru, sumele obținute anterior trebuie să fie restituite).

59.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere ridică problema dacă creanțele statului membru solicitant recuperate de statul membru solicitat rămân separate și distincte de patrimoniul acestuia din urmă sau dacă acestea se confundă cu patrimoniul propriu. În cea de a doua teză a acestei întrebări, instanța de trimitere pare să reformuleze prima teză și ridică problema dacă directiva are ca scop exclusiv interzicerea tratamentului discriminatoriu față de creanțele deținute de un alt stat membru.

60.

Trebuie să recunoaștem că nu este imediat evident pentru noi modul în care cele două părți ale întrebării au legătură una cu cealaltă. Nu este clar în ce mod, având în vedere principiul subliniat mai sus al asimilării integrale care impregnează directiva, fuziunea datoriei statului membru solicitat cu cea a statului membru solicitant, recuperată de asemenea în cadrul aceleiași proceduri de executare, ar putea sau ar trebui să conducă la un tratament discriminatoriu față de creanțele unui alt stat membru. Având în vedere că nu putem decât să speculăm în ceea ce privește legătura exactă dintre prima teză și cea de a doua teză ale celei de a doua întrebări, vom aborda aceste două aspecte separat.

61.

Prima parte a celei de a doua întrebări pare să decurgă din argumentul, invocat în litigiul principal de guvernul finlandez, potrivit căruia activele recuperate nu au devenit niciodată proprietatea statului finlandez, astfel încât acțiunea în cauză trebuie să fie introdusă împotriva administrației fiscale și vamale estoniene.

62.

Comisia și guvernul finlandez invocă în această privință articolul 13 alineatul (5) din Directiva 2010/24, potrivit căruia autoritatea solicitată îi transmite autorității solicitante sumele recuperate aferente creanței și, dacă este cazul, dobânzile aplicate. În opinia lor, această dispoziție trebuie interpretată în sensul că sumele recuperate trebuie să fie păstrate separat de activele statului membru solicitat.

63.

Cu toate acestea, în opinia noastră, directiva nu abordează chestiunea dacă suma recuperată de statul membru solicitat rămâne separată de patrimoniul propriu sau se confundă cu acesta.

64.

Revenind în special la articolul 13 alineatul (5) din directivă, nu vedem cum această dispoziție, care stabilește numai ultima fază a procedurii de executare a cererii de recuperare prevăzute la articolul 13, poate fi interpretată în sensul că impune ca sumele să fie păstrate separat sau că permite ca acestea să se confunde cu patrimoniul statului membru solicitat. Această dispoziție se referă pur și simplu la un aspect diferit.

65.

Este adevărat că, în conformitate cu ultimul paragraf al articolului 13 alineatul (1), statul membru solicitat trebuie să recupereze creanța în moneda sa națională ( 21 ). În plus, în conformitate cu articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare nr. 1189/2011, sumele care trebuie remise autorității solicitante se transferă în moneda statului membru solicitat și în termen de două luni de la data la care s‑a efectuat recuperarea.

66.

Cu toate acestea, dincolo de aceste dispoziții specifice referitoare la transferul sumelor obținute, directiva nu stabilește statutul juridic, economic sau contabil al acestor sume în perioada cuprinsă între momentul recuperării lor de la debitor și transferul lor către statul membru solicitant. Simplul fapt că sumele sunt recuperate în moneda statului membru solicitat și transferate în moneda respectivă nu implică în mod necesar că aceste sume se confundă (sau nu) cu patrimoniul statului membru solicitat. Aceasta este doar o chestiune care ține de aprecierea fiecărui stat membru, atât timp cât respectă obligația de a remite, în termen de două luni, sumele recuperate și dobânda aplicabilă.

67.

În orice caz, observăm că, chiar dacă aceste sume sunt păstrate separat de activele statului membru solicitat, în opinia noastră, acest aspect nu ar avea nicio influență asupra răspunsului care trebuie dat la întrebarea privind identitatea pârâtului în cadrul unei acțiuni precum cea în discuție în litigiul principal. Astfel, în măsura în care prima parte a celei de a doua întrebări ar fi înțeleasă ca o variantă a aspectului legat de identitatea pârâtului ( 22 ), pentru motivele expuse mai sus în secțiunea A, considerăm că, indiferent de standardele de contabilitate adoptate, pârâtul într‑o astfel de acțiune trebuie să fie statul membru solicitat.

68.

În ceea ce privește a doua parte a celei de a doua întrebări, prin care instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă directiva are ca scop exclusiv interzicerea tratamentului discriminatoriu față de creanțele unui alt stat membru, amintim că principiul asimilării integrale prevăzut de articolul 13 alineatul (1) primul paragraf din directivă presupune ca creanțele altor state membre să fie tratate ca și când ar fi creanțe naționale, în special în ceea ce privește prerogativele conferite și procedurile instituite în temeiul legislației statului membru solicitat pentru creanțe identice sau similare.

69.

Articolul 13 alineatul (1) al treilea paragraf prevede o excepție de la acest principiu, conform căreia statul membru solicitat nu este obligat să acorde creanțelor altor state membre preferințele acordate pentru creanțe similare apărute în respectivul stat membru, cu excepția cazurilor în care statele membre vizate convin altfel sau există dispoziții contrare în legislația statului membru solicitat. Aceasta pare a fi singura excepție de la regula generală prevăzută la articolul 13 alineatul (1) primul paragraf și, prin urmare, de la regula potrivit căreia statul membru solicitat nu trebuie să trateze creanțele altor state membre într‑un mod mai puțin favorabil decât creanțele naționale similare sau identice.

70.

Cu toate acestea, principiul asimilării integrale nu ar avea incidență, în opinia noastră, asupra aspectului dacă suma recuperată de statul membru solicitat rămâne separată de patrimoniul propriu sau se confundă cu acesta. Prin urmare, înțeleasă în acest mod, a doua parte a celei de a doua întrebări nu modifică concluzia la care am ajuns cu privire la prima parte a acestei întrebări și nu modifică răspunsul pe care propunem Curții să îl furnizeze cu privire la prima și la a treia întrebare.

71.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki, Finlanda) după cum urmează:

„Directiva 2010/24/UE a Consiliului din 16 martie 2010 privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor legate de impozite, taxe și alte măsuri trebuie interpretată în sensul că o acțiune precum cea în discuție în litigiul principal, care urmărește să conteste validitatea unei măsuri de executare luate de autoritățile statului membru solicitat în conformitate cu propria lor legislație, trebuie să fie introdusă împotriva (autorităților) statului respectiv.”