[pic] | COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE | Bruxelles, 6.7.2007 COM(2007) 387 final Propunere de DECIZIE A CONSILIULUI de semnare a Convenţiei între Comunitatea Europeană şi Republica Islanda, Regatul Norvegiei, Confederaţia Elveţiană şi Regatul Danemarcei privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (prezentată de Comisie) EXPUNERE DE MOTIVE 1. Cadrul politic şi juridic La 16 septembrie 1988, statele membre ale Comunităţilor Europene au semnat cu Republica Islanda, Regatul Norvegiei şi Confederaţia Elveţiană Convenţia de la Lugano privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Convenţia, denumită „Convenţia de la Lugano”, a extins aplicarea normelor Convenţiei de la Bruxelles din 1968 pe acelaşi subiect, încheiată între statele membre ale CE, la anumite state membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb. Negocierile privind revizuirea Convenţiei de la Bruxelles din 1968 şi a Convenţiei de la Lugano din 1988 s-au desfăşurat între 1998-1999, în cadrul unui grup de lucru ad hoc , în care au fost incluse Elveţia, Norvegia şi Islanda. Aceste negocieri au dus la adoptarea textului unui proiect de convenţie, care a fost pregătit de grupul de lucru. Acest text a fost confirmat de Consiliu la 27 şi 28 mai 1999 (JUSTCIV 60 din 30 aprilie 1999). De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, la 1 mai 1999, domeniile reglementate de Convenţia de la Bruxelles din 1968 au devenit obiectul politicii comunitare, în temeiul articolelor 61 litera (c) şi 65 din Tratatul CE. Drept urmare, Convenţia de la Bruxelles din 1968 a devenit regulament, şi anume Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Cu această ocazie, normele Convenţiei de la Bruxelles au fost modernizate, iar sistemul de recunoaştere şi executare a devenit mai rapid şi mai eficient. În lumina paralelismului dintre regimurile „Bruxelles” (CE) şi „Lugano” privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, este necesară adaptarea Convenţiei de la Lugano din 1988 pentru a reflecta evoluţia regimului „Bruxelles”. În special, este important ca sistemul de recunoaştere şi executare a hotărârilor să fie aliniat, pentru ca circulaţia hotărârilor să atingă acelaşi nivel ca cel al statelor AELS în cauză. Comisia a prezentat la 22 martie 2002 o recomandare de decizie a Consiliului care să o autorizeze să iniţieze negocieri pentru adoptarea unei convenţii între Comunitate şi Danemarca - pe baza protocolului privind poziţia acesteia - pe de o parte, şi Islanda, Norvegia, Elveţia şi Polonia, pe de alta, privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, în vederea înlocuirii Convenţiei de la Lugano din 16 septembrie 1988 (SEC(2002) 298 final). La sesiunea sa din 14 şi 15 octombrie 2002, Consiliul a adoptat directivele de negociere care să autorizeze Comisia să iniţieze negocieri privind o nouă Convenţie de la Lugano. La sesiunea sa din 27-28 februarie 2003, Consiliul a decis să solicite Curţii Europene de Justiţie să emită un aviz pentru a clarifica dacă încheierea noii Convenţii de la Lugano este de competenţa exclusivă a Comunităţii sau intră sub incidenţa unei competenţe partajate între Comunitate şi statele membre. În Avizul 1/03 din 7 februarie 2006, Curtea Europeană de Justiţie a confirmat faptul că încheierea noii Convenţii de la Lugano intră în totalitate sub incidenţa competenţei exclusive a Comunităţii. Ca urmare a avizului Curţii, negocierile au fost reluate, fiind încheiate la Bruxelles, la 28 martie 2007. În temeiul articolelor 1 şi 2 din Protocolul privind poziţia Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Danemarca nu participă la titlul IV din tratat. Drept urmare, instrumentele comunitare adoptate cu privire la cooperarea judiciară în materie civilă, printre alte domenii, nu sunt obligatorii pentru Danemarca şi nu i se aplică acesteia. Prin urmare, Danemarca participă în acest context la noua Convenţia de la Lugano ca parte contractantă, nu ca stat membru al Comunităţii Europene. Între celelalte state membre CE şi Regatul Danemarcei, dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 se vor aplica începând cu 1 iulie 2007, în temeiul Acordului între Comunitatea Europeană şi Regatul Danemarcei privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnat la Bruxelles la 19 octombrie 2005. 2. Rezultatele negocierilor Comisia a negociat noua Convenţie de la Lugano în conformitate cu directivele de negociere ale Consiliului, în coordonare cu comitetul special desemnat de Consiliu să asiste Comisia pe parcursul negocierilor. Drept urmare, Convenţia, în special: - aliniază, în general, textul convenţiei la textul Regulamentul (CE) nr. 44/2001, atât în ceea ce priveşte normele privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea, sub rezerva unor modificări şi clarificări minore. În ceea ce priveşte una dintre aceste modificări, şi anume cea referitoare la articolul 22 alineatul (4) din convenţie, atunci când convenţia va fi ratificată, CE va face o declaraţie prin care intenţionează să clarifice domeniul de aplicare al articolului 22 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului, în vederea integrării jurisprudenţei relevante a CEJ în ceea ce priveşte procedurile referitoare la înregistrarea sau valabilitatea drepturilor de proprietate intelectuală, asigurând, astfel, paralelismul acestuia cu articolul 22 alineatul (4) din convenţie. În acest context, se face trimitere la studiul lansat de Comisie pentru a evalua aplicarea Regulamentului (CE) nr. 44/2001. - adaptează textul convenţiei pentru a reflecta competenţa exclusivă a Comunităţii Europene de a încheia noua Convenţie de la Lugano; - adaptează textul pentru a reflecta situaţia aparte a Danemarcei; - instituie un sistem de aplicare distributivă a Convenţiei de la Lugano şi a Regulamentului (CE) nr. 44/2001, similar sistemului prevăzut la articolul 54b din Convenţia de la Lugano din 1988; - permite părţilor contractante, la articolul 67, să menţină şi încheie acorduri internaţionale privind aspecte specifice şi prevede, în acest context, că, în cazul unei hotărâri pronunţate pe baza unui astfel de acord, pot exista motive suplimentare de refuz al recunoaşterii şi executării într-un stat membru al CE atunci când pârâtul are domiciliul în oricare dintre statele membre ale CE; - prevede, la articolul 68, condiţiile în care părţile contractante sunt autorizate să menţină şi să încheie acorduri internaţionale cu state terţe care împiedică recunoaşterea şi executarea hotărârilor pronunţate de instanţele statelor legate prin convenţie împotriva pârâţilor care au domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat terţ, în cazurile în care această hotărâre ar putea fi bazată doar pe un motiv de competenţă exorbitantă; - prevede posibilitatea extinderii aplicării noii convenţii la anumite teritorii aflate în afara Europei care fac parte din teritoriul statelor membre sau de ale căror relaţii externe sunt responsabile astfel de state membre, în vederea menţinerii domeniului de aplicare istoric şi geografic al Convenţiilor de la Bruxelles din 1968 şi de la Lugano din 1988. În cazul unei astfel de extinderi, noua convenţie va înlocui Convenţia de la Bruxelles din 1968 în ceea ce priveşte relaţiile dintre statele membre ale Comunităţii Europene şi aceste teritorii aflate în afara Europei; - va înlocui Convenţia de la Lugano din 1988, sub rezerva unor dispoziţii tranzitorii. 3. Concluzii Având în vedere rezultatele pozitive ale negocierilor, Comisia recomandă Consiliului să adopte decizia privind semnarea Convenţiei între Comunitatea Europeană şi Republica Islanda, Regatul Norvegiei, Confederaţia Elveţiană şi Regatul Danemarcei privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Propunere de DECIZIE A CONSILIULUI de semnare a Convenţiei între Comunitatea Europeană şi Republica Islanda, Regatul Norvegiei, Confederaţia Elveţiană şi Regatul Danemarcei privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special articolul 61 litera (c) coroborat cu articolul 300 alineatul (2) primul paragraf, având în vedere propunerea Comisiei[1], întrucât: (1) La 16 septembrie 1988, statele membre ale Comunităţilor Europene au semnat un acord internaţional cu Republica Islanda, Regatul Norvegiei şi Confederaţia Elveţiană privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (Convenţia de la Lugano)[2], prin care aplicarea normelor Convenţiei de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 („Convenţia de la Bruxelles”)[3] pe acelaşi subiect este extinsă la Islanda, Norvegia şi Elveţia. (2) Negocierile privind revizuirea Convenţiei de la Bruxelles din 1968 şi a Convenţiei de la Lugano din 1988 s-au desfăşurat între 1998-1999, în cadrul unui grup de lucru ad hoc , care a fost extins pentru a include Elveţia, Norvegia şi Islanda. Aceste negocieri au dus la adoptarea textului unui proiect de convenţie pregătit de grupul de lucru, care a fost confirmat de Consiliu la 27 şi 28 mai 1999. (3) Normele Convenţiei de la Bruxelles au fost modernizate, iar sistemul de recunoaştere şi executare a devenit mai rapid şi eficient prin Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. (4) În lumina paralelismului dintre regimurile Convenţiilor de la Bruxelles şi de la Lugano privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, normele Convenţiei de la Lugano ar trebui aliniate cu normele Regulamentului (CE) nr. 44/2001 pentru a atinge acelaşi nivel de circulaţie a hotărârilor cu statele AELS în cauză. (5) În temeiul Protocolului privind poziţia Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul UE) şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul CE), Danemarca nu participă la titlul IV din Tratatul CE. Pentru ca normele Convenţiei de la Lugano să i se aplice Danemarcei, aceasta ar trebui să participe în calitate de parte contractantă la o nouă convenţie referitoare la acelaşi subiect. (6) Prin decizia sa din 27 septembrie 2002, Consiliul a autorizat Comisia să negocieze o convenţie între Comunitate şi Danemarca - pe baza protocolului privind poziţia acesteia - pe de o parte, şi Islanda, Norvegia, Polonia şi Elveţia, pe de alta, privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, în vederea înlocuirii Convenţiei de la Lugano. (7) Comisia a negociat, în numele Comunităţii, o astfel de convenţie cu Republica Islanda, Regatul Norvegiei, Confederaţia Elveţiană şi Regatul Danemarcei. (8) În conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziţia Regatului Unit şi Irlandei, anexat la Tratatul UE şi la Tratatul CE, Regatul Unit şi Irlanda participă la adoptarea şi aplicarea prezentei decizii. (9) În conformitate cu articolele 1 şi 2 din Protocolul privind poziţia Danemarcei menţionat anterior, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii, care nu este obligatorie pentru Danemarca şi nu i se aplică. (10) Convenţia, parafată la Bruxelles la 28 martie 2007, ar trebui semnată, DECIDE: Articolul 1 Convenţia între Comunitatea Europeană şi Republica Islanda, Regatul Norvegiei şi Confederaţia Elveţiană, pe de o parte, şi Regatul Danemarcei - pe baza protocolului privind poziţia acestuia - pe de altă parte, privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, care înlocuieşte Convenţia de la Lugano din 16 septembrie 1988, este aprobată prin prezenta decizie în numele Comunităţii Europene, sub rezerva încheierii convenţiei menţionate anterior. Textul convenţiei este anexat la prezenta decizie. Articolul 2 Preşedintele Consiliului este autorizat prin prezenta decizie să desemneze persoana (persoanele) împuternicită (împuternicite) să semneze, în numele Comunităţii Europene, Convenţia între Comunitatea Europeană şi Republica Islanda, Regatul Norvegiei, Confederaţia Elveţiană şi Regatul Danemarcei privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Adoptată la Bruxelles, Pentru Consiliu Preşedintele ANEXĂ CONVENŢIE privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială Adoptată la Lugano la … PREAMBUL ÎNALTELE PĂRŢI CONTRACTANTE LA PREZENTA CONVENŢIE DeCISE să consolideze protecţia juridică a persoanelor stabilite pe teritoriile lor , CONSIDERÂND că este necesară în acest scop stabilirea competenţei judiciare internaţionale a instanţelor, pentru a facilita recunoaşterea şi pentru a introduce o procedură eficientă care să asigure executarea hotărârilor, a actelor autentice şi a tranzacţiilor judiciare, FIIND CONŞTIENTE DE legăturile existente între ele, care au fost consacrate în domeniul economic prin acordurile de comerţ liber încheiate între Comunitatea Europeană şi anumite state membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, LUÂND ÎN ConsiderARE: - Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, astfel cum a fost modificată prin convenţiile de aderare în urma extinderilor succesive ale Uniunii Europene; - Convenţia de la Lugano din 16 septembrie 1988 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, care extinde aplicarea regulilor Convenţiei de la Bruxelles din 1968 la anumite state membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb; - Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, care a înlocuit Convenţia de la Bruxelles menţionată mai sus; - Acordul dintre Comunitatea Europeană şi Regatul Danemarcei privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnat la Bruxelles la 19 octombrie 2005, având convingerea că extinderea principiilor stipulate în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 asupra părţilor contractante la prezentul act va consolida cooperarea judiciară şi economică, DORIND să asigure o interpretare cât mai uniformă posibil a prezentului act, AU deciS în acest spirit să încheie prezenta Convenţie şi AU CONVENIT ASUPRA URMĂTORELOR DISPOZIŢII : TITLUL I DOMENIU DE APLICARE Articolul 1 1. Prezenta convenţie se aplică în materie civilă şi comercială, indiferent de natura instanţei sau a tribunalului. Aceasta nu se aplică, îndeosebi, în materie fiscală, vamală sau administrativă. 2. Convenţia nu se aplică în ceea ce priveşte: (a) statutul sau capacitatea juridică a persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamentele şi succesiunile; (b) falimentul, procedurile de lichidare a societăţilor comerciale insolvabile sau a altor persoane juridice, tranzacţiile judiciare, concordatelor şi procedurilor similare; (c) securitatea socială; (d) arbitrajul. 3. În cadrul prezentei convenţii, termenul “stat obligat prin prezenta convenţie” defineşte orice stat care este o parte contractantă la prezenta convenţie sau un stat membru al Comunităţii Europene. Termenul poate desemna de asemenea Comunitatea Europeană. CAPITOLUL II COMPETENŢA JUDICIARĂ Secţiunea 1 Dispoziţii generale Articolul 2 1. Sub rezerva dispoziţiilor prezentei convenţii, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie pot fi acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în instanţele judecătoreşti din acel stat. 2 . Persoanele care nu au naţionalitatea statului obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia îşi au domiciliul sunt supuse normelor de competenţă judiciară aplicabile cetăţenilor statului în cauză. Articolul 3 1. Persoanele domiciliate într-un stat obligat prin prezenta convenţie pot fi acţionate în justiţie în instanţele altui stat obligat prin prezenta convenţie numai în temeiul dispoziţiilor cuprinse în secţiunile 2 - 7 ale prezentului titlu. 2. În special regulile de competenţă judiciară naţională enunţate în anexa I nu pot fi invocate împotriva acestor persoane. Articolul 4 1. În cazul în care pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie, competenţa judiciară a instanţelor este determinată, în fiecare stat membru obligat prin prezenta convenţie, de legislaţia statului membru în cauză, sub rezerva aplicării dispoziţiilor articolelor 22 şi 23. 2. Împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de naţionalitate, domiciliată pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie, poate să invoce normele de competenţă judiciară în vigoare în statul în cauză, şi, în special, cele prevăzute în anexa I, în aceeaşi manieră ca şi cetăţenii statului în cauză. Secţiunea 2 Competenţa judiciară specială Articolul 5 O persoană care îşi are domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie poate fi acţionată în justiţie pe teritoriul altui stat obligat prin prezenta convenţie: 1. (a) în materie contractuală, în instanţele judecătoreşti de la locul de executare a obligaţiei în cauză; (b) în sensul aplicării acestei dispoziţii şi în absenţa vreunei convenţii contrare, locul de executare a obligaţiei în cauză este: - în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat obligat prin prezenta convenţie unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile, - în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat obligat prin prezenta convenţie unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile; (c) în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a); 2. în materia obligaţiilor de întreţinere, (a) în instanţele de la locul unde este domiciliat sau îşi are reşedinţa obişnuită creditorul obligaţiei de întreţinere, sau (b) în instanţele care, în conformitate cu legea forului, au competenţa judiciară de a examina cereri accesorii unei acţiuni privind statutul unei persoane, în cazul în care obligaţia de întreţinere are caracter auxiliar pentru aceste cereri, cu excepţia cazului în care competenţa judiciară se întemeiază exclusiv pe naţionalitatea uneia dintre părţi, sau (c) în instanţa care, în conformitate cu legea forului, are competenţa judiciară de a examina cereri accesorii unei acţiuni privind răspunderea părinţilor, în cazul în care obligaţia de întreţinere are caracter auxiliar pentru aceste cereri, cu excepţia cazului în care competenţa judiciară se întemeiază exclusiv pe naţionalitatea uneia dintre părţi; 3. în materie delictuală sau cvasidelictuală , în instanţele de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă; 4. în cazul unei acţiuni civile în despăgubire sau în restituire întemeiate pe săvârşirea unei infracţiuni, în instanţa sesizată cu acţiunea penală, în măsura în care, în conformitate cu legea sa naţională, instanţa în cauză este competentă să judece acţiunea civilă; 5. în cazul unei contestaţii privind operaţiunile unei sucursale, agenţii sau ale unei alte unităţi , în instanţele de la locul unde se află sucursala, agenţia sau unitatea în cauză; 6. în calitate de fondator, trustee sau de beneficiar al unui trust constituit fie în temeiul legii, fie printr-o convenţie încheiată în scris sau verbal, confirmată în scris, în faţa instanţelor din statul obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia îşi are sediul trustul în cauză; 7. în cazul unui litigiu referitor la plata unei remuneraţii pretinse pentru salvarea sau asistenţa de care a beneficiat o încărcătură sau o marfă, în instanţa în a cărei rază teritorială respectiva încărcătură sau marfă: (a) a fost sechestrată în vederea obţinerii unei astfel de plăţi, sau (b) ar fi putut fi sechestrată, însă o cauţiune sau o altă garanţie a fost depusă , cu condiţia ca această dispoziţie să se aplice numai în cazul în care se pretinde că pârâtul are un drept asupra încărcăturii sau a mărfii sau a avut un drept asupra acestora în momentul operaţiunii de salvare sau de asistenţă. Articolul 6 O persoană care îşi are domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie mai poate fi acţionată în justiţie: 1. atunci când există mai mulţi pârâţi, în instanţa de la domiciliul oricăruia dintre aceştia, cu condiţia ca între cereri să existe o legătură atât de strânsă încât să fie oportună examinarea şi judecarea lor în acelaşi timp pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor; 2. în calitate de terţ în cadrul unei acţiuni de chemare în garanţie sau de intervenţie sau în cadrul oricărei alte proceduri în care intervine în calitate de terţ, în instanţele sesizate cu plângerea principală, dacă aceasta nu a fost introduse doar în scopul scoaterii sale de sub competenţa judiciară a instanţei competente să judece procesul în cauză; 3. în cazul unei cereri reconvenţionale care derivă din acelaşi contract sau fapt pe care este întemeiată cererea principală, în instanţa sesizată cu plângerea principală; 4. în materie contractuală, dacă acţiunea poate fi conexată unei acţiuni în materie de drepturi reale imobiliare îndreptate împotriva aceluiaşi pârât, în instanţa din statul obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia este situat imobilul. Articolul 7 În cazul în care, în temeiul prezentei convenţii, o instanţă dintr-un stat obligat prin prezenta convenţie are competenţă judiciară de a soluţiona acţiuni în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unei nave, instanţa în cauză sau orice altă instanţă care îi este substituită în acest scop în temeiul legii naţionale a statului în cauză are, de asemenea, competenţa necesară să judece cererile referitoare la limitarea acestei răspunderi. Secţiunea 3 Competenţa judiciară în materie de asigurări Articolul 8 În materie de asigurări, competenţa judiciară este determinată de prezenta secţiune, fără a se aduce atingere dispoziţiilor articolelor 4 şi 5 alineatul (5). Articolul 9 1. Un asigurător care îşi are domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie poate fi acţionat în justiţie: (a) în instanţele din statul pe teritoriul căruia îşi are domiciliul, sau (b) în alt stat obligat prin prezenta convenţie, în cazul acţiunilor intentate de către deţinătorul poliţei de asigurare, asigurat sau beneficiar, în instanţele de la locul unde este domiciliat reclamantul, sau (c) dacă este coasigurător, în instanţele dintr-un stat obligat prin prezenta convenţie sesizate cu acţiunea introdusă împotriva asigurătorului principal. 2. Atunci când un asigurător nu îşi are domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie, dar deţine o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele obligate prin prezenta convenţie, în cazul contestaţiilor referitoare la activitatea sucursalei, agenţiei sau unităţii, acesta este considerat ca având domiciliul pe teritoriul statului obligat prin prezenta convenţie în cauză. Articolul 10 În cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobiliare, asigurătorul mai poate fi acţionat în justiţie şi în instanţele de la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă. Acelaşi lucru este aplicabil şi în cazul în care bunurile mobile şi imobile sunt acoperite de aceeaşi poliţă de asigurare, ambele categorii fiind afectate în mod negativ de acelaşi eveniment neprevăzut. Articolul 11 1. În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul poate, de asemenea, să fie acţionat în instanţa la care persoana vătămată a introdus acţiunea împotriva asiguratului, dacă legea instanţei respective permite acest lucru,. 2. Dispoziţiile articolelor 8, 9 şi 10 se aplică în cazul acţiunii directe introduse de către partea vătămată împotriva asigurătorului, în situaţia în care este permisă o astfel de acţiune. 3. Dacă legea privind astfel de acţiuni directe prevede posibilitatea introducerii în cauză a deţinătorului poliţei de asigurare sau a asiguratului, aceeaşi instanţă are competenţă judiciară asupra acestora. Articolul 12 1. Fără a aduce atingere articolului 11 alineatul (3), un asigurător poate intenta o acţiune numai înaintea instanţelor din statul obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul, indiferent dacă acesta este deţinătorul poliţei de asigurare, asiguratul sau beneficiarul. 2. Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu plângerea iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune. Articolul 13 De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât printr-o convenţie: 1. ulterioară naşterii litigiului, sau 2. care permite deţinătorului poliţei de asigurare, asiguratului sau unui beneficiar să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în prezenta secţiune, sau 3. încheiată între un deţinător al unei poliţe şi un asigurător, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reşedinţa obişnuită în acelaşi stat obligat prin prezenta convenţie, şi care are ca efect atribuirea de competenţă judiciară instanţelor din statul în cauză, chiar dacă fapta prejudiciabilă s-a produs peste hotare, cu condiţia ca legislaţia statului în cauză să nu interzică astfel de convenţii, sau 4. încheiată cu deţinătorul poliţei care nu este domiciliat într-un stat obligat prin prezenta convenţie, cu excepţia cazului în care asigurarea este obligatorie sau priveşte un imobil situat pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie, sau 5. care priveşte un contract de asigurări, în măsura în care acesta acoperă unul sau mai multe dintre riscurile enumerate în articolul14. Articolul 14 Riscurile prevăzute la articolul 13 alineatul (5) sunt următoarele: 1. orice pierdere sau prejudiciu produs: (a) navelor maritime, instalaţiilor din zona de coastă ori din largul mării sau aeronavelor, rezultate în urma evenimentelor asociate utilizării lor în scopuri comerciale; (b) mărfurilor aflate în tranzit, altele decât bagajele pasagerilor, atunci când tranzitul este efectuat sau include transportul cu astfel de nave sau aeronave; 2. orice răspundere, alta decât cea pentru vătămările corporale produse călătorilor sau pentru prejudiciile aduse bagajelor acestora: (a) decurgând din utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sau aeronavelor menţionate la punctul 1 litera (a) în măsura în care, în privinţa celor din urmă, legislaţia statului obligat prin prezenta convenţie în care sunt înregistrate aceste aeronave nu interzice clauzele atributive de competenţă în materia asigurării acestor riscuri; (b) pentru pierderile sau prejudiciile cauzate de bunurile aflate în tranzit, conform descrierii de la punctul 1 litera (b); 3. orice pierdere financiară legată de utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sau aeronavelor menţionate la punctul 1 litera (a), în special pierderile înregistrate în legătură cu mărfurile sau navlosirea; 4. orice risc sau interes legat de oricare dintre cele menţionate la punctele 1-3; 5. fără a aduce atingere punctelor 1-4, toate riscurile majore. Secţiunea 4 Competenţa judiciară în materia contractelor încheiate de consumatori Articolul 15 1. În ceea ce priveşte un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într-un scop care se poate considera că se situează în afara activităţii sale comerciale sau profesionale, competenţa judiciară se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere articolului 4 şi articolului 5 alineatul (5), în cazul în care: (a) contractul are ca obiect vânzarea de bunuri în rate egale, fixe şi eşalonate, sau (b) contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate egale, fixe şi eşalonate, sau orice altă formă de credit, încheiat în scopul vânzării de bunuri, sau (c) în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfăşoară activităţi comerciale sau profesionale în statul obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul, sau, prin orice mijloace, îşi direcţionează aceste activităţi spre acel stat sau spre mai multe state, inclusiv spre statul obligat prin prezenta convenţie în cauză, iar contractul intră în sfera de acţiune a acestor activităţi. 2. Atunci când un consumator încheie un contract cu o parte care nu îşi are domiciliul pe teritoriul statului obligat prin prezenta convenţie, însă deţine o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele obligate prin prezenta convenţie, se consideră, în cazul litigiilor decurgând din exploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii, că partea în cauză are domiciliul pe teritoriul statului respectiv. 3. Prezenta secţiune nu se aplică contractelor de transport cu excepţia celor care, pentru un preţ forfetar, oferă călătoria şi cazarea deopotrivă. Articolul 16 1. Un consumator poate introduce o acţiune împotriva celeilalte părţi la contract fie în instanţele din statul obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia partea în cauză şi are domiciliul fie în instanţele de la locul unde consumatorul îşi are domiciliul. 2. Acţiunea poate fi introdusă împotriva unui consumator de către cealaltă parte la contract numai la instanţele din statul obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia consumatorul îşi are domiciliul. 3. Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cererea iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune. Articolul 17 De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii: 1. ulterioare naşterii litigiului, sau 2. care permit consumatorului să sesizeze alte instanţe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secţiuni, ori 3. încheiate între consumator şi cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reşedinţa obişnuită în acelaşi stat obligat prin prezenta convenţie, şi care au ca efect atribuirea de competenţă instanţelor din statul respectiv, cu condiţia ca aceste convenţii să nu fie interzise de legislaţia statului în cauză. Secţiunea 5 Competenţa judiciară în materia contractelor individuale de muncă Articolul 18 1. În materia contractelor individuale de muncă, competenţa judiciară se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere articolului 4 şi articolului 5 alineatul (5). 2. Dacă un angajat încheie un contract individual de muncă cu un angajator care nu îşi are domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie , însă are o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele obligate prin prezenta convenţie, se consideră, în cazul litigiilor rezultate din exploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii, că angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv. Articolul 19 Un angajator domiciliat pe teritoriu unui stat obligat prin prezenta convenţie poate fi acţionat în justiţie: 1. înaintea instanţelor din statul pe teritoriul căruia este domiciliat, sau 2. pe teritoriul altui stat obligat prin prezenta convenţie: (a) în instanţele de la locul în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea, sau (b) dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul unei singure ţări, în instanţele de la locul unde este sau a fost situată întreprinderea al cărei angajat a fost acesta. Articolul 20 1. Angajatorul poate introduce o acţiune numai înaintea instanţelor din statul obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia angajatul îşi are domiciliul. 2. Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cererea iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune. Articolul 21 De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii atributive de competenţă: 1. ulterioare naşterii litigiului, sau 2. care permit angajatului să sesizeze alte instanţe decât cele menţionate în cadrul prezentei secţiuni. Secţiunea 6 Competenţa judiciară exclusivă Articolul 22 Următoarele instanţe au competenţă judiciară exclusivă, indiferent de domiciliu: 1. în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanţele din statul obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia este situat imobilul. Cu toate acestea, în materia închirierii unor imobile în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel mult 6 luni consecutive, instanţele din statul obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia pârâtul este domiciliat au, de asemenea, competenţă judiciară, cu condiţia ca locatarul să fie o persoană fizică şi ca proprietarul şi locatarul să aibă domiciliul pe teritoriul aceluiaşi stat obligat prin prezenta convenţie; 2. în ceea ce priveşte valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăţilor sau a altor persoane juridice ori asociaţii de persoane fizice sau juridice care au sediul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie ori valabilitatea deciziilor organelor acestora, instanţele din statul obligat prin prezenta convenţie. Pentru determinarea sediului, instanţa aplică normele sale de drept internaţional privat; 3. în ceea ce priveşte valabilitatea înregistrărilor în registrele publice, instanţele din statul obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia se păstrează registrul; 4. în ceea ce priveşte înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor industriale, precum şi a altor drepturi similare care necesită depunerea sau înregistrarea, indiferent dacă aspectul respectiv este invocat pe cale de acţiune sau de excepţie, instanţele din statul obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument comunitar ori al unei convenţii internaţionale, se consideră că a avut loc. Fără a aduce atingere competenţei judiciare pe care Oficiul European pentru Brevete o are în conformitate cu Convenţia privind acordarea brevetelor europene, semnată la München la 5 octombrie 1973, instanţele din fiecare stat obligat prin prezenta convenţie au competenţă judiciară exclusivă, indiferent de domiciliu, asupra acţiunilor privind înregistrarea sau valabilitatea unui brevet european acordat statului în cauză, indiferent dacă aspectul respectiv este invocat pe cale de acţiune sau de excepţie. 5. în ceea ce priveşte executarea hotărârilor, instanţele din statul obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia a fost sau urmează fie executată hotărârea. Secţiunea 7 Prorogarea de competenţă Articolul 23 1. Dacă părţile, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie, au convenit ca o instanţă sau instanţele dintr-un stat obligat prin prezenta convenţie să aibă competenţă judiciară în soluţionarea litigiilor care au survenit sau pot surveni în legătură cu un raport juridic determinat, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective . Această competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor. O astfel de convenţie atributivă de competenţă se încheie: (a) în scris sau verbal cu confirmare scrisă, sau (b) într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părţi, sau (c) în comerţul internaţional, într-o formă conformă cu uzanţele pe care părţile le cunosc sau ar trebui să le cunoască şi care, în cadrul aceluiaşi tip de comerţ, sunt binecunoscute şi respectate cu regularitate de către părţile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial în cauză. 2. Orice comunicare sub formă electronică care permite consemnarea durabilă a convenţiei este considerată ca având formă scrisă. 3. Dacă o astfel de convenţie a fost încheiată între părţi, dintre care niciuna nu are domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie, instanţele din alte state obligate prin prezenta convenţie nu au competenţă să judece litigiile între părţi dacă instanţa sau instanţele desemnate nu şi-au declinat competenţa. 4 . Instanţa sau instanţele dintr-un stat obligat prin prezenta convenţie cărora printr-un act constitutiv al unui trust li s-a atribuit competenţă au competenţă exclusivă asupra oricărei acţiuni introduse împotriva unui fondator, trustee sau beneficiar ar unui trust dacă sunt implicate relaţiile dintre aceste persoane sau drepturile ori obligaţiile acestora în cadrul trustului . 5. Convenţiile atributive de competenţă, precum şi dispoziţiile similare din actele constitutive ale unui trust nu au efect juridic dacă sunt contrare dispoziţiilor articolelor 13, 17 sau 21, ori dacă instanţele de la competenţa cărora acestea derogă au competenţă judiciară exclusivă în temeiul articolului 22. Articolul 24 Cu excepţia cazului în care competenţa este determinată de alte dispoziţii ale prezentei convenţii, instanţa din statul obligat prin prezenta convenţie în faţa căreia se înfăţişează pârâtul este competentă. Această regulă nu se aplică în cazul în care înfăţişarea are ca obiect contestarea competenţei , sau o altă instanţă are competenţă exclusivă în temeiul articolului 22. Secţiunea 8 Verificarea competenţei şi admisibilităţii Articolul 25 Dacă o instanţă dintr-un stat obligat prin prezenta convenţie este sesizată pe cale principală cu un litigiu asupra căruia instanţele altui stat obligat prin prezenta convenţie au competenţă exclusivă în temeiul articolului 22, aceasta se declară din oficiu necompetentă. Articolul 26 1. Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul obligat prin prezenta convenţie este acţionat în justiţie înaintea unei instanţe dintr-un alt stat obligat prin prezenta convenţie şi nu se înfăţişează în faţa acesteia, instanţa se declară, din oficiu, necompetentă, în cazul în care competenţa sa nu rezultă din dispoziţiile prezentei convenţii. 2. Instanţa suspendă acţiunea până când se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent în timp util pentru pregătirea apărării, sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens. 3. În locul dispoziţiilor alineatului (2), se aplică articolul 15 din Convenţia de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a trebuit să fie transmis în conformitate cu dispoziţiile convenţiei menţionate anterior. 4. Statele membre ale Comunităţii Europene obligate prin Regulamentul (CE) nr.1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 sau prin Convenţia încheiată între Comunitatea Europeană şi Regatul Danemarcei privind notificarea şi comunicarea actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, semnată la Bruxelles la 19 octombrie 2005, aplică în relaţiile dintre ele dispoziţiile articolului 19 din regulamentul în cauză dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a trebuit să fie transmis în conformitate cu dispoziţiile respectivului regulament sau ale convenţiei. Secţiunea 9 Litispendenţă şi conexitate Articolul 27 1. În cazul unor cereri având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi referindu-se la aceleaşi părţi sunt introduse la instanţe din state diferite obligate prin prezenta convenţie, instanţa sesizată ulterior suspendă din oficiu acţiunea până în momentul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate. 2. Dacă se constată că prima instanţă sesizată este competentă, instanţa sesizată ulterior îşi declină competenţa în favoarea acesteia. Articolul 28 1. În cazul în care acţiuni conexe se află pe rolul unor instanţe din diferite state obligate prin prezenta convenţie, toate celelalte instanţe în afara primei instanţe sesizate pot suspenda judecarea cererilor. 2. Dacă aceste acţiuni se află pe rol în primă instanţă, instanţele sesizate ulterior pot, de asemenea, la cererea uneia dintre părţi, să-şi decline competenţa dacă prima instanţă sesizată are competenţa să judece acţiunile în cauză şi dacă legislaţia naţională îi permite conexarea acestor acţiuni. 3. În sensul prezentului articol, sunt considerate conexe acele acţiuni care sunt atât de strâns legate între ele încât este oportună instrumentarea şi judecarea lor în acelaşi timp pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor. Articolul 29 Dacă acţiunile intră în competenţa exclusivă a mai multor instanţe, orice instanţă, alta decât cea care a fost sesizată iniţial, îşi declină competenţa în favoarea acesteia din urmă. Articolul 30 În sensul prezentei secţiuni, se consideră că o instanţă este sesizată: 1. la data la care actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a fost depus în instanţă, cu condiţia ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului, sau 2. dacă actul trebuie să fie notificat sau comunicat înainte de a fi depus în instanţă, la data la care acesta este primit de autoritatea responsabilă de notificarea şi comunicarea acestuia, cu condiţia ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie depus în instanţă. Secţiunea 10 Măsuri provizorii şi de conservare Articolul 31 Măsurile provizorii şi de conservare prevăzute de legislaţia unui stat obligat prin prezenta convenţie pot fi solicitate instanţelor statului în cauză chiar dacă, în temeiul prezentei convenţii, o instanţă dintr-un alt stat obligat prin prezenta convenţie este competentă să judece cauza pe fond. CAPITOLUL III RECUNOAŞTERE ŞI EXECUTARE Articolul 32 În sensul prezentei convenţii, prin „hotărâre” se înţelege orice hotărâre pronunţată de o instanţă dintr-un stat obligat prin prezenta convenţie, indiferent de denumirea acesteia, precum cea de sentinţă, ordonanţă, decizie sau mandat de executare, precum şi stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată. Secţiunea 1 Recunoaşterea Articolul 33 1. O hotărâre pronunţată într-un stat obligat prin prezenta convenţie este recunoscută în celelalte state obligate prin prezenta convenţie, fără să fie necesară recurgerea la vreo procedură specială. 2. Orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoaşterea unei hotărâri poate, în conformitate cu procedurile prevăzute în secţiunile 2 şi 3 din prezentul capitol, solicita ca hotărârea să fie recunoscută. 3. Dacă recunoaşterea este invocată pe cale incidentală înaintea unei instanţe a unui stat obligat prin prezenta convenţie, aceasta din urmă are competenţa să se pronunţe asupra recunoaşterii . Articolul 34 O hotărâre nu este recunoscută: 1. dacă recunoaşterea este vădit contrară ordinii publice a statului în care este solicitată recunoaşterea; 2. dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului, care nu s-a înfăţişat în timp util şi într-o manieră care să-i permită acestuia să-şi pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acţiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă; 3. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată într-un litigiu între aceleaşi părţi în statul în care este solicitată recunoaşterea; 4. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior într-un alt stat obligat prin prezenta convenţie sau într-un stat terţ între aceleaşi părţi într-o cauză având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, cu condiţia ca hotărârea pronunţată anterior să întrunească condiţiile necesare pentru a fi recunoscută în statul solicitat. Articolul 35 1. De asemenea, o hotărâre nu este recunoscută dacă intră în contradicţie cu dispoziţiile secţiunilor 3, 4 sau 6 din capitolul II sau într-unul din cazurile prevăzute la articolul 68. În afara acestor cazuri, se poate refuza recunoaşterea unei hotărâri în oricare dintre cazurile prevăzute la articolul 64 alineatul (3) sau la articolul 67 alineatul (4). 2. La verificarea temeiurilor de competenţă prevăzute în alineatul precedent, instanţa sau autoritatea solicitată trebuie să ţină cont de constatările de fapt pe baza cărora instanţa din statul de origine şi-a stabilit competenţa . 3. Sub rezerva dispoziţiilor alineatului (1), competenţa instanţei din statul de origine nu poate fi revizuită. Criteriul ordinii publice prevăzut în articolul 34 alineatul (1) nu este aplicabil normelor de competenţă . Articolul 36 Hotărârea străină nu poate face în nicio situaţie obiectul unei revizuiri pe fond. Articolul 37 1. Instanţa dintr-un stat obligat prin prezenta convenţie în faţa căreia este invocată recunoaşterea unei hotărâri pronunţate într-un alt stat obligat prin prezenta convenţie poate suspenda acţiunea în cazul în care hotărârea face obiectul unei căi de atac ordinare. 2. Instanţa dintr-un stat obligat prin prezenta convenţie în faţa căreia este invocată recunoaşterea unei hotărâri pronunţate în Irlanda sau în Regatul Unit şi a cărei executare este suspendată în statul de origine datorită exercitării unei căi de atac poate suspenda acţiunea. Secţiunea 2 Executarea Articolul 38 1. O hotărâre pronunţată într-un stat obligat prin prezenta convenţie şi care este executorie în statul în cauză este pusă în executare într-un alt stat obligat prin prezenta convenţie atunci când, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv. 2. Cu toate acestea, în Regatul Unit o astfel de hotărâre este pusă în executare în Anglia şi Ţara Galilor, în Scoţia sau în Irlanda de Nord, atunci când la cererea oricăreia dintre părţile interesate aceasta a fost înregistrată în vederea executării în respectiva parte a Regatului Unit. Articolul 39 1. Cererea se depune la instanţa sau la autoritatea competentă indicată în lista cuprinsă în anexa II. 2. Competenţa teritorială este determinată de domiciliul părţii împotriva căreia se solicită executarea sau de locul de executare. Articolul 40 1. Modalităţile de depunere a cererii sunt reglementate de legislaţia statului obligat prin prezenta convenţie. 2. Reclamantul trebuie să-şi aleagă un domiciliu în raza teritorială a instanţei sesizate. Cu toate acestea, dacă legislaţia statului în care este solicitată executarea nu prevede alegerea unui domiciliu, reclamantul desemnează un mandatar ad litem. 3. Documentele menţionate la articolul 53 se anexează cererii. Articolul 41 Hotărârea este declarată executorie imediat după îndeplinirea formalităţilor prevăzute la articolul 53, fără nicio examinare în temeiul articolelor 34 şi 35. Partea împotriva căreia se solicită executarea nu poate, în această etapă a procedurii, formula apărări. Articolul 42 1. Hotărârea privind cererea de încuviinţare a executării este adusă de îndată la cunoştinţa reclamantului în conformitate cu procedura prevăzută de legislaţia statului solicitat. 2. Hotărârea de încuviinţare a executării este notificată sau comunicată părţii împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care aceasta nu a fost deja notificată sau comunicată părţii în cauză. Articolul 43 1. Oricare dintre părţi poate introduce o acţiune împotriva hotărârii privind cererea de încuviinţare a executării. 2. Acţiunea se introduce la instanţa indicată în lista din anexa III. 3. Acţiunea este examinată în conformitate cu normele care reglementează procedura contradictorie. 4. Dacă partea împotriva căreia se solicită executarea nu se înfăţişează în faţa instanţei sesizate cu acţiunea intentată de reclamant, se aplică dispoziţiile articolului 26 alineatele (2)-(4) chiar şi în cazul în care partea împotriva căreia se solicită executarea nu îşi are domiciliul într-unul din statele obligate prin prezenta convenţie. 5. O acţiune împotriva hotărârii de încuviinţare a executării se introduce în termen de o lună de la data comunicării acesteia. Dacă partea împotriva căreia se solicită executarea îşi are domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie, altul decât cel în care s-a pronunţat hotărârea de încuviinţare a executării, termenul pentru introducerea acţiunii este de două luni şi începe să curgă de la data comunicării efectuate fie direct persoanei respective, fie la domiciliul acesteia. Acest termen nu poate fi prelungit pe motiv de distanţă. Articolul 44 Hotărârea pronunţată cu privire la acţiune poate face numai obiectul căii de atac menţionate în anexa IV. Articolul 45 1. Instanţa sesizată cu acţiunea prevăzută la articolul 43 sau 44 poate refuza sau revoca o hotărâre de încuviinţare a executării doar pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 34 şi 35. Instanţa se pronunţă în termen scurt. 2. Hotărârea pronunţată în străinătate nu poate fi revizuită pe fond în nicio situaţie. Articolul 46 1. Instanţa sesizată cu acţiunea prevăzută lan articolul 43 sau 44 poate, la cererea părţii împotriva căreia se solicită executarea, să suspende acţiunea dacă hotărârea străină face, în statul de origine, obiectul unei căi de atac ordinare sau dacă termenul pentru introducerea unei astfel de acţiuni nu a expirat încă; în acest din urmă caz prezentat, instanţa poate specifica termenul în care poate fi exercitată calea de atac ordinară. 2. În cazul în care hotărârea a fost pronunţată în Irlanda sau în Regatul Unit, orice cale de atac disponibilă în statul de origine este considerată cale de atac ordinară în sensul alineatului (1). 3. Instanţa poate, de asemenea, să condiţioneze executarea de constituirea unei garanţii determinate de aceasta. Articolul 47 1. În cazul în care o hotărâre trebuie să fie recunoscută în conformitate cu prezenta convenţie, nimic nu îl împiedică pe reclamant să solicite aplicarea măsurilor provizorii şi de conservare prevăzute de legea statului solicitat fără să fie necesar să fie încuviinţată executarea hotărârii respective în temeiul articolului 41. 2. Hotărârea de încuviinţare a executării permite autorizarea luării oricăror măsuri de conservare. 3. Pe durata termenului prevăzut pentru introducerea unei căi de atac împotriva hotărârii de încuviinţare a executării în conformitate cu articolul 43 alineatul (5) şi până la pronunţarea unei hotărâri, nu se poate proceda decât la aplicarea de măsuri de conservare a bunurilor părţii împotriva căreia se solicită executarea. Articolul 48 1. Dacă o hotărâre străină se pronunţă asupra mai multor capete de cerere şi hotărârea de încuviinţare a executării nu poate fi pronunţată cu privire la toate aceste capete de cerere, instanţa sau autoritatea competentă se pronunţă asupra unuia sau asupra mai multor capete de cerere. 2. Reclamantul poate solicita ca hotărârea de încuviinţare a executării să se limiteze la anumite părţi din hotărâre. Articolul 49 Hotărârea străină prin care se dispune plata unor penalităţi cu titlu cominatoriu este executorie în statul solicitat numai dacă suma care urmează a fi plătită a fost stabilită în mod definitiv de instanţele din statul de origine. Articolul 50 1. Reclamantul care, în statul de origine, a beneficiat în întregime sau doar parţial de asistenţă judiciară sau de scutire de taxe sau cheltuieli de procedură este îndreptăţit să beneficieze, în cadrul procedurii prevăzute în prezenta secţiune, de asistenţa judiciară cea mai favorabilă sau de scutirea de taxe sau de cheltuieli de procedură cea mai amplă prevăzută de legislaţia statului solicitat. 2. Cu toate acestea, reclamantul care solicită executarea unei hotărâri pronunţate de o autoritate administrativă în Danemarca, în Islanda sau în Norvegia în materia obligaţiilor de întreţinere poate pretinde, în statul solicitat, avantajele menţionate la alineatul (1), în cazul în care prezintă o declaraţie eliberată de ministerul de justiţie din Danemarca, Islanda sau Norvegia care atestă faptul că îndeplineşte criteriile de natură economică pentru a putea beneficia integral sau parţial de asistenţă judiciară sau de o scutire de taxe sau cheltuieli de procedură. Articolul 51 Nicio cauţiune sau garanţie, indiferent de denumirea acestora, nu poate fi impusă unei părţi care solicită într-un stat obligat prin prezenta convenţie executarea unei hotărâri pronunţate în alt stat obligat prin prezenta convenţie pe motiv că este cetăţean străin sau că nu îşi are domiciliul sau reşedinţa în statul în care se solicită executarea. Articolul 52 În cadrul acţiunii introduse pentru încuviinţarea executării hotărârii, nu poate fi perceput în statul în care se solicită executarea, niciun fel de impozit, drept sau taxă calculate proporţional cu valoarea litigiului. Secţiunea 3 Dispoziţii comune Articolul 53 1. Partea care invocă recunoaşterea unei hotărâri sau solicită încuviinţarea executării unei hotărâri prezintă o copie a hotărârii care să întrunească condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii acesteia. 2. Partea care solicită încuviinţarea executării unei hotărâri trebuie să prezinte, de asemenea, certificatul menţionat la articolul 54, fără a aduce atingere articolului 55. Articolul 54 Instanţa sau autoritatea competentă din statul obligat prin prezenta convenţie în care s-a pronunţat hotărârea eliberează, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, un certificat conform modelului din anexa V la prezenta convenţie. Articolul 55 1. În cazul neprezentării certificatului prevăzut la anexa în articolul 54, instanţa sau autoritatea competentă poate să stabilească un termen pentru prezentarea acestuia sau să accepte un document echivalent sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informaţii, să se dispenseze de prezentarea acestui document. 2. La cererea instanţei sau a autorităţii competente, se prezintă traducerea documentelor. Traducerea este legalizată de o persoană autorizată în acest sens într-unul dintre statele obligate prin prezenta convenţie. Articolul 56 Nu se solicită nicio legalizare sau altă formalitate echivalentă în cazul documentelor prevăzute la articolul 53 sau la articolul 55 alineatul (2), sau în ceea ce priveşte documentul de numire a unui mandatar ad litem . CAPITOLUL IV ACTELE AUTENTICE ŞI TRANZACŢIILE JUDICIARE Articolul 57 1. Actele autentice înregistrate şi care sunt executorii într-un stat obligat prin prezenta convenţie sunt, la cerere, declarate executorii în alt stat obligat prin prezenta convenţie, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 38 şi următoarele. Instanţa la care se introduce o acţiune în temeiul articolului 43 sau 44 respinge sau revocă cererea de încuviinţare a executării numai dacă executarea actului autentic este vădit contrară ordinii publice din statul solicitat. 2. Convenţiile în materia obligaţiilor de întreţinere încheiate cu autorităţile administrative sau autentificate de către acestea sunt, de asemenea, considerate acte autentice în sensul alineatului (1). 3. Actul prezentat trebuie să îndeplinească condiţiile necesare pentru autentificare în statul de origine. 4. Dispoziţiile titlului III secţiunea 3 se aplică în mod corespunzător. Autoritatea competentă a unui stat obligat prin prezenta convenţie în care a fost întocmit sau înregistrat un act autentic eliberează, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, un certificat conform modelului din anexa VI la prezenta convenţie. Articolul 58 Tranzacţia judiciară care a fost aprobată de o instanţă în cursul unui proces şi care este executorie în statul obligat prin prezenta convenţie în care a fost încheiată este executorie în statul solicitat în aceleaşi condiţii ca şi actele autentice. Instanţa sau autoritatea competentă dintr-un stat obligat prin prezenta convenţie în care a fost aprobată o tranzacţie judiciară eliberează, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, un certificat conform modelului din anexa V la prezenta convenţie. CAPITOLUL V DISPOZIŢII GENERALE Articolul 59 1. Pentru a determina dacă o parte îşi are domiciliul pe teritoriul statului obligat prin prezenta convenţie ale cărui instanţe sunt sesizate, acestea aplică legislaţia internă. 2. În cazul în care o parte nu îşi are domiciliul pe teritoriul statului ale cărui instanţe sunt sesizate, instanţa, pentru a determina dacă partea are domiciliul pe teritoriul unui alt stat obligat prin prezenta convenţie, aplică legislaţia statului în cauză. Articolul 60 1. În sensul prezentei convenţii, o societate sau altă persoană juridică are domiciliul în locul unde aceasta îşi are: (a) sediul statutar, sau (b) administraţia centrală, sau (c) centrul de afaceri. 2. În cazul Regatului Unit şi al Irlandei, prin „sediu statutar” se înţelege sediul social ( registered office ) sau, în lipsa unui astfel de sediu, locul de înregistrare ( place of incorporation ) sau, în lipsa acestuia, locul în care a avut loc constituirea ( formation ) conform legii . 3. Pentru a determina dacă un trust are domiciliul pe teritoriul statului obligat prin prezenta convenţie în care au fost sesizate instanţele, instanţa aplică normele sale de drept internaţional privat. Articolul 61 Fără a se aduce atingere dispoziţiilor mai favorabile din legislaţiile naţionale, persoanele domiciliate într-un stat obligat prin prezenta convenţie care sunt urmărite în faţa instanţelor penale dintr-un alt stat obligat prin prezenta convenţie, nefiind cetăţeni ai acestui stat, pentru o infracţiune săvârşită din culpă, pot fi judecate şi în lipsă, cu condiţia să fie reprezentate. Cu toate acestea, instanţa sesizată poate dispune înfăţişarea în persoană; în caz de neprezentare, hotărârea pronunţată în acţiunea civilă fără ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea de a-şi pregăti apărarea poate să nu fie recunoscută sau executată în celelalte state obligate prin prezenta convenţie. Articolul 62 În sensul prezentei convenţii, termenul „instanţă” include orice autoritate desemnată de către un stat obligat prin prezenta convenţie ca având competenţă în domeniile care intră în sfera de aplicare a acestei convenţii. CAPITOLUL VI DISPOZIŢII TRANZITORII Articolul 63 1. Dispoziţiile prezentei convenţii nu se aplică decât acţiunilor judiciare intentate şi actelor întocmite oficial sau înregistrate drept acte autentice după intrarea sa în vigoare în statul de origine şi, în cazul în care se solicită recunoaşterea sau executarea unei hotărâri sau a unui act autentic, în statul solicitat. 2. Cu toate acestea, în cazul în care acţiunea introdusă în statul de origine a fost intentată înainte de intrarea în vigoare a prezentei convenţii, hotărârile pronunţate după data intrării în vigoare a convenţiei sunt recunoscute şi executate în conformitate cu dispoziţiile titlului III: (a) dacă acţiunea introdusă în statul de origine a fost intentată după intrarea în vigoare a Convenţiei de la Lugano din 16 septembrie 1988 atât în statul de origine, cât şi în statul solicitat; (b) în toate celelalte situaţii, în cazul în care normele de competenţă aplicate sunt conforme cu cele prevăzute fie în titlul II fie într-o convenţie încheiată între statul de origine şi statul solicitat, convenţie care era în vigoare la data la care a fost intentată acţiunea. TITLUL VII RELAŢIA CU REGULAMENTUL (CE) NR. 44/2001 AL CONSILIULUI ŞI CU ALTE INSTRUMENTE Articolul 64 1. Prezenta convenţie nu aduce atingere aplicării de către statele membre ale Comunităţii Europene a Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială şi nici modificărilor aduse acestuia, a Convenţiei privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Bruxelles la 27 septembrie 1968 sau a Protocolului privind interpretarea convenţiei în cauză de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, semnat la Luxemburg la 3 iunie 1971, modificate de convenţiile de aderare la respectiva convenţie şi la respectivul protocol de către statele care au aderat la Comunităţile Europene, ori a Acordului dintre Comunitatea Europeană şi Regatul Danemarcei privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnat la Bruxelles la 19 octombrie 2005. 2. Cu toate acestea, prezenta convenţie se aplică în orice situaţie: (a) în materie de competenţă , în cazul în care pârâtul este domiciliat pe teritoriul unui stat în care se aplică prezenta convenţie dar nu şi un alt act prevăzut la alineatul (1) al prezentului articol , sau în care articolele 22 sau 23 ale prezentei convenţii conferă competenţă instanţelor acestui stat; (b) în ce priveşte litispendenţa sau acţiunile conexe prevăzute la articolele 27 şi 28, în cazul în care sunt introduse acţiuni în instanţă într-un stat în care se aplică prezenta convenţie dar nu şi un act prevăzut la alineatul (1) din prezentul articol, precum şi într-un stat în care se aplică atât prezenta convenţie, cât şi un act prevăzut în alineatul (1) din prezentul articol; (c) în materie de recunoaştere şi executare, în cazul în care fie statul de origine, fie statul solicitat nu aplică un act prevăzut în alineatul (1) din prezentul articol. 3. Pe lângă motivele prevăzute în titlul III, recunoaşterea sau executarea pot fi refuzate dacă motivul de competenţă pe care s-a întemeiat hotărârea diferă de cel care decurge din prezenta convenţie şi se solicită recunoaşterea sau executarea împotriva unei părţi care îşi are domiciliul într-un stat în care se aplică prezenta convenţie dar nu şi un act prevăzut în alineatul (1) din prezentul articol, doar dacă hotărârea poate fi recunoscută sau executată în alt mod, în conformitate cu orice normă legală în vigoare în statul solicitat. Articolul 65 Sub rezerva articolelor 63 alineatul (2), 66 şi 67, prezenta convenţie înlocuieşte, în relaţia dintre statele obligate prin prezenta convenţie, convenţiile încheiate între două sau mai multe dintre aceste state care acoperă aceleaşi domenii ca şi prezenta convenţie. În special, convenţiile prevăzute la anexa VII sunt înlocuite. Articolul 66 1. Convenţiile prevăzute la articolul 65 continuă să producă efecte în domeniile în care nu se aplică prezenta convenţie. 2. Acestea continuă să aibă efect în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate şi documentele întocmite oficial sau înregistrate ca acte autentice înainte de intrarea în vigoare a prezentei convenţii. Articolul 67 1. Prezenta convenţie nu aduce atingere niciunei convenţii prin care sunt obligate părţile contractante şi/sau statele obligate prin prezenta convenţie şi care reglementează, în anumite domenii specifice, competenţa, recunoaşterea sau executarea hotărârilor. Fără a aduce atingere obligaţiilor ce decurg din alte convenţii încheiate între anumite părţi contractante, prezenta convenţie nu împiedică părţile contractante de a încheia astfel de convenţii. 2. Prezenta convenţie nu împiedică o instanţă dintr-un stat obligat prin prezenta convenţie şi printr-o convenţie încheiată într-un domeniu specific, să se declare competentă în conformitate cu respectiva convenţie, chiar şi în cazul în care pârâtul este domiciliat în alt stat obligat prin prezenta convenţie care nu este parte la convenţia în cauză. Instanţa care audiază acţiunea aplică, în orice situaţie, articolul 26 din prezenta convenţie. 3. Hotărârile pronunţate într-un stat obligat prin prezenta convenţie de către o instanţă care şi-a declarat competenţa în baza unei convenţii încheiate într-un domeniu specific sunt recunoscute şi executate în celelalte state obligate prin prezenta convenţie în conformitate cu dispoziţiile titlului III din prezenta convenţie. 4. Pe lângă motivele prevăzute în titlul III, recunoaşterea sau executarea poate fi refuzată dacă statul solicitat nu este obligat prin convenţia încheiată într-un domeniu specific , iar persoana împotriva căreia se solicită recunoaşterea sau executarea este domiciliată în respectivul stat, sau, în cazul în care statul solicitat este un stat membru al Comunităţii Europene şi cu privire la convenţiile care vor trebui încheiate de către Comunitatea Europeană, în oricare din statele sale membre, cu excepţia cazului în care hotărârea poate fi recunoscută sau executată în alt mod conform oricărei norme legale în vigoare în statul solicitat. 5. În cazul în care o convenţie încheiată într-un domeniu specific la care sunt părţi atât statul de origine, cât şi statul solicitat, stipulează condiţii de recunoaştere sau executare a hotărârilor, se aplică respectivele condiţii. În orice situaţie, se pot aplica dispoziţiile prezentei convenţii privind procedurile de recunoaştere şi executare a hotărârilor. Articolul 68 1. Prezenta convenţie nu aduce atingere convenţiilor pe care le-au încheiat statele obligate prin prezenta convenţie, înainte de intrarea în vigoare a prezentei convenţii, de a nu recunoaşte hotărârile pronunţate în alte state obligate prin prezenta convenţie împotriva unor pârâţi care îşi au domiciliul sau reşedinţa într-un stat terţ unde, în cazurile prevăzute la articolul 4, hotărârea poate fi întemeiată doar pe un motiv de competenţă prevăzut la articolul 3 alineatul (2). Fără a aduce atingere obligaţiilor care decurg din alte convenţii încheiate între anumite părţi contractante, prezenta convenţie nu împiedică părţile contractante să încheie astfel de convenţii. 2. Cu toate acestea, o parte contractantă nu îşi poate asuma obligaţia faţă de un stat terţ de a nu recunoaşte o hotărâre pronunţată în alt stat obligat prin prezenta convenţie de către o instanţă care îşi întemeiază competenţa pe prezenţa proprietăţii aparţinând pârâtului pe teritoriul respectivului stat, sau pe sechestrarea de către reclamant a proprietăţii situate în acel stat: (a) în cazul în care acţiunea priveşte revendicarea sau recunoaşterea dreptului de proprietate sau a posesiei asupra respectivelor bunuri, urmăreşte să obţină aprobarea pentru a se putea dispune de aceste bunuri, sau decurge dintr-un alt litigiu legat de bunurile respective sau (b) în cazul în care proprietatea constituie garanţia unei pentru o creanţă i care face obiectul acţiunii. TITLUL VIII DISPOZIŢII FINALE Articolul 69 1. Prezenta convenţie este deschisă spre semnare de către Comunitatea Europeană, Danemarca şi statele care , la momentul deschiderii spre semnare, sunt membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb. 2. Prezenta convenţie este supusă ratificării de către semnatari. Instrumentele de ratificare sunt depuse la Consiliul Federal Elveţian, care acţionează în calitate de depozitar al prezentei convenţii. 3. La momentul ratificării, părţile contractante pot depune declaraţii în conformitate cu articolele I, II şi III din protocolul 1. 4. Prezenta convenţie intră în vigoare în prima zi a celei de-a şasea luni care urmează datei la care Comunitatea Europeană şi un stat membru al Asociaţiei Europene a Liberului Schimb îşi depun instrumentele de ratificare. 5. Prezenta convenţie intră în vigoare, pentru oricare altă parte, în prima zi a celei de-a treia luni care urmează depunerii instrumentelor de ratificare ale acesteia. 6. Fără a aduce atingere articolului 3 alineatul (3) din protocolul 2, prezenta convenţie înlocuieşte Convenţia privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială adoptată la Lugano la 16 septembrie 1988 de la data intrării sale în vigoare în conformitate cu alineatele (4) şi (5) de mai sus. Orice trimitere la Convenţia de la Lugano din 1988 în alte acte este înţeleasă drept o trimitere la prezenta convenţie. 7. În ceea ce priveşte relaţiile dintre statele membre ale Comunităţii Europene şi teritoriile aflate în afara Europei menţionate la articolul 70 alineatul (1) litera (b), prezenta convenţie înlocuieşte Convenţia privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Bruxelles la 27 septembrie 1968 şi Protocolul privind interpretarea respectivei convenţii de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, semnat la Luxemburg la 3 iunie 1971, modificat prin convenţiile de aderare la convenţia şi protocolul menţionate anterior de către statele care au aderat la Comunităţile Europene, de la data intrării în vigoare a prezentei convenţii în legătură cu aceste teritorii în conformitate cu articolul 73 alineatul (2). Articolul 70 1. După intrarea sa în vigoare, prezenta convenţie este deschisă spre aderare: (a) statelor care, după deschiderea prezentei convenţii spre semnare, devin membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, în condiţiile prevăzute la articolul 71; (b) statelor membre ale Comunităţii Europene care acţionează în numele anumitor teritorii din afara Europei care fac parte din teritoriul respectivului stat sau de ale căror relaţii externe este responsabil statul membru respectiv, în condiţiile prevăzute la articolul 71; (c) oricărui alt stat, în condiţiile prevăzute la articolul 72. 2. Statele la care se face referire în alineatul (1), care doresc să devină părţi contractante la prezenta convenţie, îşi depun cererile la depozitar. Cererea, inclusiv informaţiile prevăzute la articolele 71 şi 72, trebuie însoţite de o traducere în limbile engleză şi franceză. Articolul 71 1. Orice stat la care se face referire în articolul 70 alineatul (1) literele (a) şi (b) care doreşte să devină parte contractantă la prezenta convenţie (a) comunică informaţiile necesare pentru depunerea cererii de aderare la prezenta convenţie; (b) poate depune declaraţii în conformitate cu articolele I şi III din protocolul 1. 2. Depozitarul transmite orice informaţie primită în temeiul alineatului (1) celorlalte părţi contractante înainte de depunerea instrumentului de aderare de către statul în cauză. Articolul 72 1. Orice stat la care se face referire în articolul 70 alineatul (1) litera (c) care doreşte să devină parte contractantă la prezenta convenţie (a) comunică informaţiile necesare pentru depunerea cererii de aderare la prezenta convenţie; (b) poate depune declaraţii în conformitate cu articolele I şi III din protocolul 1; şi (c) furnizează depozitarului informaţii privind, în special: (1) sistemul lor judiciar, inclusiv informaţii privind numirea şi independenţa judecătorilor; (2) legislaţia internă privind procedura civilă şi executarea hotărârilor şi (3) dispoziţiile lor de drept internaţional privat referitoare la procedura civilă. 2. Depozitarul transmite orice informaţie primită în temeiul alineatului (1) celorlalte părţi contractante înainte de a invita statul în cauză să adere în conformitate cu alineatul (3) din prezentul articol. 3. Fără a aduce atingere alineatului (4), depozitarul invită statul în cauză să adere numai dacă a primit acordul unanim al părţilor contractante. Părţile contractante vor încerca să-şi dea acordul în cel târziu un an de la invitaţia adresată de către depozitar. 4. Prezenta convenţie intră în vigoare doar în relaţiile dintre statul aderent şi părţile contractante care nu şi-au exprimat nicio obiecţie cu privire la aderarea statului în cauză înainte de prima zi a celei de-a treia luni care urmează depunerii instrumentului de aderare. Articolul 73 1. Instrumentele de aderare sunt depuse la depozitar. 2. În privinţa unui stat aderent la care se face referire în articolul 70, convenţia intră în vigoare în prima zi a celei de-a treia luni care urmează depunerii instrumentului de aderare a acestuia. Din acel moment, statul aderent este considerat parte contractantă la prezenta convenţie. 3. Orice parte contractantă poate prezenta depozitarului un text al prezentei convenţii în limba sau limbile respectivei părţi contractante, care este considerat autentic numai după ce părţile contractante şi-au dat acordul în conformitate cu articolul 4 din protocolul 2. Articolul 74 1. Prezenta convenţie se încheie pentru o perioadă nelimitată. 2. Orice parte contractantă poate denunţa oricând convenţia prin depunerea unei notificări la depozitar. 3. Denunţarea convenţiei îşi produce efectul la sfârşitul anului calendaristic care urmează expirării celor şase luni de la data primirii de către depozitar a notificării denunţării. Articolul 75 Prezenta convenţie are următoarele anexe : - un protocol 1, privind anumite aspecte legate de competenţă , procedură şi executare; - un protocol 2, privind interpretarea uniformă a prezentei convenţii şi privind comitetul permanent; - un protocol 3, privind aplicarea articolului 67 din prezenta convenţie; - anexele I- IV şi anexa VII, care cuprind informaţii privitoare la aplicarea prezentei convenţii; - anexele V şi VI, în care figurează certificatele prevăzute la articolele 54, 58 şi 57 din prezenta convenţie; - anexa VIII, care menţionează limbile, prevăzute la articolul 79 din prezenta convenţie, în care textul convenţiei este considerat autentic şi - anexa IX, privind aplicarea articolului II din protocolul 1. Prezentele protocoale şi anexe sunt parte integrantă din prezenta convenţie. Articolul 76 Fără a aduce atingere articolului 77, orice parte contractantă poate solicita revizuirea prezentei convenţii. În acest scop, depozitarul convoacă comitetul permanent, astfel cum este stipulat în articolul 4 din protocolul 2. Articolul 77 1. Părţile contractante comunică depozitarului textul oricăror dispoziţii din legile care modifică listele prevăzute în anexele I-IV, precum şi a oricărei suprimări sau completări aduse listei prevăzute în anexa VII, precum şi data intrării în vigoare a acestora. Această comunicare trebuie efectuate într-un termen rezonabil înainte de intrarea în vigoare a acestor dispoziţii şi însoţite de o traducere în limbile engleză şi franceză. Depozitarul modifică în consecinţă respectivele anexe , după consultarea comitetului permanent, în conformitate cu articolul 4 din protocolul 2. În acest scop, părţile contractante prezintă o traducere a modificărilor în limbile lor. 2. Orice modificare adusă anexelor V-VI şi VIII-IX la prezenta convenţie este adoptată de către comitetul permanent în conformitate cu articolul 4 din protocolul 2. Articolul 78 1. Depozitarul notifică părţilor contractante: (a) depunerea fiecărui instrument de ratificare sau de aderare; (b) datele intrării în vigoare a prezentei convenţii pentru părţile contractante; (c) orice declaraţie primită în temeiul articolelor I-IV din protocolul 1; (d) orice comunicare realizată în temeiul articolului 74 alineatul (2), al articolului 77 alineatul (1) şi al alineatului 4 din protocolul 3. 2. Notificările vor fi însoţite de traducerile în limbile engleză şi franceză. Articolul 79 Prezenta convenţie, întocmită într-un singur exemplar original în limbile enumerate în anexa VIII, textul convenţiei în toate aceste limbi fiind în mod egal autentic, este depusă la Arhivele Federale Elveţiene. Consiliul Federal Elveţian transmite câte o copie legalizată fiecărei părţi contractante. PROTOCOLUL 1 privind anumite aspecte legate de competenţă , procedură şi executare ÎNALTELE PĂRŢI CONTRACTANTE AU HOTĂRÂT DUPĂ CUM URMEAZĂ: Articolul I 1. Actele judiciare şi extrajudiciare realizate într-un stat obligat prin prezenta convenţie care trebuie comunicate persoanelor din alt stat obligat prin prezenta convenţie sunt transmise în conformitate cu procedurile stipulate în convenţiile şi acordurile aplicabile între statele în cauză. 2. Cu excepţia cazului în care partea contractantă pe al cărei teritoriu urmează să se efectueze comunicarea obiectează printr-o declaraţie înaintată depozitarului, astfel de documente pot fi de asemenea trimise de către funcţionarii publici competenţi din statul pe teritoriul căruia a fost întocmit actul, direct funcţionarilor publici competenţi din statul pe teritoriul căruia se află destinatarul. În acest caz, funcţionarul din statul de origine trimite o copie a documentului funcţionarului din statul solicitat căruia îi revine responsabilitatea de a o comunica destinatarului. Actul este comunicat sub forma prevăzută de dispoziţiile legale ale statului solicitat. Comunicarea este constatată printr-un certificat trimis direct funcţionarului din statul de origine. 3. Statele membre ale Comunităţii Europene obligate prin Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 sau prin Convenţia dintre Comunitatea Europeană şi Regatul Danemarcei privind notificarea şi comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială, semnată la Bruxelles la 19 octombrie 2005, aplică în relaţiile dintre ele dispoziţiile acestui regulamentul şi ale acestei convenţii . Articolul II 1. Competenţa prevăzută în articolul 6 alineatul (2) şi în articolul 11 în materia acţiunilor de chemare în garanţie sau a oricăror alte cereri de intervenţie introduse de terţi nu poate fi invocată pe deplin în statele obligate prin prezenta convenţie menţionate în anexa IX. Orice persoană care îşi are domiciliul în alt stat obligat prin prezenta convenţie poate fi acţionată în justiţie în instanţele de pe teritoriul acestor state în temeiul dispoziţiilor cuprinse în anexa IX. 2. La momentul ratificării, Comunitatea Europeană poate declara că cererile menţionate la articolul 6 alineatul (2) şi la articolul 11 nu pot fi introduse în anumite state membre şi poate furniza informaţii privind normele aplicabile. 3. Hotărârile pronunţate în alte state obligate prin prezenta convenţie în temeiul articolului 6 alineatul (2) sau al articolului 11 sunt recunoscute şi executate în statele menţionate la alineatele (1) şi (2) în conformitate cu dispoziţiile titlului III. Orice efecte pe care le pot avea asupra terţilor hotărârile pronunţate în aceste state prin aplicarea dispoziţiilor prevăzute în alineatele (1) şi (2) sunt, de asemenea, recunoscute în celelalte state obligate prin prezenta convenţie. Articolul III 1. Elveţia îşi rezervă dreptul de a declara la data ratificării că nu va aplica următorul pasaj din articolul 34 alienatul (2): „dacă pârâtul nu a introdus o acţiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă”. În cazul în care Elveţia face o astfel de declaraţie, celelalte părţi contractante aplică aceeaşi rezervă cu privire la hotărârile pronunţate de către instanţele din Elveţia. 2. Părţile contractante pot, în privinţa hotărârilor pronunţate pe teritoriul unui stat aderent prevăzut la articolul 70 alineatul (1) litera (c), să-şi rezerve: (a) dreptul prevăzut la alineatul (1) şi (b) dreptul conferit unei autorităţi prevăzute la articolul 39, fără a se aduce atingere dispoziţiilor articolului 41, de a examina din oficiu dacă există un motiv de refuz al recunoaşterii şi executării hotărârii . 3. În cazul în care o parte contractantă a formulat o astfel de rezervă în privinţa unui stat aderent menţionat la alineatul (2), statul în cauză poate declara la rândul său că îşi rezervă acelaşi drept în privinţa hotărârilor pronunţate de instanţele de pe teritoriul respectivei părţi contractante. 4. Cu excepţia rezervei menţionate la alineatul (1), declaraţiile sunt valabile pe perioade de cinci ani şi pot fi reînnoite la sfârşitul acestor perioade. Partea contractantă notifică reînnoirea unei declaraţii prevăzute la alineatul (2) cel târziu cu şase luni înainte de expirarea perioadei de cinci ani. Un stat aderent îşi poate reînnoi declaraţia formulată conform alineatului (3) numai după reînnoirea respectivei declaraţii conform alineatului (2). Articolul IV Declaraţiile menţionate în prezentul protocol pot fi retrase în orice moment prin depunerea unei notificări la depozitar. Notificarea este însoţită de o traducere în limbile engleză şi franceză. Părţile contractante furnizează traduceri în limbile lor. Orice astfel de retragere intră în vigoare din prima zi a celei de-a treia luni care urmează notificării. PROTOCOLUL 2 privind interpretarea uniformă a convenţiei şi comitetul permanent PREAMBUL ÎNALTELE PĂRŢI CONTRACTANTE, AVÂND ÎN VEDERE articolul 75 din prezenta convenţie, LUÂND ÎN CONSIDERARE legătura strânsă dintre prezenta convenţie, Convenţia de la Lugano din 1988 şi instrumentele menţionate la articolul 64 alineatul (1) din prezenta convenţie, LUÂND ÎN CONSIDERARE competenţa pe care o are Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa hotărâri privind interpretarea dispoziţiilor cuprinse în instrumentele menţionate la articolul 64 alineatul (1) din prezenta convenţie, LUÂND ÎN CONSIDERARE faptul că prezenta convenţie devine parte integrantă a dreptului comunitar şi că, în consecinţă, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este competentă să se pronunţe asupra interpretării dispoziţiilor prezentei convenţie în ceea ce priveşte aplicarea sa de către instanţele statelor membre ale Comunităţii Europene, CUNOSCÂND hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene privind interpretarea instrumentelor menţionate la articolul 64 alineatul (1) din prezenta convenţie până în momentul semnării prezentei convenţii, precum şi hotărârile pronunţate de către instanţele părţilor contractante la Convenţia de la Lugano din 1988 privind convenţia menţionată anterior până în momentul semnării prezentei convenţii, CONSIDERÂND că revizuirea paralelă a Convenţiei de la Bruxelles şi a celei de la Lugano din 1988, care a condus la adoptarea unui text revizuit al convenţiilor în cauză, s-a întemeiat în mod considerabil pe hotărârile menţionate mai sus privind Convenţia de la Bruxelles din 1968 şi Convenţia de la Lugano din 1988, LUÂND ÎN CONSIDERARE faptul că textul revizuit al Convenţiei de la Bruxelles a fost încorporat, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, în Regulamentul (CE) nr. 44/2001, CONSIDERÂND că acest text revizuit a stat, de asemenea, la baza textului prezentei convenţii, DORIND să prevină, respectând întru totul independenţa instanţelor, interpretările divergente şi să obţină o interpretare cât de uniformă posibil a dispoziţiilor prezentei convenţii şi a celor ale Regulamentului (CE) nr. 44/2001, care sunt reproduse în mare parte în prezenta convenţie, precum şi ale altor acte menţionate la articolul 64 alineatul (1) din prezenta convenţie, AU HOTĂRÂT CELE CE URMEAZĂ: Articolul 1 1. Orice instanţă care aplică şi interpretează prezenta convenţie ia în considerare în mod corespunzător principiile enunţate în orice hotărâre relevantă referitoare la dispoziţia (dispoziţiile) în cauză sau la oricare altă (alte) dispoziţie (dispoziţii) similară(similare) din Convenţia de la Lugano din 1988 şi la actele menţionate la articolul 64 alineatul (1) din prezenta convenţie pronunţate de către instanţele din statele obligate prin prezenta convenţie şi de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. 2. În ceea ce priveşte instanţele din statele membre ale Comunităţii Europene, obligaţia prevăzută la alineatul (1) se aplică fără a se aduce atingere obligaţiilor acestora faţă de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene care decurg din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene sau din Acordul dintre Comunitatea Europeană şi Regatul Danemarcei privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnat la Bruxelles la 19 octombrie 2005 . Articolul 2 Orice stat obligat prin prezenta convenţie care nu este un stat membru al Comunităţii Europene are dreptul de a depune memorii sau observaţii scrise, în conformitate cu articolul 23 din Protocolul privind statutul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, în cazul în care o instanţă dintr-un stat membru al Comunităţii Europene adresează Curţii de Justiţie o întrebare privind interpretarea prezentei convenţii sau a instrumentelor menţionate la articolul 64 alineatul (1) din prezenta convenţie în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare. Articolul 3 1. Comisia Comunităţilor Europene instituie un sistem de schimb de informaţii privind hotărârile relevante pronunţate în aplicarea prezentei convenţii, precum şi a Convenţiei de la Lugano din 1988 privind şi a instrumentelor menţionate la articolul 64 alineatul (1) din prezenta convenţie. Acest sistem este accesibil publicului şi cuprinde hotărâri pronunţate în ultimă instanţă şi hotărâri ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, precum şi hotărâri de o importanţă deosebită cu putere de lucru judecat care au fost pronunţate în temeiul prezentei convenţii, al Convenţiei de la Lugano din 1988 şi al instrumentelor menţionate la articolul 64 alineatul (1) din prezenta convenţie. Hotărârile sunt clasificate şi însoţite de un rezumat. Sistemul cuprinde comunicarea către Comisie din partea autorităţilor competente ale statelor obligate prin prezenta convenţie a hotărârilor menţionate mai sus pronunţate de instanţele acestor state. 2. Se va efectua o selecţie a cauzelor care prezintă interes deosebit pentru buna funcţionare a convenţiei de către grefierul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, care prezintă jurisprudenţa selectată la şedinţa experţilor în conformitate cu articolul 5 din prezentul protocol. 3. Până la instituirea sistemului de către Comunităţile Europene, în temeiul alineatului (1), Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene menţine sistemul de schimb de informaţii stabilit prin protocolul 2 la Convenţia de la Lugano din 1988 pentru hotărârile pronunţate în temeiul prezentei convenţii şi al Convenţiei de la Lugano din 1988. Articolul 4 1. Va fi instituit un comitet permanent, compus din reprezentanţi ai părţilor contractante. 2. La solicitarea unei părţi contractante, depozitarul convenţiei convoacă reuniunile comitetului în scopul: - unei consultări privind raportul dintre prezenta convenţie şi alte instrumente internaţionale; - unei consultări privind aplicarea articolului 67, inclusiv privind proiectele de aderare la instrumentele referitoare la anumite aspecte specifice în conformitate cu articolul 67 alineatul (1) şi privind propunerile legislative, în conformitate cu protocolul 3; - examinării cererilor de aderare depuse de noile state. În special, comitetul poate pune statelor aderente menţionate la articolul 70 alineatul (1) litera (c) întrebări privind sistemul lor judiciar şi privind punerea în aplicare a prezentei convenţii. Comitetul poate avea în vedere, de asemenea, posibile adaptări ale convenţiei, necesare pentru aplicarea acesteia în statele aderente; - acceptării de texte autentice în alte versiuni lingvistice în temeiul articolului 73 alineatul (3) din prezenta convenţie şi a modificărilor necesare la anexa VIII; - unei consultări privind revizuirea convenţiei în temeiul articolului 76; - unei consultări privind modificările care ar trebui aduse anexelor I-IV şi anexei VII în temeiul articolului 77 alineatul (1); - adoptării de modificări ale anexelor V şi VI în temeiul articolului 77 alineatul (2); - unei retrageri a rezervelor şi a declaraţiilor formulate de către părţile contractante în temeiul protocolului 1 şi modificările care ar trebui aduse, în consecinţă, anexei IX. 3. Comitetul îşi stabileşte normele procedurale în baza cărora funcţionează şi ia decizii . Aceste norme prevăd posibilitatea realizării de consultări şi a luării de decizii prin procedură scrisă. Articolul 5 1. Depozitarul poate convoca, oricând este necesar, o şedinţă a experţilor în scopul schimbului de opinii privind funcţionarea convenţiei, în special privind dezvoltarea jurisprudenţei şi a noii legislaţii care ar putea influenţa aplicarea prezentei convenţii. 2. La această şedinţă participă experţi ai părţilor contractante, ai statelor obligate prin prezenta convenţie, ai Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi ai Asociaţiei Europene a Liberului Schimb. Şedinţa este deschisă oricăror alţi experţi a căror prezenţă este considerată necesară. 3. Orice problemă care decurge din funcţionarea prezentei convenţii poate fi supusă spre examinare comitetului permanent menţionat la articolul 4 din prezentul protocol în vederea soluţionării acesteia. PROTOCOLUL 3 privind aplicarea articolului 67 din prezenta convenţie ÎNALTELE PĂRŢI CONTRACTANTE AU HOTĂRÂT CELE CE URMEAZĂ: 1. În sensul prezentei convenţii, dispoziţiile care, în anumite domenii speciale, reglementează competenţa judiciară sau recunoaşterea sau executarea hotărârilor şi care sunt sau vor fi conţinute în acte ale instituţiilor Comunităţilor Europene, se bucură de acelaşi tratament ca şi dispoziţiile convenţiilor menţionate la articolul 67 alineatul (1). 2. În cazul în care una dintre părţile contractante este de părere că o dispoziţie cuprinsă în propunerea unui act a instituţiilor Comunităţilor Europene nu este compatibil cu prezenta convenţie, părţile contractante examinează fără întârziere modificările care trebuie aduse convenţiei în temeiul articolului 76, fără a aduce atingere procedurii stabilite în protocolul 2. 3. În cazul în care o parte contractantă sau mai multe părţi împreună încorporează în legislaţia naţională câteva sau toate dispoziţiile cuprinse în actele instituţiilor Comunităţii Europene menţionate în alineatul (1),aceste dispoziţii legale naţionale se bucură de acelaşi tratament ca şi convenţiile menţionate la articolul 67 alineatul (1). 4. Părţile contractante comunică depozitarului textul dispoziţiilor menţionate în alineatul (3). O astfel de comunicare este însoţită de o traducere în limbile engleză şi franceză. ANEXA I Normele de competenţă judiciară prevăzute la articolul 3 alineatul (2) şi la articolul 4 alineatul (2) din convenţie sunt următoarele: - în Belgia: articolele 5-14 din Legea din 16 iulie 2004 privind dreptul internaţional privat, - în Bulgaria: articolul 4 alineatul (1) din Codul de drept internaţional privat, - în Republica Cehă: articolul 86 din Actul nr. 99/1963 Coll., Codul de procedură civilă ( občanský soudní řád ) modificat, - în Danemarca: articolul 246 alineatele (2) şi (3) din Actul privind administraţia justiţiei ( Lov om rettens pleje ), - în Germania: articolul 23 din Codul de procedură civilă ( Zivilprozeßordnung ), - în Estonia: alineatul 86 din Codul de procedură civilă ( tsiviilkohtumenetluse seadustik ), - în Grecia: articolul 40 din Codul de procedură civilă ( Κώδικας Πολιτικής Δικονομίας ), - în Franţa: articolele 14 şi 15 din Codul civil ( Code civil ), - în Islanda: articolul 32 alineatul (4) din Legea privind procedura civilă ( Lög um medferd einkamala nr. 91/1991 ), - în Irlanda: normele care asigură întemeierea competenţei judiciare pe actul de sesizare a instanţei care a fost comunicat pârâtului pe parcursul şederii sale temporare în Irlanda, - în Italia: articolele 3 şi 4 din Legea 218 din 31 mai 1995, - în Cipru: secţiunea 21 alineatul (2) din Legea nr. 14 din 1960 privind organizarea judecătorească,modificată, - în Letonia: secţiunea 27 şi alineatele (3), (5), (6) şi (9) din secţiunea 28 a Legii de procedură civilă ( Civilprocesa likums ), - în Lituania: articolul 31 din Codul de procedură civilă ( Civilinio proceso kodeksas ), - în Luxemburg: articolele 14 şi 15 din Codul civil ( Code civil ), - în Ungaria: articolul 57 din Decretul-lege nr. 13 din 1979 privind dreptul internaţional privat ( a nemzetközi magánjogról szóló 1979. évi 13. törvényerejű rendelet ), - în Malta: articolele 742, 743 şi 744 din Codul de organizare şi procedură civilă - Cap. 12 ( Kodiċi ta' Organizzazzjoni u Proċedura Ċivili - Kap. 12 ) şi articolul 549 din Codul comercial - Capitolul 13 ( Kodiċi tal-kummerċ - Kap. 13 ), - în Norvegia: secţiunea 4-3 alineatul (2) teza a doua din Legea privind litigiile ( tvisteloven ), - în Austria: articolul 99 din Legea privind competenţa judiciară ( Jurisdiktionsnorm ), - în Polonia: articolele 1103 şi 1110 din Codul de procedură civilă ( Kodeks postępowania cywilnego ), în măsura în care acestea stabilesc competenţa judiciară pe baza reşedinţei pârâtului în Polonia, a posesiei de către pârât asupra unor bunuri în Polonia sau a deţinerii dreptului de proprietate asupra unor bunuri aflate în Polonia, faptul că obiectul litigiului se află în Polonia şi faptul că una dintre părţi este cetăţean polonez, - în Portugalia: articolul 65 şi articolul 65A din Codul de procedură civilă ( Código de Processo Civil ) şi articolul 11 din Codul de procedură a muncii ( Código de Processo de Trabalho ), - în România: articolele 148-157 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, - în Slovenia: articolul 48 alineatul (2) din Legea privind dreptul internaţional privat şi procedura aferentă acestuia ( Zakon o medarodnem zasebnem pravu in postopku ) coroborat cu articolul 47 alineatul (2) din Legea privind procedura civilă ( Zakon o pravdnem postopku ) şi articolul 58 din Legea privind dreptul internaţional privat şi procedura aferentă acestuia ( Zakon o medarodnem zasebnem pravu in postopku ) coroborat cu articolul 59 din Legea privind procedura civilă ( Zakon o pravdnem postopku ), - în Slovacia: articolele 37-37e din Legea nr. 97/1963 privind dreptul internaţional privat şi regulile sale de procedură , - în Elveţia: for du lieu du séquestre/Gerichtsstand des Arrestortes/foro del luogo del sequestro în sensul articolului 4 din Legea federală privind dreptul internaţional privat /Bundesgesetz über das internationale Privatrecht/legge federale sul diritto internazionale privato, - în Finlanda: a doua, a treia şi a patra teză din primul alineat al secţiunii 1 din capitolul 10 al Codului de procedură judiciară ( oikeudenkäymiskaari/rättegångsbalken ), - în Suedia: prima teză din primul alineat al secţiunii 3 din capitolul 10 al Codului de procedură judiciară ( rättegångsbalken ), - în Regatul Unit: normele care asigură întemeierea competenţei judiciare pe: (a) comunicarea actului de sesizare a instanţei pârâtului pe parcursul şederii sale temporare în Regatul Unit sau (b) deţinerea de către pârât de proprietăţi pe teritoriul Regatului Unit sau (c) luarea în stăpânire de către pârât a unor proprietăţi de pe teritoriul Regatului Unit. ANEXA II Instanţele sau autorităţile competente la care poate fi depusă cererea prevăzută la articolul 39 din prezenta convenţie sunt următoarele: - în Belgia: „ le tribunal de première instance ” sau „ rechtbank van eerste aanleg ” sau „erstinstanzliches Gericht” , - în Bulgaria: „Софийски градски съд” , - în Republica Cehă: „ okresní soud ” sau „ soudní exekutor ”, - în Danemarca: „byret” , - în Germania: (a) judecătorul care prezidează camera „Landgericht ”, (b) un notar în cadrul unei proceduri de constatare a calităţii de titlu executoriu a unui act autentic, - în Estonia: „ maakohus ” (county court), - în Grecia: „Μονομελές Πρωτοδικείο”, - în Spania: „Juzgado de Primera Instancia ”, - în Franţa: (a) „greffier en chef du tribunal de grande instance ” , (b) „président de la chambre départementale des notaires” în cazul unei cereri de constatare a calităţii de titlu executoriu a unui act notarial autentic, - în Irlanda: „ High Court ” - în Islanda, „heradsdomur” , - în Italia: „Corte d'appello” , - în Cipru: „Επαρχιακό Δικαστήριο” sau, în cazul unei hotărâri privind o obligaţie de întreţinere, „ Οικογενειακό Δικαστήριο ”, - în Letonia: „ rajona (pilsētas) tiesa ”, - în Lituania: „ Lietuvos apeliacinis teismas ”, - în Luxemburg: preşedintele „tribunal d'arrondissement ”, - în Ungaria: „ megyei bíróság székhelyén működő helyi bíróság ”, şi în Budapesta, „ Budai Központi Kerületi Bíróság ”, - în Malta: „ Prim' Awla tal-Qorti Ċivili ” sau „ Qorti tal-Maġistrati ta' Għawdex fil-ġurisdizzjoni superjuri tagħha ”, sau, în cazul unei hotărâri privind o obligaţie de întreţinere, „ Reġistratur tal-Qorti ” sesizată de „ Ministru responsabbli għall-Ġustizzja ”, - în Ţările de Jos: „voorzieningenrechter van de rechtbank” , - în Norvegia: „tingrett” , - în Austria: „Bezirksgericht”, - în Polonia: „ sąd okręgowy”, - în Portugalia: „Tribunal de Comarca” , - în România: Tribunalul , - în Slovenia: „okrožno sodišče” , - în Slovacia: curtea de apel prin intermediul curţii districtuale a cărei hotărâre este atacată, - în Elveţia: (a) în privinţa hotărârilor care dispun plata unei sume de bani, „juge de la mainlevée” /„Rechtsöffnungsrichter” /„giudice competente a pronunciare sul rigetto dell'opposizione”, în cadrul procedurii prevăzute în articolele 80 şi 81 din loi fédérale sur la poursuite pour dettes et la faillite / Bundesgesetz über Schuldbetreibung und Konkurs / legge federale sulla esecuzione e sul fallimento. (b) în privinţa hotărârilor care dispun executarea unei obligaţii, alta decât plata unei sume de bani, „juge cantonal d'exequatur” compétent / zuständiger „kantonaler Vollstreckungsrichter” / „giudice cantonale” competente a pronunciare l'exequatur, - în Finlanda: „käräjäoikeus/ tingsrätt”, - în Suedia: „Svea hovrätt”, - în Regatul Unit: (a) în Anglia şi Ţara Galilor, „High Court of Justice” , sau, în cazul unei hotărâri privind o obligaţie de întreţinere, „Magistrate’s Court” sesizată de „Secretary of State” , (b) în Scoţia, „Court of Session” , sau, în cazul unei hotărâri privind o obligaţie de întreţinere, „Sheriff Court” sesizată de „Secretary of State” , (c)în Irlanda de Nord, „High Court of Justice” , sau, în cazul unei hotărâri privind o obligaţie de întreţinere, „Magistrates' Court” sesizată de „Secretary of State” , (d) în Gibraltar, „Supreme Court of Gibraltar” , sau, în cazul unei hotărâri privind o obligaţie de întreţinere, „Magistrates’ Court” sesizată de „Attorney General of Gibraltar” . ANNEX III Instanţele în care pot fi introduse acţiunile prevăzute la articolul 43 alineatul (2) sunt următoarele: - în Belgia: (a) în cazul acţiunii introduse de pârât, „tribunal de première instance” sau „rechtbank van eerste aanleg” sau „erstinstanzliche Gericht” , (b) în cazul acţiunii introduse de reclamant: „cour d’appel” sau „hof van beroep ”, - în Bulgaria: „Апелативен съд – София” , - în Republica Cehă: curtea de apel prin intermediul curţii districtuale , - în Danemarca: „landsret” , - în Republica Federală Germania: „Oberlandesgericht” , - în Estonia: „ringkonnakohus” , - în Grecia: „Εφετείο” , - în Spania: „Juzgado de Primera Instancia” care a pronunţat hotărârea atacată, Audiencia Provincial urmând să se pronunţe asupra căii de atac , - în Franţa: (a) „cour d’appel” în cazul hotărârilor prin care este admisă cererea, (b) preşedintele „tribunal de grande instance” , în cazul hotărârilor prin care este respinsă cererea, - în Irlanda: „High Court” , - în Islanda: „heradsdomur”, - în Italia: „corte d'appello ”, - în Cipru: „Επαρχιακό Δικαστήριο ” sau, în cazul unei hotărâri privind o obligaţie de întreţinere, „Οικογενειακό Δικαστήριο ”, - în Letonia: „Apgabaltiesa ” prin intermediul „rajona (pilsētas) tiesa”, - în Lituania: „Lietuvos apeliacinis teismas” , - în Luxemburg: „Cour supérieure de justice” , numai în materie civilă, -în Ungaria: instanţa locală situată în jurisdicţia instanţei superioare (la Budapesta, „ Budai Központi Kerületi Bíróság ”); asupra căii de atac se pronunţă instanţa superioară (la Budapesta, „Fővárosi Bíróság” ), - în Malta: „Qorti ta' l-Appell” în conformitate cu procedura prevăzută pentru căile de atac în „Kodiċi ta' Organizzazzjoni u Proċedura Ċivili” - Cap.12 sau, în cazul unei hotărâri privind o obligaţie de întreţinere, „ċitazzjoni” înaintea „Prim' Awla tal-Qorti ivili jew il-Qorti tal-Maġistrati ta' Għawdex fil-ġurisdizzjoni superjuri tagħha” , - în Ţările de Jos: (a) pentru pârât: „arrondissementsrechtbank” , (b) pentru reclamant: „gerechtshof” , în Norvegia: „lagmannsrett”, - în Austria: „Landesgericht” prin intermediul „Bezirksgericht”, - în Polonia: „sąd apelacyjny” prin intermediul „sąd okręgowy” , - în Portugalia: „Tribunal da Relação”. Recursurile se introduc, în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei naţionale în vigoare, prin intermediul unei cereri înaintate instanţei care a pronunţat hotărârea care face obiectul recursului, - în România: Curtea de Apel , - în Slovenia: „okrožno sodišče” , - în Slovacia: „okresný súd” , - în Elveţia: „tribunal cantonal /Kantonsgericht / tribunale cantonale”, - în Finlanda: „hovioikeus / hovrätt”, - în Suedia: „Svea hovrätt”, - în Regatul Unit: (a) în Anglia şi Ţara Galilor, „High Court of Justice” , sau, în cazul unei hotărâri privind o obligaţie de întreţinere, „Magistrates' Court” , (b) în Scoţia, „Court of Session” , sau, în cazul unei hotărâri privind o obligaţie de întreţinere, „Sheriff Court” , (c) în Irlanda de Nord, „High Court of Justice” sau, în cazul unei hotărâri privind o obligaţie de întreţinere, „Magistrates' Court” , (d) în Gibraltar, „Supreme Court of Gibraltar” sau, în cazul unei hotărâri privind o obligaţie de întreţinere, „Magistrates’ Court” . ANEXA IV Căile de atac care pot fi introduse în conformitate cu articolul 44 din prezenta convenţie sunt următoarele: - în Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg şi în Ţările de Jos, un recurs în anulare („pourvoi en cassation”), - în Bulgaria: „обжалване пред Върховния касационен съд” , - în Republica Cehă: „dovolání” şi „žaloba pro zmatečnost” , - în Danemarca: o cale de atac introdusă la „højesteret” , cu aprobarea „Procesbevillingsnævnet” ,- în Republica Federală Germania: „Rechtsbeschwerde” , - în Estonia: „kassatsioonikaebus” , -în Irlanda: o cale de atac introdusă pe motive de drept la „Supreme Court” , - în Islanda: o cale de atac introdusă la „Hæstiréttur” , - în Cipru: o cale de atac introdusă la Curtea Supremă , - în Letonia: o cale de atac introdusă la „Augstākās tiesas Senāts” prin intermediul „Apgabaltiesa”, - în Lituania: o cale de atac introdusă la „Lietuvos Aukščiausiasis Teismas” , - în Ungaria: „felülvizsgálati kérelem” , - în Malta: nu există nicio altă cale de atac disponibilă; în cazul unei hotărâri privind o obligaţie de întreţinere, „Qorti ta' l-Appell” în conformitate cu procedura prevăzută pentru căile de atac în „kodiċi ta' Organizzazzjoni u Procedura Ċivili” - Cap. 12, - în Norvegia: o cale de atac introdusă la „Hoeyesteretts Ankeutvalg” sau la „Hoeyesterett” , - în Austria: „Revisionsrekurs” , - în Polonia: „skarga kasacyjna” , - în Portugalia: o cale de atac introdusă pe motive de drept, - în România: o contestaţie în anulare sau o revizuire , - în Slovenia: o cale de atac introdusă la „Vrhovno sodišče Republike Slovenije” , - în Slovacia: „dovolanie” , - în Elveţia: „recours devant le Tribunal fédéral” / „Beschwerde beim Bundesgericht” / „ricorso davanti al Tribunale federale” , - în Finlanda: o cale de atac introdusă la „korkein oikeus / högsta domstolen” , - în Suedia: o cale de atac introdusă la „Högsta domstolen” , - în Regatul Unit: o singură cale de atac introdusă pe motive de drept. ANEXA V Certificatul menţionat în articolele 54 şi 58 din prezenta convenţie privind hotărârile şi tranzacţiile judiciare 1. Ţara de origine 2. Instanţa sau autoritatea competentă care eliberează certificatul 2.1. Numele 2.2. Adresa 2.3. Tel./fax/e-mail 3. Instanţa care a pronunţat hotărârea /a aprobat tranzacţia judiciară(*) 3.1. Tipul instanţei 3.2. Locul instanţei 4. Hotărâre/tranzacţie judiciară(*) 4.1. Data 4.2. Numărul de referinţă 4.3. Părţile în cauză(*) 4.3.1. Numele reclamantului (reclamanţilor) 4.3.2. Numele pârâtului (pârâţilor) 4.3.3. Numele celeilalte (celorlalte) părţi, dacă este cazul 4.4. Data comunicării actului de sesizare a instanţei în cazul în care hotărârea a fost pronunţată în lipsă 4.5. Textul hotărârii/tranzacţiei judiciare(*) anexat la prezentul certificat 5. Numele părţilor care au beneficiat de asistenţă judiciară Hotărârea/tranzacţia judiciară(*) este executorie în statul de origine (articolul 38/58 din prezenta convenţie) împotriva: Numele: Întocmit la.........................., la data de.................... Semnătura şi/sau ştampila ............................... (*) Se bifează ceea ce nu corespunde ANEXA VI Certificatul menţionat în articolul 57 alineatul (4) din prezenta convenţia privind actele autentice 1. Ţara de origine 2. Instanţa sau autoritatea competentă care eliberează certificatul 2.1. Numele 2.2. Adresa 2.3. Tel./fax/e-mail 3. Autoritatea care a conferit autenticitate actului 3.1. Autoritatea care a participat la redactare actului autentic (dacă este cazul) 3.1.1. Numele şi desemnarea autorităţii 3.1.2. Sediul autorităţii 3.2. Autoritatea care a înregistrat actul autentic (dacă este cazul) 3.2.1. Tipul autorităţii 3.2.2. Sediul autorităţii 4. Actul autentic 4.1. Descrierea actului 4.2. ata 4.2.1. la care actul a fost întocmit 4.2.2. dacă este diferită : data la care actul a fost înregistrat 4.3. Numărul de referinţă 4.4. Părţile în cauză 4.4.1. Numele creditorului 4.4.2. Numele debitorului 5. Textul hotărârii executorii care figurează în anexa la prezentul certificat. Actul autentic este executoriu împotriva debitorului în statul de origine [articolul 57 alineatul (1) din convenţie] Întocmit la .................................., la data de ...................... Semnătura şi/sau ştampila ANEXA VII Convenţiile înlocuite în temeiul articolului 65 din prezenta convenţie sunt, în special, următoarele: - Tratatul dintre Confederaţia Elveţiană şi Spania privind executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnat la Madrid la 19 noiembrie 1896, - Convenţia dintre Republica Cehoslovacă şi Confederaţia Elveţiană privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor, însoţită de un protocol suplimentar, semnată la Berna la 21 decembrie 1926, - Convenţia dintre Confederaţia Elveţiană şi Reichul german privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi a deciziilor arbitrale, semnată la Berna la 2 noiembrie 1929, - Convenţia dintre Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor, semnată la Copenhaga la 16 martie 1932, - Convenţia dintre Confederaţia Elveţiană şi Italia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor, semnată la Roma la 3 ianuarie 1933, - Convenţia dintre Suedia şi Confederaţia Elveţiană privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi a deciziilor arbitrale, semnată la Stockholm la 15 ianuarie 1936, - Convenţia dintre Confederaţia Elveţiană şi Belgia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi a deciziilor arbitrale, semnată la Berna la 29 aprilie 1959, - Convenţia dintre Austria şi Confederaţia Elveţiană privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor, semnată la Berna la 16 decembrie 1960, - Convenţia dintre Norvegia şi Regatul Unit care prevede recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă, semnată la Londra la 12 iunie 1961, - Convenţia dintre Norvegia şi Republica Federală Germania privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi a actelor executorii, în materie civilă şi comercială, semnată la Oslo la 17 iunie 1977, - Convenţia dintre Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă, semnată la Copenhaga la 11 octombrie 1977, şi - Convenţia dintre Norvegia şi Austria privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă, semnată la Viena la 21 mai 1984. ANEXA VIII Limbile prevăzute în articolul 79 din prezenta convenţie sunt: limba bulgară, cehă, daneză, olandeză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, maghiară, islandeză, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană, malteză, norvegiană, polonă, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă şi suedeză. ANEXA IX Statele şi normele prevăzute în articolul II din protocolul 1 sunt următoarele: - Germania: articolele 68, 72, 73 ş 74 din Codul de procedură civilă ( Zivilprozeßordnung ) privind litis denuntiatio , - Austria: articolul 21 din Codul de procedură civilă ( Zivilprozeßordnung ) privind litis denuntiatio , - Ungaria: articolele 58-60 din Codul de procedură civilă ( Polgári perrendtartás ) privind litis denuntiatio , - Elveţia, în ceea ce priveşte acele cantoane al căror cod de procedură civilă aplicabil nu prevede competenţa judiciară menţionată la articolul 6 alineatul (2) şi la articolul 11 din prezenta convenţie: dispoziţiile adecvate privind litis denuntiatio din codul de procedură civilă aplicabil. Pentru Danemarca Pentru Comunitatea Europeană Pentru Islanda Pentru Regatul Norvegiei Pentru Confederaţia Elveţiană [1] JO C, p. . [2] JO L 319, 25.11.1988, p. 9. [3] JO L 299, 31.12.1972, p. 32 (versiune consolidată).