Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA Stéphanie LAULHÉ SHAELOU

prezentate la 22 octombrie 2026(1)

Cauza C‑497/25

UAB „Maxima LT”

împotriva

Valsts ieņēmumu dienests

[cerere de decizie preliminară formulată de Administratīvā rajona tiesa (Tribunalul Administrativ Districtual, Letonia)]

„ Cerere de decizie preliminară – Directiva (UE) 2017/1852 – Mecanism de soluționare a litigiilor fiscale – Litigiu între două state membre cu privire la interpretarea și aplicarea corectă a unei convenții fiscale bilaterale – Articolul 2 alineatul (1) litera (c) – Noțiunea de dublă impunere – Venit scutit de impozitare într‑un stat membru ”






I.      Introducere

1.        Este bine cunoscut faptul că exercitarea necoordonată a competenței în materia impozitării directe(2) poate conduce la situații de dublă impunere. Formele de dublă impunere la nivel internațional apar în special întrucât majoritatea țărilor își întemeiază impozitarea internă nu doar pe tranzacțiile interne, ci și pe factori extrateritoriali(3). Pentru a evita consecințele negative generate de suprapunerea competenței în materie de impozitare, statele convin adesea, prin convenții fiscale internaționale, să își repartizeze drepturile de impozitare în ceea ce privește elementele veniturilor sau capitalurilor care intră în domeniul de aplicare al acordurilor respective.Totuși, autoritățile naționale pot adopta poziții divergente referitor la modul în care tratatele menționate trebuie interpretate și aplicate în anumite cazuri, ceea ce conduce la dezacorduri.

2.        Considerând că asemenea dezacorduri „pot crea obstacole fiscale importante pentru societățile comerciale care își desfășoară activitatea la nivel transfrontalier”(4) și având în vedere că soluțiile preexistente cuprinse în acordurile internaționale erau nesatisfăcătoare(5) legiuitorul Uniunii a adoptat Directiva DRM. Această directivă stabilește un cadru procedural îmbunătățit pentru abordarea și, în mod ideal, soluționarea oricăror dezacorduri care putea astfel să apară. Prezenta cerere de decizie preliminară, formulată de Administratīvā rajona tiesa (Tribunalul Administrativ Districtual, Letonia), oferă Curții o primă ocazie de a interpreta acest instrument de drept al Uniunii.

3.        Situația de fapt aflată la originea prezentei trimiteri preliminare privește impozitarea venitului obținut de o societate din Țările de Jos din vânzarea de acțiuni deținute la mai multe societăți constituite în Letonia. Atât Republica Letonia, cât și Regatul Țărilor de Jos au revendicat dreptul de impozitare a acestor venituri și a apărut un dezacord între autoritățile competente din aceste două state membre în legătură cu interpretarea convenției fiscale în vigoare între cele două state membre. Totuși, deși venitul a fost impozitat în mod efectiv în Letonia, acesta a fost în cele din urmă scutit de impozitare în Țările de Jos.

4.        Vânzătorul a considerat că situația de dublă impunere nu a fost soluționată, întrucât persista un dezacord legat de interpretarea convenției fiscale. Prin urmare, vânzătorul respectiv a solicitat autorităților letone să înființeze, printre altele, o comisie consultativă, ceea ce constituie o etapă specifică a mecanismului de soluționare a litigiilor reglementat de Directiva DRM. Potrivit articolului 16 alineatul (7) din această directivă, obligația de a înființa comisia menționată nu există însă atunci când chestiunea litigioasă „nu se referă la dubla impunere”. Pe baza derogării respective și făcând referire la scutirea fiscală obținută în Țările de Jos, autoritățile letone au respins cererea.

5.        Această decizie este contestată în prezent în fața instanței de trimitere, care solicită să se clarifice, pe de o parte, chestiunea dacă situația „se referă la dubla impunere” și, pe de altă parte, întinderea obligației autorităților letone de a înființa o comisie consultativă.

6.        La solicitarea Curții, prezentele concluzii se concentrează asupra primei chestiuni menționate mai sus pentru a clarifica dacă există o situație care „se referă la dubla impunere” în sensul Directivei DRM atunci când două state membre revendică dreptul de impozitare a aceluiași venit (și există un dezacord între ele cu privire la interpretarea și aplicarea convenției fiscale aplicabile), dar numai unul dintre statele membre a impozitat de facto venitul în cauză.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii Europene

7.        Articolul 1 din Directiva DRM reglementează obiectul și domeniul de aplicare al acestei directive și are următorul cuprins:

„Prezenta directivă stabilește norme privind un mecanism de soluționare a litigiilor între statele membre atunci când litigiile respective apar în urma interpretării și aplicării unor acorduri și convenții care prevăd eliminarea dublei impuneri asupra veniturilor și, după caz, a capitalurilor. De asemenea, stabilește drepturile și obligațiile persoanelor afectate atunci când apar astfel de litigii. În sensul prezentei directive, faptul care generează astfel de litigii este denumit «chestiune litigioasă».”

8.        Articolul 2 din directiva menționată prevede:

„(1)      În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

(c)      «dublă impunere» înseamnă impunerea de către două sau mai multe state membre a unor impozite reglementate de un acord sau de o convenție menționată la articolul 1 pentru aceleași venituri sau capitaluri impozabile atunci când această impunere generează (i) sarcini fiscale suplimentare, (ii) creșterea obligațiilor fiscale sau (iii) anularea sau reducerea pierderilor, care ar putea fi utilizate pentru a compensa profiturile impozabile;

[…]”

9.        Articolul 3 din Directiva DRM este intitulat „Plângeri” și prevede la alineatul (1) că „[o]rice persoană afectată are dreptul să înainteze o plângere privind o chestiune litigioasă fiecăreia dintre autoritățile competente ale fiecăruia dintre statele membre în cauză, solicitând soluționarea acesteia. Plângerea este înaintată în termen de trei ani de la prima notificare a acțiunii care are ca rezultat sau care va avea ca rezultat o chestiune litigioasă […]”.

10.      Articolul 4 din Directiva DRM se referă la „Procedura de acord amiabil”. Acesta are următorul cuprins:

„(1)      În cazul în care autoritățile competente ale statelor membre în cauză acceptă o plângere, acestea depun eforturi pentru a soluționa chestiunea litigioasă prin procedura de acord amiabil în termen de doi ani de la data ultimei notificări a deciziei unuia dintre statele membre cu privire la acceptarea plângerii.

Termenul de doi ani menționat la primul paragraf poate fi prelungit cu până la un an la cererea unei autorități competente a unui stat membru în cauză adresată tuturor celorlalte autorități competente ale statelor membre în cauză, în cazul în care autoritatea competentă solicitantă furnizează o justificare scrisă în acest sens.

[…]

(3)      În cazul în care autoritățile competente ale statelor membre în cauză nu au ajuns la un acord privind modul de soluționare a chestiunii litigioase în termenul prevăzut la alineatul (1), autoritatea competentă a fiecărui stat membru în cauză informează persoana afectată în legătură cu acest lucru, indicând motivele generale pentru care nu s‑a ajuns la un acord.”

11.      Potrivit articolului 6 din Directiva DRM, intitulat „Soluționarea litigiilor de către comisia consultativă”:

„(1)      În baza unei cereri pe care persoana afectată o adresează autorităților competente ale statelor membre în cauză, autoritățile competente respective înființează o comisie consultativă (denumită în continuare «comisia consultativă») […] în cazul în care:

[…]

(b)      autoritățile competente ale statelor membre în cauză au acceptat plângerea înaintată de persoana afectată, dar nu au ajuns la un acord cu privire la modul de soluționare pe cale amiabilă a chestiunii litigioase în termenul prevăzut la articolul 4 alineatul (1).

[…]”

12.      Articolul 16 alineatul (7) din Directiva DRM prevede că „[u]n stat membru poate să refuze accesul la procedura de soluționare a litigiilor prevăzută la articolul 6, de la caz la caz, în cazul în care o chestiune litigioasă nu se referă la dubla impunere. Într‑un astfel de caz, autoritatea competentă a statului membru respectiv informează persoana afectată și autoritățile competente ale statelor membre în cauză fără întârziere”.

B.      Dreptul național

13.      Din decizia de trimitere reiese că, în Letonia, Directiva DRM a fost transpusă prin Likums „Par nodokļiem un nodevām” (Legea privind taxele și impozitele) (Latvijas Vēstnesis nr. 26 din 18 februarie 1995) (astfel cum a fost modificată prin Legea din 17 octombrie 2019; în vigoare de la 23 octombrie 2019, denumită în continuare „Legea privind taxele și impozitele”), capitolul XV, intitulat „Soluționarea litigiilor care apar cu autoritățile competente din alte state membre ale Uniunii Europene în legătură cu interpretarea și aplicarea convențiilor internaționale care prevăd eliminarea dublei impuneri a veniturilor și a capitalurilor”.

14.      Potrivit alineatului (2) al articolului 119 din această lege („Dispoziții generale referitoare la soluționarea litigiilor”), „în sensul prezentului capitol, dublă impunere înseamnă impunerea în Letonia și încă un stat membru al Uniunii Europene a unor impozite pentru aceleași venituri sau capitaluri impozabile, dacă asemenea impozite intră sub incidența unor tratate internaționale care prevăd eliminarea dublei impuneri a veniturilor și a capitalurilor și dacă o astfel de impunere generează cel puțin unul dintre următoarele efecte:

1.      sarcini fiscale suplimentare;

2.      creșterea obligațiilor fiscale;

3.      anularea sau reducerea pierderilor, care ar putea fi utilizate pentru a reduce veniturile impozabile.

[…]”

15.      Instanța de trimitere face referire la dispozițiile următoare ale acestei legi care reglementează înaintarea plângerii [articolul 120 alineatele (1) și (5) din Legea privind taxele și impozitele]; examinarea litigiului în cadrul procedurii de acord amiabil [articolul 121 alineatul (1) și alineatul (4) din Legea privind taxele și impozitele] și constituirea unei comisii consultative [punctul 2 al articolului 123 alineatul (1) din Legea privind taxele și impozitele].

16.      Mai mult, potrivit articolului 132 alineatul (5) din Legea privind taxele și impozitele, „Administrația Națională Fiscală poate să refuze unui contribuabil dreptul de a recurge la procedura de soluționare a litigiilor menționată la articolul 123 din legea respectivă dacă constată, având în vedere împrejurările situației concrete, că litigiul nu are ca obiect dubla impunere. În acest caz, Administrația Națională Fiscală informează imediat contribuabilul și autoritățile competente ale statului membru al Uniunii Europene în cauză”.

17.      Instanța de trimitere face referire și la articolul 5 alineatul (1) punctul 2 și alineatul (2) din Uzņēmumu ienākuma nodokļa likums (Legea privind impozitul pe profit) (Latvijas Vēstnesis, 2017, nr. 156) (denumită în continuare „Legea privind impozitul pe profit”).

C.      Dreptul internațional

18.      La 14 martie 1994, Republica Letonia și Regatul Țărilor de Jos au încheiat o convenție pentru evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale, care reglementează în special impozitul pe profit (denumită în continuare „convenția”)(6).

19.      Articolul 6 alineatul 2 din convenție definește noțiunea de „bun imobil” ca având „semnificația care îi este dată de legea statului contractant în care este situat imobilul în cauză” și prezintă o listă orientativă a elementelor acoperite de această definiție(7).

20.      Articolul 13 alineatul 1 din această convenție prevede că „câștigurile obținute de un rezident al unui stat contractant din înstrăinarea de bunuri imobile prevăzute la articolul 6 și situate în celălalt stat contractant pot fi impozitate în acest din urmă stat”.

21.      Potrivit alineatului 4 al articolului 13, „câștigurile obținute din înstrăinarea altor bunuri decât cele menționate la alineatele 1, 2 și 3 sunt impozabile numai în statul contractant al cărui rezident este vânzătorul”.

III. Situația de fapt, procedura națională și întrebarea preliminară

22.      UAB Maxima LT, societate constituită în Lituania și reclamantă în procedura principală (denumită în continuare „reclamanta”), este succesorul legal al Lincoln Land Erste B.V., societate constituită în Țările de Jos. La 20 mai 2020, această din urmă societate a vândut unei societăți letone, SIA MAXIMA Latvija, participațiile sale la 13 societăți constituite în Letonia.

23.      Întrucât, în privința a 12 dintre societăți, peste 50 % din valoarea activelor lor consta în imobile situate în Letonia, tranzacția a fost considerată vânzare de bunuri imobile în temeiul dreptului leton, iar veniturile rezultate au fost impozitate în consecință, la recomandarea Valsts ieņēmumu dienests (Administrația Națională Fiscală, Letonia; denumită în continuare „VID”)(8). În același timp, veniturile în discuție au fost considerate de autoritățile din Țările de Jos ca fiind supuse competenței fiscale a Țărilor de Jos în ceea ce privește impozitul pe profit (obținut de un rezident în Țările de Jos).

24.      Considerând că tranzacția în cauză implica un risc de dublă impunere, în Letonia și în Țările de Jos, vânzătorul a informat VID la 20 iulie 2020 că chestiunea a fost înaintată autorității competente din Țările de Jos.

25.      Prin decizia din 8 martie 2021, VID a inițiat procedura de acord amiabil în sensul Directivei DRM. Poziția autorităților competente din cele două state membre a fost diferită în ceea ce privește dispoziția din convenție care trebuie să se aplice veniturilor în discuție. Potrivit VID, Letonia avea dreptul să colecteze impozitul în temeiul articolului 13 alineatul 1 din convenție, întrucât tranzacția a avut ca obiect bunuri imobile situate în Letonia. Totodată, autoritatea din Țările de Jos a considerat că veniturile constituiau o plusvaloare rezultată din „alte bunuri” în sensul articolului 13 alineatul 4 din această convenție și că plusvaloarea respectivă era impozabilă numai în statul contractant în care își avea reședința vânzătorul, și anume Țările de Jos.

26.      La 11 martie 2024, VID a informat reclamanta că, în termenul de trei ani aplicabil, nu s‑a ajuns la un acord.Ea a afirmat totodată că, în cursul procedurii de acord amiabil, nu s‑au primit documente sau dovezi care să ateste impozitarea sa în Țările de Jos.

27.      În această privință, din decizia de trimitere reiese că venitul rezultat din vânzarea de acțiuni în discuție făcea parte din contul de profit și pierderi al vânzătorului aferent impozitului pe profit din anul 2020. Totuși, venitul respectiv era scutit de impozitare ca urmare a îndeplinirii cerințelor relevante prevăzute de dreptul neerlandez(9).

28.      La 22 aprilie 2024, reclamanta a solicitat VID înființarea unei comisii consultative.

29.      VID a respins această cerere prin decizia din 31 iulie 2024, pentru motivul că veniturile obținute din vânzarea acțiunilor erau scutite de impozitare în Țările de Jos și, prin urmare, nu exista o dublă impunere.

30.      Reclamanta a depus la instanța de trimitere o cerere prin care a solicitat obligarea VID la înființarea unei comisii consultative. Ea arată că tranzacția era supusă regimului fiscal din Țările de Jos, după cum a arătat, potrivit reclamantei, un reprezentant al administrației fiscale din Țările de Jos. În plus, reclamanta susține că, în cazul în care cerințele prevăzute de dreptul neerlandez pentru scutirea de impozitare nu erau îndeplinite, veniturile ar fi fost supuse impozitului pe profit atât în Letonia, cât și în Țările de Jos. Întrucât procedura de acord amiabil a eșuat, reclamanta apreciază că VID era obligată să înființeze o comisie consultativă în temeiul articolului 123 alineatul (1) din Legea privind taxele și impozitele, întrucât modul de redactare a dispoziției respective nu indică existența unei marje de apreciere. Mai mult, reclamanta consideră că, prin respingerea cererii sale, VID a restrâns drepturile sale garantate de dreptul Uniunii, în special libera circulație a capitalurilor (articolul 63 TFUE), libertatea de stabilire (articolul 49 TFUE) și dreptul la o cale de atac eficientă (articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, denumită în continuare „carta”).

31.      VID se opune acestei cereri invocând în esență aceleași motive pe care le‑am expus la punctul 29 de mai sus.

32.      În aceste împrejurări, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 6 alineatul (1) litera (b) din [Directiva DRM] trebuie interpretat în sensul că autoritatea competentă a unui stat membru este obligată să înființeze o comisie consultativă ca urmare a unei cereri adresate de persoana afectată, în cazul în care autoritățile competente ale statelor membre în cauză au acceptat plângerea înaintată de persoana afectată, însă nu au ajuns la un acord cu privire la modul de soluționare pe cale amiabilă a chestiunii litigioase în termenul prevăzut la articolul 4 alineatul (1) [din aceeași directivă]?

2)      Noțiunea de «dublă impunere» care figurează la articolul 2 alineatul (1) litera (c) din [Directiva DRM] trebuie interpretată în sensul că, în circumstanțe precum cele din prezenta cauză, există o dublă impunere și în cazul în care același venit este supus regimurilor fiscale a două state membre chiar dacă venitul respectiv beneficiază de scutire de impozitare în unul dintre aceste state membre?

3)      În cazul în care răspunsul la a doua întrebare preliminară este negativ, articolul 16 alineatul (7) din [Directiva DRM] trebuie interpretat în sensul că, în circumstanțe precum cele din prezenta cauză, autoritățile competente ale statelor membre nu pot, în cadrul competențelor lor discreționare, să refuze persoanei afectate accesul la o comisie consultativă de soluționare a litigiilor atunci când autoritățile competente ale statelor membre nu au ajuns la un acord cu privire la interpretarea și aplicarea corectă a convenției fiscale bilaterale, de care depinde, în același timp, stabilirea statului care are dreptul de a impozita veniturile?”

33.      Reclamanta, guvernele leton, belgian, spaniol, francez, polonez și finlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în cadrul prezentei proceduri. Nu a avut loc o ședință de audiere a pledoariilor.

IV.    Analiză

34.      Problema centrală ridicată prin prezenta cerere de decizie preliminară este aceea dacă autoritățile unui anumit stat membru ar putea respinge în mod legal o cerere prin care un contribuabil solicită înființarea unei comisii consultative în sensul Directivei DRM pentru soluționarea unui dezacord între autoritățile fiscale din două state membre cu privire la interpretarea unui acord fiscal. Dat fiind că, potrivit Directivei DRM, accesul la comisia respectivă poate fi refuzat atunci când situația „nu se referă la dubla impunere”, instanța de trimitere solicită să se stabilească (prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, care, amintim, că este singura abordată în prezentele concluzii) dacă noțiunea de dublă impunere, astfel cum este definită în directiva menționată, acoperă o situație în care venitul în cauză intră sub incidența competențelor fiscale a două state membre, dar este scutit de impozitare în unul dintre ele.

35.      În analiza noastră vom concluziona că răspunsul la această întrebare trebuie să fie negativ, în concordanță cu pozițiile tuturor guvernelor care au prezentat observații în prezenta procedură și cu punctul de vedere al Comisiei. Înainte de a expune motivele pe care ne vom întemeia (B), vom prezenta observații referitoare la contextul normativ relevant (A).

A.      Eliminarea dublei impuneri și Directiva DRM

36.      Pentru a plasa examinarea celei de a doua întrebări preliminare în contextul său corespunzător, dorim să formulăm trei serii de observații.

37.      În primul rând, amintim că fiscalitatea directă este în principal de competența statelor membre, acțiunea lor în acest domeniu trebuind să respecte însă obligațiile generale care decurg din dreptul Uniunii, în special libertățile fundamentale garantate de Tratatul FUE(10) (precum și obligațiile stabilite în anumite măsuri de armonizare). În acest context, Curtea a statuat în mod repetat că dezavantajele care decurg din exercitarea unor competențe fiscale paralele nu constituie restricții interzise de Tratatul FUE, în măsura în care o astfel de exercitare nu este discriminatorie(11). Astfel, în măsura în care o anumită chestiune nu este reglementată de nicio măsură de armonizare, statele membre păstrează competența de a defini, pe cale convențională sau unilaterală, criteriile de exercitare a competențelor lor fiscale, în special în scopul de a elimina dubla impunere, ceea ce pot face utilizând printre altele criteriile urmate în practica fiscală internațională(12).

38.      În al doilea rând, după cum s‑a sugerat deja, dubla impunere este considerată ca fiind inoportună din cauza recunoscutelor sale „efecte dăunătoare asupra schimburilor de bunuri și servicii, precum și asupra circulației capitalurilor, tehnologiei și persoanelor” și deci asupra „dezvoltării relațiilor economice dintre țări”(13). Acordurile bilaterale care prevăd eliminarea dublei impuneri, care par să se bazeze, de altfel, în marea lor majoritate, pe modelele OCDE sau ONU, sunt considerate instrumente pentru atenuarea efectelor negative prezentate mai sus. Ele urmăresc în special evitarea dublei impuneri prin repartizarea drepturilor statelor contractante de a impozita elementele de venit specificate (în ceea ce privește categoriile de impozite enumerate în convenția respectivă). De regulă, aceste norme de repartizare fie acordă drepturi de impozitare exclusive unuia dintre statele contractante, fie permit impozitarea în ambele state, prevăzând totodată evitarea dublei impuneri, în special prin metoda scutirii fiscale sau a creditului fiscal.

39.      Cu toate acestea, trebuie să se arate și că obiectivul eliminării dublei impuneri este adesea abordat în paralel cu scopul combaterii evaziunii fiscale(14).În această ordine de idei, în anul 2017 a fost adăugat un preambul celor două modele OCDE și ONU pentru a se recunoaște că scopul eliminării dublei impuneri nu trebuie să creeze posibilități de neimpozitare sau de impozitare redusă(15).

40.      În al treilea rând, în măsura în care este recunoscută necesitatea urmăririi obiectivelor de prevenire a dublei impuneri (și a dublei neimpozitări), în aceeași măsură sunt recunoscute și complexitățile care stau la baza interpretării și a aplicării diferitelor noțiuni utilizate în convențiile fiscale, fapt bine ilustrat de prezenta cauză(16).

41.      Pentru a remedia asemenea dezacorduri, tratatele fiscale conțin dispoziții privind soluționarea litigiilor. Acestea din urmă implică de regulă obligația autorităților respective de a „depune eforturi” pentru a rezolva problema, în mod unilateral sau printr‑o procedură de acord amiabil. Dacă eforturile menționate eșuează, se poate prevedea recurgerea la arbitraj, care este, la fel ca procedura de acord amiabil, o procedură între autoritățile fiscale respective (prin urmare, nu este o procedură în care contribuabilul ar acționa ca parte litigantă). Un asemenea regim este prevăzut printre altele la articolul 25 din Modelul OCDE din 2017, la articolul 25 (varianta B) din Modelul ONU din 2025, la articolul 27 din convenție(17) și la articolul 6 și următoarele din Convenția de arbitraj a Uniunii(18).

42.      Considerând că astfel de mecanisme de drept internațional ar putea să nu asigure soluționarea eficace a litigiilor fiscale transfrontaliere „în timp util în toate cazurile”(19), legiuitorul Uniunii a adoptat Directiva DRM cu scopul de a oferi o soluție mai eficientă.

43.      Această directivă urmează, la fel ca instrumentele preexistente menționate mai sus, o structură în trei etape [(i) înaintarea plângerii, (ii) procedura de acord amiabil și (iii) procedura în fața comisiei consultative], iar valoarea pe care o adaugă constă în domeniul său de aplicare general(20), în rolul sporit al contribuabilului(21) și în diverse norme specifice care garantează desfășurarea procedurii în termenele aplicabile, contribuind astfel la eficacitatea și exhaustivitatea întregului regim(22).

44.      Fără a fi necesară descrierea procesului respectiv în detaliu, principalele caracteristici ale celor trei etape ale acestuia sunt cele care urmează.

45.      Prima etapă constă în înaintarea unei plângeri cu privire la o anumită chestiune de către persoana afectată la fiecare dintre autoritățile competente ale statelor membre în cauză. Atunci când înaintează plângerea, persoana afectată trebuie să îndeplinească mai multe cerințe, iar această etapă se încheie cu decizia dacă plângerea este acceptată sau respinsă, care trebuie adoptată în termen de șase luni(23).

46.      În cazul în care plângerea este acceptată și cu excepția cazului în care autoritatea respectivă soluționează chestiunea în mod unilateral, litigiul continuă, în a doua etapă, cu etapa de acord amiabil. În acest moment, autoritățile competente au obligația să „depună eforturi pentru a soluționa” chestiunea litigioasă. Dacă se ajunge la un acord amiabil, acesta constituie o decizie care este obligatorie pentru autorități și executorie pentru persoana afectată, cu condiția ca acea persoană să o accepte și să renunțe la dreptul de a beneficia de oricare altă cale de atac. Această etapă trebuie finalizată în termen de doi ani, care poate fi prelungit cu un an(24).

47.      În a treia etapă, dacă nu se ajunge la un acord, se naște în principiu obligația de a înființa o comisie consultativă (la cererea persoanei afectate). Comisia înființată trebuie să emită un aviz cu privire la chestiunea litigioasă în termen de șase luni, care poate fi prelungit la nouă luni(25). Totuși, prin derogare de la obligația de a înființa o comisie consultativă, articolul 16 alineatul (7) din Directiva DRM permite statelor membre să refuze accesul la această etapă a mecanismului de soluționare a litigiilor de la caz la caz atunci când chestiunea litigioasă „nu se referă la dubla impunere”. Letonia a recurs la această posibilitate.

48.      Având în vedere considerațiile generale de mai sus, vom aborda în continuare chestiunea concretă ridicată prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare.

B.      Noțiunea de dublă impunere în Directiva DRM

49.      În ceea ce privește noțiunea de „dublă impunere” în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva DRM, observăm că ea este definită ca fiind „impunerea de către două sau mai multe state membre a unor impozite reglementate de un acord sau de o convenție [care prevăd eliminarea dublei impuneri asupra veniturilor și, după caz, a capitalurilor] pentru aceleași venituri sau capitaluri impozabile atunci când această impunere generează (i) sarcini fiscale suplimentare, (ii) creșterea obligațiilor fiscale sau (iii) anularea sau reducerea pierderilor, care ar putea fi utilizate pentru a compensa profiturile impozabile”.

50.      Definiția menționată nu face trimitere la legislațiile naționale ale statelor membre, ceea ce înseamnă că, așa cum observă instanța de trimitere, ea trebuie să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare independentă și uniformă, care să țină seama de modul de redactare a dispoziției în cauză, de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte(26). Vom examina pe rând aceste trei aspecte.

1.      Analiza modului de redactare a definiției

51.      În acord cu toate guvernele care au prezentat observații scrise și cu Comisia, considerăm că reiese destul de clar din modul de redactare a articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva DRM că, pentru a exista o situație de dublă impunere în sensul acestei dispoziții, nu doar veniturile sau capitalurile respective trebuie să fie supuse competențelor fiscale a două (sau mai multe) state membre, ci exercitarea competențelor paralele menționate trebuie totodată să conducă la impozitarea efectivă în statele în cauză. Altfel spus, simplul fapt că același venit este supus în abstract jurisdicțiilor fiscale a două (sau mai multe) state nu este suficient, în opinia noastră, pentru a exista o situație de dublă impunere în sensul Directivei DRM.

52.      Considerăm că concluzia de mai sus decurge din utilizarea cuvântului „impozitare” la articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva DRM și din (i) formularea „sarcini fiscale suplimentare, (ii) creșterea obligațiilor fiscale sau (iii) anularea sau reducerea pierderilor, care ar putea fi utilizate pentru a compensa profiturile impozabile”, utilizați în această dispoziție.

53.      Într‑adevăr, în primul rând, cuvântul „impozitare” sugerează, în opinia noastră, ideea că impozitele pe venitul sau pe capitalul respectiv sunt percepute, iar nu doar pur și simplu datorate în mod ipotetic.În al doilea rând, formularea „sarcini fiscale suplimentare”, „creșterea obligațiilor fiscale” ori „anularea sau reducerea pierderilor, care ar putea fi utilizată pentru a compensa profiturile impozabile” nu descrie o situație în care aceleași venituri sau capitaluri fac obiectul unor competențe fiscale concurente, ci identifică consecințele economice concrete (pentru contribuabil) pe care trebuie să le producă o asemenea suprapunere. Fiecare dintre aceste elemente confirmă, în opinia noastră, că noțiunea de „dublă impunere” trebuie înțeleasă în sensul perceperii efective a impozitelor.

54.      Pentru o scurtă comparație, în timp ce nici Modelul OCDE din 2017 și Modelul ONU din 2025, nici exemplele de convenții fiscale pe care le‑am putut consulta nu par să conțină o definiție generală a ceea ce constituie dubla impunere (în sensul fiecăruia dintre aceste instrumente), comentariul la Modelul OCDE din 2017 definește dubla impunere ca fiind „instituirea unor impozite comparabile în două (sau mai multe) state asupra aceluiași contribuabil cu privire la același obiect și pentru perioade identice”(27).

55.      Deși conținutul exact al diferitelor tratate fiscale poate fi diferit, am arătat mai sus că Modelul OCDE a fost modificat în anul 2017 pentru a se sublinia, în preambulul său, că eforturile de eliminare a dublei impuneri nu trebuie să conducă la o situație de dublă neimpozitare sau de impozitare redusă. În opinia noastră, un astfel de obiectiv face să fie destul de puțin probabil ca dubla impunere, în calitate de fenomen care trebuie evitat și definit ca o impozitare paralelă, să fie înțeleasă mai degrabă în mod pur abstract decât o situație în care impozitele sunt percepute mai mult decât o singură dată în privința aceluiași element de venit(28).

56.      În orice caz, considerăm că, dacă legiuitorul Uniunii ar fi intenționat să adopte o noțiune de dublă impunere atât de largă încât să acopere situațiile în care același venituri sau capitaluri sunt, în abstract, supuse pur și simplu unor jurisdicții fiscale concurente, definiția care ar rezulta ar fi destul de diferită. În opinia noastră, aceasta nu ar face referire la „impozitare” și nu ar fi caracterizată prin cele trei tipuri de consecințe economice prezentate mai sus (sarcini fiscale suplimentare etc.). Într‑adevăr, dacă noțiunea de dublă impunere ar fi fost definită în funcție de simpla existență a unor competențe fiscale paralele, prezentarea acestor consecințe nu ar avea niciun efect practic.

57.      Astfel, analiza modului de redactare a articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva DRM ne determină să sugerăm că termenul „dublă impunere” care este definit în această dispoziție nu acoperă situația în care veniturile respective sunt supuse competențelor fiscale a două state membre, dar sunt scutite de impozit în unul dintre ele. La aceeași concluzie conduce examinarea contextului relevant, pe care îl vom aborda în continuare.

2.      Contextul relevant al definiției

58.      Lăsând deoparte definiția examinată, termenul „dublă impunere” apare în textul principal al Directivei DRM în alte două situații.

59.      În primul rând, el figurează la articolul 1 din Directiva DRM, care specifică „[o]biectul și domeniul de aplicare” al acesteia. Trebuie amintit că obiectul și domeniul de aplicare al acestei directive constau în stabilirea unui mecanism de soluționare a litigiilor între statele membre atunci când acestea „apar în urma interpretării și aplicării unor acorduri și convenții care prevăd eliminarea dublei impuneri asupra veniturilor și, după caz, a capitalurilor”(29).

60.      Această dispoziție este în mod clar esențială pentru identificarea chestiunilor care pot face obiectul mecanismului de soluționare a litigiilor prevăzut de Directiva DRM analizată în ansamblul său. Aceste acorduri și convenții sunt instrumente de drept internațional și, ca atare, sunt diferite de Directiva DRM și de mecanismul de soluționare a litigiilor prevăzut în directiva respectivă. Prin urmare, suntem de acord cu poziția guvernului belgian potrivit căruia prezentarea tratatelor fiscale în definirea domeniului de aplicare al directivei în cauză nu este direct relevantă pentru modul în care definiția concretă a „dublei impuneri” de la articolul 2 alineatul (1) litera (c) din directiva menționată trebuie să fie înțeleasă în sensul acestui instrument al dreptului Uniunii.

61.      În al doilea rând și în mod contrar, apreciem că articolul 16 alineatul (7) din Directiva DRM este direct relevant pentru această înțelegere. Dispoziția menționată cuprinde de fapt singura ocurență [în afară de articolul 2 alineatul (1) litera (c) din această directivă] în care termenul „dublă impunere” este utilizat în mod autonom (adică nu în cadrul prezentării tratatelor privind evitarea dublei impuneri). Trebuie amintit că dispoziția menționată introduce o excepție de la obligația statelor membre de a înființa o comisie consultativă, care se aplică atunci când situația respectivă „nu se referă la dubla impunere”.

62.      Așa cum au arătat în esență guvernele belgian, francez și polonez, precum și Comisia, derogarea prevăzută la articolul 16 alineatul (7) din Directiva DRM introduce o diferență între domeniul de aplicare al procedurii de acord amiabil, pe de o parte, și domeniul de aplicare al procedurii în fața comisiei consultative, pe de altă parte.

63.      Într‑adevăr, procedura de acord amiabil poate avea ca obiect orice chestiune care decurge din interpretarea sau aplicarea unui tratat privind evitarea dublei impuneri (după cum reiese cu claritate din stabilirea domeniului de aplicare al Directivei DRM la articolul 1 din această directivă), inclusiv o chestiune care nu are legătură cu dubla impunere (precum chestiunea dacă impozitele au fost percepute în conformitate cu un anumit tratat). În schimb, accesul la o comisie consultativă poate fi limitat la chestiunile care „se referă la dubla impunere”.

64.      Altfel spus, dacă este analizat în ansamblul său, mecanismul de soluționare a litigiilor prevăzut de Directiva DRM poate – dar nu trebuie în mod necesar – să privească litigii legate de dubla impunere, în funcție de etapa mecanismului avută în vedere și de aspectul dacă statul membru respectiv a decis să pună în aplicare derogarea de la articolul 16 alineatul (7) din Directiva DRM. De altfel, faptul că domeniul de aplicare al mecanismului de soluționare a litigiilor, analizat în ansamblul său, trebuie să fie diferențiat este recunoscut în considerentele directivei care fac referire în esență la necesitatea unei soluționări eficace a litigiilor reglementate de Directiva DRM, în special (și astfel, am adăuga, nu numai) a litigiilor care conduc la o dublă impunere(30).

65.      Observăm că mecanismul în două etape al sistemului de soluționare a litigiilor cu domenii de aplicare ratione materiae diferențiate pare să fie rezultatul negocierilor care au avut loc în cadrul procesului legislativ. Într‑adevăr, dispoziția care corespunde articolului 16 alineatul (7) din Directiva DRM nu a fost inclusă în propunerea Comisiei, dar pare să rezulte dintr-un text de compromis, așa cum au arătat în esență guvernele belgian, francez și leton(31). Această introducere a făcut parte din alte modificări mai generale ale textului propus.

66.      În propunerea sa, Comisia a avut în vedere ca mecanismul de soluționare a litigiilor să se aplice „litigiilor între statele membre cu privire la modalitățile de eliminare a dublei impuneri [...]”(32). Din această perspectivă, domeniul de aplicare al Directivei DRM adoptate este de fapt mai larg decât cel avut inițial în vedere, întrucât litigiile „eligibile”, în măsura în care rezultă din interpretarea și aplicarea unei convenții fiscale, nu trebuie în mod necesar să aibă ca obiect eliminarea dublei impuneri. Într‑adevăr, problema care trebuie soluționată este desemnată prin expresia mai generală „chestiune litigioasă”, care este o prescurtare utilizată la articolul 1 din Directiva DRM pentru a indica ceea ce dă naștere unui litigiu care decurge din interpretarea și din aplicarea convențiilor fiscale.

67.      În acest context, introducerea normei prevăzute la articolul 16 alineatul (7) din Directiva DRM compensează extinderea domeniului de aplicare al sistemului de soluționare a litigiilor cu posibilitatea oferită statelor membre de a limita etapa concretă în fața comisiei consultative la cazurile care se referă la „dubla impunere”. Deși articolul 16 alineatul (7) nu conține nicio precizare suplimentară despre semnificația acestor termeni, faptul că funcția lor este aceea de a limita domeniul de aplicare al unei etape de soluționare a litigiilor în raport cu o etapă anterioară confirmă că nu trebuie să li se dea un sens mai larg decât cel care decurge din analiza textuală efectuată în partea precedentă a prezentelor concluzii.

68.      Dorim să adăugăm, în acord cu guvernele belgian și finlandez, că concluzia potrivit căreia termenul „dublă impunere” care figurează la articolul 2 alineatul (1) litera (c) și la articolul 16 alineatul (7) din Directiva DRM vizează dubla impunere efectivă, iar nu o dublă impunere ipotetică, nu este afectată de împrejurarea că, în propunere, Comisia a propus să se excludă din domeniul de aplicare al viitoarei directive „veniturile sau capitalurile care fac obiectul unei scutiri fiscale sau cărora li se aplică, în temeiul normelor naționale, o cotă de impozitare egală cu zero”(33), deși această excludere nu figurează în textul adoptat.

69.      În această privință, instanța de trimitere este de acord cu poziția adoptată de reclamantă în fața sa (și în prezenta procedură) potrivit căreia modificarea concretă respectivă în cadrul procesului legislativ are semnificația că noțiunea de dublă impunere în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva DRM este largă și acoperă și situațiile ce implică venituri care intră sub incidența a două competențe fiscale paralele, fără a fi impozitate în mod efectiv de două ori. Aceasta ar însemna atunci că derogarea prevăzută la articolul 16 alineatul (7) din Directiva DRM nu se poate aplica în cazul dublei impuneri ipotetice și că statele membre trebuie să acorde accesul la o comisie consultativă și atunci când o asemenea dublă impunere nu conduce la perceperea de două ori a impozitelor.

70.      Pentru a răspunde la argumentul menționat, observăm că această modificare în cadrul procesului legislativ afectează domeniul de aplicare general al sistemului de soluționare a litigiilor, astfel încât veniturile care intră în domeniul de aplicare al unei scutiri etc. nu sunt excluse din sfera chestiunilor pentru care poate fi utilizat mecanismul în cauză. Totuși, această modificare nu afectează nici definiția dublei impuneri (care, de altfel, a rămas în esență aceeași în textele propuse și adoptate)(34), nici echilibrul stabilit în cadrul sistemului avut în vedere în ansamblul său, astfel cum a fost deja prezentat. În special, faptul că etapa procedurii de acord amiabil este destul de amplă nu afectează definiția mai restrânsă a fazei ulterioare în fața unei comisii consultative.

71.      Cu acest comentariu se încheie analiza noastră privind contextul relevant, care confirmă concluzia examinării textuale prezentate mai sus. Rămâne să examinăm implicațiile obiectivelor urmărite de Directiva DRM.

3.      Obiectivele urmărite prin Directiva DRM

72.      Așa cum am observat deja, Directiva DRM urmărește soluționarea eficace a litigiilor legate de interpretarea și aplicarea tratatelor fiscale. Reiese din diferite considerente ale acestei directive că soluționarea eficace a unor astfel de litigii este necesară în special, așa cum subliniază reclamanta, ca „să garanteze securitatea juridică și un mediu economic favorabil investițiilor, pentru a obține sisteme de impozitare echitabile și eficiente în Uniune”(35).

73.      Desigur, poziția potrivit căreia referirea la dubla impunere de la articolul 16 alineatul (7) din Directiva DRM trebuie interpretată în sens larg, astfel încât accesul la o comisie consultativă să fie acordat și în cazul dublei impuneri ipotetice, ar contribui la urmărirea obiectivelor menționate mai sus. Acest lucru ar spori securitatea juridică pentru contribuabili, întrucât obligarea statelor membre să soluționeze un dezacord legat de interpretare independent de orice impact economic efectiv ar clarifica modul în care este necesar să fie soluționate cazurile similare în viitor. În consecință, ar putea contribui la reducerea numărului de litigii relevante. În fond, din descrierea situației din procedura principală reiese că, după cum susține reclamanta, între autoritățile din Țările de Jos și autoritățile letone persistă un litigiu privind interpretarea sau aplicarea convenției deoarece acesta nu a putut fi soluționat în etapa procedurii de acord amiabil.

74.      Cu toate acestea, din interpretarea textuală și contextuală efectuată în părțile precedente ale prezentelor concluzii reiese că definiția dublei impuneri prevăzută la articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva DRM [și menționată la articolul 16 alineatul (7) din Directiva DRM] acoperă cazurile de dublă impunere efectivă. Deși, desigur, obiectivele generale indicate mai sus rămân pe deplin relevante, din analiza noastră reiese că legiuitorul Uniunii urmărește realizarea lor prin intermediul mecanismului de soluționare a litigiilor astfel cum a fost conceput în mod specific și echilibrat (și anume, trebuie amintit, ca având un domeniu de aplicare larg care poate fi mai restrâns în ultima etapă). Prin urmare, invocarea obiectivelor generale care au stat la baza adoptării Directivei DRM nu poate să prevaleze asupra acestor caracteristici și asupra echilibrului respectiv.

75.      Mai mult, la adoptarea Directivei DRM, legiuitorul Uniunii a subliniat cât este de important ca mecanismele de soluționare a litigiilor să fie nu doar cuprinzătoare și eficace, ci și sustenabile(36). În opinia noastră, ideea de sustenabilitate se referă în contextul de față la caracteristicile unui sistem de soluționare a litigiilor care garantează capacitatea sa de a funcționa și de a obține rezultate în termenele aplicabile (pe o perioadă lungă). Urmărirea acestui obiectiv este în deplină concordanță cu definirea dublei impuneri în sensul că vizează dubla impunere efectivă, în cazul în care definiția respectivă este parametrul relevant care permite limitarea unei anumite etape a sistemului de soluționare a litigiilor la situațiile în care statele membre urmăresc să își protejeze baza de impozitare (și în care riscul unei sarcini fiscale excesive pentru contribuabil se poate materializa în mod efectiv).

76.      Considerațiile de mai sus ne determină să concluzionăm că trebuie să se răspundă la a doua întrebare preliminară că termenul „dublă impunere” în înțelesul articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva DRM nu se aplică într‑o situație în care același venit este supus regimurilor fiscale a două state membre, dar beneficiază de scutire de impozitare în unul dintre ele.

V.      Concluzie

77.      Propunem Curții să răspundă la a doua întrebare preliminară adresată de Administratīvā rajona tiesa (Tribunalul Administrativ Districtual, Letonia) după cum urmează:

Articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva (UE) 2017/1852 a Consiliului din 10 octombrie 2017 privind mecanismele de soluționare a litigiilor fiscale în Uniunea Europeană trebuie interpretat în sensul că termenul „dublă impunere” care figurează în această dispoziție nu se aplică într‑o situație în care același venit este supus regimurilor fiscale a două state membre, dar beneficiază de scutire de impozitare în unul dintre ele.


1      Limba originală: engleza.


2      Pentru utilizarea expresiei „competență în materia impozitării directe”, a se vedea Hotărârea din 12 mai 1998, Gilly (C‑336/96, EU:C:1998:221, punctul 48). Observăm că și Curtea face trimitere în acest context la „competență fiscală”. A se vedea de exemplu Hotărârea din 19 noiembrie 2015, Bukovansky (C‑241/14, EU:C:2015:766, punctele 37 și 38), și Hotărârea din 14 noiembrie 2006, Kerckhaert și Morres (C‑513/04, EU:C:2006:713, punctele 19-23).


3      A se vedea de exemplu Reimer, E. și Rust, A., Klaus Vogel on Double Taxation Conventions, ediția a cincea, Wolters Kluwer Law International, Alphen aan den Rijn, 2022, p. 14, punctele 2 și 3.


4      Potrivit considerentului (1) al Directivei (UE) 2017/1852 a Consiliului din 10 octombrie 2017 privind mecanismele de soluționare a litigiilor fiscale în Uniunea Europeană (JO 2017, L 265, p. 1) (denumită în continuare „Directiva DRM), [s]ituațiile în care diferite state membre interpretează sau aplică diferit dispozițiile acordurilor și convențiilor fiscale bilaterale, inclusiv ale [„Convenției de arbitraj a Uniunii”], pot crea obstacole fiscale importante pentru societățile comerciale care își desfășoară activitatea la nivel transfrontalier. […]”. Termenul „Convenția de arbitraj a Uniunii” face referire la Convenția privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate (90/436/CEE) (JO 1990, L 225, p. 10, Ediție specială, 11/vol. 69, p. 207).


5      Considerentul (3) al Directivei DRM precizează că „[m]ecanismele prevăzute în prezent în tratatele fiscale bilaterale și în Convenția de arbitraj a Uniunii ar putea să nu asigure soluționarea eficace a unor astfel de litigii în timp util în toate cazurile. […]”


6      Convenția dintre Republica Letonia și Regatul Țărilor de Jos pentru evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale (Latvijas Vēstnesis, 1994, nr. 151), semnată la Haga la 14 martie 1994 și în vigoare de la 29 ianuarie 1995.


7      În continuare, se precizează că „termenul include în orice caz bunurile accesorii bunurilor imobile, animalele de fermă și echipamentele utilizate în agricultură și silvicultură; drepturile cărora li se aplică dispozițiile de drept comun care reglementează protejarea bunurilor debarcate, clădirile, uzufructul asupra bunurilor imobile și drepturile la plăți variabile sau fixe ca o contraprestație pentru exploatarea sau dreptul de exploatare, zăcămintele minerale, izvoarele și alte resurse naturale […]”.


8      În conformitate cu punctul 2 al alineatului (1) coroborat cu alineatul (2) al articolului 5 din Legea privind impozitul pe profit.


9      Din decizia de trimitere reiese că cerințele sunt următoarele: (i) participația la capitalul social să fie de cel puțin 5 % și (ii) filiala să nu fie deținută numai ca investiție de portofoliu, (iii) filiala să fie supusă unei cote de impozitare efective rezonabile, bazată pe principiile fiscale din Țările de Jos sau (iv) mai puțin de 50 % din activele filialei să fie așa‑numite active „pasive”. Aceste condiții nu sunt analizate mai detaliat în decizia de trimitere.


10      A se vedea de exemplu Hotărârea din 30 octombrie 2025, Attal et Associés (C‑321/24, EU:C:2025:836, punctul 27 și jurisprudența citată), și Concluziile avocatei generale Kokott prezentate în cauza Comisia/Belgia [(Directiva 2016/1164 – Dubla impunere), C‑524/23, EU:C:2025:381, punctul 1].


11      A se vedea de exemplu Hotărârea din 12 martie 2026, Marhaux (C‑150/25, EU:C:2026:188, punctul 37 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 25 februarie 2021, Société Générale (C‑403/19, EU:C:2021:136, punctul 28 și jurisprudența citată). A se vedea și Hotărârea din 14 noiembrie 2006, Kerckhaert și Morres (C‑513/04, EU:C:2006:713, punctele 19 și 20).


12      Astfel cum s‑a rezumat în Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza Austria/Germania (C‑648/15, EU:C:2017:311, punctul 48 și jurisprudența citată). A se vedea și Hotărârea din 26 februarie 2026, Comisia/Belgia [(Directiva 2016/1164 – Dubla impunere), C‑524/23, EU:C:2026:111, punctele 100 și 101], care privește o situație în care există o măsură de armonizare.


13      OECD, Model Tax Convention on Income and on Capital 2017 (Modelul de convenție fiscală al OCDE privind veniturile și capitalul) (versiunea integrală), OECD Publishing, 2019, p. I-1, punctul 1 (denumit în continuare „Modelul OCDE din 2017”). A se vedea și United Nations Model Tax Convention 2025 (Modelul de convenție fiscală din 2025 al Organizației Națiunilor Unite), Organizația Națiunilor Unite, New York, 2025, p. iv, punctul 6 (denumit în continuare „Modelul ONU din 2025”).


14      După cum indică titlul complet al acestor convenții, care face referire adesea la eliminarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale (sau termeni similari), cum pare să fie cazul convenției (în discuție în procedura principală), acest fapt fiind reflectat și de modificarea titlului general al modelelor succesive ale OCDE. A se vedea Modelul OCDE din 2017, p. I‑7, punctul 16.


15      A se vedea Modelul OCDE din 2017, p. I-7, punctul 16.1, și p. M-5 și M‑6, și Modelul ONU din 2025, p. 104, punctul 52. A se vedea și Convenția multilaterală pentru implementarea în cadrul tratatelor fiscale a măsurilor legate de prevenirea erodării bazei impozabile și a transferului profiturilor, adoptată sub auspiciile OCDE în anul 2016, care urmărește modificarea tratatelor fiscale existente pentru a combate riscul de evaziune și fraudă fiscală.


16      A se vedea, cu privire la complexitățile noțiunilor relevante utilizate în convențiile fiscale, de exemplu Helminen, M., „General report on the notion of tax and the elimination of international double taxation or double non‑taxation”, Cahiers de droit fiscal international. Schriften zum internationalen Steuerrecht. Studies on international fiscal law, vol. 101B, 2016, p. 17-76.


17      Menționată la punctul 18 de mai sus.


18      Menționată în nota de subsol 4 de mai sus.


19      Considerentul (3) al Directivei DRM, menționat la nota de subsol 5 de mai sus.


20      În comparație îndeosebi cu Convenția de arbitraj a Uniunii. A se vedea considerentul (7) al Directivei DRM potrivit căruia „[m]ecanismul îmbunătățit de soluționare a litigiilor ar trebui să se bazeze pe sistemele existente în Uniune, inclusiv pe Convenția de arbitraj a Uniunii. Cu toate acestea, domeniul de aplicare al prezentei directive ar trebui să fie mai extins decât cel al Convenției de arbitraj a Uniunii, care se limitează la litigiile privind prețurile de transfer și atribuirea profiturilor către sediile permanente. […]”. Desigur, domeniul de aplicare al anumitor convenții fiscale bilaterale poate fi mai larg.


21      Comentatorii au atras atenția asupra eventualelor efecte care pot decurge din aplicabilitatea cartei. A se vedea de exemplu Kokott, J., „Taxpayers’ rights”, European Taxation, ianuarie 2020, vol. 60, nr. 1, p. 3-7.


22      În Raportul Comisiei către Consiliu – Raport de evaluare a punerii în aplicare a Directivei DRM, COM(2024) 494 final, p. 1, se recunoaște caracterul limitat al datelor disponibile la momentul elaborării raportului pentru evaluarea rezultatelor aplicării Directivei DRM. A se vedea și CFE Fiscal Committee, „Opinion Statement FC 3/2020 on the directive on tax dispute resolution mechanisms in the European Union”, 20 martie 2020.


23      A se vedea, cu privire la prima etapă, articolul 3 din Directiva DRM.


24      A se vedea, cu privire la a doua etapă, articolul 4 din Directiva DRM.


25      Articolul 6 alineatul (3) și articolul 14 alineatul (1) din Directiva DRM. Din motive de exhaustivitate, trebuie adăugat că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva DRM, obligația de a înființa o comisie consultativă se naște și în cazul în care plângerea este respinsă de cel puțin una dintre autoritățile competente ale statelor membre în cauză, dar nu de toate (acest scenariu nu este relevant în speță).


26      A se vedea de exemplu Hotărârea din 3 septembrie 2026, Jautiva (C‑798/24, EU:C:2026:679, punctul 40 și jurisprudența citată). Observăm că, potrivit articolului 2 alineatul (2) din Directiva DRM, în esență și cu excepția cazului în care contextul impune o interpretare diferită, orice termen care nu este definit în această directivă trebuie să aibă înțelesul care îi este atribuit la momentul respectiv în conformitate cu convenția pentru evitarea dublei impuneri relevantă aplicabilă sau, în lipsa acesteia, în temeiul legislației statului membru în cauză. Întrucât noțiunea aflată în discuție în speță este definită în Directiva DRM, ea trebuie interpretată în mod autonom, așa cum am explicat mai sus.


27      Modelul OCDE din 2017, p. I‑1. În Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Comitetul Economic și Social – Dubla impunere pe piața unică, COM(2011) 712 final, din 11 noiembrie 2011 p. 4, dubla impunere este definită de asemenea ca „aplicarea unor impozite comparabile de către două (sau mai multe) jurisdicții fiscale pentru același venit sau capital impozabil”. A se vedea de asemenea Documentul de lucru al serviciilor Comisiei – Evaluarea impactului, care însoțește documentul „Propunerea de Directivă a Consiliului privind mecanismul de soluționare a litigiilor referitoare la dubla impunere în Uniunea Europeană”, SWD(2016) 343 final din 25 octombrie 2016, p. 5, punctul 2.1. și p. 62. Din motive de exhaustivitate, definiția dată la punctul 54 face trimitere la așa‑numita dublă impunere juridică la nivel internațional (relevantă în speță), diferită în general de dubla impunere economică la nivel internațional, deoarece aceasta din urmă desemnează situația în care două persoane diferite pot fi impozitate pentru același venit sau capital [Modelul OCDE din 2017, p. C(23)‑I].


28      A se vedea și Hotărârea din 30 aprilie 2020, Istituto nazionale della previdenza sociale (C‑168/19 și C‑169/19, EU:C:2020:338, punctul 17 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 12 mai 1998, Gilly (C‑336/96, EU:C:1998:221, punctul 46).


29      Sublinierea noastră.


30      A se vedea considerentele (2) și (6) ale Directivei DRM. Al doilea considerent precizează că „este necesar să existe în Uniune mecanisme care să facă posibilă soluționarea eficace a litigiilor legate de interpretarea și aplicarea tratatelor fiscale bilaterale și a Convenției de arbitraj a Uniunii și, în special, a litigiilor care conduc la o dublă impunere”. Potrivit considerentului (6) al Directivei DRM, [s]oluționarea litigiilor ar trebui să se aplice în situații diferite de interpretare și aplicare a tratatelor fiscale bilaterale și a Convenției de arbitraj a Uniunii, în special în situații diferite de interpretare și aplicare care conduc la dubla impozitare. […]”.


31      A se vedea în special documentul de ședință al Președinției adresat Grupului de lucru pentru chestiuni fiscale (Impozitare directă – Soluționarea litigiilor) referitor la Directiva privind mecanismul de soluționare a litigiilor: text de compromis pentru toate articolele, în vederea reuniunii Grupului de lucru pentru chestiuni fiscale (Impozitare directă – Soluționarea litigiilor) la 27 aprilie 2017, WK 4620/2017 INIT din 21 aprilie 2017, propunerea de articol 15 alineatul (7). Amintim că Directiva DRM a fost adoptată în temeiul articolului 115 TFUE, care prevede că „[f]ără a aduce atingere articolului 114, Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social, adoptă directive pentru apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre, care au incidență directă asupra instituirii sau funcționării pieței interne”.


32      În ceea ce privește impozitele enumerate în anexa I propusă. A se vedea proiectul de articol 1 din Propunerea de directivă a Consiliului privind mecanismele de soluționare a litigiilor legate de dubla impunere în Uniunea Europeană, COM(2016) 686 final din 25 octombrie 2016.


33      al treilea paragraf al proiectului de articol 1 din propunerea menționată în nota de subsol precedentă prevedea că viitoarea directivă „nu se aplică veniturilor sau capitalurilor care fac obiectul unei scutiri fiscale sau cărora li se aplică, în temeiul normelor naționale, o cotă de impozitare egală cu zero”.


34      Sub rezerva în special a modificării legate de schimbarea definiției inițiale a domeniului de aplicare al sistemului de soluționare a litigiilor, astfel încât acesta să se aplice impozitelor enumerate într‑o anexă, așa cum s‑a arătat în nota de subsol 32 din prezentele concluzii.


35      Considerentul (5) al Directivei DRM precizează că „[e]ste esențial să fie introdus un cadru funcțional și eficient de soluționare a litigiilor fiscale care să garanteze securitatea juridică și un mediu economic favorabil investițiilor, pentru a obține sisteme de impozitare echitabile și eficiente în Uniune. […]”. A se vedea de asemenea considerentul (1) menționat la nota de subsol 4 de mai sus și considerentele (2) și (7) menționate în notele de subsol 30 și, respectiv, 20 de mai sus.


36      Potrivit considerentului (4) al acestei directive, „[…] în spiritul unui sistem fiscal echitabil, este necesar să se garanteze că mecanismele de soluționare a litigiilor sunt cuprinzătoare, eficace și sustenabile”. […]”.