I.

Introducere

1.

Cererea de decizie preliminară formulată de Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania) privește interpretarea articolului 6 alineatul (1), a articolului 17 alineatul (1), a articolului 21 alineatul (1) litera (b) punctul (i), precum și a articolului 21 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ), precum și a articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) ( 3 ).

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între FD, care este domiciliat și lucrează în Germania, pe de o parte, și societatea ROI Land Investments Ltd, cu sediul în Canada, pe de altă parte, în legătură cu refuzul acesteia din urmă de a‑i plăti, în temeiul unui acord de garanție încheiat între aceste două părți cu ocazia transferului contractului de muncă al lui FD la o filială, societatea R Swiss AG, creanțele salariale pe care el le deține față de acea societate aflată în faliment.

3.

Caracterul inedit al acestor împrejurări, în comparație cu cele care au stat la baza jurisprudenței Curții privind competența instanțelor judecătorești în litigiile transfrontaliere în materia contractelor de muncă, a determinat instanța de trimitere să ridice în esență, în raport cu normele de competență care protejează angajații și consumatorii, problema interpretării noțiunii de „angajator” în materia contractelor individuale de muncă și a noțiunii de „activitate profesională” în materia contractului încheiat de un consumator, una dintre aceste noțiuni putând constitui temeiul competenței unei instanțe germane.

4.

Prin urmare, în cele ce urmează, vom expune motivele care ne determină să considerăm în esență că:

–

o societate care a încheiat cu un angajat, în considerarea unui interes direct în buna executare a contractului de muncă dintre acesta și o altă societate din cadrul aceluiași grup, un acord care face parte integrantă din acest contract, în temeiul căruia garantează printre altele remunerația angajatului respectiv, este de asemenea un „angajator”, în sensul secțiunii 5 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012;

–

normele de competență prevăzute de dreptul național nu sunt aplicabile atunci când sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 21 alineatul (2) din acest regulament și

–

în ipoteza în care litigiul nu ar intra în domeniul de aplicare al acestei secțiuni, un angajat, în situația celei a salariatului în speță, nu este un consumator în sensul Regulamentului Roma I și al Regulamentului nr. 1215/2012.

II.

Cadrul juridic

A.

Regulamentul nr. 1215/2012

5.

În cadrul prezentelor concluzii, ne vom referi la considerentele (14), (15) și (18) ale Regulamentului nr. 1215/2012.

6.

Articolul 6 alineatul (1) din acest regulament prevede:

7.

Articolul 17 alineatul (1) din regulamentul menționat, care se află în secțiunea 4 din capitolul II din acesta, referitoare la „Competența în materia contractelor încheiate de consumatori”, prevede:

8.

Articolul 18 din același regulament, care se găsește de asemenea în această secțiune, prevede la alineatul (1):

9.

Secțiunea 5 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, privind „Competența în materia contractelor individuale de muncă”, cuprinde printre altele articolele 20 și 21. Articolul 20 alineatul (1) prevede:

10.

Articolul 21 din acest regulament prevede:

B.

Regulamentul Roma I

11.

În cadrul prezentelor concluzii, ne vom referi la considerentul (7) al Regulamentului Roma I.

12.

Regulamentul Roma I conține un articol 6, privind „Contractele încheiate cu consumatorii”, care prevede la alineatul (1):

III.

Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare

13.

ROI Land Investments este o societate imobiliară cu sediul în Canada. FD, cu domiciliul în Germania, a lucrat din luna septembrie 2015 pentru ROI Land Investments, pe baza unui „service agreement” (convenție de prestări de servicii), în calitate de „deputy vice president investors relations” (vicepreședinte delegat cu relațiile cu investitorii).

14.

Ca urmare a unei incertitudini existente cu privire la natura relațiilor lor contractuale, aceste două părți au decis să „transfere” raportul contractual unei societăți elvețiene noi, care urma să fie înființată pentru distribuția în Europa ( 4 ). În luna noiembrie 2015, părțile au convenit să înceteze cu efect retroactiv convenția de prestări de servicii. Într‑o scrisoare care însoțește acest acord, se arată că FD a semnat acordul cu condiția încheierii unui acord echivalent în legătură cu un contract privind conducerea societății elvețiene care urma să fie înființată.

15.

La 15 ianuarie 2016, acțiunile societății R Swiss, înființată în ziua anterioară, în conformitate cu legislația elvețiană, au fost cedate președintelui ROI Land Investments și viitorului președinte al consiliului de administrație al R Swiss. În luna aprilie 2016, acesta le‑a transferat societății R D Canada Inc., o filială deținută în proporție de 100 % de ROI Land Investments.

16.

La 12 februarie 2016, FD a încheiat cu R Swiss un contract de muncă scris pentru ocuparea funcției de director prin care se stabilea și cuantumul primei sale de instalare, precum și al remunerației sale. Tot la 12 februarie 2016, FD și ROI Land Investments au semnat un document intitulat „patron agreement”, care este, potrivit denumirii reținute de părți, o expresie echivalentă celei de „acord de garanție” (denumit în continuare „acordul de garanție”), al cărui conținut este următorul:

17.

Acest acord de garanție nu conține o clauză de alegere a instanței sau o clauză de alegere a legii aplicabile. Locul de muncă obișnuit al lui FD pentru R Swiss era în Stuttgart (Germania).

18.

La 11 iulie 2016, R Swiss l‑a concediat pe FD. Prin hotărârea din 2 noiembrie 2016, Arbeitsgericht Stuttgart (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Stuttgart, Germania), sesizat de FD, a constatat în mod definitiv nulitatea acestei concedieri. În plus, a obligat R Swiss să‑i plătească lui FD, după cum s‑a convenit în contractul de muncă, suma de 255 000 de dolari americani (USD) (aproximativ 230 000 de euro), cu titlu de primă de angajare, și suma de 212 500 USD (aproximativ 192 000 de euro) cu titlul de remunerație pentru lunile aprilie-august 2016. R Swiss nu i‑a plătit aceste sume lui FD. La începutul lunii martie 2017, a fost inițiată o procedură de faliment în temeiul dreptului elvețian cu privire la R Swiss. În luna mai 2017, această procedură a fost suspendată din lipsă de active ( 6 ).

19.

În aceste condiții, FD a chemat societatea ROI Land Investments în judecată în temeiul acordului de garanție, pentru plata tuturor creanțelor sale salariale față de R Swiss, la Arbeitsgericht Stuttgart (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Stuttgart) pe care îl apreciază ca fiind competent – cel puțin – în temeiul normelor de competență prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012 în materia contractelor încheiate cu consumatorii.

20.

Hotărârea Arbeitsgericht Stuttgart (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Stuttgart) de declinare a competenței sale internaționale a fost modificată de Landesarbeitsgericht (Tribunalul Superior pentru Litigii de Muncă), care s‑a întemeiat pe calitatea de consumator a lui FD.

21.

În cadrul recursului formulat de ROI Land Investments la Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă), acesta ridică problema dacă instanțele germane au competență internațională să soluționeze acțiunea introdusă de FD, în conformitate cu Regulamentul nr. 1215/2012, în temeiul normelor speciale de competență în materia fie a contractelor de muncă, fie a contractelor încheiate de consumatori, iar în această din urmă ipoteză, dacă FD trebuie considerat un „consumator” în sensul Regulamentului Roma I, pentru a stabili dacă dreptul material german se aplică acordului de garanție.

22.

În această privință, instanța de trimitere subliniază mai întâi că acest acord de garanție, ca promisiune unilaterală, este comparabil, potrivit dreptului german, cu o garanție și că este cert, indiferent de dreptul aplicabil, că răspunderea ROI Land Investments pentru executarea obligațiilor R Swiss nu se limitează la neîndeplinirea obligațiilor de către aceasta din urmă.

23.

În continuare, instanța menționată arată că, prin efectul garanției respective, ROI Land Investments nu se subrogă în poziția juridică a R Swiss în calitate de angajator și că dreptul de a da instrucțiuni lui FD pentru activitatea sa era exercitat de directorul executiv al R Swiss.

24.

În sfârșit, instanța menționată subliniază particularitatea litigiului, și anume că, în lipsa acordului de garanție, nu ar fi fost încheiat niciun contract de muncă între FD și R Swiss, iar funcțiile exercitate anterior de FD în cadrul ROI Land Investments, societatea‑mamă, nu s‑au modificat după transferul său la filiala acesteia, R Swiss, înființată pentru activitatea sa de distribuție în Europa.

25.

În plus, aceeași instanță dorește clarificarea relației dintre dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012 și dreptul național având în vedere rezerva formulată la articolul 6 alineatul (1) din acest regulament privind aplicarea articolului 21 alineatul (2) din același regulament.

26.

Pe de altă parte, în ceea ce privește interpretarea articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, aplicabil în materia contractelor încheiate de consumatori, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) urmărește să afle dacă acordul de garanție poate fi calificat drept contract încheiat de reclamant în scopul activității sale profesionale ca salariat. Mai precis, instanța de trimitere ridică problema dacă noțiunea de „domeniu profesional” acoperă numai activitățile independente.

27.

În aceste condiții, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

28.

FD, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise la Curte.

IV.

Analiză

29.

Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) a adresat Curții o cerere de decizie preliminară în cadrul unei acțiuni introduse de FD împotriva ROI Land Investments, o societate care nu are sediul pe teritoriul unui stat membru. Competența instanțelor germane nu ar fi reglementată de dreptul național în cazul în care este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012. Având în vedere că FD și‑a întemeiat acțiunea pe un acord care garantează plata creanțelor sale salariale, încheiat în cadrul unui raport de muncă, iar instanța anterior sesizată a apreciat că este competentă, considerând că FD avea calitatea de consumator, îndoielile exprimate de instanța de trimitere se concentrează în mod întemeiat asupra domeniului de aplicare al dispozițiilor articolului 18 alineatul (1) și ale articolului 21 alineatul (2) din acest regulament, la care se referă articolul 6 menționat.

30.

Astfel, în prezenta cauză, această instanță urmărește în principal să afle dacă instanțele germane pot fi competente în temeiul dispozițiilor de protecție din capitolul II secțiunea 5 din Regulamentul nr. 1215/2012, referitoare la contractele individuale de muncă, sau din secțiunea 4 din acest capitol, referitoare la contractele încheiate de consumatori. În ipoteza în care una dintre dispozițiile acestei secțiuni ar fi aplicabilă, instanța menționată se întreabă care este înțelesul noțiunii de „consumator” în cadrul Regulamentului Roma I pentru a stabili dacă dreptul material german este aplicabil acordului de garanție.

31.

Aceste întrebări, care se referă la două regulamente, unul privind competența jurisdicțională, iar celălalt privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, justifică expunerea mai multor reguli generale, unele dintre ele amintite în jurisprudența Curții.

32.

În primul rând, în măsura în care Regulamentul nr. 1215/2012 a abrogat și a înlocuit Regulamentul (CE) nr. 44/2001 ( 7 ), interpretarea dată de Curte în privința dispozițiilor acestui din urmă regulament este valabilă și pentru Regulamentul nr. 1215/2012, atunci când dispozițiile celor două instrumente de drept al Uniunii Europene pot fi calificate ca fiind echivalente ( 8 ).

33.

Același lucru este valabil în ceea ce privește normele de competență în materia contractului de muncă care, deși nu provin din dispozițiile Convenției de la Bruxelles din 1968 în versiunea sa inițială ( 9 ), au fost introduse în anul 1989, preluate ( 10 ) ulterior și completate pentru a constitui o secțiune specială a regulamentelor care înlocuiesc Convenția de la Bruxelles din 1968. Cu toate acestea, Regulamentul nr. 1215/2012 este cel care a introdus internaționalizarea normelor de competență atât pentru contractele încheiate cu consumatorii, cât și pentru contractele de muncă. Prin urmare, prezenta cerere de decizie preliminară se înscrie în acest cadru care a extins aplicarea normelor de competență prevăzute la articolul 18 alineatul (1) și la articolul 21 alineatul (1) litera (b) din acest regulament la pârâții domiciliați într‑un stat terț ( 11 ).

34.

În plus, dispozițiile Convenției privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată la Lugano la 30 octombrie 2007 ( 12 ), care sunt în esență identice cu cele ale Regulamentului nr. 1215/2012, ale Regulamentului nr. 44/2001, precum și ale Convenției de la Bruxelles din 1968 sunt interpretate în concordanță cu dispozițiile acestora din urmă ( 13 ).

35.

În sfârșit, astfel cum se precizează în considerentul (7) al Regulamentului Roma I, domeniul de aplicare material și dispozițiile acestuia ar trebui să fie concordante cu Regulamentul nr. 44/2001 și, în măsura în care acesta din urmă a fost abrogat și a fost înlocuit de Regulamentul nr. 1215/2012, obiectivul de concordanță menționat este valabil și în privința acestuia ( 14 ).

36.

În al doilea rând, determinarea semnificației și a înțelesului termenilor pentru care dreptul Uniunii nu oferă nicio definiție trebuie realizată conform sensului obișnuit al acestora în limbajul curent, ținând seama în același timp de contextul în care sunt utilizați și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte ( 15 ). În caz de neconcordanță între diferitele versiuni lingvistice ale unui text de drept al Uniunii, dispoziția în cauză trebuie să fie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte ( 16 ).

37.

În al treilea rând, normele de competență aplicabile în speță, cele enunțate în prezent în capitolul II secțiunile 4 și 5 din Regulamentul nr. 1215/2012, constituie derogări de la norma generală de competență a instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din regulamentul menționat. În consecință, acestea sunt de strictă interpretare care nu poate merge dincolo de ipotezele prevăzute în mod expres de regulamentul menționat ( 17 ), sub rezerva caracterului imperativ al mai multor obiective stabilite de legiuitor ( 18 ).

38.

După aceste precizări, trecem la o examinare detaliată a condițiilor de aplicare a articolului 17 alineatul (1) și a articolului 21 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 1215/2012, în ordinea întrebărilor adresate de instanța de trimitere, în lumina împrejurărilor specifice ale cauzei principale.

A.

Cu privire la competența în materia contractelor individuale de muncă

39.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 21 alineatul (1) litera (b) punctul (i) și alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că un angajat poate acționa în justiție înaintea instanței de la ultimul loc în care și‑a desfășurat în mod obișnuit activitatea o persoană care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, cu care nu a încheiat un contract de muncă, dar care este, în temeiul unui acord de garanție de care depindea încheierea contractului respectiv, direct responsabilă pentru executarea obligațiilor angajatorului față de acest angajat.

40.

Articolul 21 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012 este dispoziția la care face trimitere articolul 21 alineatul (2) din acest regulament, care este aplicabil, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din regulamentul menționat, dacă angajatorul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru. Prin urmare, este vorba despre o dispoziție specială din capitolul II secțiunea 5 din același regulament, care stabilește normele de competență ale instanțelor sesizate cu litigii „în materia contractelor individuale de muncă”, atunci când angajatorul este acționat în justiție de angajat.

41.

Noțiunea de „angajator” în sensul Regulamentului nr. 1215/2012 nu a fost încă definită de Curte ( 19 ). În jurisprudența sa au fost stabilite numai caracteristicile raportului angajatului cu angajatorul.

42.

Rezultă că noțiunea de „contract individual de muncă”, prevăzută la articolul 20 din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie să primească o interpretare autonomă pentru a garanta aplicarea uniformă a normelor de competență stabilite de acest regulament în toate statele membre ( 20 ).

43.

Curtea reține că noțiunea de „contract individual de muncă” presupune o relație de subordonare a angajatului față de angajator ( 21 ), întrucât caracteristica esențială a raportului de muncă o constituie împrejurarea că o persoană este obligată să îndeplinească, într‑o anumită perioadă de timp, în favoarea unei alte persoane și sub îndrumarea acesteia, prestații în contrapartida cărora primește o remunerație ( 22 ).

44.

În ceea ce privește existența unei asemenea relații de subordonare, Curtea a precizat că aceasta trebuie apreciată în fiecare caz specific în funcție de toate elementele și de toate circumstanțele ce caracterizează raporturile dintre părți pentru a stabili dacă, dincolo de legăturile formale și contractuale, situația reală ar justifica calificarea drept „angajator” a părții chemate în judecată de angajat ( 23 ).

45.

Aceste cerințe servesc, așadar, în general la delimitarea activității independente și a calității de angajat ( 24 ). Ele nu au fost reținute pentru a stabili limitele noțiunii de „angajator” ( 25 ).

46.

Curtea a statuat de asemenea că contractele de muncă prezintă anumite particularități în măsura în care creează o legătură durabilă care plasează angajatul în cadrul unei anumite organizări a afacerilor întreprinderii sau ale angajatorului și în măsura în care acestea sunt legate de locul exercitării activităților, care determină aplicarea dispozițiilor de drept imperativ și a convențiilor colective ( 26 ).

47.

În cauza principală, este cert, potrivit instanței de trimitere, că FD și ROI Land Investments nu erau legate în mod formal printr‑un contract individual de muncă la momentul introducerii acțiunii în justiție și nu exista nicio relație de subordonare între ele, considerând chiar că „eventuala posibilitate ca ROI Land Investments să exercite o influență asupra conducerii societății R Swiss nu [ar schimba] cu nimic această situație”.

48.

Cu toate acestea, nu este exclus, pe baza explicațiilor instanței respective referitoare la situația reală a lui FD în raport cu ROI Land Investments, ca această societate‑mamă să poată fi considerată angajator în sensul articolului 21 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012.

49.

Astfel, împrejurările speciale ale cauzei principale demonstrează din nou particularitatea noțiunii de „angajator” în cadrul unui grup de societăți ( 27 ) și a riscului de a considera, în lumina criteriilor obișnuite, că trebuie stabilită în orice împrejurare o legătură unică între un angajat și un angajator, acesta din urmă fiind persoana în numele căreia angajatul respectiv își îndeplinește misiunile, cea care exercită dreptul de a da instrucțiuni și dispoziții și cea care plătește acelui lucrător o remunerație sau orice altă contraprestație.

50.

În opinia mea, trebuie să se țină seama de combinația de relații contractuale sau de o repartizare a elementelor esențiale ale contractului de muncă care poate exista în cadrul unui grup de societăți și de aranjamentele pe care o asemenea organizare le poate favoriza ( 28 ).

51.

În speță, acțiunea introdusă de FD împotriva ROI Land Investments se întemeiază pe angajamentul acestei societăți de a executa obligațiile angajatorului său, R Swiss, în lipsa căruia FD nu ar fi încheiat cu acesta din urmă în aceeași zi un nou contract ( 29 ). Acest angajament a fost asumat fără să existe condiția privind neîndeplinirea de către angajatorul respectiv a obligațiilor sale. În plus, în cadrul acestui raport de muncă, FD era obligat să efectueze în mod concret aceeași muncă pe care o efectuase anterior pentru ROI Land Investments. Legătura economică dintre angajatorul contractual și acest terț a fost, de asemenea, evidențiată de instanța de trimitere ( 30 ).

52.

În opinia noastră, rezultă că drepturile de care se prevalează FD pentru a chema în judecată ROI Land Investments decurg din contractul individual de muncă încheiat între FD și R Swiss. Din moment ce angajamentul concomitent și fără condiții al ROI Land Investments privește un element esențial al raportului de muncă, și anume remunerația lui FD, acesta face parte integrantă din contractul individual de muncă ( 31 ). Prin aceasta, ROI Land Investments nu este un simplu garant, ci, prin coroborarea articolelor 20 și 21 din Regulamentul nr. 1215/2012, poate fi calificat drept angajator.

53.

Rămâne însă de examinat ce ar permite, în cauza principală, să se constate existența celeilalte caracteristici esențiale a unui raport de muncă, și anume obligația angajatului de a efectua prestații pentru angajator în schimbul cărora primește o remunerație ( 32 ).

54.

Întemeindu‑ne pe această strictă reciprocitate a obligațiilor care decurg din raportul de muncă, ar putea fi suficient să se considere că, prin acordul de garanție în discuție care face parte integrantă din contractul de muncă, terțul în cauză este plasat în situația unui angajator de fapt. Cu alte cuvinte, garantând în acest fel remunerația angajatului, terțul respectiv acționează ca persoana în numele căreia se efectuează prestația.

55.

Totuși, având în vedere întinderea sa, această soluție bazată exclusiv pe legătura formală dintre angajamentele părților în cadrul raportului de muncă nu ne pare pe deplin satisfăcătoare. În opinia noastră, trebuie să se țină seama și de contextul în care au fost asumate aceste angajamente.

56.

În consecință, propunem Curții să arate că acordul de garanție încheiat cu terțul la contractul de muncă, în cadrul unei interdependențe economice între acesta și angajator ( 33 ), reflectă interesul terțului în cauză în executarea contractului respectiv. Un asemenea criteriu a fost deja reținut de Curte în Hotărârea din 10 aprilie 2003, Pugliese ( 34 ).

57.

Ca și în speță, în cauza în care s‑a pronunțat acea hotărâre, raportul de muncă a evoluat în cadrul unui grup de societăți și au coexistat angajamente. Litigiul avea ca obiect plata către salariat a cheltuielilor de călătorie și de cazare la care se angajase după semnarea contractului de muncă un prim angajator ( 35 ) sub îndrumarea căruia acest salariat nu mai lucra ( 36 ).

58.

În Hotărârea Pugliese, Curtea a apreciat că „litigiul privește un contract individual de muncă” ( 37 ). Aceasta a statuat, după ce a precizat că trebuia să se stabilească în ce măsură exista o legătură între cele două contracte de muncă în discuție ( 38 ), că salariatul care este legat de doi angajatori diferiți poate acționa în justiție primul angajator înaintea instanței de la locul unde își desfășoară activitatea pentru cel de al doilea angajator atunci când primul angajator însuși are, „în momentul încheierii celui de al doilea contract, un interes în executarea prestației pe care salariatul o va furniza celui de al doilea angajator într‑un loc stabilit de acesta din urmă” ( 39 ).

59.

Curtea a stabilit criteriul respectiv pentru a răspunde obiectivului de protecție adecvată a lucrătorului, care a ghidat alegerea privind o legătură strânsă între contestație și instanța chemată să o soluționeze ( 40 ). În plus, Curtea a decis că un asemenea criteriu este satisfăcător în raport cu cerințele securității juridice, previzibilității și bunei administrări a justiției ( 41 ).

60.

Considerăm că acest criteriu al interesului în executarea prestației pe care salariatul o va furniza manifestat de partea care s‑a angajat față de acesta poate fi aplicat în sens larg ( 42 ), fără a se limita la cazurile în care au fost încheiate mai multe contracte de muncă. Apreciem că aplicarea sa poate fi extinsă la cazul în care, precum în speță, acordul de garanție face parte integrantă din contractul de muncă ( 43 ). O asemenea interpretare pare să respecte principiile care fuseseră enunțate în Hotărârea Pugliese și care au fost reafirmate în Regulamentul nr. 1215/2012 ( 44 ).

61.

Cu toate acestea, ținând seama de faptul că fiecare întreprindere din cadrul unui grup are un anumit interes general și indirect în buna executare a prestațiilor oricărui salariat al aceluiași grup, propunem să se stabilească o limită la acest criteriu al „interesului în executarea prestației pe care salariatul o va furniza” care să servească la definirea noțiunii de „angajator”. În opinia noastră, acest interes al terței persoane ar trebui să fie direct.

62.

În speță, observăm că ROI Land Investments avea, potrivit termenilor deciziei de trimitere, „un interes direct în executarea obligațiilor reclamantului față de societatea R Swiss”.

63.

Astfel, la fel ca în Hotărârea Pugliese, Curtea ar putea defini anumite criterii generale de apreciere a acestui interes.

64.

În decizia menționată, Curtea a precizat că „existența interesului [în executarea prestației pe care angajatul o va furniza] nu trebuie verificată în sens strict, potrivit unor criterii formale și exclusive, ci trebuie apreciată în mod global, luând în considerare toate împrejurările speței” ( 45 ). Curtea a enumerat în mod neexhaustiv diferite elemente de apreciere ( 46 ) care ne par a putea fi transpuse în ceea ce privește interesul unui terț în relația cu angajatorul contractual. Principalele elemente sunt următoarele:

–

faptul că există o legătură organică sau economică între cele două societăți contractante și angajat ( 47 );

–

faptul că încheierea unui nou contract de muncă a fost avută în vedere în momentul anulării sau al încetării contractului încheiat anterior cu terțul ( 48 );

–

faptul că un contract anterior a fost anulat în vederea încheierii noului contract ( 49 );

–

faptul că există un acord între angajatorul contractual și terț care asigură un cadru pentru coexistența contractelor încheiate cu angajatul;

–

faptul că terțul păstrează în mod indirect un drept de a da instrucțiuni și dispoziții asupra angajatului ( 50 );

–

faptul că terțul poate decide cu privire la durata activității salariatului la angajatorul contractual.

65.

Alte elemente, care ne‑au fost inspirate de constatările instanței de trimitere, ne par de asemenea pertinente:

–

faptul că terțul este responsabil din punct de vedere contractual pentru executarea obligațiilor angajatorului contractual, în special la cererea angajatului, fără nicio limitare ( 51 );

–

faptul că natura sarcinilor angajatului, pe care acesta le‑a îndeplinit în timpul unui contract anterior sub îndrumarea terțului, rămâne neschimbată după încheierea noului contract ( 52 );

–

faptul că angajatul respectiv, în pofida anulării contractului anterior, rămâne obligat să își desfășoare activitatea pentru terțul respectiv ( 53 ).

66.

În ceea ce privește toate aceste criterii, adăugăm că, în opinia noastră, nu există niciun motiv pentru a le limita la persoanele juridice. Persoanele fizice pot fi, și ele, angajatori contractuali sau angajatori interesați în cadrul unui grup sau al unei rețele de întreprinderi individuale.

67.

În consecință, este de competența instanței de trimitere să aprecieze, având în vedere aceste criterii sau altele mai pertinente, dacă împrejurările cauzei principale permit să se constate existența unui interes direct al terțului în buna executare a prestației angajatului în cadrul unui contract de muncă încheiat cu o altă persoană din același grup din care se va putea deduce că acest terț poate fi calificat drept angajator în sensul articolului 21 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012.

68.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară a instanței de trimitere că poate fi considerată „angajator”, în sensul articolului 21 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, o persoană fizică sau juridică, cu sau fără domiciliu pe teritoriul unui stat membru, cu care angajatul nu a încheiat un contract de muncă, ci un acord care face parte integrantă din acest contract, în temeiul căruia persoana respectivă răspunde pentru executarea obligațiilor angajatorului față de angajatul în cauză, dacă aceasta are un interes direct în buna executare a contractului menționat.

B.

Cu privire la exclusivitatea anumitor norme de competență în cazul în care pârâtul nu are domiciliul într‑un stat membru

69.

Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită, în ipoteza în care Curtea ar considera că litigiul nu intră în domeniul de aplicare al capitolului II secțiunea 5 din Regulamentul nr. 1215/2012, să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că rezerva referitoare la articolul 21 alineatul (2) din regulamentul menționat exclude aplicarea normelor de competență prevăzute de dreptul național.

70.

Observăm, în această privință, că instanța respectivă nu și‑a exprimat aceeași preocupare în legătură cu aplicarea normelor de competență prevăzute în capitolul II secțiunea 4 din același regulament, care fac obiectul celei de a treia și al celei de a patra întrebări preliminare, deși problematica este identică.

71.

În cazul în care Curtea va răspunde negativ la prima întrebare preliminară, pentru motivul că un terț față de contractul de muncă, precum în cauza principală, nu poate fi considerat un angajator, litigiul nu va intra, așadar, în domeniul de aplicare al capitolului II secțiunea 5 din Regulamentul nr. 1215/2012. În consecință, ar trebui aplicate normele naționale de competență pentru motivele prezentate în continuare.

72.

În primul rând, aceste norme de competență sunt, în principiu, aplicabile în privința pârâților care nu au domiciliul într‑un stat membru, în conformitate cu textul articolului 6 alineatul (1) din acest regulament, interpretat în lumina considerentului (14).

73.

În al doilea rând, ar fi de neconceput ca normele de competență ale Uniunii să aibă un efect de blocare asupra dispozițiilor naționale în afara domeniului lor de aplicare. În plus, orice altă analiză ar avea ca efect inaplicabilitatea normelor naționale de competență în toate cazurile.

74.

Prin urmare, s‑ar putea răspunde la a doua întrebare a instanței de trimitere că, în ipoteza în care articolul 21 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 nu est aplicabil, articolul 6 alineatul (1) din regulamentul menționat trebuie interpretat în sensul că normele de competență prevăzute de dreptul național sunt aplicabile.

75.

Cu toate acestea, propunem Curții să își îndrepte atenția asupra interpretării a contrario care s‑ar putea întemeia pe un asemenea răspuns formulat în termeni generali. Această vigilență ne pare justificată de referirea pe care instanța de trimitere o face la comentarii din doctrina germană din care rezultă o serie de interogații cu privire la legătura dintre dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 și cele din secțiunile consacrate litigiilor în materia contractelor încheiate cu consumatorii și de muncă ( 54 ).

76.

Astfel, articolul 6 alineatul (1) din acest regulament prevede că, atunci când pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, legea națională determină competența instanței sesizate „sub rezerva” ( 55 ) articolului 18 alineatul (1) și a articolului 21 alineatul (2) din regulamentul menționat. Or, aceste articole figurează în fiecare dintre secțiunile în cauză, conform articolului 17 alineatul (1) și, respectiv, articolului 20 alineatul (1) din același regulament, potrivit cărora „competența se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 6 […]” din Regulamentul nr. 1215/2012 ( 56 ).

77.

În Convenția de la Bruxelles din 1968, la fel ca în Regulamentul nr. 44/2001, erau utilizați aceiași termeni: „sub rezerva” la articolul 4 pentru aceste două instrumente și „fără a aduce atingere” la articolul 13 din convenția menționată și, respectiv, la articolele 15 și 18 din acest regulament. Normele de competență exclusive, apoi, în regulamentul menționat, cele referitoare la prorogarea de competență trebuiau să conducă la înlăturarea aplicării legii naționale ( 57 ).

78.

Se ridică, așadar, problema dacă, în Regulamentul nr. 1215/2012, adăugarea unor norme de competență care protejează o parte defavorizată trebuie să aibă același conținut. Sunt posibile mai multe abordări.

79.

Din modul de redactare a articolului 5 din acest regulament, potrivit căruia pârâții domiciliați în statele membre pot fi acționați în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din capitolul II din regulamentul menționat, care este diferit de cel al articolului 6 alineatul (1) din același regulament, aplicabil în privința pârâților domiciliați în țări terțe, s‑ar putea deduce că normele naționale de competență se pot aplica în continuare pe lângă cele prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012 ( 58 ).

80.

De asemenea, s‑ar putea găsi o justificare în faptul că articolul 21 alineatul (2) din acest regulament prevede că angajatorul „poate fi acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr‑un stat membru în conformitate cu alineatul (1) litera (b)” ( 59 ). Angajatul ar avea astfel posibilitatea de a alege între competența întemeiată pe regulamentul menționat și cea rezultată din dreptul național ( 60 ).

81.

Cu toate acestea, s‑ar putea susține de asemenea, în lumina celei de a doua teze a considerentului (14) al Regulamentului nr. 1215/2012, care se referă la normele de competență care trebuie privilegiate din perspectiva obiectivelor urmărite de acest regulament ( 61 ), că normele prevăzute în capitolul II secțiunile 4 și 5 din regulamentul menționat exclud, fără distincție, aplicarea unor legi naționale, chiar dacă acestea ar putea fi mai favorabile reclamantului ( 62 ).

82.

Înclinăm să fim de acord cu această analiză, care se bazează pe coerența Regulamentului nr. 1215/2012, pe concordanța acestuia cu dispozițiile anterioare și pe finalitățile acestora, permițând astfel înlăturarea îndoielilor care decurg din diferențele dintre versiunile lingvistice.

83.

Amintim, în primul rând, că, la articolul 6 din Regulamentul nr. 1215/2012, în temeiul dispozițiilor generale referitoare la cazul în care pârâtul nu are domiciliul într‑un stat membru, excluderea dreptului național, prevăzută anterior pentru normele exclusive de competență ( 63 ), a fost extinsă în mod specific în favoarea consumatorilor și a angajaților, menținându‑se totodată principiul aplicării normelor naționale de competență ( 64 ). Prin urmare, este vorba, în opinia noastră, despre excepții de la acest principiu.

84.

În al doilea rând, subliniem că, în secțiunile Regulamentului nr. 1215/2012 care privesc consumatorii și angajații, calificați drept „partea defavorizată” ( 65 ), rezerva ( 66 ) aplicării anumitor dispoziții generale a fost menținută, inclusiv a articolului 6 din acest regulament. Din combinația acestor texte deducem că articolul 6 din regulamentul menționat privește cazul general al oricărui pârât domiciliat într‑un stat terț, iar trimiterea din această dispoziție la articolul 21 alineatul (2) din același regulament stabilește normele aplicabile în cazul particular al angajatorului acționat în justiție de angajat. Astfel, legiuitorul a ales ca normele naționale să se aplice atunci când pârâtul este un angajat.

85.

În consecință, nu se poate deroga de la principiul reținut de Curte potrivit căruia, atunci când sunt aplicabile normele de competență prevăzute în capitolul II secțiunea 5 din Regulamentul nr. 1215/2012, ele trebuie să prevaleze în raport cu normele naționale de competență, chiar dacă acestea ar fi mai favorabile pentru angajat, ca urmare a caracterului lor nu numai special, ci și exhaustiv ( 67 ).

86.

În aceste condiții, considerăm că obiectivul reglementărilor aplicabile în materia cooperării civile de a unifica normele care reglementează conflictul de competență, precum și cerința referitoare la previzibilitatea normelor de competență și la limitarea instanțelor competente în condiții care să protejeze părțile defavorizate în cauză sunt îndeplinite, din moment ce, prin ipoteză, aceste norme de competență le sunt aplicabile ( 68 ).

87.

Pentru toate aceste considerații, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare preliminară că articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că aplicarea normelor de competență prevăzute de dreptul național este exclusă atunci când sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 21 alineatul (2) din acest regulament.

C.

Cu privire la competența în materia contractelor încheiate de consumatori

88.

Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări preliminare, instanța de trimitere ridică problema posibilității angajatului care se află într‑o situație precum cea din speță de a beneficia de dispozițiile privind protecția consumatorilor pentru a‑și justifica propria competență.

89.

A treia întrebare se referă la dispozițiile articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012. A patra întrebare preliminară se referă la dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I. Ele au ca obiect comun contractele încheiate de o persoană fizică „într‑un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională”.

90.

Potrivit instanței de trimitere ( 69 ), trebuie să se stabilească dacă o „activitate profesională”, în sensul acestor dispoziții, acoperă nu numai activitățile independente, ci și o activitate salariată.

91.

Întrucât domeniul de aplicare material și dispozițiile Regulamentului Roma I trebuie să fie în concordanță în special în raport cu regulamentele privind competența judiciară ( 70 ), vom examina împreună a treia și a patra întrebare preliminară, luate în considerare în prima parte și apoi în a doua parte. În ceea ce privește Regulamentul nr. 1215/2012, instanța de trimitere a adresat a treia întrebare preliminară sub rezerva unui răspuns negativ la prima întrebare preliminară. Întrucât propunem Curții să răspundă afirmativ la aceasta, se prezintă în subsidiar următoarea analiză.

1.

Cu privire la noțiunea de „activitate profesională” în sensul Regulamentului nr. 1215/2012 și al Regulamentului Roma I

92.

Prin intermediul primei părți a celei de a treia și a celei de a patra întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 și articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I trebuie interpretate în sensul că noțiunea de „activitate profesională” include exercitarea unei activități subordonate în cadrul unui raport de muncă.

93.

Amintim că este vorba despre una dintre condițiile de aplicare a normelor de competență pentru protecția consumatorilor ( 71 ). Interpretarea noțiunii de „activitate profesională” se dovedește delicată ca urmare a faptului că diferitele versiuni lingvistice ale articolului 17 din Regulamentul nr. 1215/2012 ( 72 ) nu sunt concordante nici în cadrul acestui regulament, nici cu cele ale articolului 6 din Regulamentul Roma I.

94.

Astfel, în versiunea în limba franceză și în alte versiuni lingvistice, consumatorul este definit la articolul 17 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1215/2012 ca o persoană care a încheiat un contract „într‑un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional”, în timp ce, la același alineat litera (c), cealaltă parte contractantă este cea „care desfășoară activități comerciale sau profesionale” ( 73 ). În schimb, în versiunea în limba germană ( 74 ) și în alte versiuni lingvistice ( 75 ) au fost utilizați aceiași termeni pentru activitățile consumatorului și ale cocontractantului său. În alte versiuni lingvistice există expresii diferite, fără termeni comuni pentru a defini consumatorul și activitatea pârâtului ( 76 ).

95.

Pe de altă parte, termenii utilizați la articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I pentru a defini consumatorul și profesionistul nu corespund întotdeauna cu cei utilizați la articolul 17 din Regulamentul nr. 1215/2012. Astfel, de exemplu, în versiunea în limba franceză, „professionnel” este definit prin referire la o „activité professionnelle”, iar nu la o „activité commerciale et professionnelle”, ca la articolul 17 alineatul (1) litera (c) din regulamentul menționat.

96.

În aceste condiții, considerăm că interpretarea dispozițiilor în discuție trebuie să se întemeieze pe definirea noțiunii de „consumator” ( 77 ). Curtea a amintit recent, în ceea ce privește Regulamentul nr. 1215/2012, că „numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ ( 78 ), fac parte din regimul particular prevăzut de regulamentul menționat în materie de protecție a consumatorului ca parte considerată defavorizată” ( 79 ).

97.

Astfel, Curtea nu a făcut în mod clar o distincție după cum activitatea profesională este independentă sau nu în jurisprudența sa constantă, bazată pe istoricul evoluției dispozițiilor privind protecția consumatorilor cuprinse inițial în Convenția de la Bruxelles din 1968 ( 80 ).

98.

FD susține că instanța germană ar fi competentă pentru motivul că acordul de garanție, pe care se întemeiază acțiunea sa, a fost încheiat într‑un scop care poate fi considerat în afara activității sale profesionale. Acesta arată că, pentru a considera că activitățile salariate sunt incluse în noțiunea de „consumator”, salariații își folosesc remunerația pentru „a‑și acoperi propriile nevoi”.

99.

Or, urmând o asemenea logică, ar fi necesar să includem și ceilalți profesioniști independenți, cum ar fi meșteșugarii, industriașii, agricultorii sau comercianții independenți, care beneficiază de veniturile lor în viața de zi cu zi în aceeași măsură ca și angajații de salariile lor. În plus, dacă consumatorul utilizează sau chiar consumă bunuri sau servicii și își folosește salariul în acest scop, el nu poate fi considerat un obiect de consum, în sensul capitolului II secțiunea 4 din Regulamentul nr. 1215/2012.

100.

Pe de altă parte, s‑ar putea reține un argument sistematic. Astfel, legiuitorul Uniunii a prevăzut instanțe diferite pentru consumatori și pentru angajați. O interpretare extensivă a domeniului de aplicare al normelor de competență în favoarea consumatorilor într‑o asemenea situație ( 81 ) ar conduce la eludarea deciziei legiuitorului de a defini norme specifice privind angajații care nu le permit să sesizeze instanța de la domiciliul lor, cum procedează consumatorii, pentru a favoriza proximitatea instanței sesizate față de locul lor de muncă.

101.

Adăugăm, în ultimul rând, asemenea Comisiei, că o astfel de interpretare nu poate fi justificată prin faptul că nu există o dispoziție aplicabilă unei situații care nu a fost avută în vedere în Regulamentul nr. 1215/2012 ( 82 ).

102.

În consecință, propunem Curții să răspundă la prima parte a celei de a treia și a celei de a patra întrebări preliminare adresate de instanța de trimitere că noțiunea de „activitate profesională”, în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 și al articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I, include exercitarea unei activități subordonate în cadrul unui raport de muncă.

2.

Cu privire la calificarea unui acord care garantează angajatului executarea obligațiilor angajatorului

103.

Prin intermediul celei de a doua părți a celei de a treia și a celei de a patra întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 și articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I trebuie interpretate în sensul că intră în domeniul de aplicare al noțiunii de „activitate profesională” un acord de garanție în temeiul căruia un terț este direct răspunzător față de un angajat pentru executarea obligațiilor care decurg dintr‑un contract individual de muncă încheiat cu angajatorul său.

104.

Această problemă se pune numai în ipoteza în care noțiunea de „activitate profesională” nu o acoperă pe cea a unui salariat, ceea ce ar putea justifica faptul că instanța de trimitere are competență internațională.

105.

Înlăturând anterior o asemenea soluție, propunem, așadar, Curții, cu titlu subsidiar, să răspundă instanței de trimitere că un angajament, deși unilateral ( 83 ), încheiat cu un angajat, care urmărește să asigure respectarea obligațiilor angajatorului său, iar nu satisfacerea unor nevoi private, este legat direct de contractul de muncă. În consecință, acesta nu a fost încheiat „în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională” ( 84 ).

106.

În speță, întrucât împrejurările în care a fost încheiat acordul de garanție și conținutul acestuia trebuie să conducă la concluzia că acesta face parte integrantă din contractul de muncă ( 85 ), ar trebui să se deducă de aici că acesta depinde de activitatea profesională a lui FD. În această privință, decizia Curții privind excluderea contractelor de muncă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE ( 86 ) ar putea fi transpusă ( 87 ).

107.

În consecință, propunem Curții, cu titlu subsidiar, să răspundă la a doua parte a celei de a treia și a celei de a patra întrebări preliminare adresate de instanța de trimitere că un acord de garanție care face parte integrantă dintr‑un contract de muncă, în temeiul căruia o persoană răspunde pentru executarea obligațiilor angajatorului față de angajat, intră sub incidența noțiunii de „activitate profesională”, în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 și al articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I.

V.

Concluzie

108.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania) după cum urmează: