RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU privind aplicarea Directivei 94/80/CE de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege și de a fi ales la alegerile locale pentru cetățenii Uniunii care au reședința într-un stat membru a cărui cetățenie nu o dețin /* COM/2012/099 final */
RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL
EUROPEAN ȘI CONSILIU privind aplicarea Directivei 94/80/CE
de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege și de a fi
ales la alegerile locale pentru cetățenii Uniunii care au
reședința într-un stat membru a cărui cetățenie nu o
dețin
1.
Introducere
Deciziile adoptate zilnic de către
autoritățile locale în sferele economice, sociale și culturale
au o influență directă asupra cetățenilor.
Autoritățile locale reprezintă forma de guvernare cea mai
apropiată de cetățeni. Participarea la alegerile locale, fie
pentru a alege, fie pentru a fi ales, este un drept fundamental prevăzut
la articolul 40 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[1]; în acest
mod, cetățenii se pot implica în viața democratică și
pot influența procesul decizional. În plus, o astfel de participare
oferă cetățenilor UE care își au reședința în alt
stat membru decât cel de origine ocazia de a se integra mai bine în viața
politică și socială a țării-gazdă. La fel ca și la articolul 40 din
cartă[2],
la articolul 22 alineatul (1) din TFUE[3] se prevede dreptul fiecărui
cetățean al Uniunii de a alege și de a fi ales la alegerile
locale în statul membru în care acesta își are reședința, în
aceleași condiții ca și resortisanții statului respectiv.
Normele de exercitare a dreptului de a alege și de a fi ales la alegerile
locale sunt stabilite prin Directiva 94/80/CE a Consiliului (denumită în
continuare „directiva”)[4]. În conformitate cu articolul 13 din
directivă, raportul precedent, primul, de altfel, privind transpunerea
și punerea în aplicare a directivei a fost adoptat de Comisie în 2002.
Pentru prima dată, în raportul de față este abordată
problema mai amplă pe care o constituie participarea la democrația
locală și este evaluat stadiul transpunerii și al punerii în
aplicare a directivei în statele membre care nu erau încă membre ale
Uniunii în 2002, când a fost adoptat primul raport. Deși directiva
a fost transpusă de toate statele membre, este necesar să se asigure
aplicarea și transpunerea corectă a dispozițiilor acesteia
pentru înlăturarea unei serii de obstacole care stau în calea
exercitării depline a drepturilor electorale. În raport, Comisia încearcă, de asemenea,
să determine dacă se justifică în continuare acordarea
derogării în temeiul articolului 22 alineatul (1) din TFUE. La articolul 12 alineatul (4) din
directivă se prevede că, până la 31 decembrie 1998 și
ulterior la fiecare șase ani, Comisia prezintă Parlamentului European
și Consiliului un raport privind această acordare de derogări.
Ultimul raport de derogare a fost adoptat în 2005[5]. Uniunea se întemeiază pe valoarea
respectării democrației[6]
și fiecare cetățean al Uniunii are dreptul de a participa la
viața democratică a Uniunii[7].
Este important, așadar, să se garanteze principiile unei
democrații participative, printre altele prin garantarea participării
tuturor cetățenilor Uniunii și prin mobilizarea eforturilor de
stimulare a participării. Garantarea principiilor unei democrații
participative este de o importanță majoră în special la nivel
local, întrucât deciziile adoptate la acest nivel au o influență
directă asupra cetățenilor. O implicare tot mai
scăzută în viața democratică, exprimată printr-o
prezență slabă la alegeri, poate avea efectul nedorit de
fragilizare a statutului democrației reprezentative. Rata de participare la ultimele alegeri
europene a fost mai mică decât 50 % în majoritatea statelor membre[8];
aceeași tendință a putut fi observată cu ocazia ultimelor
alegeri locale[9]
în numeroase state membre. În conformitate cu principiile fondatoare ale
Uniunii, Comisia consideră că, pentru consolidarea legăturii
dintre alegători și reprezentanții aleși, precum și
pentru sporirea legitimității deciziilor luate de aceștia din
urmă, este esențial ca această tendință să fie
inversată. În acest sens, consolidarea drepturilor
electorale ale cetățenilor a fost înscrisă pe lista
priorităților politice în Programul de la Stockholm. În Planul de
acțiune din 20 aprilie 2010 pentru punerea în aplicare a
Programului de la Stockholm, se subliniază modul în care „facilitarea
și încurajarea participării cetățenilor la viața
democratică a Uniunii este decisivă pentru a-i aduce pe
cetățeni mai aproape de proiectul european. Creșterea
prezenței electorale la alegerile pentru Parlamentul European
reprezintă o ambiție comună. Dreptul cetățenilor de a
vota și a fi aleși la alegerile locale și europene în țara
în care își au domiciliul ar trebui să fie promovat și
consolidat și mai mult.”[10] Prezentul raport contribuie la punerea în
aplicare a acțiunii 18 din Raportul privind cetățenia UE în 2010,
întrucât obiectivul său este de a încuraja statele membre să asigure
respectarea pe deplin a drepturilor de vot ale cetățenilor UE în
statele membre de reședință și să îi informeze în mod
corespunzător pe cetățenii UE cu privire la drepturile lor
electorale[11].
În acest scop, în raport este evaluată măsura în care drepturile
electorale sunt cunoscute și utilizate de către cetățenii
UE în cadrul alegerilor locale, accentul fiind pus pe măsurile de
informare instituite de statele membre în conformitate cu dispozițiile
directivei. De asemenea, în raport sunt evidențiate cele mai bune practici
existente în statele membre în ceea ce privește desfășurarea
campaniilor și inițiativelor de informare, menite să încurajeze
cetățenii UE care nu sunt resortisanți să ia parte la
viața instituțională și politică la nivel local.
2.
Informarea și participarea
cetățenilor
2.1.
Cunoașterea drepturilor electorale în Uniunea
Europeană
După cum reiese din statisticile
ultimelor sondaje Eurobarometru efectuate de Comisia Europeană[12],
majoritatea cetățenilor din statele membre își cunosc dreptul de
a alege și de a fi aleși la alegerile locale desfășurate în
statul membru de reședință. Nivelul de cunoaștere a
drepturilor electorale la nivel local a crescut semnificativ în patru ani în
toate statele membre. La nivelul UE, procentajul mediu al cetățenilor
care cunosc existența acestor drepturi s-a dublat aproape, ajungând de la 37 %
(în 2007) la 69 % (în 2010). Cea mai scăzută medie a
crescut de la 22 % (în 2007) la 53 % (în 2010), iar cea mai
ridicată de la 62 % (în 2007) la 83 % (în 2010). Sursa: Eurobarometru Flash nr. 292. În ultimii ani, Comisia Europeană a
contribuit în mod semnificativ la informarea cetățenilor UE cu
privire la drepturile lor electorale și i-a încurajat să participe
activ la viața democratică a Uniunii. Programul „Drepturi
fundamentale și cetățenie” pentru perioada 2007-2013 a
contribuit la elaborarea unor acțiuni care vizează promovarea
inițiativelor de informare și de educație civică, menite
să asigure o prezență sporită la alegeri. În perioada 2007-2010,
au fost finanțate 12 proiecte având ca temă participarea activă
la viața democratică a Uniunii și au fost acordate granturi în
valoare de peste 3,8 milioane EUR[13]. Această prioritate tematică este
prezentă, în continuare, în programul de lucru pentru anul 2011[14]. Comisia Europeană a propus, de curând, ca
anul 2013 să fie desemnat „Anul european al cetățenilor”[15]. Anul
european ar urma să contribuie la informarea cetățenilor UE privind
dreptul lor la liberă circulație și ședere pe teritoriul
Uniunii Europene și, în general, privind gama largă de drepturi de
care aceștia beneficiază în baza legislației Uniunii în
situații transfrontaliere, inclusiv drepturile electorale. Mai
multe state membre au adoptat măsuri specifice, însă prin utilizarea
unor mijloace diferite[16],
pentru informarea cetățenilor UE cu privire la drepturile lor
electorale în cadrul alegerilor locale. Astfel, țări precum
Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Ungaria, Lituania, Spania și
Suedia au adoptat practica de a trimite cetățenilor vizați, prin
poștă, cărți de alegător sau scrisori individuale cu
informații despre procedura electorală. În ceea ce privește
măsurile întreprinse la nivel național, mai multe state membre, cum
ar fi Republica Cehă, Danemarca, Grecia, Italia, Letonia, Lituania,
Polonia și Slovacia, au furnizat informații prin intermediul
site-ului oficial. Germania și Regatul Unit au activat un serviciu de
asistență telefonică dedicată. În Cipru, Franța,
Irlanda, Luxemburg, Portugalia și România, informațiile au fost
furnizate prin intermediul publicațiilor tipărite sau al presei
locale.
2.2.
Prezența electoratului la alegerile locale
Participarea cetățenilor UE
neresortisanți la viața democratică a statului membru de
reședință trebuie evaluată în contextul mai larg al ratei
globale de participare. În ceea ce privește ultimele alegeri
locale desfășurate în marile orașe, în principal în capitalele
statelor membre, în șapte state membre rata de participare la vot s-a
situat între 50 % și 60 %[17]. Prezența la vot s-a situat sub 50 %
în zece dintre aceste administrații locale[18]. În
ansamblu, există douăzeci de state membre în care peste o treime din
alegătorii înscriși pe lista electorală nu s-a prezentat la urne
cu ocazia ultimelor alegeri locale organizate în capitale[19].
Prezența în alte orașe decât capitalele, în funcție de
dimensiunea acestora, este chiar mai scăzută[20].
Deși, în general, prezența electoratului la alegerile locale este mai
mare decât la alegerile europene, pot fi observate excepții în câteva
orașe, cum ar fi Atena, Budapesta, Copenhaga și Riga[21]. Din datele privind prezența la alegerile
locale reiese, în general, o tendință de nemulțumire
politică a cetățenilor. Remedierea „deficitul democratic”
rămâne o provocare pentru statele membre și instituțiile
europene, precum și pentru autoritățile locale alese pe întregul
teritoriu al Uniunii. În câteva state membre, scăderea
prezenței la vot se bazează pe o serie de factori empirici comuni.
S-a constatat o corelare negativă între numărul populației
și prezența la alegerile locale. În orașele foarte mici,
interesul pentru politicile locale este mai mare, deoarece percepția
generală este că se poate influența mai mult procesul
decizional. Se pare că excepția de la această tendință
o constituie marile capitale, unde se observă o implicare mai largă a
populației în comparație cu alte orașe. Se poate presupune
că prezența la vot poate fi stimulată în cazul în care alegerile
locale au loc în același timp cu alegerile naționale. Prezența
locală a partidelor naționale motivează persoanele care
simpatizează cu partidele respective să voteze în cadrul alegerilor
locale[22].
În fine, absenteismul este legat, în numeroase cazuri, de circumstanțe
logistice, cum ar fi lipsa unor proceduri alternative de votare (vot anticipat,
vot prin corespondență etc.), care să ofere alegătorilor
care nu se pot deplasa la urne posibilitatea de a-și exprima votul.
2.3.
Participarea cetățenilor UE
neresortisanți la alegerile locale din statul membru de
reședință
La sfârșitul anului 2010, peste 8 milioane
de cetățeni ai UE cu vârstă de vot își aveau
reședința într-un alt stat membru decât cel de origine. Cel mai mare
număr a fost înregistrat în Germania, Regatul Unit și Italia, aceste
țări fiind urmate de Franța, Spania și Belgia. Cu alte
cuvinte, 8 milioane de cetățeni ai UE puteau vota la alegerile
locale din statul membru de reședință. * Date parțiale. Regatul Unit a furnizat date referitoare la
toți cetățenii UE neresortisanți care își au
reședința în Regatul Unit. Franța: datele disponibile se
referă la raportul precedent. Grecia a furnizat date referitoare la
cetățenii UE neresortisanți în vârstă de peste 20 de ani
care își au reședința în Grecia. Austria a furnizat numai date
referitoare la capitala țării. Nu sunt disponibile date pentru
Bulgaria, Estonia și Polonia. În
comparație cu datele cuprinse în primul raport publicat în 2002[23], în mai
multe state membre s-a înregistrat o creștere semnificativă a
numărului de cetățeni ai UE neresortisanți cu vârstă
de vot care își au reședința în alt stat membru decât cel de
origine. Această creștere se prezintă în cifre după cum
urmează: în Italia, de la 56 000 la 1 050 000; în Germania,
de la 1 521 000 la 2 239 641; în Grecia, de la 16 000
la 114 377; în Irlanda, de la 76 000 la 247 980; în Danemarca,
de la 32 000 la 108 806; iar în Portugalia, de la 26 000 la 94 157[24]. În ciuda acestei creșteri semnificative a
numărului de cetățeni ai UE neresortisanți cu vârstă
de vot care își au reședința în alt stat membru decât cel de
origine, numai o parte relativ scăzută din acești
cetățeni și-a exercitat efectiv drepturile electorale la
alegerile locale care au avut loc în ultimii ani în statul lor de
reședință. Pentru a participa la alegerile locale,
persoana trebuie să fie înscrisă pe lista electorală.
Procedurile detaliate de înregistrare variază de la un stat membru la
altul[25].
Din datele furnizate de statele membre în care înregistrarea nu este
automată rezultă că doar o medie de 10 % din
cetățenii UE neresortisanți au solicitat să fie
înscriși pe listele electorale[26].
Statele membre cu un sistem neautomat de
înregistrare (Nu sunt disponibile date privind Bulgaria,
Republica Cehă, Franța, Polonia și Regatul Unit.) Se poate observa că predominanța
clară a unei anumite comunități naționale față de
numărul total de cetățeni ai UE neresortisanți care
își au reședința într-un stat membru corespunde, în anumite
situații, unei prezențe ridicate a comunității respective
la alegerilor locale. Această situație se întâlnește în Irlanda,
Spania și Suedia[27]. Nu sunt disponibile date privind procentajul
cetățenilor UE neresortisanți care au votat efectiv după ce
au fost înscriși pe listele electorale; după ce are loc înscrierea pe
lista electorală, nu se mai face distincția între alegătorii
resortisanți și alegătorii neresortisanți. În general,
statele membre nu culeg aceste date, pentru a evita discriminarea. Sunt
disponibile foarte puține date privind numărul de cetățeni
ai UE neresortisanți care candidează și sunt aleși. Câteva
țări, în special Austria, Republica Cehă, Germania și
Suedia, au subliniat dificultățile întâmpinate în culegerea acestor
date de la autoritățile locale, cauzate de absența unui punct de
contact unic, așa cum s-a precizat deja în ultimul raport privind alegerile
europene[28]. Cel mai mare procentaj de cetățeni
ai UE neresortisanți care au fost aleși în raport cu cei care
candidează a fost semnalat de Franța (32,8 %) și de Suedia
(17,1 %). Un număr semnificativ de cetățeni ai UE
neresortisanți care au fost aleși a fost anunțat de Austria,
Luxemburg și Spania.
3.
Transpunere și punere în aplicare
3.1.
Stadiul în care se află transpunerea
Directivei 94/80/CE
În raportul de față sunt evaluate,
pentru prima dată, legislațiile naționale adoptate de statele
membre care au aderat la UE începând cu 2004, precum și legislațiile
naționale ale altor state membre, care au intrat în vigoare după
publicarea raportului din 2002. Trebuie menționat faptul că raportul
se referă și la noua legislație care a fost comunicată
deocamdată numai prin intermediul unui chestionar, nefiind încă
notificată în mod formal Comisiei[29]. Pe baza măsurilor naționale de
transpunere, comunicate de statele membre, se poate considera că nivelul
de transpunere a directivei în legislația tuturor statelor membre este
satisfăcător. Cu toate acestea, este necesar să se abordeze
unele aspecte legate de transpunerea incorectă sau incompletă, pentru
a se evita punerea incorectă în aplicare, care ar constitui un obstacol în
calea exercitării depline a drepturilor electorale. În anumite state membre[30], se pare
că dispozițiile articolelor 3 și 4 ale directivei[31] au fost
transpuse în mod incorect: în aceste state membre, cetățenii UE
neresortisanți primesc dreptul de a alege sau de a fi aleși la
alegerile locale numai după o perioadă minimă de ședere pe
teritoriul statului membru respectiv, fără ca această
cerință să fie impusă resortisanților. În plus, în
această legislație nu se prevede posibilitatea să se considere
că, în cazul în care dreptul de vot este condiționat de o perioadă
minimă de ședere, cetățenii UE neresortisanți au
îndeplinit această cerință, inclusiv în cazul în care și-au
avut reședința, pentru perioada respectivă, în alte state
membre, în afara statului membru de reședință. Într-un stat membru există prevederi conform
cărora un alegător trebuie să își depună cererea de
înscriere pe lista electorală în termen de 30 de zile de la primirea
dreptului de alegător. Aceasta pare să constituie o discriminare
între resortisanții statului membru respectiv și cetățenii
UE neresortisanți. Ziua de începere a acestui termen este diferită:
pentru resortisanți, termenul începe de la data împlinirii vârstei de vot;
pentru neresortisanți, acest termen începe de la data înregistrării
ca persoane cu reședința în statul membru respectiv. Se pare că
prevederea respectivă are consecințe diferite pentru
resortisanți și pentru cetățenii UE neresortisanți[32]. La articolul 7 se prevede că fiecare
cetățean al UE își exercită dreptul de vot la alegerile
locale desfășurate în statul membru de reședință
dacă a solicitat acest drept. Majoritatea statelor membre (Austria,
Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta,
Țările de Jos, România, Slovacia, Slovenia și Suedia)
adoptă un sistem mai avantajos de înscriere automată pe lista
electorală. Acest sistem permite cetățenilor să voteze
fără a fi nevoiți să depună o cerere pentru a fi
înregistrați într-un termen obligatoriu. Statele membre trebuie să
îndeplinească anumite obligații care sunt prevăzute în
directivă și care vizează facilitarea înscrierii
cetățenilor UE pe lista electorală[33]. În urma
plângerilor individuale primite din partea cetățenilor, Comisia s-a
aflat, în 2010, în legătură cu două state membre în care
cetățeni ai UE, angajați ai unor organisme internaționale
cu sediul în statele membre respective, au întâmpinat obstacole în exercitarea
drepturilor lor electorale. Conform legislației naționale,
acești cetățeni rezidenți nu beneficiau de dreptul de a fi
înscriși pe lista electorală. În urma contactelor cu Comisia, aceste
state membre și-au modificat legislația de curând, înlăturând
obstacolele identificate[34]. În momentul depunerii declarației de
candidatură, persoana eligibilă are obligația de a aduce
aceleași dovezi ca și un candidat resortisant. Statele membre pot
impune ca persoana eligibilă să prezinte, pe lângă
declarația oficială în care își precizează
cetățenia și adresa din statul membru de
reședință, un număr limitat de documente opționale[35]. Din
punctul de vedere al Comisiei, legislațiile naționale în care se
prevede obligația ca persoana eligibilă să prezinte în toate
cazurile o adeverință eliberată în statul membru de origine prin
care se atestă că persoana respectivă nu a fost
decăzută din dreptul de a fi aleasă nu sunt conforme cu
directiva. Conform directivei, a astfel de adeverință poate fi
cerută numai dacă există îndoieli cu privire la autenticitatea
declarației. Această cerință constituie o sarcină
suplimentară pentru cetățenii neresortisanți în ceea ce
privește exercitarea dreptului de a alege. Mai mult, cerința de a
face cunoscut numărul certificatului de ședere nu pare să fie în
conformitate cu directiva[36]. În directivă se prevede că statul
membru de reședință trebuie să informeze
cetățenii UE neresortisanți „în timp util și în forma
adecvată” cu privire la condițiile și normele de exercitare a
drepturilor electorale în cadrul alegerilor locale. În special, un
cetățean al UE neresortisant are dreptul de a fi informat cu privire
la acțiunile întreprinse ca urmare a cererii sale de înscriere pe lista
electorală sau a declarației de candidatură. În unele state
membre[37],
legislația națională de transpunere nu cuprinde nicio
dispoziție specifică referitoare la obligația de a informa
cetățenii în cauză cu privire la acțiunile întreprinse.
Pentru situațiile în care cererea de înscriere pe lista electorală
este refuzată sau candidatura este respinsă de către statul
membru de reședință, în directivă se prevede, de asemenea,
dreptul cetățenilor UE de a fi informați cu privire la dreptul
lor de a recurge la căile de atac prevăzute pentru
cetățenii resortisanți. În anumite cazuri, legislația
națională nu cuprinde în mod expres această prevedere[38]. În mai
multe state membre[39],
legislația națională de transpunere nu cuprinde în mod expres
dispoziția directivei privind obligația statelor membre de a informa,
în timp util și în forma adecvată, alegătorii și persoanele
eligibile cu privire la condițiile și normele de exercitare a
drepturilor electorale. Toate aceste state membre au comunicat însă
că în cadrul ultimelor alegeri locale au fost întreprinse acțiuni
și inițiative instituționale menite să informeze
cetățenii cu privire la exercitarea drepturilor lor electorale,
asigurându-se astfel punerea în aplicare a dispozițiilor respective ale
directivei.
3.2.
Analiza prevederilor adoptate de către statele
membre, în conformitate cu dispozițiile articolului 5
alineatele (3) și (4) din directivă, prin care se
vizează rezervarea accesului la anumite funcții cetățenilor
resortisanți
Efectul exercitării dreptului de a alege
și a dreptului de a fi ales la alegerile locale desfășurate în
statul membru de reședință, astfel cum este prevăzut în
directivă, este că un cetățean al UE poate deveni membru
ales al unui consiliu local și primar într-un stat membru în care acesta
nu este resortisant. În directivă
se prevede posibilitatea ca statele membre să rezerve propriilor
resortisanți un număr de funcții în administrația
locală, și anume cele aferente executivului administrației
locale (șef, adjunct, supleant sau membru al colegiului director al
executivului unei unități de bază a administrației publice
locale), dacă aceste persoane sunt alese pentru a exercita aceste
funcții pe durata mandatului lor sau pentru a exercita funcțiile cu
titlu provizoriu și interimar. * Austria și Germania sunt republici federale;
prevederile legale diferă în funcție de „landul” de
referință. În prezent, nu se aplică restricții
în Danemarca, Estonia, Finlanda, Irlanda, Letonia, Luxemburg, Malta,
Țările de Jos, Portugalia, Slovacia, Spania, Suedia și Regatul
Unit; prin urmare, cetățenii UE neresortisanți pot fi
numiți în funcția de șef, adjunct, supleant sau membru al
comitetului executiv al unei unități de bază a
administrației publice locale. Funcția de șef al
administrației locale este rezervată propriilor resortisanți în
trei state membre[40].
În alte șase state membre[41],
cetățenii UE neresortisanți nu pot să dețină nici
măcar funcția de adjunct sau supleant, însă pot exercita
funcția de membru al comitetului executiv. În fine, alte state membre[42] au
aplicat toate restricțiile prevăzute în directivă, astfel încât
cetățenii UE neresortisanți nu pot să dețină nici
măcar funcția de membru al comitetului executiv. În raportul de față, Comisia
analizează pentru prima dată aceste aspecte ale directivei. Comisia
consideră că legislațiile mai puțin restrictive pot
contribui într-un mod mai eficient la integrarea cetățenilor și
la implicarea acestora în viața democratică din statul membru de
reședință.
3.3.
Actualizarea anexei la directivă: „unități
de bază ale administrației publice locale” în statele membre
Directiva conține o anexă cu lista
denumirilor „unităților de bază ale administrației publice
locale” din fiecare stat membru, în sensul articolului 2 alineatul (1)
litera (a)[43].
Lista „unităților de bază ale administrației publice
locale” definește domeniul de aplicare al directivei, și anume
aplicarea dispozițiilor acesteia. În această privință, este
esențial ca lista să fie actualizată în permanență. Prezenta anexă a fost modificată în 2003[44] (în
vederea aderării a zece state membre în 2004) și în 2006[45] (în
vederea aderării a două state membre în 2007) prin adăugarea
denumirii „unităților de bază ale administrației locale”
din noile state membre. În plus, câteva state membre au notificat de
curând Comisiei noua legislație de modificare a denumirii
unităților de bază ale administrației publice locale în
sensul directivei[46].
Comisia a invitat toate statele membre să notifice în mod formal toate
actele legislative comunicate în această privință.
4.
Derogare în temeiul articolului 22 alineatul (1)
din TFUE
În temeiul articolului 22
alineatul (1) din TFUE, directiva poate cuprinde dispoziții
derogatorii privind normele generale dacă o situație specifică a
unui stat membru justifică acest lucru. Conform articolului 12 din
directivă, se permite introducerea unor excepții de la principiul
egalității de tratament dacă probleme specifice ale unui stat
membru justifică acest lucru. Dacă proporția
cetățenilor UE cu vârstă de vot care își au
reședința într-un anumit stat membru, fără a fi
resortisanți ai acestuia, depășește cu 20 %
numărul total al cetățenilor UE care își au
reședința în acest stat și care au împlinit vârsta de vot,
statul membru respectiv poate impune o perioadă minimă de ședere
atât alegătorilor, cât și persoanelor eligibile sau poate lua
măsuri în ceea ce privește componența listelor de
candidați, în scopul de a înlesni integrarea cetățenilor
neresortisanți și de a preveni o eventuală polarizare între
listele de candidați „resortisanți” și „neresortisanți”. Luxemburg este singurul stat membru care
îndeplinește această condiție specifică și a
beneficiat de această derogare prin rezervarea dreptului de a alege
cetățenilor UE neresortisanți care și-au avut domiciliul
legal pe teritoriul statului Luxemburg și care au locuit pe acest
teritoriu pentru o perioadă de cel puțin cinci ani înainte de
înregistrare[47].
În ceea ce privește dreptul de a fi ales, în Luxemburg există
prevederea că cetățenii UE neresortisanți trebuie, la
rândul lor, să fi locuit acolo cel puțin cinci ani înainte de
depunerea unei candidaturi[48]. Comisia
a solicitat[49]
autorităților luxemburgheze să prezinte cele mai recente
informații privind numărul cetățenilor UE cu vârstă de
vot care își au reședința în Luxemburg, dar nu sunt
resortisanți ai acestui stat, precum și numărul total al
cetățenilor UE cu vârstă de vot care își au
reședința în Luxemburg. Conform datelor furnizate de
autoritățile luxemburgheze, numărul cetățenilor UE
neresortisanți cu vârstă de vot și cu reședința în
Luxemburg era de 174 250. Numărul total al cetățenilor UE
cu vârstă de vot și cu reședința în Luxemburg era de 406 300.
Rezultă că proporția dintre primul număr și cel de al
doilea era de 42,9 %, depășind pragul de 20 % stabilit în
directivă. Prin urmare, acordarea unei derogări statului
Luxemburg este încă justificată. Prin Legea din 13 februarie 2011,
Luxemburg a extins dreptul de a fi ales, fiind incluși și
resortisanții țărilor terțe care își au
reședința în Luxemburg. Odată cu intrarea în vigoare a legii
respective, toți cetățenii neresortisanți pot deține
funcția de șef sau de membru al comitetului executiv al unei
unități de bază a administrației publice locale. La articolul 12 alineatul (2) se
prevede că Belgia poate să aplice restricțiile prevăzute de
directivă pentru un număr limitat de comune, a căror listă
o comunică cel puțin cu un an înaintea scrutinului comunal pentru
care se prevede că se va face uz de derogare. Belgia nu a făcut
niciodată uz de derogarea prevăzută la articolul 12
alineatul (2) din directivă. În conformitate cu articolul 12
alineatul (3), în cazul în care legislația unui stat membru dispune
ca resortisanții unui stat membru care au reședința într-un alt
stat membru să aibă drept de a alege pentru parlamentul național
al acestui stat și să poată fi înscriși pe listele
electorale exact în aceleași condiții ca alegătorii
resortisanți ai statului respectiv, primul stat membru poate, prin
derogare de la prezenta directivă, să nu aplice acestor
resortisanți articolele 6-11. Niciun stat membru nu a făcut uz de
derogarea prevăzută la articolul 12 alineatul (3)[50].
5.
Eforturi suplimentare pentru asigurarea
respectării drepturilor electorale și a implicării
cetățenilor în viața democratică
5.1.
Dreptul de a deveni membru al unui partid politic
sau de a fonda un partid politic în statul de reședință
În conformitate cu principiul
nediscriminării, cetățenii UE ar trebui să se bucure de
drepturile electorale în aceleași condiții ca și
cetățenii statului membru în care își au reședința.
Prin urmare, cetățenii UE trebuie să aibă posibilitatea de
a participa pe deplin la viața politică a statului membru de
reședință, în special în ceea ce privește afilierea la un
partid politic existent sau chiar fondarea unui nou partid politic. În conformitate cu acțiunile
anunțate în Raportul privind cetățenia UE în 2010, menite
să asigure faptul că cetățenii UE neresortisanți
beneficiază de aceleași condiții precum cetățenii
resortisanți, Comisia s-a aflat, de curând, în legătură cu
statele membre ale căror legislații naționale limitează
posibilitatea cetățenilor UE neresortisanți de a deveni membri
ai unui partid politic sau de a fonda un partid politic[51]. Astfel
cum a subliniat deja în ultimul său raport privind alegerile europene[52], Comisia
consideră că astfel de restricții prevăzute în dreptul
național constituie un obstacol în calea exercitării drepturilor
electorale ale cetățenilor UE. În cazul în care aceste limitări
nu sunt eliminate, Comisia va face uz de competențele care îi sunt
conferite prin tratate, în vederea asigurării respectării prevederilor
directivei.
5.2.
Bune practici pentru promovarea participării
cetățenilor UE neresortisanți
Comisia subliniază importanța
acțiunilor și inițiativelor menite să promoveze și
să încurajeze participarea cetățenilor UE la viața
democratică din statul de reședință. Câteva state membre dispun deja de bune
practici care pot fi luate drept exemple. De pildă, în țări
precum Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Ungaria, Lituania, Spania
și Suedia au fost adoptate măsuri specifice de informare a
cetățenilor europeni cu privire la dreptul lor de a alege și de
a fi aleși la alegerile locale; aceste măsuri constau în trimiterea
prin poștă a unor scrisori individuale sau a unor cărți de
alegător care conțin informații cu privire la procedurile
electorale. În acest context, desfășurarea unei
campanii de sensibilizare adresate în mod special tinerilor din școli,
după modelul celei organizate în Luxemburg, trebuie privită ca un
instrument eficace pentru încurajarea participării la alegerile locale.
Școala este un punct central de referință în viața
comunității locale, în special pentru alegătorii care
votează pentru prima dată, precum și un actor-cheie în ceea ce
privește integrarea și educația civică. Directiva prevede că statele membre în
care votul nu este obligatoriu pot adopta un sistem de înregistrare
automată a alegătorilor. Un astfel de sistem funcționează
deja în Austria (cu excepția landului Burgenland), Danemarca, Estonia,
Finlanda, Germania, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Țările de Jos,
România, Slovacia, Slovenia și Suedia. Comisia apreciază practica
înscrierii automate a cetățenilor UE neresortisanți pe lista
electorală în același timp cu înregistrarea lor ca rezidenți. Se
pare că prin această practică se evită o sarcină
suplimentară pentru cetățenii care doresc să își
exercite dreptul de a alege, aceștia nefiind obligați să
prezinte o nouă cerere de înscriere într-un termen obligatoriu. În ceea ce privește statele membre care
adoptă un sistem neautomat de înscriere pe listele electorale, Comisia consideră
că bunele practici presupun să nu se stabilească un termen
obligatoriu pentru solicitarea înscrierii. Acesta este cazul Italiei.
Cetățenii sunt mai implicați în discuțiile politice în faza
finală a unei campanii electorale, moment în care decid să își
exercite personal dreptul la vot. Prin urmare, stabilirea unui termen
obligatoriu pentru înscrierea pe lista electorală care expiră cu mult
înainte de sfârșitul campaniei electorale ar putea conduce la excluderea
cetățenilor care decid să voteze în ultimul moment.
6.
Concluzii
Din compararea datelor furnizate în primul
raport cu datele culese prin intermediul chestionarului în 2011, reiese că
numărul cetățenilor UE cu vârstă de vot și cu
reședința într-un stat membru, altul decât cel de origine, a crescut
de la 4,7 milioane (2000) la 8 milioane (2010), în special ca urmare
a extinderii[53].
Numărul cetățenilor UE neresortisanți care participă
activ la viața democratică la nivel local nu pare să fi crescut
în consecință proporțional, cel puțin în ceea ce
privește cererile de înscriere pe lista electorală. Prezența la
diferitele tipuri de alegeri a devenit o provocare pentru democrațiile
europene. Legitimitatea obținută prin intermediul alegerilor libere
și universale constituie baza guvernanței democratice. Nivelul de
participare la alegeri este un indicator serios al calității
democrației. Din aceste motive, remedierea nemulțumirii politice
trebuie să rămână o prioritate absolută pe agenda de lucru
a Uniunii și a statelor membre. Trebuie depuse eforturi reînnoite pentru a
oferi cetățenilor informații specifice cu privire la drepturile
lor electorale și la formalitățile administrative pe care
trebuie să le îndeplinească pentru a-și exercita aceste
drepturi. Toate inițiativele menite să
consolideze cunoașterea drepturilor electorale și să încurajeze
participarea la alegerile locale trebuie considerate ca un sprijin util și
eficace, inclusiv participarea la programele gestionate de către Comisie,
astfel cum se indică mai sus la capitolul 2.1. Comisia va continua să coopereze
îndeaproape cu statele membre pentru a se asigura că directiva este corect
transpusă și pusă în aplicare și pentru a sprijini statele
membre să adopte toate măsurile necesare pentru asigurarea
exercitării depline a drepturilor electorale și, în același
timp, pentru eliminarea obstacolelor din calea dreptului cetățenilor
de a fi informați în timp util și în forma adecvată cu privire
la drepturile lor electorale. Propunerea ca anul 2013 să fie declarat Anul
european al cetățenilor constituie un prilej real de a spori
eforturile depuse pentru încurajarea participării la alegeri, cu
implicarea autorităților naționale și locale interesate, a
principalelor părți interesate care modelează viața
politică din statele membre, precum și a cetățenilor
acestora. În acest scop, Comisia intenționează
să utilizeze o platformă informală de cooperare, menită
să faciliteze un dialog direct între Comisie, Comitetul Regiunilor și
asociațiile naționale ale autorităților locale și
regionale. Această platformă va permite Comisiei să identifice
dificultățile întâmpinate de autoritățile locale atunci
când pun în aplicare drepturile electorale ale cetățenilor UE și
să folosească ideile și experiența acestor autorități,
precum și bunele practici elaborate de acestea, în vederea îmbunătățirii
exercitării efective a acestor drepturi la fața locului. [1] Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (JO C 83, 30.3.2010, p. 389). [2] Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. [3] Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene. [4] Directiva
94/80/CE a Consiliului din 19 decembrie 1994 de stabilire a normelor
de exercitare a dreptului de a alege și de a fi ales la alegerile locale
pentru cetățenii UE care au reședința într-un stat membru a
cărui cetățenie nu o dețin (JO L 368, 31.12.1994, p. 38). [5] COM(2005) 382. [6] Articol 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). [7] Articolul 10 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE). [8] Raportul privind alegerile europene COM(2010) 605. [9] Sursa: chestionar adresat
statelor membre la 10 ianuarie 2011 (denumit în continuare: „chestionarul”). [10] Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu,
Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor -
Crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție pentru
cetățenii Europei - Plan de acțiune pentru punerea în aplicare a
Programului de la Stockholm - COM(2010) 171 final. [11] În Raportul privind cetățenia UE în 2010, intitulat
„Eliminarea obstacolelor din calea drepturilor cetățenilor UE” [COM(2010)
603 final], Comisia a prezentat 25 de acțiuni concrete care trebuie
întreprinse în vederea eliminării obstacolelor persistente care îi
împiedică pe cetățeni să își exercite drepturile de
care beneficiază, în temeiul legislației UE, în diferitele roluri pe
care le au în viața lor de zi cu zi, printre care și acela de actori
politici. În conformitate cu acțiunea 18, Comisia solicită statelor
membre „să se asigure că drepturile de vot ale
cetățenilor UE sunt pe deplin respectate în statul membru de
reședință, că cetățenii UE pot deveni membri ai
unor partide politice sau pot fonda partide politice în statul membru de
reședință și că statele membre informează în mod
corespunzător pe cetățenii UE cu privire la drepturile lor electorale”. [12] Eurobarometru
Flash nr. 292. [13] Informații
sunt disponibile la următorul link:
http://ec.europa.eu/justice/fundamental-rights/programme/ [14] Decizia
Comisiei din 3 decembrie 2010 privind adoptarea programului de lucru pentru 2011
pentru Programul specific Drepturi fundamentale și cetățenie [C(2010)
8378]. [15] COM(2011) 489
final. [16] Sursa: chestionar. [17] Amsterdam:
51,38 %; Lisabona: 53,44 %; Copenhaga: 54,42 %; Paris: 56,93 %;
Dublin: 57,77 %; Helsinki: 58,87 ; Riga: 58,92 %; Berlin: 60,2 %
(Berlin este un oraș-stat, deci alegerile locale sunt în același timp
și alegeri naționale. Se explică astfel rata ridicată de
participare. Alegerile locale izolate din Germania sunt caracterizate de rate
de participare de numai 25 %.) [18] București:
31,06 %; Bratislava: 33,55 %; Sofia: 37,85 %; Vilnius: 42,28 %;
Atena: 43,04 %; Budapesta: 43,59 %; Praga: 44,43 %; Ljubljana: 44,79 %;
Londra: 45,30 %; Varșovia: 48,27%. [19] Sursa: chestionar. [20] Ostrava
(Republica Cehă): 35,39 %; Lille (Franța): 48,83 %; Stuttgart
(Germania): 48,7 %; Pécs (Ungaria): 33,24 %; Galway (Irlanda): 49,89 %;
Rotterdam (Țările de Jos): 47,9 %; Cracovia (Polonia): 35,37 %;
Maribor (Slovenia): 43,38 %; Trnava (Slovacia): 29,35 %; Salford
(Regatul Unit): 33,50%. [21] Mai jos, este prezentată rata de participare la ultimele alegeri
locale/europene în capitalele menționate. Atena: 43,04 %/45,6 %; Budapesta: 43,59 %/44,91 %; Copenhaga: 54,42 %/61,1 %; Riga: 58,92%/59,13%. [22] În Regatul Unit, rata de participare la alegerile locale din 2009 a
fost de 39,1 %, față de 39,9 % în 2008; rata de participare la alegerile locale din 2010,
desfășurate simultan cu alegerile generale, a fost de 62,2 %. În Germania, rata de participare la alegerile
pentru primar desfășurate în Koblenz în 2002 a fost de 51,3 %; în 2009, când alegerile pentru primar s-au
desfășurat simultan cu alegerile federale, rata de participare a fost
de 66,7 %. În Italia, rata de
participare la alegerile locale din Roma, desfășurate în 2006, a fost
de 65,98 %; în 2008, când
alegerile locale s-au desfășurat simultan cu alegerile generale, rata
de participare a fost de 73,66 %. [23] COM(2002) 260. [24] Sursa: chestionarul. [25] În Austria (cu excepția landului Burgenland), Danemarca, Estonia,
Finlanda, Germania, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Țările de Jos,
România, Slovacia, Slovenia și Suedia, toți rezidenții, inclusiv
cetățenii UE neresortisanți, sunt înscriși automat pe
listele electorale. [26] Statele membre au fost rugate să furnizeze în chestionar
următoarele date: date referitoare la ultimele alegeri locale, atunci când
acestea sunt organizate într-o singură zi de alegeri la nivel
național; date disponibile pentru ultimele alegeri locale organizate în
ultimii trei ani, în alte cazuri. [27] În Irlanda, procentajul cetățenilor UE neresortisanți
înscriși pe lista electorală a atins aproximativ 25 %. Cetățenii britanici reprezintă 25 %
din numărul total de cetățeni ai UE neresortisanți, iar 74 %
dintre sunt înscriși pe lista electorală. Aceștia sunt
implicați în mod deosebit în viața politică irlandeză, dat
fiind că, pe baza principiului de reciprocitate, pot vota la alegerile
pentru Dáil Éireann (Camera Deputaților din cadrul Parlamentului
irlandez), la fel cum cetățenii irlandezi pot vota la alegerile
parlamentare din Regatul Unit. În Spania, procentajul cetățenilor UE
neresortisanți care sunt înscriși pe lista electorală este mai
mare decât 50 %. Marea majoritate a cetățenilor britanici
și germani, care reprezintă împreună 18,5 % din
numărul total al cetățenilor UE neresortisanți sunt
înscriși pe lista electorală. Un alt motiv posibil pentru
această proporție relativ importantă este că Spania este
singurul stat membru, dintre cele care au adoptat un sistem neautomat de
înscriere pe lista electorală, în care toți cetățenii UE
neresortisanți primesc o scrisoare individuală cu informații
despre procedurile electorale. Mai mult, în Irlanda și în Spania,
cetățenii UE neresortisanți au putut deja să voteze la
alegerile locale, în anumite condiții, înainte de intrarea în vigoare a
directivei. În sfârșit, în Suedia, cetățenii finlandezi
reprezintă 27,5 % din numărul total de cetățeni ai UE
neresortisanți, iar prezența la vot a acestora cu ocazia ultimelor
alegeri locale a fost estimată la aproximativ 30 %. [28] COM(2010) 605. [29] Austria, Cipru, Lituania, Luxemburg și Slovenia. [30] În prezent, Comisia analizează cazul Lituaniei și cel al
Sloveniei. Autoritățile slovene au informat de curând Comisia că
sunt de acord să își modifice legislația națională
pentru a asigura conformitatea deplină cu directiva. [31] Prin
articolul 3 din directivă se garantează cetățenilor UE
neresortisanți care îndeplinesc condițiile de care depinde dreptul de
a alege și de a fi ales al resortisanților, în conformitate cu
legislația statului membru de reședință, dreptul de a alege
și de a fi ales la alegerile locale în statul membru de
reședință. La articolul 4 se prevede că, atunci când pentru
resortisanții statului membru există condiția de a avea
reședința pe teritoriul național pe o durată minimă,
se consideră că alegătorii și persoanele eligibile în
alegerile locale îndeplinesc această condiție dacă au locuit pe
o durată echivalentă în alte state membre. [32] Comisia
analizează în prezent cazul Ciprului. [33] În
conformitate cu articolul 8 din directivă, a) statele membre iau
măsurile necesare pentru a permite alegătorului să fie înscris
pe lista electorală în timp util înaintea scrutinului; b)
cetățenii neresortisanți care solicită să fie
înscriși pe lista electorală au obligația de a aduce
aceleași dovezi precum un resortisant în această țară; c)
statul membru poate impune ca cetățeanul neresortisant să prezinte
un document de identitate valabil și o declarație oficială care
să precizeze cetățenia sa și adresa acestuia în statul
membru de reședință. [34] Legea
nr. 1545 din 21.12.2010 din Danemarca și Legea nr. 1843/2010 din
Suedia. [35] Declarația
persoanei eligibile că nu a fost decăzută din dreptul de a fi
aleasă în statul membru de origine; în caz de dubiu, o
adeverință eliberată în statul membru de origine care să
certifice că aceasta nu a fost decăzută din dreptul de a fi
aleasă; un document de identitate valabil; o declarație oficială
că nu deține nicio funcție incompatibilă; o declarație
din care să reiasă ultima adresă în statul membru de origine. [36] Comisia analizează în prezent cazul Bulgariei. [37] Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Franța, Polonia, România,
Slovacia, Spania. [38] Franța, Slovacia, Spania. [39] Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Franța, Italia, Letonia,
Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Spania. [40] Ungaria, Polonia și Slovenia. [41] Belgia, Cipru, Republica Cehă, Franța, Italia și
Lituania. [42] Bulgaria, Grecia și România. [43] La articolul 2 alineatul (1) litera (a) din
directivă, „unitățile de bază ale administrației
publice locale” sunt definite ca fiind entitățile administrative
prevăzute în anexă și care, în conformitate cu legislația fiecărui
stat membru, au organe alese prin vot universal direct și sunt competente
pentru a administra, la nivelul de bază al organizării politice
și administrative, pe propria lor răspundere, anumite afaceri locale. [44] Actul privind condițiile de aderare a Republicii Cehe, Estoniei,
Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei, Slovaciei
și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea
Europeană (JO L 236, 23.9.2003, p. 334). [45] Directiva 2006/106/CE a Consiliului (JO L 363, 20.12.2006, p. 409-410). [46] Danemarca, Grecia și Letonia. [47] Articolul 2 din Legea din 18.2.2003. [48] Articolul 192 din Legea din 18.2.2003. [49] Scrisoarea din 11 februarie 2011. [50] În conformitate cu articolul 12 alineatul (3), în cazul în
care legislația unui stat membru dispune ca resortisanții unui stat
membru care își au reședința într-un alt stat membru să
aibă drept de a vota pentru parlamentul național al acestui stat
și, în acest scop, să poată fi înscriși pe listele electorale
exact în aceleași condiții ca alegătorii resortisanți ai
statului respectiv, primul stat membru poate, prin derogare de la prezenta
directivă, să nu aplice acestor resortisanți articolele 6-11. [51] Comisia analizează în prezent cazurile Republicii Cehe, Germaniei,
Greciei, Lituaniei, Letoniei, Poloniei, Slovaciei și Spaniei. Finlanda a
anunțat deja că urmează să elimine din legislația
națională limitările existente în această
privință. [52] COM(2010) 605. [53] Aproximativ
40 % sunt resortisanți ai statelor membre care au aderat la UE în 2004.