ORDONANȚA CURȚII (Camera a zecea)

14 ianuarie 2021(*)

„Trimitere preliminară – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Articolul 33 – Stabilirea locului efectuării operațiunilor taxabile – Livrarea de bunuri cu transport – Livrarea de bunuri expediate sau transportate de furnizor sau în numele acestuia – Vânzare prin intermediul unui site internet – Contract de transport de bunuri încheiat de client cu o societate sugerată de furnizor”

În cauza C‑108/19,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel București (România), prin decizia din 14 februarie 2018, primită de Curte la 11 februarie 2019, în procedura

Krakvet sp. z o.o. sp.k.

împotriva

Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București,

Administrației Fiscale pentru Contribuabili Nerezidenți,

CURTEA (Camera a zecea),

compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră, domnul E. Regan (raportor), președintele Camerei a cincea, și domnul E. Juhász, judecător,

avocat general: domnul A. Rantos,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 33 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Krakvet sp. z o.o. sp.k., societate de drept polonez, pe de o parte, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București (România) și Administrația Fiscală Pentru Contribuabili Nerezidenți (România) (denumite în continuare, fără distincție, „administrația fiscală”), pe de altă parte, în legătură cu plata taxei pe valoarea adăugată (TVA) aferente vânzării de bunuri prin intermediul unui site internet al acestei societăți unor clienți care se aflau în România.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Titlul V din Directiva 2006/112, denumit „Locul operațiunilor taxabile”, conține un capitol 1, intitulat la rândul său „Locul livrării de bunuri”, care cuprinde o secțiune 2, referitoare la „Livrarea de bunuri cu transport”. Această secțiune conține printre altele articolele 32 și 33 din respectiva directivă.

4        Articolul 32 din directiva menționată prevede:

„Atunci când bunurile sunt expediate sau transportate de furnizor sau de client sau de o terță persoană, locul livrării este considerat a fi locul unde se găsesc bunurile la momentul la care începe expedierea sau transportul bunurilor către client.

[…]”

5        Articolul 33 alineatul (1) din Directiva 2006/112 prevede:

„Prin derogare de la articolul 32, locul livrării de bunuri expediate sau transportate de furnizor sau în numele acestuia dintr‑un alt stat membru decât cel în care se încheie expedierea sau transportul bunurilor este considerat a fi locul unde se află bunurile la momentul la care se încheie expedierea sau transportul bunurilor la client, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

(a)      livrarea de bunuri este efectuată pentru o persoană impozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă ale cărei achiziții intracomunitare de bunuri nu sunt supuse TVA în temeiul articolului 3 alineatul (1) sau pentru orice altă persoană neimpozabilă;

(b)      bunurile livrate nu sunt mijloace de transport noi sau bunuri livrate după asamblare sau instalare, cu sau fără funcționare de probă, de către furnizor sau în numele acestuia.”

 Dreptul român

6        Articolul 1251 din Legea nr. 571/2003 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul fiscal”), prevede, sub titlul „Semnificația unor temeni și expresii”:

„(1)      În sensul prezentului titlu, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

[…]

32.      vânzarea la distanță reprezintă o livrare de bunuri care sunt expediate sau transportate dintr‑un stat membru în alt stat membru de către furnizor sau de altă persoană în numele acestuia către un cumpărător persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă, care beneficiază de derogarea prevăzută la articolul 126 alineatul (4), sau către orice altă persoană neimpozabilă, în condițiile prevăzute la articolul 132 alineatele (2)-(7).

[…]”

7        Articolul 126 din Codul vamal prevede:

„(1)      Din punct[ul] de vedere al taxei sunt operațiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

[…]

(3)      Sunt, de asemenea, operațiuni impozabile și următoarele operațiuni efectuate cu plată, pentru care locul este considerat a fi în România, potrivit articolului 1321:

a)      o achiziție intracomunitară de bunuri, altele decât mijloace de transport noi sau produse accizabile, efectuată de o persoană impozabilă ce acționează ca atare sau de o persoană juridică neimpozabilă, care nu beneficiază de derogarea prevăzută la alineatul (4), care urmează unei livrări intracomunitare efectuate în afara României de către o persoană impozabilă ce acționează ca atare și care nu este considerată întreprindere mică în statul său membru, și căreia nu i se aplică prevederile articolului 132 alineatul (1) litera b) cu privire la livrările de bunuri care fac obiectul unei instalări sau unui montaj sau ale articolului 132 alineatul (2) cu privire la vânzările la distanță;

[…]

(4)      Prin derogare de la prevederile alineatului (3) litera a), nu sunt considerate operațiuni impozabile în România achizițiile intracomunitare de bunuri care îndeplinesc următoarele condiții:

a)      sunt efectuate de o persoană impozabilă care efectuează numai livrări de bunuri sau prestări de servicii pentru care taxa nu este deductibilă sau de o persoană juridică neimpozabilă;

b)      valoarea totală a acestor achiziții intracomunitare nu depășește pe parcursul anului calendaristic curent sau nu a depășit pe parcursul anului calendaristic anterior plafonul de 10 000 [de] euro, al cărui echivalent în lei este stabilit prin norme.

[…]”

8        Articolul 132 din Codul fiscal, intitulat „Locul livrării de bunuri”, prevede:

„(1)      Se consideră a fi locul livrării de bunuri:

a)      locul unde se găsesc bunurile în momentul când începe expedierea sau transportul, în cazul bunurilor care sunt expediate sau transportate de furnizor, de cumpărător sau de un terț. Dacă locul livrării, stabilit conform prezentei prevederi, se situează în afara teritoriului comunitar, locul livrării realizate de către importator și locul oricărei livrări ulterioare se consideră în statul membru de import al bunurilor, iar bunurile se consideră a fi transportate sau expediate din statul membru de import;

b)      locul unde se efectuează instalarea sau montajul, de către furnizor sau de către altă persoană în numele furnizorului, în cazul bunurilor care fac obiectul unei instalări sau unui montaj;

c)      locul unde se găsesc bunurile atunci când sunt puse la dispoziția cumpărătorului, în cazul bunurilor care nu sunt expediate sau transportate;

[…]

(2)      Prin derogare de la prevederile alineatului (1) litera a), în cazul unei vânzări la distanță care se efectuează dintr‑un stat membru spre România, locul livrării se consideră în România dacă livrarea este efectuată către un cumpărător persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă, care beneficiază de derogarea de la articolul 126 alineatul (4), sau către orice altă persoană neimpozabilă și dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a)      valoarea totală a vânzărilor la distanță al căror transport sau expediere în România se realizează de către un furnizor, în anul calendaristic în care are loc o anumită vânzare la distanță, inclusiv valoarea respectivei vânzări la distanță, sau în anul calendaristic precedent, depășește plafonul pentru vânzări la distanță de 35 000 [de] euro, al cărui echivalent în lei se stabilește prin norme; sau

b)      furnizorul a optat în statul membru din care se transportă bunurile pentru considerarea vânzărilor sale la distanță, care presupun transportul bunurilor din acel stat membru în România, ca având loc în România.

[…]”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

9        Krakvet este o societate stabilită în Polonia care comercializează prin intermediul unor site‑uri internet hrană pentru animale și accesorii pentru îngrijirea animalelor.

10      Activitățile acestei societăți vizează clienți din mai multe state membre, iar ea deține, în acest scop, un domeniu de internet „zoofast” pentru fiecare dintre respectivele state membre. În special, vânzările de produse către clienți care se află în România sunt realizate prin intermediul site‑ului internet a cărui adresă a paginii principale este www.zoofast.ro.

11      Modalitățile de livrare a produselor comandate pe internet de la societatea Krakvet sunt cele care corespund, dintre clauzele comerțului internațional stabilite de Camera Internațională de Comerț, clauzei „franco fabrică” („Ex Works”), cu plecare din Wieliczka (Polonia).

12      În ceea ce privește procesul de vânzare, clienții plasează comanda produselor pe site‑ul www.zoofast.ro. Pentru finalizarea comenzii pe acest site internet, ei trebuie să opteze între două modalități de ridicare a produselor de la depozitul Krakvet situat în Polonia. Aceștia pot alege să ridice ei înșiși produsele respective din acest depozit sau să încheie un contract pentru livrarea acestora fie cu Sendfast sp. z o.o., fie cu un alt transportator. În acest caz, factura aferentă serviciilor de transport este emisă direct clienților respectivi de societatea care prestează serviciile menționate, iar clienții o achită direct acesteia.

13      La finalizarea comenzii, clienții primesc două contracte, unul încheiat cu Krakvet pentru produsele achiziționate și unul încheiat, pentru livrarea acestor produse, fie cu Sendfast, fie cu un alt transportator, precum și două facturi, una emisă de Krakvet pentru cumpărarea produselor, iar cealaltă emisă pentru serviciile de transport de către societatea care efectuează această livrare, fiecare factură fiind însoțită de o dovadă de plată.

14      De altfel, produsele pot fi plătite prin virament bancar, pe site‑ul internet al Krakvet, sau în numerar, la primirea lor.

15      Prin notificarea din 8 iulie 2014, administrația fiscală a solicitat reclamantei din litigiul principal să se înregistreze în scopuri de TVA în România, argumentând că această societate efectuează vânzări la distanță și că, întrucât valoarea globală a acestor vânzări a depășit plafonul prevăzut la articolul 132 alineatul (2) litera a) din Codul fiscal, administrația fiscală era obligată să perceapă TVA‑ul aferent acestora.

16      La 26 august 2014, administrația fiscală a adoptat o decizie privind înregistrarea din oficiu a Krakvet în scopuri de TVA, iar la 10 septembrie 2014 a emis un certificat de înregistrare în scopuri de TVA prin care a fost atribuit acestei societăți un cod de TVA.

17      Prin decizia din 8 octombrie 2014, reclamația administrativă a Krakvet prin care a contestat notificarea din 8 iulie 2014, precum și decizia de înregistrare în scopuri de TVA din 26 august 2014 a fost respinsă ca neîntemeiată, pentru motivul că vânzările realizate prin intermediul site‑urilor internet intră în categoria „vânzărilor la distanță”, care sunt supuse unui regim special de TVA.

18      La 4 mai 2015, Krakvet a introdus o acțiune în contencios administrativ la Tribunalul București – Secția a II‑a Contencios Administrativ și Fiscal (România), care, prin sentința din 8 aprilie 2016, a respins această acțiune ca neîntemeiată, reținând că administrația fiscală a calificat în mod corect operațiunile în discuție în litigiul principal drept „vânzări la distanță”.

19      În cadrul recursului formulat la 28 aprilie 2017 în fața Curții de Apel București (România), Krakvet a contestat legalitatea acestei hotărâri susținând că din dispozițiile relevante din Codul fiscal nu reiese că toate produsele comercializate prin intermediul unui site internet constituie „vânzări la distanță”. Potrivit Krakvet, condiția esențială pentru ca o tranzacție să intre în această categorie constă în faptul că transportul bunurilor dintr‑un stat membru în altul este efectuat de furnizor sau în numele acestuia. Or, nu aceasta ar fi situația operațiunilor în discuție în litigiul principal. Astfel, produsele în cauză ar fi puse la dispoziția clienților la depozitul Krakvet situat în Polonia și ar fi livrate de o persoană impozabilă distinctă, și anume o societate de curierat angajată de acești clienți în temeiul unui contract pentru servicii de transport distinct de cel dintre aceștia și Krakvet pentru cumpărarea respectivelor produse. Faptul că recurgerea la această societate de curierat este sugerată de Krakvet clienților menționați și acceptată de aceștia, care ar rămâne totuși liberi să aleagă o altă societate de transport, nu ar putea însemna că respectivele produse sunt livrate în numele Krakvet.

20      Instanța de trimitere consideră că soluționarea litigiului principal depinde de aspectul dacă, în ceea ce privește bunurile vândute prin intermediul site‑ului internet al Krakvet unor clienți care se află în România, atunci când, în scopul livrării bunurilor respective, acești clienți, în conformitate cu opțiunile de expediere propuse de acest furnizor, aleg o societate de curierat sugerată de site‑ul respectiv, dar cu care clienții menționați încheie un contract distinct de cel care îi leagă de Krakvet pentru cumpărarea bunurilor amintite, trebuie să se considere că acestea din urmă sunt transportate „de furnizor sau în numele acestuia”, în sensul articolului 33 din Directiva 2006/112, astfel încât, prin derogare de la articolul 32 din această directivă, locul livrării se situează la locul unde aceleași bunuri se află nu la momentul la care începe transportul, ci la momentul la care acesta se încheie.

21      În aceste condiții, Curtea de Apel București a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„[A]rticolul 33 din Directiva 2006/112 trebuie interpretat, în contextul unei vânzări de bunuri prin intermediul unui magazin online, că nu se aplică situației în care clientul contractează direct serviciul de transport al bunurilor din statul membru al furnizorului în statul membru propriu conform opțiunilor de expediere oferite de furnizor, din moment ce transportul nu se realizează în numele furnizorului?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

22      În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s‑a pronunțat deja, atunci când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

23      Este necesar să se facă aplicarea acestei dispoziții în cadrul prezentei cauze, din moment ce răspunsul la întrebarea adresată poate fi în mod clar dedus din jurisprudența Curții, în special din Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko (C‑276/18, EU:C:2020:485).

24      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 33 din Directiva 2006/112 trebuie interpretat în sensul că, referitor la bunuri vândute prin intermediul unui site internet de către un furnizor stabilit într‑un stat membru unor clienți care se află în alt stat membru, atunci când, în scopul livrării acestor bunuri, clienții respectivi, în conformitate cu opțiunile de expediere propuse de acest furnizor, aleg o societate sugerată de acest site cu care încheie un contract distinct de cel care îi leagă de furnizorul menționat pentru cumpărarea bunurilor amintite, acestea din urmă trebuie considerate ca fiind expediate sau transportate „de furnizor sau în numele acestuia”, în sensul articolului 33 menționat.

25      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 32 din directiva respectivă, atunci când bunurile sunt expediate sau transportate de furnizor sau de client sau de o terță persoană, locul livrării este considerat a fi locul unde se găsesc bunurile la momentul la care începe expedierea sau transportul bunurilor către client.

26      Cu toate acestea, prin derogare de la dispozițiile menționate, articolul 33 din aceeași directivă prevede că locul livrării de bunuri expediate sau transportate de furnizor sau în numele acestuia dintr‑un alt stat membru decât cel în care se încheie expedierea sau transportul bunurilor este considerat a fi, sub rezerva respectării anumitor condiții pe care le enumeră această dispoziție, locul unde se află bunurile la momentul la care se încheie expedierea sau transportul bunurilor la client.

27      Pentru a stabili ce trebuie să se înțeleagă printr‑o expediere sau un transport efectuat „de furnizor sau în numele acestuia”, în sensul articolului 33 din Directiva 2006/112, trebuie amintit că luarea în considerare a realității economice și comerciale constituie un criteriu fundamental pentru aplicarea sistemului comun al TVA‑ului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 61 și jurisprudența citată).

28      În această privință, Curtea a statuat că bunurile sunt expediate sau transportate în numele furnizorului dacă acesta din urmă, iar nu clientul, ia efectiv deciziile care guvernează modul în care bunurile menționate trebuie să fie expediate sau transportate (Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 62).

29      Rezultă că o livrare de bunuri intră sub incidența articolului 33 din Directiva 2006/112 atunci când rolul furnizorului este preponderent în ceea ce privește inițiativa, precum și organizarea etapelor esențiale ale expedierii sau ale transportului bunurilor (Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 63).

30      În această privință, trebuie amintit că articolul 267 TFUE nu abilitează Curtea să aplice normele dreptului Uniunii la o speță determinată, ci numai să se pronunțe asupra interpretării tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii. În aceste condiții, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin această dispoziție, este de competența Curții să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată (Ordonanța din 4 iunie 2020, FU, C‑554/19, nepublicată, EU:C:2020:439, punctele 28 și 30, precum și jurisprudența citată).

31      În consecință, deși revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă, în cadrul litigiului pendinte în fața sa, este necesar să se considere că livrările de bunuri în cauză intră sub incidența articolului 33 din Directiva 2006/112, ținând seama de ansamblul elementelor în discuție în litigiul principal, Curtea consideră util să îi furnizeze, în vederea unei astfel de aprecieri, următoarele indicații.

32      Astfel cum reiese din informațiile transmise de instanța de trimitere, atunci când, în scopul livrării bunurilor cumpărate pe site‑ul internet al Krakvet, clienții aleg, în conformitate cu opțiunile de expediere propuse de acest furnizor, o societate sugerată de acest site, clienții menționați încheie cu societatea respectivă un contract distinct de cel care îi leagă de Krakvet pentru cumpărarea bunurilor amintite, pe de o parte, iar serviciile de transport fac obiectul unei facturi, precum și al unei dovezi de plată separate, pe de altă parte.

33      În ceea ce privește valoarea prevederilor contractuale în cadrul calificării unei operațiuni taxabile, trebuie amintit că, în măsura în care situația contractuală reflectă în mod normal realitatea economică și comercială a operațiunilor, prevederile contractuale relevante reprezintă un element care trebuie luat în considerare (Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 66 și jurisprudența citată).

34      Cu toate acestea, poate să se dovedească uneori că anumite prevederi contractuale nu reflectă în totalitate realitatea economică și comercială a operațiunilor (Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 67 și jurisprudența citată).

35      În speță, nu se poate considera că prevederi contractuale precum cele în discuție în litigiul principal reflectă realitatea economică și comercială a operațiunilor în cauză dacă, prin intermediul acestora, clienții nu fac decât să confirme alegerile efectuate de furnizor, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere printr‑o analiză de ansamblu a împrejurărilor din litigiul principal (Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 68).

36      În această privință, pentru a stabili dacă bunurile în cauză au fost transportate în numele furnizorului, este necesar să se țină seama, primo, de importanța pe care o are aspectul livrării bunurilor menționate către clienți în raport cu practicile comerciale care caracterizează activitatea desfășurată de furnizorul în cauză. Se poate considera în special că, deși această activitate constă în a propune în mod activ bunuri, cu titlu oneros, unor clienți care au reședința într‑un alt stat membru decât cel în care este stabilit acest furnizor, organizarea de către furnizorul menționat a mijloacelor care permit efectuarea livrării bunurilor în cauză la clienții lor constituie, în principiu, o parte esențială a activității respective (Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 69).

37      Pentru a aprecia dacă furnizorul propune în mod activ bunuri unor clienți care au reședința într‑un stat membru, instanța de trimitere va putea printre altele să țină seama de extensia adresei site‑ului internet pe care sunt propuse bunurile în cauză, precum și de limba în care este accesibil acest site (Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 70).

38      Secundo, trebuie să se aprecieze cui, dintre furnizor sau client, îi pot fi imputate efectiv alegerile referitoare la modalitățile de expediere sau de transport al bunurilor în cauză (Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 71).

39      În acest sens, chiar dacă clienții încheie, cu o altă societate decât furnizorul, un contract distinct de cel care îi leagă de acesta pentru cumpărarea bunurilor în cauză, în scopul livrării acestora din urmă, nu se poate exclude ca aceste bunuri să poată fi considerate transportate în numele furnizorului respectiv dacă, prin acest contract, clienții nu fac decât să achieseze la alegerile efectuate de furnizorul menționat, indiferent dacă aceste alegeri privesc desemnarea societății însărcinate cu livrarea bunurilor amintite sau modalitățile potrivit cărora acestea din urmă sunt transportate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 73).

40      O apreciere în acest sens ar putea fi dedusă în special din elemente precum posibilitatea de alegere redusă dintre societățile recomandate de furnizor sau chiar limitată la o singură societate, în scopul livrării bunurilor în cauză, sau faptul că contractele privind expedierea sau transportul acestor bunuri pot fi încheiate direct pe site‑ul internet al furnizorului menționat, fără ca clienții să fie nevoiți să efectueze demersuri autonome pentru a contacta societățile însărcinate cu livrarea respectivă (Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 74).

41      Tertio, este necesar să se examineze care este agentul economic căruia îi revine sarcina riscului legat de transportul bunurilor în cauză (Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 75).

42      Din indicațiile furnizate Curții reiese că modalitățile de livrare a acestor bunuri sunt cele care corespund, dintre clauzele comerțului internațional stabilite de Camera Internațională de Comerț, clauzei „franco fabrică” („Ex Works”).

43      În aceste condiții, Curtea a statuat că s‑ar putea considera că, în pofida prevederilor contractuale în temeiul cărora furnizorul este descărcat de riscul legat de livrarea bunurilor, transportul acestora se efectuează în numele furnizorului dacă acesta suportă efectiv, in fine, costurile legate de repararea prejudiciilor survenite cu ocazia acestui transport (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 77).

44      În această privință, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia în special implicațiile faptului că, potrivit indicațiilor furnizate în cererea de decizie preliminară, în afară de plata pe site‑ul internet al Krakvet cu ocazia comenzii, este de asemenea posibilă plata bunurilor comandate la momentul primirii lor.

45      Quarto, chiar dacă clienții sunt în mod formal legați de furnizor și de societatea însărcinată cu livrarea bunurilor în cauză prin contracte distincte și dacă acești clienți primesc în plus două facturi, una emisă de furnizor pentru cumpărarea acestor bunuri, iar cealaltă emisă pentru serviciile de transport de către societatea care efectuează această livrare, precum și o probă de plată pentru fiecare dintre aceste facturi, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă achiziționarea bunurilor menționate și transportul lor nu fac totuși obiectul unei plăți unice. Dacă aceasta este situația, trebuie să se considere că o asemenea împrejurare este un indiciu al implicării semnificative a furnizorului în livrarea bunurilor menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 78).

46      În plus, trebuie amintit că Curtea a statuat că o astfel de implicare a furnizorului ar fi constatată de asemenea având în vedere realitatea economică și comercială a operațiunilor în cauză, dacă, din principiu sau sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții precum atingerea unei sume minime de cumpărare, valoarea costurilor de expediere sau de transport nu prezintă decât un caracter simbolic sau furnizorul acordă o reducere a prețului produselor care conduce la același efect (Hotărârea din 18 iunie 2020, KrakVet Marek Batko, C‑276/18, EU:C:2020:485, punctul 80).

47      Prin urmare, ținând seama de informațiile de care dispune Curtea și sub rezerva unei verificări de către instanța de trimitere a ansamblului împrejurărilor relevante ale litigiului principal, ar fi posibil să se considere că Krakvet a jucat un rol preponderent în ceea ce privește inițiativa, precum și organizarea etapelor esențiale ale expedierii sau ale transportului bunurilor în discuție în litigiul principal, astfel încât să fie necesar să se considere, dacă este cazul, că aceste bunuri au fost livrate în numele furnizorului, în sensul articolului 33 din Directiva 2006/112.

48      Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 33 din Directiva 2006/112 trebuie interpretat în sensul că, referitor la bunuri vândute prin intermediul unui site internet de către un furnizor stabilit într‑un stat membru unor clienți care se află în alt stat membru, atunci când, în scopul livrării acestor bunuri, clienții respectivi, în conformitate cu opțiunile de expediere propuse de acest furnizor, aleg o societate sugerată de acest site cu care încheie un contract distinct de cel care îi leagă de furnizorul menționat pentru cumpărarea bunurilor amintite, acestea din urmă trebuie considerate ca fiind transportate „de furnizor sau în numele acestuia”, în sensul articolului 33 menționat, atunci când rolul aceluiași furnizor este preponderent în ceea ce privește inițiativa, precum și organizarea etapelor esențiale ale transportului acelorași bunuri, aspect a cărui verificare revine în sarcina instanței de trimitere, ținând seama de ansamblul împrejurărilor relevante ale litigiului principal.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

49      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolul 33 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că, referitor la bunuri vândute prin intermediul unui site internet de către un furnizor stabilit într‑un stat membru unor clienți care se află în alt stat membru, atunci când, în scopul livrării acestor bunuri, clienții respectivi, în conformitate cu opțiunile de expediere propuse de acest furnizor, aleg o societate sugerată de acest site cu care încheie un contract distinct de cel care îi leagă de furnizorul menționat pentru cumpărarea bunurilor amintite, acestea din urmă trebuie considerate ca fiind transportate „de furnizor sau în numele acestuia”, în sensul articolului 33 menționat, atunci când rolul aceluiași furnizor este preponderent în ceea ce privește inițiativa, precum și organizarea etapelor esențiale ale transportului acelorași bunuri, aspect a cărui verificare revine în sarcina instanței de trimitere, ținând seama de ansamblul împrejurărilor relevante ale litigiului principal.

Luxemburg, 14 ianuarie 2021.

Grefier

 

Președintele Camerei a zecea

A. Calot Escobar

 

M. Ilešič


*      Limba de procedură: româna.