<TI><HT TYPE="UC">Concluziile avocatului general</HT><HT TYPE="UC">M. Poiares Maduro</HT>prezentate la <DATE ISO="20070301">1 martie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING.CONTINUED="YES">Limba originală: portugheza.</NOTE></TI>

C-222/05C-223/05C-224/05C-225/0562005C02220004.000142361424813CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL POIARES MADURO — CAUZELE CONEXATE C-222/05-C-225/05VAN DER WEERD ŞI ALŢII<TI><HT TYPE="UC">Concluziile avocatului general</HT><HT TYPE="UC">M. Poiares Maduro</HT>prezentate la <DATE ISO="20070301">1 martie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING.CONTINUED="YES">Limba originală: portugheza.</NOTE></TI><TI><NP><NO.P>I —</NO.P><TXT>Introducere</TXT></NP></TI>1.Problemele de fond pe care College van Beroep voor het bedrijfsleven (Tribunalul administrativ de comeţ şi industrie) (Ţările de Jos) le-a adresat Curţii în prezenta serie de cauze sunt identice cu cele adresate de aceeaşi instanţă în cauza Dokter şi alţii

Hotărârea din 15 iunie 2006 (C-28/05, Rec, p. I-5431).

. Acestea privesc interpretarea Directivei 85/511/CEE a Consiliului din 18 noiembrie 1985 de stabilire a măsurilor comunitare de combatere a febrei aftoase

JO L 315, p. 11, modificată prin Directiva 90/423/CEE a Consiliului din 26 iunie 1990 (JO L 224, p. 13, Ediţie specială, 03/vol. 8, p. 37).

. Cu toate acestea, în cazul de faţă, instanţa de trimitere solicită opinia Curţii în ceea ce priveşte o problemă care se referă mai mult la dispoziţiile procedurale decât la febra aftoasă.2.În cauza Dokter şi alţii, reclamanţii din acţiunea principală au contestat legalitatea deciziei de a sacrifica animalele din crescătoriile lor pentru motivul că acea decizie era întemeiată pe o analiză efectuată de către un laborator care nu era înscris pe lista din anexa B la directivă. în cauzele de faţă, reclamanţii din acţiunea principală au atacat de asemenea decizia de sacrificare a animalelor lor. Totuşi, în concluziile prezentate în faţa instanţei naţionale, aceştia nu s-au întemeiat pe argumentul că laboratorul nu era înscris pe lista din anexa B la directivă, deşi cauzele se referă exact la acelaşi laborator. Prin urmare, instanţa de trimitere solicită să se stabilească dacă dreptul comunitar îi impune să invoce din oficiu acest motiv, în pofida dispoziţiilor procedurale naţionale care, în mod normal, ar exclude această opţiune.3.Am expus deja opiniile noastre asupra problemelor de fond referitoare la directivă în concluziile pe care le-am prezentat în cauza Dokter şi alţii. Aici ne vom concentra asupra chestiunii de drept procesual ridicate de instanţa de trimitere şi vom încerca să situăm cauzele de faţă în constelaţia jurisprudenţei care a început cu hotărârile Peterbroeck

Hotărârea din 14 decembrie 1995 (C-312/93, Rec, p. I-4599).

şi Van Schijndel şi van Veen

Hotărârea din 14 decembrie 1995 (C-430/93 şi C-431/93, Rec, p. I-4705).

. Putem semnala totuşi că este dificil să nu avem impresia că relevanţa acestei probleme pentru soluţia litigiilor din acţiunea principală nu este decât incidentală. De fapt, cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată de instanţa de trimitere pare să decurgă în principal dintr-un interes mai general de clarificare a jurisprudenţei Curţii în acest domeniu.<TI><NP><NO.P>II —</NO.P><TXT>Situaţia de fapt şi întrebările preliminare</TXT></NP></TI>4.Procedura în faţa College van Beroep voor het bedrijfsleven a intervenit ca o consecinţă a izbucnirii epidemiei de febră aftoasă în 2001, care a afectat un anumit număr de state membre. Ca răspuns la apariţia acestei epidemii, autorităţile olandeze au luat măsuri de împiedicare a răspândirii bolii

A se vedea de asemenea hotărârea din 12 iulie 2001, Jippes şi alţii (C-189/01, Rec, p. I-5689), şi hotărârea din 10 martie 2005, Tempelman si van Schaijk (C-96/03 şi C-97/03, Rec, p. I-1895).

. Aceste măsuri includeau sacrificarea preventivă a animalelor biungulate aflate în crescătoriile din apropierea unei crescătorii contaminate.5.Pe baza rezultatelor testelor efectuate de laboratorul ID-Lelystad BV (denumit în continuare ID-Lelystad), Rijksdienst voor de keuring van Vee en Vlees (Serviciul Naţional de Inspecţie pentru Animale de Fermă şi Carne, denumit în continuare RVV) a hotărât că exploataţiile reclamanţilor din acţiunea principală se aflau în apropierea unei crescătorii contaminate. în consecinţă, RVV a hotărât sacrificarea preventivă a animalelor din crescătoriile reclamanţilor.6.În faţa instanţei de trimitere, reclamanţii au contestat legalitatea deciziilor de sacrificare a animalelor lor, invocând mai multe motive. Instanţa de trimitere a respins aceste motive. Totuşi, în cadrul unei serii de cauze similare, de asemenea pendinte în faţa Curţii, reclamanţii au contestat legalitatea unor decizii similare pentru motivul suplimentar că ID-Lelystad nu era menţionat în anexa B la Directiva 85/511. Acest argument stă la baza cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare care a determinat pronunţarea hotărârii în cauza Dokter şi alţii

Citată la nota de subsol 2.

.7.întrebările adresate în cauza Dokter şi alţii priveau articolele 11 şi 13 din Directiva 85/511. Conform articolului 11 alineatul (1) prima liniuţă şi articolului 13 alineatul (1) a doua liniuţă, statele membre se asigură că manipularea virusului febrei aftoase în scopul diagnosticării se efectuează numai în laboratoarele enumerate în listele din anexa B la această directivă. Laboratorul indicat pentru Ţările de Jos era CIDC-Lelystad. ID-Lelystad a fost creat pe baza CIDC-Lelystad în urma unei serii de fuziuni şi preluări, dar nu a fost niciodată înscris pe lista din anexa B. Prin urmare, instanţa de trimitere a solicitat Curţii să se pronunţe cu privire la consecinţele desemnării unor laboratoare de referinţă în directivă. în plus, aceasta întreabă dacă, în temeiul dreptului comunitar, trebuie să se considere că autorităţile naţionale sunt obligate să ţină cont de rezultatele furnizate de laboratorul care a efectuat testele.8.În timp ce cauza Dokter şi alţii era încă pendinte, College van Beroep voor het bedrijfsleven a decis să adreseze Curţii exact aceleaşi întrebări precum cele din cauzele de faţă. Totuşi, de această dată, instanţa întreabă şi dacă dreptul comunitar îi impune să invoce din oficiu problema referitoare la statutul ID-Lelystad.9.Curtea a pronunţat hotărârea în cauza Dokter şi alţii la 15 iunie 2006. în lumina acestei hotărâri, Curtea a adresat instanţei naţionale o scrisoare prin care întreba dacă aceasta din urmă îşi menţinea cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare în cauzele de faţă. Instanţa de trimitere a răspuns afirmativ prin scrisoarea din 27 iulie 2006.10.În cadrul acestor concluzii, vom răspunde exclusiv la întrebarea dacă dreptul comunitar obligă instanţa naţională să depăşească limitele litigiului, astfel cum acesta a fost delimitat de părţi, în scopul examinării din oficiu a motivelor întemeiate pe Directiva 85/511. în ceea ce priveşte celelalte întrebări, invităm Curtea în mod respectuos să aibă din nou în vedere concluziile noastre în cauza Dokter şi alţii şi, inutil de menţionat, hotărârea pe care a pronunţat-o în această cauză.<TI><NP><NO.P>III —</NO.P><TXT>Apreciere</TXT></NP></TI><TI>Admisibilitate</TI>11.Dispoziţiile naţionale care interzic unei instanţe să invoce din oficiu un motiv nu se pot opune unei cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresate Curţii de Justiţie pentru a determina dacă astfel de dispoziţii sunt compatibile cu dreptul comunitar

A se vedea hotărârea Peterbroeck, citată la nota de subsol 4, punctul 13. A se vedea de asemenea hotărârea din 16 ianuarie 1974, Rheinmühlen Düsseldorf (166/73, Rec, p. 33, punctele 2 si 3), si hotărârea din 14 decembrie 2000, Fazenda Pública (C-446/98, Rec, p. I-11435, punctul 48).

. Totuşi, această cerere ar fi inadmisibilă dacă nu este necesară pentru soluţionarea acţiunii principale

A se vedea în acest sens hotărârea din 3 februarie 1983, Robards (149/82, Rec, p. 171, punctul 19), hotărârea din 16 iulie 1992, Meilicke (C-83/91, Rec, p. I-4871, punctul 25), şi hotărârea din 21 martie 2002, Cura Anlagen (C-451/99, Rec, p. I-3193, punctul 26).

.12.Ne va fi iertată opinia că întrebarea la care instanţa de trimitere a solicitat răspuns se află la limita ipoteticului. Într-adevăr, Comisia Comunităţilor Europene a susţinut în şedinţă că, având în vedere hotărârea pronunţată în cauza Dokter şi alţii, răspunsul la această întrebare nu va influenţa soluţia din acţiunea principală. Deşi suntem simpatizanţi ai acestei teze, argumentul nu ni se pare destul de convingător pentru a concluziona că întrebarea adresată de instanţa de trimitere este inadmisibilă. în principiu, este de competenţa instanţei de trimitere să aprecieze atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor adresate Curţii

Hotărârea din 14 decembrie 1995, Sanz de Lera si alţii (C-163/94, C-165/94 şi C-250/94, Rec, p. I-4821, punctul 15). A se vedea de asemenea hotărârea din 22 noiembrie 2005, Mangold (C-144/04, Rec, p. I-9981, punctele 32-38).

. în plus, efectele pe care le-a produs hotărârea în cauza Dokter şi alţii nu sunt încă în totalitate sigure, în măsura în care aceasta a lăsat o marjă de apreciere instanţei de trimitere. Pentru aceste motive, considerăm că întrebarea adresată este admisibilă.<TI>Cerinţele de drept comunitar în ceea ce priveşte dispoziţiile procedurale naţionale</TI>13.Curtea a insistat în mod repetat asupra principiului autonomiei procedurale, potrivit căruia instanţele naţionale, atunci când aplică dreptul comunitar, trebuie să acţioneze în conformitate cu dispoziţiile procedurale naţionale. Astfel, în lipsa armonizării acestor dispoziţii, revine ordinii juridice a fiecărui stat membru atribuţia de a desemna instanţele competente şi de a stabili modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor ca urmare a efectului direct al dreptului comunitar

Hotărârea Van Schijndel şi van Veen, citată la nota de subsol 5, punctul 17. A se vedea de asemenea, de exemplu, hotărârea din 16 decembrie 1976, Rewe-Zentralfinanz (33/76, Rec, p. 1989, punctul 5), hotărârea din 16 decembrie 1976, Cornet (45/76, Rec, p. 2043, punctul 13), hotărârea din 28 septembrie 1994, Fisscher (C-128/93, Rec, p. I-4583), hotărârea din 6 decembrie 1994, Johnson (C-410/92, Rec, p. I-5483, punctul 21), hotărârea din 11 decembrie 1997, Magorrian şi Cunningham (C-246/96, Rec, p. I-7153, punctul 37).

.14.Totuşi, acest principiu nu exonerează în totalitate dispoziţiile procedurale naţionale de exigenţele impuse de dreptul comunitar. Conform unei jurisprudenţe constante, dispoziţiile procedurale naţionale trebuie să respecte principiile echivalenţei şi efectivităţii

A se vedea, de exemplu, hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis (C-231/96, Rec, p. I-4951, punctul 34), hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage şi Crehan (C-453/99, Rec, p. I-6297, punctul 29), hotărârea din 17 iunie 2004, Recheio -Cash & Carry (C-30/02, Rec, p. I-6051, punctul 17), şi hotărârea din 5 octombrie 2006, Nádasdi şi Németh (C-290/05 şi C-333/05, Rec, p. I-10115, punctul 69).

.15.Principiul echivalenţei impune ca aceleaşi dispoziţii procedurale să fie aplicate acţiunilor întemeiate pe dreptul comunitar şi acţiunilor similare întemeiate pe dreptul naţional

A se vedea, de exemplu, hotărârea Rewe-Zentralfinanz, citată la nota de subsol 11, punctul 6, şi hotărârea din 16 mai 2000, Preston şi alţii (C-78/98, Rec, p. I-3201, punctul 31).

.16.Principiul efectivităţii implică faptul că, în practică, atribuirea unor drepturi prin normele comunitare trebuie să aibă o semnificaţie în practică. în esenţă, în ceea ce priveşte drepturile conferite prin normele comunitare, acest principiu exprimă binecunoscutul principiu conform căruia fiecărui drept îi corespunde o cale de atac

Hotărârea din 19 iunie 1990, Factortame şi alţii (C-213/89, Rec, p. I-2433), hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich şi alţii (C-6/90 şi C-9/90, Rec, p. I-5357), şi hotărârea Courage şi Crehan, citată la nota de subsol 12.

. Pentru a-l cita pe avocatul general Jacobs: un particular care se consideră nedreptăţit de o măsură care îl privează de un drept sau de un avantaj conferit de dreptul comunitar trebuie să poată dispune de o acţiune împotriva acestei măsuri şi să beneficieze de protecţie juridică completă

Concluziile avocatului general Jacobs prezentate la 21 martie 2002 în cauza Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul (hotărârea din 25 iulie 2002, C-50/00 P, Rec, p. I-6677), punctul 38. A se vedea de asemenea hotărârea din 15 octombrie 1987, Heylens şi alţii (222/86, Rec, p. I-4097, punctele 15-17).

. Prin urmare, principiul efectivităţii se opune dispoziţiilor procedurale care fac practic imposibilă sau extrem de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară

A se vedea, de exemplu, hotărârea Peterbroeck, citată la nota de subsol 4, punctul 14, şi hotărârea Courage şi Crehan, citată la nota de subsol 12, punctele 25 şi 29.

.17.Astfel, în timp ce principiul efectivităţii impune un standard minim de tratament procedural, care trebuie garantat titularilor unui drept de origine comunitară, principiul echivalenţei garantează că tratamentul procedural aplicat titularilor unui drept de origine comunitară nu este mai puţin favorabil decât cel acordat titularilor unui drept similar recunoscut în dreptul naţional.18.Acest ansamblu de principii asigură de asemenea măsura de apreciere a unei dispoziţii procedurale naţionale care limitează posibilitatea unei instanţe de a invoca un motiv din oficiu. Astfel, conform principiului autonomiei procedurale, Curtea a hotărât că, în general, dreptul comunitar nu impune ca o instanţă naţională să poată invoca din oficiu motive întemeiate pe dreptul comunitar atunci când părţile au omis să o facă

Hotărârea Van Schijndel şi van Veen, citată la nota de subsol 5, punctul 22. Dreptul comunitar nu interzice instanţelor naţionale nici luarea în considerare a dispoziţiilor de drept comunitar, chiar dacă părţile nu le-au invocat (a se vedea în acest sens hotărârea din 11 iulie 1991, Verholen si alţii, C-87/90, C-88/90 şi C-89/90, Rec, p. I-3757, punctele 12-16, şi hotărârea din 19 iunie 2003, GAT, Rec, p. I-6351, punctele 46 şi 50).

. Cu toate acestea, jurisprudenţa arată de asemenea că există excepţii în temeiul principiului efectivităţii şi al echivalenţei.19.Cadrul teoretic schiţat până aici poate părea destul de simplu. Cu toate acestea, aplicarea principiului efectivităţii şi al echivalenţei a avut drept rezultat ceea ce pare a fi, la prima vedere, o serie de hotărâri oarecum disparate. Vom încerca să descriem modul în care aceste hotărâri diferite - precum şi cauzele în speţă - pot fi totuşi clasate în funcţie de principiul avut în vedere, începând cu acele cauze privitoare la principiul efectivităţii.<TI>Principiul efectivitaţii</TI>20.Prima dintre aceste cauze, Peterbroeck

Citată la nota de subsol 4.

, ridică imediat problema modului corect de explicare a aplicării principiului efectivitaţii de către Curte, în special ţinând seama de hotărârea pronunţată de Curte în aceeaşi zi în cauza Van Schijndel şi van Veen

Citată la nota de subsol 5.

. în cauza Peterbroeck, Curtea a înlăturat o normă de procedură care împiedica o instanţă naţională să aprecieze din oficiu dacă o dispoziţie de drept naţional este compatibilă cu dreptul comunitar, în timp ce, în cauza Van Schijndel şi van Veen, Curtea a admis o normă asemănătoare.21.Ambele cauze se întemeiau pe principiul efectivitaţii: dispoziţia procedurală în cauză făcea extrem de dificilă exercitarea unui drept conferit prin ordinea juridică comunitară? Curtea a apreciat în fapt luând în considerare procedura în ansamblu. în cauza Van Schijndel şi van Veen, reclamanţii au solicitat Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Ţărilor de Jos ) anularea a două decizii pronunţate de Rechtbank Breda (Curtea Regională Breda) pentru motivul că acea instanţă ar fi trebuit să ia în considerare, din oficiu, dispoziţiile tratatului referitoare la concurenţă şi la libertatea de a presta servicii. Ca răspuns la cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Hoge Raad, Curtea a apreciat că, în speţă, dreptul comunitar nu obliga instanţele naţionale să înlăture aplicarea dispoziţiilor naţionale procedurale şi să depăşească limitele litigiului, astfel cum acesta a fost delimitat de părţi.22.În cauza Peterbroeck, situaţia a fost însă diferită. Era vorba de o acţiune formulată împotriva unei decizii a autorităţilor fiscale belgiene. în principiu, controlul jurisdicţional al acestei decizii era limitat la motivele invocate de reclamantă în cursul procedurii administrative. Din momentul încheierii procedurii, reclamanta dispunea de 60 de zile pentru a invoca noi motive - inclusiv acelea întemeiate pe dreptul comunitar - în faţa instanţei competente. Curtea a hotărât că acest termen de prescripţie, considerat în contextul său juridic şi practic, împiedica exercitarea drepturilor conferite de dreptul comunitar.23.Întrebarea dacă exercitarea unui drept este extrem de dificilă în practică poate fi o întrebare cu apreciere relativă — ceea ce explică motivul pentru care hotărârile pronunţate în cauzele Peterbroeck şi Van Schijndel şi van Veen au condus la rezultate diferite pe baza a numai câţiva factori. Totuşi, există situaţii în care, dacă instanţa naţională nu are posibilitatea să invoce din oficiu motive întemeiate pe dreptul comunitar, este evident că ar fi extrem de dificil pentru părţi să beneficieze de o protecţie juridică atunci când ordinea juridică comunitară le conferă un drept. Hotărârile pronunţate în cauzele Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores

Hotărârea din 27 iunie 2000 (C-240/98-C-244/98, Rec, p. I-4941).

şi Cofidis

Hotărârea din 21 noiembrie 2002 (C-473/00, Rec, p. I-10875).

sunt un astfel de exemplu.24.În cauzele Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores şi Cofidis, Curtea a considerat că posibilitatea unei instanţe naţionale de a invoca un motiv din oficiu se poate deduce din cuprinsul unei directive atunci când aceasta reprezintă un mijloc necesar pentru realizarea obiectivului urmărit prin acea directivă

Hotărârea Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores, citată la nota de subsol 20, punctul 26, şi hotărârea Cofidis, citată la nota de subsol 21, punctele 32 şi 33.

. Mai precis, Curtea a considerat că, pentru a realiza obiectivul urmărit prin Directiva 93/13/CEE a Consiliului

Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediţie specială, 15/vol. 02, p. 273).

, era necesar ca o instanţă naţională să poată stabili din oficiu că era abuzivă clauza dintr-un contract încheiat cu un consumator prin care se prevedea că eventualele litigii sunt soluţionate de o anumită instanţă. în definitiv, obiectivul urmărit era acela de a proteja consumatorii împotriva clauzelor abuzive din contractele încheiate de aceştia. Curtea a interpretat directiva în acord cu principiul efectivităţii. în cazul în care Curtea ar fi procedat altfel, [s-ar fi creat] o situaţie paradoxală în care consumatorul [ar fi fost] obligat să apară [în faţa unei instanţe] într-un loc diferit de cel în care îşi are domiciliul, tocmai pentru a susţine că acele clauze contractuale care îl obligă să procedeze astfel sunt abuzive

Concluziile avocatului general Saggio prezentate în cauza Ocèano Grupo Editorial şi Salvat Editores, punctul 24.

.25.Modul cel mai potrivit de a rezuma jurisprudenţa este, probabil, următorul: principiul efectivităţii nu impune instanţelor naţionale obligaţia de a invoca din oficiu motive întemeiate pe dreptul comunitar, cu excepţia situaţiilor în care aceasta ar fi necesară pentru a se garanta că există o protecţie juridică efectivă atunci când ordinea juridică comunitară conferă un drept. Prin urmare, instanţele naţionale au obligaţia de a interveni atunci când este necesar să se garanteze protecţia drepturilor recunoscute în dreptul comunitar. Totuşi, principiul efectivităţii nu implică o obligaţie generală a instanţelor naţionale de a asigura în toate situaţiile aplicarea dispoziţiilor ce decurg din ordinea juridică comunitară.26.Situaţia este diferită atunci când dispoziţia comunitară în cauză este o normă fundamentală? în cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare, instanţa de trimitere are în vedere posibilitatea ca anumite dispoziţii să aibă o importanţă crucială, astfel încât să fie considerate în dreptul comunitar principii de ordine publică şi să oblige astfel instanţele naţionale să le aplice din oficiu. Instanţa de trimitere menţionează în acest sens hotărârea Eco Swiss

Hotărârea din 1 iunie 1999 (C-126/97, Rec, p. I-3055).

. Această cauză privea o acţiune în anulare a unei hotărâri arbitrale. Arbitrul acordase daune interese pentru desfiinţarea unui contract de licenţă. în cursul procedurii de arbitraj nu a fost invocată eventuala nulitate a contractului în temeiul articolului 81 CE. Curtea a hotărât că instanţa naţională trebuia să admită acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale dacă aprecia că această hotărâre este contrară articolului 81 CE şi dacă dispoziţiile procedurale naţionale o obligau să admită o cerere în anulare întemeiată pe încălcarea dispoziţiilor naţionale de ordine publică

Hotărârea Eco Swiss, punctul 41.

.27.Cu toate acestea, ar fi greşit să concluzionăm din hotărârea Eco Swiss că principiul efectivităţii impune ca anumite dispoziţii de drept comunitar, datorită importanţei lor pentru ordinea juridică comunitară, să fie aplicate de către instanţele naţionale chiar şi atunci când părţile au omis să le invoce. Într-adevăr, o astfel de interpretare a hotărârii Eco Swiss ar fi incompatibilă cu hotărârea pronunţată în cauza Van Schijndel şi van Veen. Desigur, Curtea a remarcat în hotărârea Eco Swis că articolul 81 CE constituie o dispoziţie fundamentală care este esenţială pentru îndeplinirea sarcinilor care i-au fost încredinţate Comunităţii

Hotărârea Eco Swiss, punctul 36.

. Totuşi, aceeaşi dispoziţie a fost invocată şi în cauza Van Schijndel şi van Veen, în care Curtea nu a considerat că exista o obligaţie de a aplica articolul 81 CE. Prin urmare, întrebarea dacă dispoziţia în cauză este o dispoziţie de ordine publică nu este decisivă pentru aplicarea principiului efectivităţii. De fapt, astfel cum vom explica în continuare, Eco Swiss aparţine, în primul rând, categoriei de cauze în care Curtea a aplicat principiul echivalenţei.28.Totuşi, Curtea a evocat principiul efectivităţii în cauza Eco Swiss. După soluţionarea cauzei în temeiul principiului echivalenţei, Curtea a mai arătat că întrebările privind interpretarea interdicţiei prevăzute la [articolul 81 alineatul (1) CE] ar trebui examinate de instanţele naţionale atunci când se pronunţă asupra validităţii unei hotărâri arbitrale

Hotărârea Eco Swiss, punctul 40.

. Preocuparea esenţială a Curţii pare să fi fost aceea de a asigura existenţa unei căi de atac pentru a se putea ataca o hotărâre arbitrală contrară articolului 81 CE

Desigur, dreptul naţional poate impune ca acţiunea să fie introdusă într-un termen rezonabil (a se vedea punctele 43-48 din hotărârea Eco Swiss).

. În consecinţă, este contrară principiului efectivităţii o dispoziţie de drept naţional care restrânge controlul jurisdicţional exercitat asupra unei hotărâri arbitrale la motivele pe care reclamanta le-a invocat în cadrul procedurii de arbitraj. Faptul că părţile au avut posibilitatea de a invoca motivele întemeiate pe dreptul comunitar în cadrul procedurii de arbitraj nu garantează o protecţie juridică completă, deoarece aceste proceduri - precum procedura administrativă în cauza Peterbroeck - nu sunt proceduri jurisdicţionale în sens strict

în această privinţă, hotărârea pronunţată în cauza Eco Swiss este în concordanţă cu hotărârea în care Curtea a decis că un tribunal arbitrai constituit printr-un acord de drept privat, fără intervenţia statului, nu trebuie considerat o instanţă în sensul articolului 234 CE şi, prin urmare, nu poate adresa Curţii o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare în temeiul acestei dispoziţii (hotărârea din 23 martie 1982, Nordsee, 102/81, Rec, p. 1095).

.29.Pentru a rezuma, putem spune că principiul efectivităţii nu impune instanţelor naţionale obligaţia de a invoca din oficiu un motiv întemeiat pe dreptul comunitar, chiar dacă acest motiv ar privi o dispoziţie de importanţă fundamentală pentru ordinea juridică comunitară. Totuşi, principiul efectivităţii impune ca părţile să aibă o posibilitate reală de a invoca un motiv întemeiat pe dreptul comunitar în faţa unei instanţe naţionale. în caz contrar, instanţa trebuie să aibă competenţa de a invoca acest motiv din oficiu.30.Nu poate fi contestat faptul că, în speţă, părţile au avut o posibilitate reală de a invoca un motiv întemeiat pe articolele 11 şi 13 din Directiva 85/511 în concluziile depuse de acestea în faţa instanţei naţionale. Contrar situaţiei din cauza Peterbroeck, dispoziţiile procedurale naţionale nu făceau extrem de dificilă invocarea acestora. Simplul fapt că părţile nu au procedat în acest sens nu creează pentru instanţa naţională o obligaţie de a acorda asistenţă şi de a remedia carenţa părţilor în temeiul principiului efectivităţii.31.În plus, instanţa de trimitere a observat în mod corect că Directiva 85/511 nu impune aplicarea din oficiu a articolelor 11 şi 13 de către instanţele naţionale. Scopul directivei, astfel cum este menţionat la articolul 1, este acela de a defini măsurile comunitare de combatere care se vor aplica în cazul apariţiei febrei aftoase şi de a proteja în acest fel sănătatea animalelor de fermă în întreaga Comunitate

A se vedea preambulul la Directiva 85/511.

. Ar fi dificil de concluzionat că acest scop poate fi atins numai dacă instanţa naţională admite că are competenţa de a invoca din oficiu motivul potrivit căruia decizia de a sacrifica animalele reclamanţilor în scopul prevenirii febrei aftoase se întemeia pe analizele realizate de un laborator care nu este înscris pe lista din anexa B la directivă. în măsura în care această directivă urmăreşte să confere drepturi reclamanţilor, protecţia juridică efectivă a acestor drepturi poate fi obţinută, în principiu, fără ca instanţa naţională să aibă obligaţia de a invoca directiva din oficiu. în această privinţă, cauzele actuale sunt foarte diferite de cauzele Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores şi Cofidis.32.În consecinţă, principiul efectivităţii nu impune instanţei naţionale să examineze din oficiu un motiv întemeiat pe articolele 11 şi 13 din directivă. Cu toate acestea, se pune în continuare întrebarea dacă o astfel de cerinţă decurge din principiul echivalenţei.<TI>Principiul echivalenţei</TI>33.În situaţia în care dispoziţiile procedurale naţionale oferă unei instanţe posibilitatea de a invoca motive din oficiu, principiul echivalenţei impune ca această posibilitate să includă şi motivele întemeiate pe dreptul comunitar. Într-adevăr, în ceea ce priveşte motivele întemeiate pe dreptul comunitar, principiul cooperării menţionat la articolul 10 CE implică pentru instanţele naţionale o obligaţie de a face uz de această posibilitate

A se vedea în acest sens hotărârea din 24 octombrie 1996, Kraaijeveld şi alţii (C-72/95, Rec, p. I-5403, punctele 57 şi 58), precum şi hotărârea Van Schijndel şi van Veen, citată la nota de subsol 5, punctele 13 şi 14.

. Cu toate acestea, competenţa instanţelor naţionale de a invoca din oficiu motive întemeiate pe dreptul naţional este limitată în mod strict. Prin urmare, apare problema modului în care aceste limitări afectează obligaţia de a invoca motive întemeiate pe dreptul comunitar.34.Cu alte cuvinte, atunci când instanţele naţionale au competenţa de a examina din oficiu anumite motive întemeiate pe dreptul naţional, principiul echivalenţei impune ca acestea să aibă această competenţă şi în ceea ce priveşte motivele echivalente întemeiate pe dreptul comunitar. în consecinţă, trebuie văzut cum se stabileşte care dintre argumente sunt echivalente.35.Eco Swiss oferă un exemplu

Citată la nota de subsol 25.

. Dispoziţiile procedurale naţionale care făceau obiectul acestei cauze prevedeau că anularea unei hotărâri arbitrale putea fi pronunţată numai pentru un număr limitat de motive, inclusiv pentru motivul că sentinţa era contrară ordinii publice

Hotărârea Eco Swiss, punctul 7.

. Instanţa de trimitere a explicat că, potrivit dispoziţiilor naţionale de procedură civilă, o hotărâre arbitrală este contrară ordinii publice numai în cazul în care conţinutul sau executarea hotărârii ar fi contrară unei dispoziţii imperative atât de importante încât nicio restricţie de natură procedurală nu poate împiedica respectarea acesteia

Hotărârea Eco Swiss, punctul 24.

. Instanţa de trimitere a subliniat de asemenea că o hotărâre arbitrală care este contrară dispoziţiilor de drept naţional al concurenţei nu este considerată, în general, contrară ordinii publice

Hotărârea Eco Swiss, punctul 24.

. Cu toate acestea, Curtea a hotărât că, din perspectiva dreptului comunitar, interdicţia menţionată la articolul 81 CE este o dispoziţie imperativă fundamentală. Astfel, articolul 81 CE avea de fapt acelaşi statut ca şi dispoziţiile naţionale de ordine publică

A se vedea de asemenea, în această privinţă, hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi şi alţii (C-295/04-C-298/04, Rec, p. I-6619, punctul 31).

, În consecinţă, principiul echivalenţei impunea ca instanţa naţională să admită acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale dacă se considera că această hotărâre este contrară articolului 81 CE

A se vedea în special punctul 37 din hotărârea Eco Swiss.

.36.În cadrul prezentei acţiuni, noţiunea ordine publică este folosită într-un sens foarte diferit. Dispoziţia materială de drept intern este articolul 8:69 alineatul 1 din Codul general de drept administrativ olandez (Algemene Wet Bestuursrecht, denumit în continuare Awb), care prevede:

Instanţa la care a fost introdusă cererea se pronunţă pe baza cererii introductive, a înscrisurilor depuse, a cercetării judecătoreşti prealabile şi a dezbaterilor din şedinţă.

Articolul 8:69 din Awb mai precizează că instanţa are obligaţia de a completa motivele de drept. Cu toate acestea, atunci când procedează în acest sens, instanţa trebuie să respecte cadrul litigiului astfel cum acesta a fost delimitat de părţi. Aceasta nu are dreptul de a depăşi limitele litigiului decât pentru a examina din oficiu motive de ordine publică

Jans, J. H., Doorgeschoten? Enkele opmerkingen over de gevolgen van de Europeanisering van het bestuursrecht voor de grondslagen van de bestuursrechtspraak, Amsterdam, Europa Law Publishing, 2005; Brugman, D., Ambtshalve toetsing afgebakend: de plaats van ambtshalve toetsing in het bestuursprocesrecht in nationaal- en Europeesrechtelijk perspectief, Nederlands Tijdschrift voor bestuursrecht, 2005, vol. 8, p. 265-277; Tak, A. Q. C, Het Nederlands bestuursprocesrecht in theorie en praktijk, Nijmegen, Wolf Legal Publishers, 2005, p. 497; Van Ballegooij, G. A. C. M., Barkhuysen, T., Brenninkmeijer, A. F. M., Den Ouden, W., şi Polak, J. E. M., Bestuursrecht in het Awb-tijdperk, Deventer, Kluwer, 2004, p. 232; Van Wijk, H. D., Konijnenbelt, W., şi Van Male, R. M, Hoofdstukken van bestuursrecht, Den Haag, Elsevier juridisch, 2002, p. 616; De Haan, P., Drupsteen, T. G. şi Fernhout, R., Bestuursrecht in de sociale rechtsstaat, Deventer, Kluwer, 1998, p. 348; Ten Berge, J. B. J. M., De Waard, B. W. N., şi Widdershoven, R. J. G. M., Het bestuursprocesrecht, Deventer, W. E. J. Tjeenk Willink, 1996, p. 193-204.

37.Noţiunea de ordine publică, în acest context, este definită în jurisprudenţa naţională. Aceasta este asemănătoare noţiunii de ordine publică, astfel cum este utilizată în context similar de către Tribunalul de Primă Instanţă

A se vedea, de exemplu, hotărârea din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren-Werke/Comisia (T-44/00, Rec, p. II-2223, punctul 178), hotărârea din 1 decembrie 2004, Kronofrance/Comisia (T-27/02, Rec, p. II-4177, punctul 30), hotărârea din 22 februarie 2006, Standertskjöld-Nordenstam/Comisia (T-437/04 şi T-441/04, RecFP, p. I-A-2-29, punctul 28), hotărârea din 13 iulie 2006, Andrieu/Comisia (T-285/04, nepublicată încă în Recueil, punctul 129), hotărârea din 19 septembrie 2006, Lucchini/Comisia (T-166/01, nepublicată încă în Recueil, punctul 144), şi hotărârea din 3 octombrie 2006, Nijs/Curtea de Conturi (T-171/05, nepublicată încă în Recueil, punctul 31). A se vedea de asemenea hotărârea din 2 mai 2006, Regione Siciliana/Comisia (C-417/04 P, Rec, p. I-3881, punctul 36), hotărârea din 4 mai 2006, Comisia/Regatul Unit (C-98/04, Rec, p. I-4003, punctul 16), şi hotărârea din 1 iunie 2006, P & O Ferries şi Diputación/Comisia (C-442/03 P şi C-471/03 P, Rec, p. I-4845, punctul 45).

. În dreptul administrativ olandez, motivele de ordine publică se referă în principal la competenţa instanţei, la admisibilitatea acţiunii sau la competenţa autorităţii administrative care se află la originea deciziei atacate

A se vedea referinţele citate la nota de subsol 39.

. Problema echivalenţei trebuie rezolvată făcându-se referire la acele motive şi la interesele pe care acestea urmăresc să le protejeze în cadrul sistemului juridic naţional.38.În principiu, identificarea acestor interese trebuie să rămână în competenţa instanţelor naţionale. Din momentul în care acestea au identificat interesele, trebuie verificat, din punctul de vedere al sistemului juridic comunitar, care dintre dispoziţiile de drept comunitar protejează interesele echivalente - şi anume, interese cărora ordinea juridică comunitară le acordă un rol şi un statut echivalente celor ale intereselor în cauză la nivel naţional.39.Articolele 11 şi 13 din Directiva 85/511 au ca scop protejarea intereselor privind sănătatea publică şi sănătatea animalelor de fermă în cadrul Comunităţii. Mai precis, aceste dispoziţii urmăresc să realizeze o coordonare între statele membre indispensabilă în lupta împotriva virusului febrei aftoase

A se vedea de asemenea punctul 23 din concluziile noastre prezentate în cauza Dokter şi alţii, citate la nota de subsol 2.

.40.Prin urmare, se poate afirma fără niciun risc, chiar fără a face o analiză detaliată a dreptului naţional, că aceste interese nu sunt echivalente cu interesele pentru care instanţa de trimitere are competenţa de a examina motive din oficiu.41.În consecinţă, în circumstanţe precum cele din acţiunea principală, dreptul comunitar nu impune instanţei naţionale să depăşească limitele litigiului astfel cum acesta a fost delimitat de părţi, în scopul examinării din oficiu a motivelor întemeiate pe articolele 11 şi 13 din Directiva 85/511.<TI><NP><NO.P>IV —</NO.P><TXT>Concluzie</TXT></NP></TI>42.Prin urmare, considerăm că răspunsul Curţii la întrebarea adresată de College van Beroep voor het bedrijfsleven trebuie să fie următorul:

În circumstanţe precum cele din acţiunea principală, dreptul comunitar nu impune instanţei naţionale să depăşească limitele litigiului astfel cum acesta a fost delimitat de părţi, în scopul examinării din oficiu a motivelor întemeiate pe articolele 11 şi 13 din Directiva 85/511/CEE a Consiliului din 18 noiembrie 1985 de stabilire a măsurilor comunitare de combatere a febrei aftoase.