Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 15 octombrie 2026(1)

Cauza C‑410/25

Comisia Europeană

împotriva

Republicii Federale Germania

„ Libera circulație a capitalurilor – Articolul 63 alineatul (1) TFUE – Articolul 40 din Acordul privind SEE – Beneficiu fiscal acordat pentru reinvestirea plusvalorii realizate din cesiunea anumitor bunuri economice în alte bunuri economice – Tratament inegal al întreprinderilor care nu dispun de un sediu permanent în Germania – Articolul 64 alineatul (1) TFUE ”






I.      Introducere

1.        Prezenta cauză privește o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introdusă de Comisia Europeană în fața Curții împotriva Republicii Federale Germania în temeiul articolului 258 TFUE. Comisia susține că regimul fiscal german, care garantează numai întreprinderilor care dispun de un sediu permanent în Germania un beneficiu fiscal constând în amânarea impozitării în cazul reinvestirii, discriminează întreprinderile cu sediul permanent în alte state membre sau în alte state din SEE, încălcând astfel libera circulație a capitalurilor garantată de articolul 63 alineatul (1) TFUE și de articolul 40 din Acordul privind SEE(2).

2.        Curtea a examinat deja un aspect al regimului fiscal în cauză și a constatat, într‑o hotărâre anterioară, că acordarea posibilității de amânare a impozitării numai în cazul în care activele reinvestite fac parte din patrimoniul unei întreprinderi care dispune de un sediu permanent în Germania contravine libertății de stabilire(3).

3.        Prezenta cauză privește compatibilitatea unui alt aspect al acestui regim cu libera circulație a capitalurilor, astfel cum este garantată de dreptul Uniunii. Reglementarea germană în cauză acordă beneficiul amânării impozitării, cu condiția ca veniturile obținute din vânzarea unui activ care sunt reinvestite în active similare, să facă parte din patrimoniul unei întreprinderi care dispune de un sediu permanent în Germania. Comisia consideră că această cerință este contrară liberei circulații a capitalurilor.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

4.        Articolul 63 alineatul (1) TFUE prevede:

„În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.”

5.        Articolul 64 alineatul (1) TFUE, care introduce o „clauză de anterioritate”, prevede:

„Articolul 63 nu aduce atingere aplicării, în raport cu țările terțe, a restricțiilor în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu privire la circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe sau provenind din țări terțe, în cazul în care acestea implică investiții directe, inclusiv investițiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital. […]”

6.        Dispozițiile relevante ale articolului 65 TFUE prevăd:

„(1)      Articolul 63 nu aduce atingere dreptului statelor membre:

(a)      de a aplica dispozițiile incidente ale legislațiilor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde capitalurile lor au fost investite;

(b)      de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate încălcarea actelor lor cu putere de lege și a normelor lor administrative, în special în domeniul fiscal sau al supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare, de a stabili proceduri de declarare a circulației capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice ori de a adopta măsuri justificate de motive de ordine publică sau siguranță publică.

[…]

(3)      Măsurile și procedurile menționate la alineatele (1) și (2) nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restrângere disimulată a liberei circulații a capitalurilor și plăților, astfel cum este aceasta definită la articolul 63.”

B.      Acordul privind SEE

7.        Articolul 40 din Acordul privind SEE prevede:

„În cadrul dispozițiilor prezentului acord, nu există restricții între părțile contractante cu privire la circulația capitalului aparținând persoanelor rezidente în statele membre ale CE sau în statele AELS sau discriminări pe bază de cetățenie sau pe baza locului de reședință al părților sau a locului unde este investit acest capital. Anexa XII conține dispozițiile necesare pentru punerea în aplicare a prezentului articol.”

C.      Dreptul german

8.        În scopul prezentei cauze, sunt relevante mai multe acte legislative germane pentru impozitarea întreprinderilor. Principalele acte la care ne vom referi în concluziile noastre sunt Einkommensteuergesetz (Legea privind impozitul pe venit, denumită în continuare „EStG”) și Körperschaftsteuergesetz (Legea privind impozitul pe profit, denumită în continuare „KStG”). Pe lângă acestea, vom face trimitere și la Abgabenordnung (Codul fiscal, denumit în continuare „AO”).

9.        Dispozițiile relevante ale articolului 6b din EStG prevăd:

„(1)      Persoanele impozabile care cedează

terenuri,

vegetația care crește pe teren, împreună cu terenul aferent, atunci când vegetația respectivă face parte dintr‑o întreprindere agricolă sau forestieră,

clădiri sau nave destinate navigației interioare,

pot, pe parcursul exercițiului financiar în cursul căruia a avut loc cesiunea, să deducă un cuantum egal cu valoarea maximă a plusvalorii realizate cu ocazia cesiunii, cu titlu de cheltuieli de achiziție sau de fabricare a bunurilor economice vizate în a doua teză care au fost achiziționate sau fabricate în cursul exercițiului financiar în care a avut loc cesiunea sau al exercițiului financiar precedent. Deducerea este autorizată în ceea ce privește cheltuielile de achiziție sau de fabricare

1.      a terenurilor,

în cazul în care plusvaloarea a fost realizată cu ocazia cesiunii de terenuri,

2.      a vegetației care crește pe teren, împreună cu terenul aferent acesteia,

atunci când vegetația face parte dintr‑o întreprindere agricolă sau forestieră, în cazul în care plusvaloarea a fost realizată cu ocazia cesiunii terenurilor sau a cesiunii vegetației care crește pe teren, împreună cu terenul aferent acesteia;

3.      a clădirilor,

în cazul în care plusvaloarea a fost realizată cu ocazia cesiunii terenurilor, a vegetației care crește pe teren, împreună cu terenul aferent acesteia, sau a clădirilor sau

4.      a navelor destinate navigației interioare,

în cazul în care plusvaloarea a fost realizată cu ocazia cesiunii navelor destinate navigației interioare.

Prin achiziție sau construcție de clădiri se înțelege totodată extinderea acestora, mărirea lor sau renovarea lor. În acest caz, plusvaloarea nu poate fi dedusă decât pentru cheltuieli angajate pentru extinderea, mărirea sau renovarea clădirilor.

(2)      Este considerată plusvaloare în sensul alineatului (1) prima teză diferența, după deducerea cheltuielilor de cesiune, dintre prețul de vânzare și valoarea contabilă care ar fi putut fi atribuită bunului de capital vândut în momentul cesiunii. Valoarea contabilă este valoarea care trebuie atribuită unui bun de capital în temeiul articolului 6.

(2a)      În cazul în care, în cursul exercițiului financiar în care sunt cedate bunurile menționate la alineatul (1) prima teză sau în cursul unuia dintre următoarele patru exerciții financiare, sunt achiziționate sau fabricate bunuri menționate la alineatul (1) prima teză ori în cazul în care astfel de bunuri au fost achiziționate sau fabricate în exercițiul financiar precedent celui în care a avut loc cesiunea, iar aceste bunuri fac parte din patrimoniul unui sediu permanent al persoanei impozabile situat într‑un alt stat membru al [Uniunii Europene] sau într‑un alt stat parte la [SEE], persoana impozabilă poate, la cerere, să achite impozitul stabilit aferent plusvalorii în sensul alineatului (2) în cinci tranșe anuale egale. Termenul de patru ani este prelungit la șase ani în cazul clădirilor nou‑construite, cu condiția ca lucrările de construcție să fi început înainte de finele celui de al patrulea exercițiu financiar următor celui în care a avut loc cesiunea. Cererea poate fi depusă numai în exercițiul financiar în care sunt cedate bunurile menționate la alineatul (1) prima teză. Articolul 36 alineatul (5) tezele a doua‑a cincea se aplică mutatis mutandis. În cazul în care persoana impozabilă nu face dovada unei achiziții sau fabricări în sensul primei teze, se percep dobânzi, prin aplicarea în mod corespunzător a articolului 234 din [AO], pe durata amânării plății care rezultă din acordul de eșalonare la plată. În cazul în care cheltuielile de achiziție sau de fabricare aferente bunurilor achiziționate sau fabricate sunt mai mici decât plusvaloarea, se aplică alineatul (2) a patra teză, cu precizarea că dobânzile se percep numai pentru diferență. La calcularea dobânzii, se consideră că diferența este repartizată proporțional între toate tranșele anuale. Bunurile achiziționate sau fabricate în sensul primei teze includ și bunurile care fac parte din patrimoniul unui sediu permanent al persoanei impozabile situat în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, cu condiția ca cererea prevăzută în prima teză să fi fost depusă înainte de data la care Regatul Unit a încetat să fie stat membru al [Uniunii Europene] și să fie tratat ca atare.

(3)      În cazul în care persoana impozabilă nu a efectuat deducerea menționată la alineatul (1), aceasta poate, pe parcursul exercițiului financiar în cursul căruia a avut loc cesiunea, să constituie o rezervă care să diminueze beneficiul său fiscal. Persoana impozabilă poate, ținând seama de restricțiile prevăzute la alineatul (1) a doua, a treia și a patra teză, să deducă un cuantum în limita maximă a acestei rezerve, cu titlu de cheltuieli de achiziție sau de fabricare a bunurilor de capital descrise la alineatul (1) a doua teză care au fost achiziționate sau fabricate în cursul următoarelor patru exerciții financiare, pe parcursul exercițiului financiar care corespunde achiziției sau fabricării lor. Termenul de patru ani este prelungit la șase ani în cazul clădirilor noi, atunci când fabricarea lor a început înainte de finele celui de al patrulea exercițiu financiar după constituirea rezervei. Rezerva este înregistrată ca profit în limita cuantumului dedus. În cazul în care mai există o rezervă la finele celui de al patrulea exercițiu financiar după constituirea acesteia, ea este înregistrată ca profit după această dată, cu excepția cazului în care este posibilă o deducere a cheltuielilor de construcție a clădirilor a căror construcție a început în acel moment; în cazul în care rezerva mai există la finele celui de al șaselea exercițiu financiar după constituirea sa, ea trebuie înregistrată ca profit la această dată.

(4)      Aplicarea alineatelor (1) și (3) are loc în următoarele condiții:

1.      persoana impozabilă trebuie să determine beneficiul în aplicarea articolului 4 alineatul (1) sau a articolului 5,

2.       bunurile de capital cedate trebuie să fi făcut parte integrantă din patrimoniul unui sediu permanent situat pe teritoriul național de cel puțin șase ani neîntrerupți în momentul cesiunii,

3.       bunurile de capital achiziționate sau fabricate trebuie să facă parte integrantă din patrimoniul unui sediu permanent situat pe teritoriul național,

4.       plusvaloarea rezultată din vânzare nu trebuie să fie omisă din calculul beneficiului impozabil pe teritoriul național și

5.       deducerea în temeiul alineatului (1), precum și constituirea rezervei și înregistrarea ca profit în temeiul alineatului (3) trebuie să poată fi urmărite în contabilitate. […]”

10.      Articolul 49 din EStG prevede:

„(1)      Următoarele venituri sunt considerate venituri obținute pe teritoriul național în scopul impozitării parțiale a veniturilor […]:

[…]

2. Veniturile din activități comerciale […]:

a)      în cazul în care întreprinderea dispune de un sediu permanent în Germania sau a desemnat în acest stat un reprezentant permanent,

[…]

f)      în măsura în care veniturile nu intră sub incidența literei a), veniturile obținute din:

aa)      închirierea sau acordarea dreptului de folosință sau

bb)      cesiunea unor bunuri imobile situate în Germania, a unor ansambluri de bunuri sau a unor drepturi în sensul articolului 21 alineatul (1) prima teză punctul 1 ori a altor drepturi, în special drepturi de brevet, drepturi asupra mărcilor sau drepturi de protecția a soiurilor de plante, în măsura în care acestea se află în Germania, sunt înscrise într‑un registru public german ori sunt exploatate prin intermediul unui sediu permanent sau al unui alt punct fix de desfășurare a activității în Germania. […] Veniturile dintr‑o activitate comercială sau profesională includ de asemenea veniturile din activități în sensul prezentului punct obținute de o societate în sensul articolului 2 punctul 1 din [KStG], care este comparabilă cu o societate de capital sau cu o altă persoană juridică în sensul articolului 1 alineatul (1) punctele 1-3 din [KStG].”

11.      Dispozițiile relevante ale articolului 1 din KStG prevăd:

„(1)      Sunt supuse integral impozitului pe profit următoarele persoane juridice, grupuri de persoane și mase de valori a căror administrație centrală sau al căror sediu social este situat pe teritoriul național:

1. societățile de capital (în special societățile europene, societățile pe acțiuni, societățile în comandită pe acțiuni și societățile cu răspundere limitată), inclusiv societățile care au optat pentru impozitarea societăților în temeiul articolului 1a;

2. societățile cooperative, inclusiv societățile cooperative europene;

3. asociațiile de asigurări mutuale și asociațiile de fonduri de pensii mutuale;

4. alte persoane juridice de drept privat;

5. asociațiile, instituțiile, fundațiile și alte patrimonii de afectațiune de drept privat fără personalitate juridică;

6. întreprinderile cu caracter comercial exploatate de persoane juridice de drept public.

(2)      Obligația fiscală integrală în ceea ce privește impozitul pe profit se extinde asupra tuturor veniturilor persoanei impozabile.”

12.      Articolul 2 alineatul (1) din KStG prevede:

„Sunt supuse parțial impozitului pe profit:

1. persoanele juridice, grupurile de persoane și masele de valori ale căror administrații centrale și al căror sediu social nu sunt situate pe teritoriul național în ceea ce privește veniturile pe care le obțin pe teritoriul respectiv.”

13.      Dispozițiile relevante ale articolului 8 din KStG prevăd:

„(1)      Dispozițiile [EStG] și ale prezentei legi stabilesc ce se consideră venit și modul în care se determină venitul […]

(2)      În cazul persoanelor impozabile supuse obligației fiscale integrale privind impozitul pe profit în temeiul articolului 1 alineatul (1) punctele 1-3, toate veniturile sunt considerate venituri dintr‑o activitate comercială sau profesională. […]”

14.      În plus, noțiunea de sediu permanent este definită la articolul 12 din AO, care prevede:

„Prin «sediu permanent» se înțelege orice punct fix de desfășurare a activității sau orice unitate utilizată pentru desfășurarea activității unei întreprinderi. În special, sunt considerate sedii permanente:

1. sediul conducerii întreprinderii;

2. sucursalele;

3. birourile;

4. fabricile sau atelierele;

5. depozitele;

6. birourile de achiziții sau punctele de vânzare;

7. minele, carierele sau alte unități fixe, mobile sau plutitoare destinate exploatării resurselor naturale;

8. șantierele de construcții sau proiectele de construcție ori de instalare, inclusiv cele mobile sau plutitoare, atunci când

a) un șantier de construcții sau un proiect de construcție ori de instalare individual sau

b) unul dintre mai multe șantiere de construcții sau proiecte de construcție ori de instalare coexistente sau

c) mai multe șantiere de construcții sau proiecte de construcție ori de instalare succesive

durează mai mult de șase luni.”

III. Procedura precontencioasă

15.      La 27 septembrie 2012, Comisia a transmis Republicii Federale Germania o scrisoare de punere în întârziere, informând‑o cu privire la incompatibilitatea regimului său fiscal reglementat de articolul 6b din EStG cu libera circulație a capitalurilor prevăzută la articolul 63 alineatul (1) TFUE și la articolul 40 din Acordul privind SEE. Potrivit reglementării respective, beneficiul fiscal prevăzut la articolul 6b alineatele (1) și (3) din EStG poate fi acordat, în temeiul articolului 6b alineatul (4) punctul 2 din EStG, numai dacă activul cedat a făcut parte în mod continuu, timp de cel puțin șase ani anteriori cesiunii sale, din activele imobilizate ale unei întreprinderi care dispune de un sediu permanent în Germania.

16.      În răspunsul furnizat prin intermediul unei scrisori din 17 ianuarie 2013, Republica Federală Germania a contestat argumentul Comisiei, considerând că reglementarea în litigiu este compatibilă cu libera circulație a capitalurilor. În plus, aceasta a făcut trimitere la procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor pendinte în fața Curții cu privire la articolul 6b alineatul (4) punctul 3 din EStG și a susținut că ar fi oportun să se aștepte soluționarea acestei proceduri, având în vedere că articolul 6b alineatul (4) punctele 2 și 3 din EStG constituie condiții comune pentru a beneficia de avantajul fiscal în temeiul alineatelor (1) și (3) ale acestui articol și că, în consecință, poziția Curții ar fi aplicabilă și în prezenta cauză.

17.      La 16 aprilie 2015, Curtea a pronunțat Hotărârea Comisia/Germania (Libertatea de stabilire), în care a constatat incompatibilitatea regimului fiscal german în cauză cu libertatea de stabilire prevăzută la articolul 49 TFUE și la articolul 31 din Acordul privind SEE.

18.      Cauza respectivă privea articolul 6b alineatul (4) punctul 3 din EStG, potrivit căruia impozitarea plusvalorilor rezultate din cesiunea anumitor bunuri nu putea fi amânată decât în cazul în care bunul de înlocuire făcea parte din activele imobilizate ale unei întreprinderi cu sediul permanent în Germania. Curtea a considerat că această diferență de tratament este susceptibilă să determine un dezavantaj în materie de trezorerie pentru persoana impozabilă care intenționează să reinvestească plusvalorile, pentru a achiziționa bunuri de înlocuire destinate unui sediu permanent situat pe teritoriul unui alt stat membru decât Germania, în raport cu persoana impozabilă care realizează o reinvestiție similară într‑un sediu permanent situat în Germania. Prin urmare, Curtea a constatat că o astfel de diferență de tratament este cel puțin de natură să facă mai puțin atractivă o reinvestiție efectuată în afara teritoriului Germaniei în raport cu o reinvestiție realizată în interiorul acestui teritoriu. Pentru acest motiv, Curtea a decis că Republica Federală Germania, prin menținerea regimului fiscal în cauză, a încălcat articolul 49 TFUE și articolul 31 din Acordul privind SEE, întrucât această diferență de tratament poate să descurajeze o persoană impozabilă stabilită pe teritoriul Germaniei să își desfășoare activitățile prin intermediul unui sediu permanent situat pe teritoriul unui alt stat membru decât Germania(4).

19.      În urma hotărârii Curții, Republica Federală Germania a adăugat alineatul (2a) la articolul 6b din EStG. Această dispoziție permite amânarea impozitării plusvalorii realizate din vânzarea activului inițial și plata impozitului aferent acesteia într‑un termen de cel mult cinci ani, în cazul în care persoana impozabilă menționată la articolul 6b alineatul (4) punctul 2 din EStG achiziționează sau fabrică un bun de înlocuire care face parte din patrimoniul unei persoane impozabile situat într‑un alt stat membru sau într‑un alt stat parte la SEE. Astfel cum s‑a confirmat în cadrul ședinței, Comisia consideră că modificarea reglementării germane este satisfăcătoare, întrucât remediază încălcarea libertății de stabilire. Prin urmare, procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor a fost închisă.

20.      Cu toate acestea, articolul 6b alineatul (4) punctul 2 din EStG, care nu făcuse obiectul cauzei în care a fost pronunțată Hotărârea Comisia/Germania (Libertatea de stabilire), nu a fost modificat. Considerând că această dispoziție, care stabilește condiții pentru acordarea beneficiului fiscal în cauză, încalcă libera circulație a capitalurilor prevăzută de dreptul Uniunii, Comisia a decis să continue procedura în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în ceea ce privește această libertate a pieței.

21.      Astfel, la 15 februarie 2017, Comisia a adresat Republicii Federale Germania o scrisoare de punere în întârziere complementară.

22.      Prin scrisoarea din 12 aprilie 2017, Republica Federală Germania a contestat poziția Comisiei și și‑a menținut poziția exprimată în răspunsul inițial la prima scrisoare de punere în întârziere transmisă de Comisie.

23.      La 27 noiembrie 2019, Comisia a emis un aviz motivat în temeiul articolului 258 TFUE, reafirmându‑și poziția potrivit căreia articolul 6b alineatul (4) punctul 2 din EStG este incompatibil cu articolul 63 alineatul (1) TFUE și cu articolul 40 din Acordul privind SEE. În plus, Comisia a invitat Republica Federală Germania să se conformeze acestui aviz motivat în termen de două luni de la notificare.

24.      La 24 ianuarie 2020, Republica Federală Germania a răspuns la respectivul aviz motivat reiterând poziția prezentată în răspunsul la scrisoarea de punere în întârziere.

IV.    Procedura în fața Curții

25.      La 23 iunie 2025, considerând că Republica Federală Germania nu a luat măsurile necesare pentru a se conforma avizului motivat în termenul stabilit, Comisia a decis să introducă prezenta acțiune, solicitând Curții să constate că Republica Federală Germania nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 63 alineatul (1) TFUE și al articolului 40 din Acordul privind SEE, prin faptul că a condiționat acordarea beneficiului fiscal în cauză de existența unui sediu permanent al întreprinderii în Germania.

26.      În memoriul în apărare depus la 1 septembrie 2025, Republica Federală Germania a solicitat Curții respingerea prezentei acțiuni.

27.      Comisia și Republica Federală Germania au depus de asemenea un memoriu în replică și un memoriu în duplică la 10 octombrie 2025 și, respectiv, la 12 noiembrie 2025.

28.      La 25 iunie 2026 a avut loc o ședință în cadrul căreia Comisia și Republica Federală Germania au prezentat observații orale.

V.      Analiză

A.      Introducere

1.      Acțiunea și structura analizei

29.      Prin prezenta acțiune, Comisia solicită Curții să declare incompatibil cu libera circulație a capitalurilor regimul fiscal german instituit prin articolul 6b din EStG. În special, Comisia consideră că articolul 6b alineatul (4) punctul 2 din EStG încalcă articolul 63 alineatul (1) TFUE și articolul 40 din Acordul privind SEE deoarece privează întreprinderile care nu dispun de un sediu permanent în Germania de posibilitatea de a beneficia de amânarea impozitării în cauză, deși aceste întreprinderi se află în situații comparabile cu cele ale întreprinderilor care dispun de un sediu permanent în Germania și care au posibilitatea de a se prevala de beneficiul fiscal respectiv.

30.      Potrivit articolului 63 alineatul (1) TFUE, sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe. Această interdicție include printre altele restricțiile care descurajează nerezidenții să facă investiții într‑un stat membru sau pe cele care descurajează rezidenții statului membru să facă investiții în alte state membre(5).

31.      În prezenta cauză, distincția relevantă dintre diferitele tipuri de întreprinderi nu se bazează pe reședință, ci pe aspectul dacă aceste întreprinderi au un sediu permanent în Germania.

32.      Există trei categorii de persoane impozabile care sunt relevante pentru înțelegerea prezentei cauze.

33.      Prima categorie este constituită din întreprinderile rezidente. Potrivit dreptului german, sunt considerate întreprinderi rezidente întreprinderile care au sediul conducerii efective sau sediul social în Germania(6). Aceste întreprinderi sunt supuse unei obligații fiscale integrale în ceea ce privește impozitul pe profit(7).

34.      A doua categorie este constituită din întreprinderi nerezidente, care nu au nici sediul conducerii efective, nici sediul social în Germania, dar care au totuși o anumită prezență comercială permanentă în Germania, astfel cum se precizează la articolul 12 din AO. Se consideră că aceste întreprinderi nerezidente dispun de un sediu permanent în Germania și sunt supuse unei obligații fiscale parțiale, care include impozitul pe profit aferent activităților comerciale sau profesionale desfășurate pe teritoriul Germaniei.

35.      În sfârșit, a treia categorie este constituită din întreprinderile nerezidente care nu dispun de un sediu permanent în Germania. În principiu, aceste întreprinderi nu sunt supuse impozitării în Germania. Există însă anumite excepții. Una dintre aceste excepții, relevantă în prezenta cauză, este prevăzută la articolul 49 alineatul (1) punctul 2 litera (f) din EStG, potrivit căruia întreprinderile nerezidente care nu dispun de un sediu permanent în Germania sunt totuși supuse unei obligații fiscale parțiale privind impozitul pe profit pentru profiturile obținute din vânzarea unor bunuri imobile situate în acest stat membru.

36.      În ceea ce privește această din urmă categorie de întreprinderi, Comisia susține că regimul fiscal german în cauză încalcă articolul 63 alineatul (1) TFUE și articolul 40 din Acordul privind SEE, întrucât exclude aceste întreprinderi de la beneficiul fiscal prevăzut la articolul 6b din EStG.

37.      Beneficiul fiscal în cauză constă într‑o amânare a impozitării, care se acordă cu condiția ca plusvaloarea realizată din vânzarea activului imobilizat (denumit în continuare „activul inițial”) să fie reinvestită, fie în același an(8), fie într‑un termen de maximum șase ani de la vânzarea activului inițial(9), într‑un alt activ similar (denumit în continuare „activul de înlocuire”)(10). Amânarea impozitării se realizează prin deducerea cuantumului plusvalorii din cheltuielile aferente activului de înlocuire(11). În cazul în care reinvestirea nu are loc în același an în care este cedat activul inițial, reglementarea germană permite constituirea unei rezerve fiscale, înregistrată în contabilitatea întreprinderii, care evidențiază plusvalorile ca nefiind (încă) realizate. Rezerva respectivă poate fi utilizată pentru diminuarea cheltuielilor aferente activului de înlocuire într‑un termen de maximum șase ani. În cazul în care rezerva respectivă nu este utilizată pentru reinvestire în acest termen, întreprinderea trebuie să o includă în profitul său la sfârșitul exercițiului financiar în care expiră termenul pentru reinvestire și va fi obligată la plata impozitului pe profit aferent cuantumului astfel rezervat(12).

38.      În cazul în care activul de înlocuire face parte din patrimoniul unei întreprinderi care dispune de un sediu permanent în Germania, plata impozitului este amânată până la momentul vânzării activului de înlocuire, a cărui valoare contabilă este diminuată prin deducerea plusvalorii aferente primului activ. La acel moment, care poate fi mult ulterior vânzării activului inițial, Republica Federală Germania va încasa, în fapt, impozitul aferent plusvalorii realizate din vânzarea activului inițial împreună cu impozitul aferent plusvalorii realizate din vânzarea activului de înlocuire, întrucât acestea fac acum parte din plusvaloarea mai mare rezultată din vânzarea activului nou achiziționat, ca urmare a diminuării valorii sale contabile. În cazul în care activul de înlocuire face parte din patrimoniul unei întreprinderi care nu dispune de un sediu permanent în Germania, în temeiul articolului 6b alineatul (2a) din EStG, introdus printr‑o modificare legislativă în urma pronunțării Hotărârii Comisia/Germania (Libertatea de stabilire), întreprinderea respectivă poate opta pentru plata impozitului în cinci tranșe.

39.      Acordarea beneficiului fiscal este condiționată de îndeplinirea a două cerințe, în temeiul articolului 6b alineatul (4) punctul 2 din EStG. În primul rând, activul inițial trebuie să fi făcut parte din activele imobilizate ale întreprinderii o perioadă neîntreruptă de cel puțin șase ani anterior vânzării sale. Comisia nu a considerat problematică această dispoziție a reglementării germane.

40.      În al doilea rând, în cursul celor șase ani menționați, activul inițial trebuia să fi făcut parte(13) din activele imobilizate ale unei întreprinderi care dispune de un sediu permanent în Germania.

41.      În consecință, o întreprindere care dispune de un sediu permanent într‑un alt stat membru sau într‑un alt stat parte la SEE nu poate beneficia de amânarea impozitării nici în cazul în care activul inițial a făcut parte din patrimoniul său în perioada necesară. O astfel de întreprindere trebuie să achite imediat impozitul pe profit la momentul cesiunii activului inițial. Comisia consideră că tocmai acest aspect al regimului fiscal în cauză încalcă articolul 63 alineatul (1) TFUE.

42.      Pentru a decide dacă admite sau respinge susținerea Comisiei, Curtea va trebui să aprecieze dacă diferențierea instituită de reglementarea germană în ceea ce privește beneficiul fiscal în cauză constituie o restricție privind investițiile de capital efectuate de întreprinderile care nu dispun de un sediu permanent în Germania, contrară articolului 63 alineatul (1) TFUE și articolului 40 din Acordul privind SEE.

43.      Analiza noastră este structurată după cum urmează. Vom susține mai întâi că regimul fiscal german în cauză constituie o restricție privind circulația transfrontalieră a capitalurilor (secțiunea B) și că această restricție nu este permisă în temeiul articolului 65 alineatul (1) litera (a) TFUE (secțiunea C). În continuare, vom analiza dacă restricția poate fi justificată printr‑un motiv imperativ de interes general, astfel cum susține guvernul german (secțiunea D). În sfârșit, vom examina pe scurt aplicarea „clauzei de anterioritate” prevăzute la articolul 64 alineatul (1) TFUE (E).

2.      Articolul 40 din Acordul privind SEE

44.      Comisia invocă o încălcare a articolului 63 alineatul (1) TFUE și a articolului 40 din Acordul privind SEE.

45.      În această privință, trebuie să subliniem de la bun început că Acordul privind SEE urmărește să garanteze printre altele realizarea în modul cel mai cuprinzător cu putință a liberei circulații a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor pe tot cuprinsul SEE, astfel încât piața internă a Uniunii să fie extinsă la statele din SEE. Din această perspectivă, dispozițiile acordului trebuie interpretate în mod uniform(14). Prin urmare, Curtea a statuat că normele din Acordul privind SEE care sunt identice în esență cu cele din tratat trebuie să fie interpretate uniform în interiorul statelor membre(15).

46.      Potrivit jurisprudenței constante a Curții(16), restricțiile privind libera circulație a capitalurilor între resortisanții statelor părți la Acordul privind SEE trebuie apreciate în raport cu articolul 40 și cu anexa XII la acest acord. Aceste dispoziții au, în această privință, același conținut juridic precum dispozițiile identice din punct de vedere material ale articolului 63 TFUE. În consecință, nu vom aborda separat susținerea referitoare la încălcarea articolului 40 din Acordul privind SEE. Dimpotrivă, analiza care urmează cu privire la articolul 63 alineatul (1) TFUE se aplică în egală măsură acestei dispoziții.

B.      Există o restricție privind libera circulație a capitalurilor?

47.      În prezenta cauză, reglementarea națională în discuție instituie o diferență de tratament fiscal între întreprinderile care dispun de un sediu permanent în Germania și întreprinderile care nu dispun de un astfel de sediu permanent.

48.      Republica Federală Germania susține că această diferențiere nu se întemeiază pe „naționalitatea” întreprinderilor, întrucât sunt excluse de la beneficiul fiscal în cauză și întreprinderile care au sediul social în Germania și care, prin urmare, sunt considerate întreprinderi rezidente în scopuri fiscale, dar care au sediul conducerii efective într‑un alt stat membru sau într‑un alt stat parte la SEE și nu dispun de un alt sediu permanent în Germania.

49.      Deși un astfel de scenariu este într‑adevăr posibil, suntem de acord cu Comisia că este mai probabil ca o întreprindere înregistrată în Germania să dispună de un sediu permanent în Germania decât o întreprindere nerezidentă.

50.      În acest sens, reglementarea germană în cauză are ca efect descurajarea unui număr mai mare de întreprinderi nerezidente să investească în bunuri imobile în Germania sau să își reinvestească capitalul prin vânzarea de active în Germania.

51.      În mod similar, este lipsită de relevanță, în această privință, împrejurarea că, astfel cum susține guvernul german, întreprinderile nerezidente pot dispune de un sediu permanent în Germania și, prin urmare, pot fi eligibile pentru acordarea beneficiului fiscal în cauză. Aceasta nu infirmă afirmația potrivit căreia numărul întreprinderilor nerezidente private de beneficiul fiscal în cauză va fi mai mare decât numărul întreprinderilor rezidente private de acest beneficiu.

52.      Prin urmare, condiționând acordarea beneficiului fiscal în cauză de existența unui sediu permanent în Germania, reglementarea germană în discuție instituie o restricție privind libera circulație transfrontalieră a capitalurilor.

53.      Cu toate acestea, potrivit articolului 65 alineatul (1) litera (a) TFUE, dispozițiile articolului 63 alineatul (1) TFUE nu aduc atingere dreptului statelor membre de a aplica dispozițiile incidente ale legislațiilor lor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor.

C.      Comparabilitate obiectivă

54.      Republica Federală Germania se poate prevala de articolul 65 alineatul (1) litera (a) TFUE pentru a exclude reglementarea fiscală în discuție din domeniul de aplicare al articolului 63 alineatul (1) TFUE?

55.      Astfel cum a amintit Curtea în jurisprudența sa, „articolul 65 alineatul (1) litera (a) TFUE, întrucât constituie o derogare de la principiul fundamental al liberei circulații a capitalurilor, trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte. Prin urmare, această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că orice legislație fiscală care prevede o distincție între contribuabili în funcție de locul în care au reședința sau în funcție de statul în care își investesc capitalurile este în mod automat compatibilă cu tratatul […]”(17).

56.      „Astfel, diferențele de tratament autorizate de articolul 65 alineatul (1) litera (a) TFUE nu trebuie să constituie, potrivit alineatului (3) al acestui articol, un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată. [A]stfel de diferențe de tratament nu pot fi autorizate decât atunci când privesc situații care nu sunt comparabile în mod obiectiv sau, în caz contrar, atunci când sunt justificate de un motiv imperativ de interes general […]”(18).

57.      Prin urmare, reglementarea germană în discuție ar fi permisă în temeiul articolului 65 alineatul (1) litera (a) TFUE numai dacă situația unei întreprinderi care nu dispune de un sediu permanent în Germania nu ar fi comparabilă în mod obiectiv cu cea a unei întreprinderi care dispune de un sediu permanent în Germania.

58.      Potrivit jurisprudenței Curții, „analizarea caracterului comparabil sau necomparabil al unei situații transfrontaliere cu o situație internă trebuie să fie realizată ținând seama de obiectivul urmărit de dispozițiile naționale în cauză, precum și de obiectul și conținutul acestora din urmă și […] numai criteriile de distincție pertinente stabilite de legislația în cauză trebuie luate în considerare în scopul de a aprecia dacă diferența de tratament care rezultă dintr‑o astfel de legislație reflectă o diferență obiectivă a situațiilor” […](19).

59.      În această privință, atât Comisia, cât și guvernul german sunt de acord că articolul 6b alineatul (4) punctul 2 din EStG trebuie interpretat în lumina articolului 49 alineatul (1) punctul 2 litera (f) din EStG. Cu toate acestea, Comisia și guvernul german nu sunt de acord în ceea ce privește obiectivul acestei din urmă dispoziții.

60.      Interpretarea dată de Comisie articolului 49 alineatul (1) punctul 2 litera (f) din EStG se întemeiază pe geneza acestei dispoziții. Comisia susține că dispoziția respectivă a vizat în mod expres situațiile în care întreprinderile nerezidente dețin bunuri imobile în Germania, dar nu desfășoară nicio activitate comercială. Introducerea literei (f) a fost menită să garanteze egalitatea de tratament între întreprinderile străine și cele naționale care desfășoară activități de administrare a activelor. În acest sens, legiuitorul german a considerat că situațiile celor două categorii de întreprinderi sunt comparabile, întrucât întreprinderile din ambele categorii administrează bunuri imobile în Germania, iar activitățile lor sunt identice.

61.      Guvernul german admite că dispoziția în cauză asigură egalitatea de tratament între întreprinderile care administrează bunuri imobile în Germania. Acesta contestă însă poziția Comisiei cu privire la scopul principal al acestei dispoziții. Guvernul german susține că singurul scop al articolului 49 alineatul (1) punctul 2 litera (f) din EStG este de a asigura calificarea plusvalorilor rezultate din tranzacțiile cu bunuri imobile drept venituri dintr‑o activitate comercială sau profesională (iar nu drept venituri din închiriere), indiferent de existența unui sediu permanent în Germania. În acest sens, guvernul german susține că dispoziția respectivă nu are legătură cu instituirea vreunei ficțiuni privind existența unui sediu permanent pe teritoriul național și servește exclusiv la asigurarea unui tratament egal al întreprinderilor naționale și străine în scopul impozitării plusvalorii aferente bunurilor imobile.

62.      Indiferent care ar fi interpretarea corectă a obiectivului articolului 49 alineatul (1) punctul 2 litera (f) din EStG, nu se poate nega faptul că această dispoziție supune întreprinderile nerezidente care nu dispun de un sediu permanent în Germania plății impozitului pe profit aferent plusvalorii realizate din vânzarea unor bunuri imobile situate în Germania. Prin urmare, în ceea ce privește impozitul pe profit respectiv, întreprinderile care nu dispun de un sediu permanent în Germania se află în aceeași situație ca întreprinderile care dispun de un astfel de sediu permanent.

63.      Cu toate acestea, deși sunt obligate la plata aceluiași impozit, aceste întreprinderi nu pot beneficia de amânarea plății impozitului respectiv. Există diferențe obiective, în raport cu scopul acestui beneficiu fiscal, între întreprinderile care dispun de un sediu permanent în Germania și cele care nu dispun de un astfel de sediu?

64.      Potrivit guvernului german, scopul beneficiului fiscal în cauză este de a încuraja și de a facilita restructurarea întreprinderilor prin reinvestirea în active imobilizate de înlocuire. Aceasta sporește flexibilitatea și capacitatea de adaptare a întreprinderilor, pentru a facilita adaptarea lor economică la schimbările structurale(20). Prin urmare, la aprecierea comparabilității situației transfrontaliere cu situația internă trebuie să se țină seama de acest scop.

65.      În această privință, considerăm că, având în vedere obiectivul urmărit de reglementarea națională în discuție, întreprinderile care dispun de un sediu permanent în alte state membre (sau în alte state părți la SEE) se află într‑o situație comparabilă cu cea a întreprinderilor care dispun de un sediu permanent în Germania. Ambele categorii de întreprinderi pot realiza plusvalori din cesiunea unor bunuri imobile situate în Germania și pot avea nevoie de flexibilitate pentru a reinvesti aceste plusvalori, astfel încât să se adapteze la schimbările structurale și economice. Simplul fapt că sediul permanent al unei întreprinderi este situat într‑un alt stat membru nu plasează, în sine, o astfel de întreprindere într‑o situație diferită în raport cu obiectivul urmărit de dispoziția în cauză(21).

66.      În concluzie, situația unei întreprinderi care nu dispune de un sediu permanent în Germania este comparabilă cu situația unei întreprinderi care dispune de un sediu permanent în Germania. Ambele sunt supuse impozitului pe profit datorat pentru plusvaloarea realizată din cesiunea unui activ imobilizat în Germania, însă întreprinderea care nu dispune de un sediu permanent în Germania trebuie să achite acest impozit imediat, în timp ce întreprinderea care dispune de un sediu permanent în Germania poate amâna plata acestuia. Acest beneficiu face reinvestirea mai atractivă pentru întreprinderile care dispun de un sediu permanent în Germania decât pentru cele care nu dispun de un astfel de sediu, chiar dacă intențiile care stau la baza reinvestirii sunt aceleași.

67.      Prin urmare, tratamentul diferențiat al întreprinderilor nerezidente care nu dispun de un sediu permanent în Germania și al întreprinderilor care dispun de un astfel de sediu este interzis în temeiul articolului 65 alineatul (1) litera (a) TFUE, întrucât acestea se află în situații obiectiv comparabile din perspectiva obiectivelor regimului fiscal german în cauză. Regimul fiscal german în cauză încalcă, așadar, articolul 63 alineatul (1) TFUE, cu excepția cazului în care restricția pe care o instituie poate fi justificată prin motive imperative de interes general invocate de guvernul german.

D.      Motive imperative de interes general și proporționalitatea regimului fiscal german

68.      Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o restricție privind libera circulație a capitalurilor poate fi admisă dacă se justifică prin motive imperative de interes general, dacă este de natură să asigure, în mod coerent și sistematic, realizarea obiectivului pe care îl urmărește și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia(22).

69.      În ipoteza în care Curtea ar considera că dispozițiile în litigiu constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE, guvernul german a invocat trei motive care justifică această restricție: (1) promovarea investițiilor în Germania, (2) coerența sistemului fiscal și (3) repartizarea echilibrată a competențelor de impozitare între statele membre.

1.      Promovarea investițiilor în Germania

70.      Guvernul german susține că, în cazul în care Curtea constată că reglementarea în cauză restrânge libera circulație a capitalurilor, această restricție este necesară pentru a promova investițiile în Germania și pentru a asigura supraviețuirea întreprinderilor care au o prezență permanentă în Germania. Întemeindu‑se pe jurisprudența Curții, acesta susține de asemenea că promovarea investițiilor, în special atunci când este legată de supraviețuirea întreprinderilor mici și mijlocii (IMM‑uri) și de menținerea locurilor de muncă în cadrul acestor întreprinderi, poate constitui, în anumite împrejurări și sub rezerva anumitor condiții, o justificare acceptabilă a unei reglementări naționale care prevede acordarea unui beneficiu fiscal în favoarea persoanelor fizice sau juridice(23).

71.      În această privință, chiar dacă cerința de a dispune de un sediu permanent în statul membru în cauză ar fi într‑adevăr necesară pentru atingerea obiectivului de sprijinire a întreprinderilor care dispun de un sediu permanent în Germania și de stimulare a activității lor economice în acest stat membru, acest obiectiv este de natură pur economică.

72.      Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, un obiectiv de natură pur economică nu poate constitui un motiv imperativ de interes general de natură să justifice o restricție privind libera circulație a capitalurilor(24).

73.      În plus, chiar dacă un astfel de obiectiv ar fi considerat admisibil, facilitarea reinvestirii plusvalorii nu garantează în sine că o societate își va menține activitatea economică în Germania.

74.      În sfârșit, chiar presupunând că un regim fiscal destinat sprijinirii IMM‑urilor poate fi considerat o justificare a restricției privind libera circulație a capitalurilor, nimic nu permite să se considere că reglementarea germană în cauză urmărește să sprijine IMM‑urile. Dimpotrivă, beneficiul fiscal poate fi acordat oricărei întreprinderi rezidente care dispune de un sediu permanent în Germania și care decide să reinvestească profiturile obținute din cesiunea unor bunuri imobile în bunuri imobile noi în termenul maxim de șase ani.

75.      În consecin ță, argumentul guvernului german potrivit căruia restricția privind libera circulație a capitalurilor și‑ar găsi justificarea în necesitatea de a promova investițiile în Germania nu poate fi admis.

2.      Coerența sistemului fiscal

76.      Guvernul german susține că, în cazul în care Curtea ar constata că reglementarea în cauză restrânge libera circulație a capitalurilor, această restricție poate fi justificată de necesitatea de a menține coerența sistemului fiscal. Întreprinderile nerezidente care nu dispun de un sediu permanent în Germania beneficiază de un avantaj fiscal: acestea nu sunt obligate la plata impozitului local pe activități economice. Această scutire înseamnă că întreprinderile nerezidente nu pot beneficia de avantajul fiscal în discuție în prezenta cauză, care, din motive de coerență fiscală, poate fi acordat numai întreprinderilor rezidente, care sunt supuse impozitului local pe activități economice. În consecință, extinderea avantajului fiscal în cauză la întreprinderile nerezidente ar avea, în opinia guvernului german, fie drept efect discriminarea întreprinderilor rezidente care sunt obligate la plata impozitului local pe activități economice, fie acordarea unui avantaj nejustificat întreprinderilor nerezidente, întrucât acestea din urmă nu sunt obligate la plata respectivului impozit.

77.      În susținerea acestui argument, guvernul german invocă jurisprudența Curții potrivit căreia necesitatea de a menține coerența unui sistem fiscal poate justifica o restricție privind exercitarea libertăților fundamentale, cu condiția să se dovedească existența unei legături directe între avantajul fiscal respectiv și compensarea acestui avantaj cu o prelevare fiscală determinată(25).

78.      În această privință, reiese din jurisprudența Curții că situația fiscală globală a unei persoane impozabile nu poate fi luată în considerare pentru a stabili dacă dispoziția în cauză încalcă libera circulație a capitalurilor. În schimb, existența unui tratament fiscal defavorabil trebuie apreciată prin raportare la reglementarea specifică în cauză(26).

79.      Având în vedere că beneficiul fiscal în cauză privește impozitul pe profit și permite amânarea plății acestui impozit, întreprinderile care nu dispun de un sediu permanent în Germania se află într‑o situație comparabilă cu cea a întreprinderilor care dispun de un sediu permanent, chiar dacă numai acestea din urmă sunt supuse impozitului local pe activități economice.

80.      Astfel cum a susținut Comisia, nu considerăm că guvernul german a demonstrat existența unei legături directe între beneficiul fiscal și compensarea acestuia prin impozitul local pe activități economice. Acest impozit, la plata căreia sunt supuse întreprinderile care dispun de un sediu permanent în Germania, nu compensează dezavantajul creat prin excluderea întreprinderilor care nu dispun de un sediu permanent în Germania de la posibilitatea de a amâna plata impozitului pe profit. Cele două prelevări sunt diferite. Beneficiul fiscal în cauză este legat exclusiv de impozitul pe profit, iar nu de impozitul local pe activități economice.

81.      Impozitul pe profit și impozitul local pe activități economice constituie, astfel cum a susținut Comisia, două prelevări distincte, reglementate de condiții juridice diferite. În prezenta cauză, pretinsa discriminare rezultă din tratamentul diferit aplicat plusvalorii realizate, în funcție de locul în care se află sediul permanent al întreprinderii, iar nu din coexistența unor prelevări fiscale diferite. Cu alte cuvinte, ambele tipuri de întreprinderi sunt obligate la plata impozitului pe profit atunci când realizează plusvaloarea din vânzarea unor bunuri imobile situate în Germania, însă numai întreprinderile rezidente care dispun de un sediu permanent în Germania se pot prevala de beneficiul fiscal în cauză. Prin urmare, obligația de plată a impozitului local pe activități economice în temeiul dreptului german este lipsită de relevanță în prezenta cauză.

82.      În consecință, în opinia noastră, guvernul german nu poate invoca existența obligației de plată a impozitului local pe activități economice, impusă numai întreprinderilor care dispun de un sediu permanent în Germania, pentru a justifica un tratament diferențiat între întreprinderile rezidente și cele nerezidente.

3.      Repartizarea echilibrată a competențelor de impozitare între statele membre

83.      Guvernul german susține că restricția în cauză poate fi justificată și prin necesitatea de a asigura repartizarea echilibrată a competențelor de impozitare între statele membre. Potrivit interpretării date de acest guvern punctului 69 din Hotărârea Comisia/Germania (Libertatea de stabilire), Curtea a statuat că reinvestirea unei plusvalori care va fi utilizată pentru achiziționarea unor active de înlocuire în străinătate nu obligă Republica Federală Germania să renunțe la dreptul său de a impozita această plusvaloare înainte ca aceasta să iasă din competența sa fiscală. Prin urmare, Republica Federală Germania a instituit un beneficiu fiscal care transpune raționamentul acestei hotărâri. În special, potrivit guvernului german, articolul 6b alineatul (4) punctul 2 din EStG pune în aplicare repartizarea drepturilor de impozitare asupra căreia statele membre au convenit prin convenții bilaterale și reflectă principiul potrivit căruia fiecare stat ar trebui să beneficieze de o parte din succesul economic generat de infrastructura pe care o pune la dispoziție, excluzând în același timp de la beneficiile fiscale întreprinderile nerezidente ale căror plusvalori latente au fost generate în străinătate. Extinderea domeniului de aplicare al acestei dispoziții ar consolida un regim deja favorabil întreprinderilor nerezidente (datorită scutirii acestora de la plata impozitului local pe activități economice), ar încuraja frauda și evaziunea fiscală și ar denatura concurența, prejudiciind astfel piața internă printr‑un tratament fiscal discriminatoriu și contravenind obiectivului libertăților fundamentale.

84.      Considerăm, asemenea Comisiei, că Republica Federală Germania nu este obligată să renunțe la dreptul său de impozitare a plusvalorii realizate din vânzarea bunului inițial situat în Germania. Potrivit principiului teritorialității fiscale, statele membre își păstrează dreptul de a impozita plusvalorile generate pe teritoriul lor(27).

85.      Cu toate acestea, impozitarea imediată a plusvalorii realizate de o întreprindere nerezidentă depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de menținere a repartizării competențelor de impozitare, având în vedere că există măsuri mai puțin restrictive decât impozitarea imediată. În mod similar, astfel cum a constatat Curtea în Hotărârea Comisia/Germania (Libertatea de stabilire)(28), persoanei impozabile care nu dispune de un sediu permanent în Germania i se poate oferi posibilitatea de a opta între plata imediată a impozitului și amânarea plății acestuia. Perceperea acestui impozit poate fi organizată astfel încât să permită Germaniei să men țină controlul asupra colectării ulterioare a impozitului, în pofida lipsei unui control direct asupra contabilității întreprinderii, ca urmare a lipsei unui sediu permanent în Germania.

86.      În consecin ță, nu poate fi admis argumentul guvernului german potrivit căruia excluderea întreprinderilor nerezidente care nu dispun de un sediu permanent în Germania de la beneficiul constând în amânarea impozitării este justificată de competența de impozitare a statului membru.

87.      Dat fiind că respectivul regim fiscal german restrânge circula ția transfrontalieră a capitalurilor prin excluderea întreprinderilor care nu dispun de un sediu permanent în Germania de la beneficiul constând în amânarea impozitării, în pofida faptului că acestea sunt supuse aceluiași regim de impozitare a profitului ca întreprinderile cu sediu permanent în Germania, care beneficiază de amânarea impozitării, și că o astfel de diferențiere de tratament nu poate fi justificată pe baza niciunuia dintre motivele imperative de interes general invocate de guvernul german, propunem Curții să constate că regimul fiscal german în cauză încalcă articolul 63 alineatul (1) TFUE.

 E.      Aplicarea articolului 64 alineatul (1) TFUE referitor la restricțiile privind libera circulație a capitalurilor în raport cu țări terțe

88.      Articolul 64 alineatul (1) TFUE conține o „clauză de anterioritate” care limitează în timp domeniul de aplicare al articolului 63 TFUE în ceea ce privește restricțiile în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu privire la circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe sau provenind din țări terțe, în cazul în care acestea implică investiții directe, inclusiv investițiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital.

89.      Această clauză poate fi invocată în raporturile cu țările terțe, dar nu și în raporturile cu statele părți la Acordul privind SEE(29).

90.      Guvernul german arată că articolul 6b din EStG a fost introdus în acest act legislativ național prin Steueränderungsgesetz (Legea de modificare a impozitării) din 1964. Această dispoziție se aplică investițiilor în întreprinderi rezidente și permite constituirea unor rezerve latente constând în plusvalori care rezultă din cesiunea individuală a anumitor active imobiliare, pentru a fi utilizate în scopul reinvestirii. Prin urmare, aceasta intră în domeniul de aplicare al articolului 64 alineatul (1) TFUE.

91.      Prin urmare, regimul fiscal german nu este contrar tratatelor în cazul în care este aplicat în raporturile cu țările terțe.

92.      Comisia a confirmat în ședință că nu contestă acest argument.

VI.    Cheltuielile de judecată

93.      Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Federale Germania la plata cheltuielilor de judecată, iar Republica Federală Germania a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

VII. Concluzie

94.      Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții:

(1)      să constate că, prin adoptarea și menținerea în vigoare a regimului fiscal prevăzut la articolul 6b alineatul (4) punctul 2 din Einkommensteuergesetz (Legea privind impozitul pe venit), care subordonează beneficiul care constă în amânarea impozitării plusvalorii rezultate din cesiunea cu titlu oneros a unui bun economic, în cazul reinvestirii acesteia, îndeplinirii condiției ca bunul să fi făcut parte o perioadă de cel puțin șase ani anteriori cesiunii sale din activele imobilizate ale unei persoane impozabile care dispune de un sediu permanent în Germania, Republica Federală Germania nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 63 alineatul (1) TFUE și al articolului 40 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992;

(2)      să oblige Republica Federală Germania la plata cheltuielilor de judecată.


1      Limba originală: engleza.


2      Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 7, denumit în continuare „Acordul privind SEE”).


3      A se vedea Hotărârea din 16 aprilie 2015, Comisia/Germania (Libertatea de stabilire) [C‑591/13, denumită în continuare „Hotărârea Comisia/Germania (Libertatea de stabilire)”, EU:C:2015:230].



4      Hotărârea Comisia/Germania (Libertatea de stabilire), punctele 58 și 59.


5      A se vedea Hotărârea din 27 februarie 2025, Dyrektor Krajowej Informacji Skarbowej (Mod de administrare a unui OPC) (C‑18/23, EU:C:2025:119, punctul 57 și jurisprudența citată).


6      A se vedea articolul 1 din KStG.


7      Ibidem.


8      Articolul 6b alineatul (1) din EStG


9      Articolul 6b alineatul (3) din EStG


10      Potrivit articolului 6b alineatul (1) din EStG, un teren poate fi înlocuit cu un alt teren, vegetația care crește pe un teren poate fi înlocuită cu un teren sau cu vegetație care crește pe un teren, clădirile pot fi înlocuite cu un teren, cu vegetație care crește pe un teren sau cu clădiri, iar navele destinate navigației interioare pot fi înlocuite cu nave destinate navigației interioare.


11      Potrivit articolului 6b alineatul (2) din EStG, plusvaloarea se calculează ca diferența, după deducerea cheltuielilor de vânzare, dintre prețul de vânzare și valoarea contabilă care ar fi fost atribuită bunului de capital în cauză la momentul vânzării sale.


12      Acesta este ipoteza avută în vedere la articolul 6b alineatul (3) din EStG.


13      În cadrul ședinței, guvernul german a explicat că includerea activelor în activele imobilizate ale unui sediu permanent se realizează prin înscrierea și publicarea acestora în registrul comerțului.



14      A se vedea Avizul 1/92 (Al doilea aviz privind Acordul SEE) din 10 aprilie 1992 (EU:C:1992:189).


15      A se vedea Hotărârea din 13 noiembrie 2025, Familienstiftung (C‑142/24, denumită în continuare „Hotărârea Familienstiftung”, EU:C:2025:873, punctul 31 și jurisprudența citată).


16      A se vedea Hotărârea Familienstiftung, punctul 35 și jurisprudența citată.


17      A se vedea Hotărârea Familienstiftung, punctul 53 și jurisprudența citată.



18      Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Autoridade Tributária e Aduaneira (Câștiguri din cesiunea unor părți sociale) (C‑472/22, EU:C:2023:880, punctul 28 și jurisprudența citată).


19      A se vedea de exemplu Hotărârea din 27 aprilie 2023, L Fund (C‑537/20, denumită în continuare „Hotărârea L Fund”, EU:C:2023:339, punctul 54 și jurisprudența citată).


20      Potrivit afirmațiilor guvernului german prezentate în Comunicarea din 17 ianuarie 2013 adresată Comisiei.



21      Curtea a urmat același raționament în Hotărârea L Fund, punctele 57-62.


22      A se vedea Hotărârea L Fund, punctul 66 și jurisprudența citată.


23      În susținerea acestui argument, guvernul german face trimitere la Hotărârea din 25 octombrie 2007, Geurts și Vogten (C‑464/05, EU:C:2007:631, punctul 26).


24      A se vedea de exemplu Hotărârea din 6 iunie 2000, Verkooijen (C‑35/98, EU:C:2000:294, punctul 48), și Hotărârea din 25 februarie 2021, Novo Banco (C‑712/19, EU:C:2021:137, punctul 40 și jurisprudența citată).


25      A se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Comisia/Portugalia (C‑345/05, EU:C:2006:685, punctul 29 și jurisprudența citată).


26      A se vedea în această privință Hotărârea din 28 ianuarie 1986, Comisia/Franța (C‑270/83, EU:C:1986:37, punctul 21), la care Comisia a făcut referire în ședință. Astfel cum a susținut Comisia, raționamentul aplicat de Curte în hotărârea respectivă poate fi aplicat și în prezenta cauză, în pofida faptului că acea hotărâre privea libertatea de stabilire.



27      Hotărârea Comisia/Germania (Libertatea de stabilire), punctul 65.


28      A se vedea punctul 73.



29      A se vedea de exemplu Ordonanța din 24 iunie 2011, projektart ș.a. (C‑476/10, EU:C:2011:422, punctul 36).