CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LAILA MEDINA

prezentate la 5 septembrie 2024 ( 1 )

Cauza C‑346/23

Banco Santander S.A., succesoarea Banco Banif S.A.

împotriva

Asociación de Consumidores y Usuarios de Servicios Generales‑Auge, în numele membrilor săi: Andrea și Alberto

[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania)]

„Trimitere preliminară – Piețele instrumentelor financiare – Directiva 2004/39/CE – Acțiune în interesul consumatorilor – Articolul 52 alineatul (2) – Calitatea procesuală a asociațiilor de consumatori pentru a reprezenta consumatorii individuali – Investitori‑consumatori – Ajutor judiciar acordat asociațiilor de consumatori – Scutire de la plata cheltuielilor efectuate de partea adversă – Risc de abuz de procedură”

I. Introducere

1.

Prezenta cauză privește interpretarea normelor referitoare la calitatea procesuală a asociațiilor de consumatori pentru a introduce o acțiune în interesul consumatorilor în contextul piețelor de instrumente financiare, în conformitate cu articolul 52 alineatul (2) din Directiva 2004/39/CE ( 2 ) (denumită în continuare „Directiva MiFID I”). Principala problemă ridicată este dacă este posibil să se accepte limitări ale calității procesuale a unei asociații de consumatori care acționează în numele unor investitori individuali care au statutul de consumatori, pe baza naturii și a valorii produselor financiare în care aceștia din urmă au investit. Curtea va avea astfel ocazia de a explora joncțiunea dintre protecția investitorilor, protecția consumatorilor și mecanismele de acțiune disponibile în interesul consumatorilor.

II. Cadrul juridic

(a)   Dreptul Uniunii

Directiva MiFID I

2.

Articolul 52 din Directiva MiFID I, intitulat „Dreptul la o cale de atac”, avea următorul cuprins:

„(1)   Statele membre se asigură că orice decizie luată în temeiul actelor cu putere de lege și a actelor administrative adoptate în conformitate cu prezenta directivă este justificată în mod corespunzător și poate face obiectul unui drept la o cale de atac jurisdicțională. Dreptul la o cale de atac jurisdicțională se aplică și în cazul în care nu s‑a luat nici o hotărâre, în termen de 6 luni de la depunerea sa, în privința unei cereri de autorizare care cuprinde toate informațiile necesare.

(2)   Statele membre prevăd ca unul sau mai multe din organismele următoare, în conformitate cu dreptul intern, să poată intenta, în interesul consumatorilor și în conformitate cu dreptul intern, o acțiune în fața tribunalelor sau a autorităților administrative competente pentru a aplica dispozițiile interne referitoare la punerea în aplicare a prezentei directive:

(a)

organismele publice sau reprezentanții lor;

(b)

organizațiile de consumatori care au un interes legitim în protejarea consumatorilor;

(c)

organizațiile profesionale care au un interes legitim să acționeze pentru protejarea membrilor lor.”

3.

Articolul 53 din Directiva MiFID I, intitulat „Mecanismul extrajudiciar de soluționare a reclamațiilor investitorilor”, avea următorul cuprins:

„(1)   Statele membre încurajează instituirea de proceduri eficiente privind reclamația și căile de atac care să permită soluționarea extrajudiciară a litigiilor în materie de consum referitoare la serviciile de investiții și la serviciile auxiliare furnizate de întreprinderile de investiții, apelând, după caz, la organisme existente.

[…]”

Directiva 2014/65/UE (MiFID II)

4.

Articolul 74 alineatul (2) din Directiva 2014/65/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 privind piețele instrumentelor financiare și de modificare a Directivei 2002/92/CE și a Directivei 2011/61/UE (JO 2014, L 173, p. 349, denumită în continuare „Directiva MiFID II”) are următorul cuprins:

„(2)   Statele membre prevăd că unul sau mai multe dintre organismele următoare, în conformitate cu dreptul intern, pot, de asemenea, intenta, în interesul consumatorilor și în conformitate cu dreptul intern, o acțiune în fața instanțelor judecătorești sau a autorităților administrative competente pentru a asigura aplicarea [Regulamentului (UE) nr. 600/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 mai 2014 privind piețele instrumentelor financiare și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 (JO 2014, L 173, p. 84)] și a dispozițiilor de drept intern privind punerea în aplicare a prezentei directive:

(a)

organismele publice sau reprezentanții lor;

(b)

organizațiile de consumatori care au un interes legitim în protejarea consumatorilor;

(c)

organizațiile profesionale care au un interes legitim să acționeze pentru protejarea membrilor lor.”

(b)   Dreptul spaniol

5.

Articolul 11 alineatul 1 din Ley de Enjuiciamiento Civil (Codul de procedură civilă) din 7 ianuarie 2000 (BOE nr. 7 din 8 ianuarie 2000, p. 575, denumită în continuare „LEC”) prevede că, fără a aduce atingere calității procesuale individuale a părților prejudiciate, asociațiile de consumatori și de utilizatori legal constituite au calitatea procesuală pentru apărarea în justiție a drepturilor și intereselor membrilor lor și ale asociației, precum și a intereselor generale ale consumatorilor și utilizatorilor.

6.

În temeiul celei de a doua dispoziții adiționale din Ley 1/1996 de asistencia jurídica gratuita (Legea 1/1996 privind ajutorul judiciar gratuit) din 10 ianuarie 1996 (BOE nr. 11 din 12 ianuarie 1996, p. 793, denumită în continuare „Legea 1/1996”), asociațiile de consumatori au dreptul la acces gratuit la justiție atunci când acțiunile introduse „sunt direct legate de produse sau servicii de uz sau consum comun, obișnuit și generalizat”.

7.

În conformitate cu articolul 36 alineatul 2 din Legea 1/1996, în cazul în care asociația pierde litigiul, indiferent de valoarea obiectului său, nici aceasta și nici membrii individuali pe care asociația îi reprezintă în proces nu au obligația să plătească cheltuielile de judecată efectuate de partea adversă.

8.

Anexa I litera c) punctul 13 la Real Decreto 1507/2000 por el que se actualizan los catálogos de productos y servicios de uso o consumo común, ordinario y generalizado y de bienes de naturaleza duradera, a efectos de lo dispuesto, respectivamente, en los artículos 2, apartado 2, y 11, apartados 2 y 5, de la Ley General para la Defensa de los Consumidores y Usuarios y normas concordantes (Decretul regal 1507/2000 privind actualizarea cataloagelor de produse și servicii de uz sau consum comun, obișnuit și generalizat și a bunurilor de natură durabilă în scopul punerii în aplicare a prevederilor articolului 2 alineatul 2 și ale articolului 11 alineatele 2 și 5 din Legea generală privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor și a dispozițiilor relevante) din 1 septembrie 2000 (BOE nr. 219 din 12 septembrie 2000, p. 31349) stabilește catalogul de produse sau servicii de uz comun, obișnuit și generalizat, incluzând printre acestea serviciile bancare și financiare, în termeni generali.

9.

Atât articolul 11 alineatul 2 din Ley Orgánica del Poder Judicial (Legea organică privind puterea judecătorească) din 1 iulie 1985 (BOE nr. 157 din 2 iulie 1985, p. 20632), cât și articolul 247 alineatul 2 din LEC prevăd, în termeni identici, că instanțele resping prin decizie motivată cererile, incidentele sau excepțiile care constituie în mod evident un abuz de drept sau care implică eludarea legii sau a procedurii.

III. Situația de fapt, procedura și întrebarea preliminară

10.

În perioada mai 2007-martie 2009, două persoane fizice, domnul Alberto și doamna Andrea, au lansat cinci ordine de cumpărare pentru cinci produse financiare cu Banco Banif S.A. (în prezent Banco Santander S.A., denumită în continuare „Banco Santander”), pentru sume cuprinse între 150000 și 300000 de euro și pentru o sumă totală de 900000 de euro.

11.

Toate achizițiile au fost efectuate în temeiul Directivei MiFID I.

12.

Asociación de Consumidores y Usuarios de Servicios Generales‑Auge (Asociația Consumatorilor și Utilizatorilor de Servicii Generale – Auge, denumită în continuare „Auge”) a introdus o acțiune împotriva Banco Banif S.A. în numele membrilor săi, domnul Alberto și doamna Andrea. Aceasta a solicitat constatarea nulității contractelor menționate anterior de achiziție a unor instrumente financiare ca urmare a unui viciu de consimțământ. Auge a solicitat de asemenea obligarea la rambursarea către investitori a sumei de 481634,14 euro, majorată cu onorarii, costuri și dobânzi. Această acțiune a fost admisă în parte în primă instanță în ceea ce privește anumite ordine de cumpărare. În consecință, instituția bancară a fost obligată să ramburseze reclamanților suma de 462515,74 euro, majorată cu dobânzile legale calculate de la data respectivelor investiții anulate.

13.

Instituția bancară pârâtă a declarat apel la Audiencia Provincial de Granada (Curtea Provincială din Granada, Spania) împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță. Această instanță a respins apelul și a menținut hotărârea primei instanțe, apreciind că pârâta nu a luat în considerare profilul de investitor al clienților și nu le‑a furnizat informații precontractuale clare și complete cu privire la riscurile instrumentelor în care se angajau să investească.

14.

Instituția bancară pârâtă a introdus o cale de atac excepțională pentru viciu de procedură și a formulat recurs în fața instanței de trimitere. Aceasta susține că Auge nu are calitate procesuală activă pentru a introduce acțiuni în justiție în numele membrilor săi deoarece instrumentele achiziționate nu sunt de uz comun și generalizat, ci sunt instrumente financiare speculative cu o valoare economică ridicată, care depășesc produsele de consum comune.

15.

Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) subliniază că, în general, a admis că asociațiile de consumatori au calitate procesuală activă pentru a‑și apăra membrii în cadrul unor acțiuni introduse în temeiul reglementării MiFID I, inclusiv în litigiile în care Auge a fost parte.

16.

Totuși, în două cauze specifice, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a constatat că Auge, în calitate de asociație de consumatori, nu avea calitate procesuală activă pentru a apăra interesele individuale ale consumatorilor în ceea ce privește investițiile în produse financiare speculative cu valoare economică ridicată în măsura în care acestea nu erau produse sau servicii de uz comun, obișnuit și generalizat. În această privință, aceasta a considerat că, în dreptul spaniol, calitatea procesuală a asociațiilor de consumatori și de utilizatori este legată de apărarea drepturilor lor atunci când acestea au o legătură directă cu bunuri sau servicii de uz sau de consum comun, obișnuit și generalizat.

17.

În hotărârile respective, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a constatat că există servicii financiare care, prin natura și circumstanțele lor – având în vedere sumele ridicate și natura lor speculativă –, reprezintă mai mult decât niște „servicii de uz comun, obișnuit și generalizat”. Acest lucru nu înseamnă că investitorii afectați nu pot introduce acțiuni în justiție în nume propriu pentru a‑și apăra drepturile, ci că nu se justifică să procedeze astfel prin intermediul unei asociații de consumatori pentru a evita plata taxelor judiciare de timbru necesare pentru introducerea acțiunilor și pentru a evita riscul care decurge dintr‑o eventuală obligare la plata cheltuielilor de judecată realizate în fața instanțelor de fond și în recurs.

18.

Scopul acestei jurisprudențe este de a evita utilizarea frauduloasă sau abuzivă a calității procesuale speciale a asociațiilor de consumatori în cauzele în care calitatea de consumator este diluată, luând în considerare caracteristicile și valoarea în cauză. În caz contrar, subliniază instanța de trimitere, s‑ar putea profita de dreptul la ajutor judiciar recunoscut în favoarea asociațiilor respective atunci când introduc acțiuni în justiție pentru apărarea intereselor membrilor lor.

19.

În sfârșit, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) explică faptul că în jurisprudența sa nu a negat calitatea de consumator a investitorilor care au scop lucrativ și care acționează într‑un domeniu ce nu are legătură cu o activitate comercială sau profesională, nici chiar atunci când investițiile lor sunt complexe sau cu o valoare ridicată. Această instanță a pus însă în discuție calitatea procesuală a unei asociații de consumatori în anumite cazuri concrete în care, având în vedere circumstanțele, are loc o fraudă procedurală. Această fraudă constă în evitarea plății taxelor judiciare de timbru și a cheltuielilor efectuate de partea adversă prin faptul că nu au fost introduse acțiuni în justiție în nume propriu, ci prin intermediul unei asociații de consumatori, toate acestea atât în detrimentul părții adverse, cât și al bugetului statului.

20.

În aceste condiții, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Având în vedere că asociațiile de consumatori au calitate procesuală activă pentru a reprezenta în instanță investitorii/consumatorii care invocă o neexecutare a obligațiilor de către o societate de servicii de investiții financiare cu ocazia comercializării unor instrumente financiare complexe, această calitate procesuală poate fi restrânsă în mod excepțional de instanțele naționale atunci când, într‑o acțiune formulată individual, sunt implicați investitori cu o capacitate financiară foarte mare care efectuează operațiuni ce nu pot fi considerate de uz obișnuit și generalizat și care introduc acțiuni prin intermediul unei asociații de consumatori pentru a putea beneficia de o eventuală scutire de la plata cheltuielilor de judecată în cadrul unei proceduri judiciare cu o valoare ridicată, evitând plata unor taxe judiciare de timbru și a cheltuielilor efectuate de partea adversă în cazul unor cereri nefondate sau chiar abuzive?”

21.

Auge, Banco Santander, guvernul spaniol și Comisia Europeană au depus observații scrise. În cadrul ședinței care a avut loc la 8 mai 2024, aceste părți și‑au susținut pledoariile și au răspuns la întrebările adresate de Curte.

IV. Apreciere

22.

Prin intermediul întrebării sale unice, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale care restrânge în mod excepțional calitatea procesuală a asociațiilor de consumatori pentru a reprezenta interesele individuale ale anumitor categorii de investitori care au calitatea de consumatori în funcție de valoarea monetară și de natura produselor financiare în care aceștia au investit. Instanța de trimitere ridică de asemenea problema pertinenței faptului că, în astfel de situații, asociațiile de consumatori beneficiază de ajutor judiciar și că persoanele pe care le reprezintă evită plata taxelor judiciare și a cheltuielilor efectuate de partea adversă.

23.

Întrebarea adresată de instanța de trimitere își are originea în două aspecte specifice ale dreptului spaniol. Primul este acela că asociațiile de consumatori au calitate procesuală activă pentru a apăra nu numai „interesele generale ale consumatorilor”, ci și „drepturile și interesele membrilor lor” ( 3 ). Al doilea este acela că asociațiile de consumatori au dreptul la acces gratuit la justiție atunci când acțiunile introduse „sunt direct legate de produse sau servicii de uz sau consum comun, obișnuit și generalizat” ( 4 ). În astfel de cazuri, dacă asociația nu are câștig de cauză, aceasta nu trebuie să suporte cheltuielile efectuate de partea adversă; cheltuielile nefiind suportate nici de membrii individuali pe care asociația respectivă îi reprezintă în cadrul procedurii.

24.

Îndoielile instanței de trimitere privesc compatibilitatea cu articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I a unei interpretări judiciare care restrânge calitatea procesuală activă a unei asociații de consumatori.

25.

Instanța de trimitere explică faptul că, potrivit jurisprudenței sale, investitorii se califică drept consumatori atunci când acționează într‑un domeniu ce nu are legătură cu o activitate comercială sau profesională (denumiți în continuare „investitori‑consumatori”) ( 5 ). Aceasta a acceptat de asemenea faptul că asociațiile de consumatori au în general calitate procesuală pentru a apăra investitorii‑consumatori. Cu toate acestea, instanța de trimitere ridică problema dacă poate fi restrânsă calitatea procesuală activă a asociațiilor de consumatori precum Auge, atunci când acestea acționează pentru apărarea intereselor individuale ale membrilor lor, pe baza naturii și a valorii investițiilor realizate, care nu pot fi considerate produse de uz sau de consum comun, obișnuit și generalizat. Instanța de trimitere explică faptul că, având în vedere sistemul de ajutor judiciar aplicabil asociațiilor de consumatori, recunoașterea calității procesuale active a asociațiilor de consumatori în astfel de împrejurări ar putea conduce la o fraudă procedurală constând în evitarea plății taxelor judiciare de timbru și a cheltuielilor judecată.

26.

Înainte de a răspunde la întrebarea adresată de instanța de trimitere, trebuie să se stabilească de la bun început dispoziția aplicabilă ratione temporis în cauza principală.

(a)   Observații introductive cu privire la dispoziția aplicabilă ratione temporis

27.

Directiva MiFID I a fost abrogată cu efect de la 3 ianuarie 2017, data intrării în vigoare a Directivei MiFID II ( 6 ). Articolul 74 alineatul (2) din Directiva MiFID II reglementează dreptul organismelor, enumerate în cadrul acestuia, de a introduce o acțiune în interesul consumatorilor. Acesta este redactat în termeni aproape identici cu articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I. Articolul 74 alineatul (2) prima teză din Directiva MiFID II include adverbul „de asemenea”, precizând că dreptul la acțiune al organismelor enumerate la alineatul (1) al acestui articol este complementar dreptului la o cale de atac.

28.

Instanța de trimitere consideră că dispoziția aplicabilă ratione temporis în cauza principală este articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I, în măsura în care, la momentul la care toate tranzacțiile financiare în cauză au fost încheiate, această directivă era aplicabilă.

29.

În ședință, Curtea a întrebat Comisia dacă dispoziția relevantă care reglementează dreptul la o cale de atac este o dispoziție de drept material sau de drept procedural, pentru a stabili care directivă este aplicabilă ratione temporis. Comisia a considerat că dispoziția în cauză este de natură procedurală și că aplicabilitatea Directivei MiFID I sau a Directivei MiFID II trebuie stabilită în funcție de momentul introducerii acțiunii.

30.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, se consideră în general că normele de procedură se aplică de la data la care intră în vigoare, spre deosebire de normele de drept material, care sunt interpretate de regulă în sensul că nu vizează situații încheiate anterior intrării lor în vigoare decât în măsura în care rezultă în mod clar din formularea, din finalitatea sau din economia lor că un astfel de efect trebuie să le fie atribuit ( 7 ).

31.

Auge a susținut în ședință că a introdus acțiunea în anul 2015. Din dosarul de care dispune Curtea reiese că acțiunea a fost introdusă înainte de anul 2017.

32.

În măsura în care acțiunea Auge a fost introdusă înainte de intrarea în vigoare a Directivei MiFID II, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, dispoziția aplicabilă ratione temporis este articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I. Prin urmare, nu pare necesar să se stabilească dacă articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I și articolul 74 alineatul (2) din Directiva MiFID II stabilesc norme de ordin procedural sau material.

33.

În orice caz, astfel cum a arătat Comisia în ședință, întrucât modul de redactare a articolului 74 alineatul (2) din Directiva MiFID II este aproape identic cu modul de redactare a articolului 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I, orice interpretare reținută în ceea ce privește această din urmă dispoziție este valabilă și în ceea ce privește prima dispoziție.

34.

Având în vedere cele de mai sus, analiza noastră se bazează pe premisa că dispoziția aplicabilă ratione temporis este articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I.

(b)   Sfera acțiunii în „interesul consumatorilor” în sensul articolului 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I: interese colective sau și interese individuale?

35.

Banco Santander și guvernul spaniol susțin în esență că problema ridicată în cauza principală este o chestiune care nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și că Curtea nu este competentă să răspundă la întrebarea adresată. În opinia acestora, articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I reglementează numai dreptul asociațiilor de consumatori de a acționa în interesul colectiv al consumatorilor, iar nu în interesul lor individual. Astfel, în opinia acestora, problema ridicată privește interpretarea dreptului spaniol, care conferă asociațiilor de consumatori calitate procesuală activă pentru a apăra nu numai interesele colective, ci și interesele individuale.

36.

În măsura în care Banco Santander și guvernul spaniol contestă competența Curții, este suficient să se arate că, prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită clarificări cu privire la interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii. În această privință, trebuie amintit că, deși interpretarea dispozițiilor naționale în cadrul unei proceduri inițiate în temeiul articolului 267 TFUE este de competența instanțelor statelor membre, iar nu a Curții, și deși nu este de competența acesteia din urmă să se pronunțe asupra compatibilității normelor de drept intern cu prevederile dreptului Uniunii, totuși Curtea este competentă să furnizeze instanței naționale toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care să îi permită acesteia să aprecieze compatibilitatea normelor de drept intern cu reglementarea Uniunii ( 8 ).

37.

În speță, întrebarea instanței de trimitere impune stabilirea domeniului de aplicare al noțiunii „interesele consumatorilor” în cadrul unei acțiuni introduse în temeiul articolului 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I. Acest aspect privește domeniul de aplicare material al acestei dispoziții. Rezultă că Curtea este competentă să răspundă la această întrebare.

38.

În ceea ce privește fondul întrebării, trebuie arătat că articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I impune statelor membre să prevadă ca unul sau mai multe dintre organismele enumerate în această dispoziție, în conformitate cu dreptul intern, să poată intenta, în interesul consumatorilor și în conformitate cu dreptul intern, o acțiune în fața tribunalelor sau a autorităților administrative competente pentru a aplica dispozițiile interne referitoare la punerea în aplicare a acestei directive. Organismele enumerate în această dispoziție sunt următoarele: (a) organismele publice sau reprezentanții lor; (b) organizațiile de consumatori care au un interes legitim în protejarea consumatorilor; și (c) organizațiile profesionale care au un interes legitim să acționeze pentru protejarea membrilor lor.

39.

Pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare, considerăm că noțiunea de „interesele consumatorilor” utilizată în această dispoziție este suficient de largă și lasă statelor membre o marjă de apreciere pentru a stabili întinderea exactă a acestor interese, care pot fi atât colective, cât și individuale.

40.

Mai precis, trebuie subliniat că termenul „consumatori” de la articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I este exprimat prin utilizarea formei de plural. Utilizarea formei de plural indică faptul că acțiunea în cauză are o dimensiune colectivă. Statele membre trebuie să prevadă un mecanism care să permită unuia sau mai multor organisme enumerate în cadrul acestei dispoziții să aibă calitate procesuală activă pentru a apăra o pluralitate de consumatori și interesele acestora în domeniul serviciilor financiare și de investiții.

41.

În rest, articolul 52 alineatul (2) nu precizează întinderea exactă a intereselor consumatorilor în cauză sau, mai exact, dacă organismele care au calitate procesuală activă au dreptul să apere exclusiv interesele colective ale consumatorilor, înțelese drept interesul general al consumatorilor ( 9 ), sau și interesele individuale ale unui grup determinat de consumatori.

42.

Revine apoi ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina de a stabili întinderea exactă a oricărei acțiuni în temeiul articolului 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I în ceea ce privește interesele consumatorilor pe care aceste acțiuni urmăresc să le protejeze.

43.

Astfel, articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I este formulat în termeni generali și nu constituie o armonizare exhaustivă a dispozițiilor naționale care reglementează acțiunile care pot fi introduse de organismele enumerate în această directivă, inclusiv de organizațiile de consumatori.

44.

În această privință, din considerentul (2) al Directivei MiFID I rezultă că aceasta prevede „nivelul de armonizare necesar pentru a oferi investitorilor un nivel ridicat de protecție” ( 10 ). Deși directiva menționată stabilește, potrivit considerentului (5), „un cadru de reglementare global” în anumite domenii ale piețelor financiare ( 11 ), mijloacele de punere în aplicare a dispozițiilor acesteia nu fac obiectul unei armonizări exhaustive.

45.

Acest lucru reiese din modul de redactare a articolului 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I, care face trimitere de două ori la dreptul intern. În primul rând, dreptul intern stabilește care dintre organismele enumerate în cuprinsul acestei dispoziții au dreptul de a introduce o acțiune. În al doilea rând, dreptul acestor organisme de a acționa este exercitat „în conformitate cu dreptul intern”. Astfel, făcând trimitere la dreptul intern, legiuitorul Uniunii a lăsat la aprecierea fiecărui stat membru desemnarea organismelor care pot acționa și stabilirea modelului de asigurare a aplicării normelor, a mecanismelor de acțiune, a întinderii intereselor protejate ale consumatorilor și a condițiilor de exercitare a acțiunilor.

46.

Diferitele categorii de organisme enumerate la articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I care pot introduce acțiuni, în conformitate cu dreptul intern, în vederea protejării intereselor consumatorilor în domeniul serviciilor financiare reflectă abordările și tradițiile diferite ale statelor membre în ceea ce privește responsabilitatea principală pentru asigurarea aplicării normelor de protecție a intereselor consumatorilor. Distincția constă, în linii mari, în a stabili dacă responsabilitatea principală în ceea ce privește asigurarea aplicării normelor revine autorităților publice (asigurarea aplicării normelor prin intermediul structurilor publice) sau asociațiilor de consumatori și organismelor profesionale (asigurarea aplicării normelor prin intermediul structurilor private) sau unei combinații a celor două ( 12 ). Astfel, în funcție de alegerea făcută de statele membre, responsabilitatea exclusivă sau principală de a acționa în interesul consumatorilor pentru a asigura aplicarea dispozițiilor naționale de punere în aplicare a Directivei MiFID I poate reveni organismelor publice sau reprezentanților acestora [articolul 52 alineatul (2) litera (a)] (modelul de asigurare a aplicării normelor prin intermediul structurilor publice) ( 13 ). Statele membre pot decide de asemenea că responsabilitatea exclusivă sau principală revine organizațiilor de consumatori care au un interes legitim în protecția consumatorilor, în conformitate cu articolul 52 alineatul (2) litera (b), și/sau organizațiilor profesionale care au un interes legitim să acționeze pentru a‑și proteja membrii, în conformitate cu articolul 52 alineatul (2) litera (c) (modelul de asigurare a aplicării normelor prin intermediul structurilor private).

47.

Alegerea modelului de asigurare a respectării normelor are impact asupra sferei intereselor protejate ale consumatorilor. Organismele publice protejează interesul general. Organizațiile de consumatori protejează de asemenea, cu titlu principal, interesul general al consumatorilor ( 14 ). Cu toate acestea, nu se poate exclude posibilitatea ca, în funcție de dreptul intern, asociațiile de consumatori să poată acționa în apărarea intereselor individuale ( 15 ). Apărarea intereselor individuale ale consumatorilor (în domeniul serviciilor financiare și de investiții) pare deosebit de relevantă pentru opțiunea de asigurare a respectării normelor prevăzută la articolul 52 alineatul (2) litera (c) din Directiva MiFID I, în măsura în care se referă la „organizațiile profesionale care au un interes legitim să acționeze pentru protejarea membrilor lor” ( 16 ).

48.

Într‑un context mai larg, este important să se țină seama de faptul că, la momentul adoptării Directivei MiFID I (în anul 2004), gradul de armonizare a căilor de atac în Uniunea Europeană pentru protecția în general a intereselor consumatorilor era extrem de scăzut ( 17 ).

49.

Numai unele domenii relevante pentru protecția consumatorilor au prevăzut un mecanism de acțiune în încetare pentru a proteja interesele colective ale consumatorilor, fără a abroga mecanismele existente de acțiune pentru protecția consumatorilor.

50.

Cea mai importantă dintre aceste dispoziții, care este încă în vigoare, este articolul 7 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE ( 18 ). Mecanismul prevăzut de această dispoziție permite statelor membre să instituie un control al clauzelor abuzive care figurează în contracte‑tip prin intermediul acțiunilor în încetare inițiate în interesul public de asociații de protecție a consumatorilor ( 19 ).

51.

Directiva 98/27/CE ( 20 ) a realizat apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative cu privire la acțiunile în încetare, vizând protejarea intereselor colective ale consumatorilor incluse în directivele enumerate în anexa la aceasta ( 21 ). Potrivit considerentului (2) al Directivei 98/27, „interesele colective” ale consumatorilor trebuie înțelese ca fiind „acele interese care nu reprezintă cumularea intereselor persoanelor cărora le‑au fost aduse prejudicii prin încălcarea legii”.

52.

Directiva 98/27 nu a inclus în anexa sa nicio trimitere la precursoarea Directivei MiFID I, și anume Directiva 93/22/CEE ( 22 ). Acest lucru pare adecvat, întrucât Directiva 93/22 urmărea doar armonizarea cerințelor inițiale de autorizare și de funcționare pentru întreprinderile de investiții și nu avea o relevanță deosebită pentru protecția consumatorilor care acționează în domeniul serviciilor financiare și de investiții ( 23 ).

53.

După intrarea în vigoare a Directivei MiFID I și în pofida trimiterii la „interesele consumatorilor” de la articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I, anexa la Directiva 98/27 nu a fost modificată. Nici Directiva 2009/22/CE privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor ( 24 ) nu a inclus Directiva MiFID I în anexa sa. Neincluderea Directivei MiFID I în domeniul de aplicare al Directivei 2009/22 servește pentru a indica în continuare că armonizarea mecanismelor de acțiune pentru protecția intereselor consumatorilor în domeniul Directivei MiFID I era redusă și a rămas la fel de redusă.

54.

Directiva (UE) 2020/1828 privind acțiunile în reprezentare pentru protecția intereselor colective ale consumatorilor ( 25 ) a introdus o primă armonizare mai substanțială a acțiunilor colective la nivelul Uniunii Europene ( 26 ), care acoperă atât măsurile de încetare, cât și măsurile reparatorii. Această directivă definește „interesele colective ale consumatorilor” ca însemnând „interesele generale ale consumatorilor și, mai ales în scopul obținerii de măsuri reparatorii, interesele unui grup de consumatori” ( 27 ).

55.

Domeniul de aplicare al Directivei 2020/1828 este deosebit de larg. Aceasta intenționează să asigure un nivel ridicat de protecție a consumatorilor în multe domenii care implică interesele consumatorilor, inclusiv în domeniul serviciilor financiare ( 28 ). Anexa la aceasta se referă în special la articolele 23-29 din Directiva MiFID II, care prevăd dispoziții menite să asigure protecția investitorilor.

56.

Unele considerente ale Directivei 2020/1828 evidențiază varietatea mecanismelor de acțiune existente la momentul adoptării sale pentru a proteja atât interesele individuale, cât și interesele colective ale consumatorilor, inclusiv în domeniul serviciilor financiare. Mai precis, considerentul (13) precizează că un nivel ridicat de protecție a consumatorilor impune ca „domenii precum […] serviciile financiare […] să facă obiectul [directivei respective], pe lângă dreptul general al consumatorilor”, și că, „având în vedere creșterea cererii de servicii financiare și de investiții în rândul consumatorilor, este important să se îmbunătățească asigurarea respectării dreptului în domeniul protecției consumatorilor în respectivele domenii”. Considerentul (11) al Directivei 2020/1828 precizează că aceasta „nu ar trebui să înlocuiască mecanismele procedurale naționale existente pentru protecția intereselor colective sau individuale ale consumatorilor” ( 29 ). În sfârșit, considerentul (48) enunță că „statele membre ar trebui să stabilească norme pentru coordonarea acțiunilor în reprezentare, a acțiunilor individuale introduse de consumatori și a oricăror alte acțiuni pentru protejarea intereselor individuale și colective ale consumatorilor, astfel cum se prevede în dreptul Uniunii și în dreptul intern” ( 30 ).

57.

Din toate cele de mai sus rezultă că domeniul de aplicare al noțiunii „interesele consumatorilor” cuprinse la articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I trebuie interpretat în sens larg, permițând statelor membre să prevadă acțiuni pentru apărarea atât a intereselor colective, cât și a intereselor individuale ale consumatorilor, în funcție de tradițiile naționale, care pot varia considerabil.

58.

Astfel, statele membre dispun de puterea de apreciere, în cazul în care decid să recunoască, în temeiul articolului 52 alineatul (2) litera (b) din Directiva MiFID I, calitatea procesuală activă a asociațiilor de consumatori, pentru a limita acțiunea la apărarea intereselor colective ale consumatorilor. De asemenea, acestea au libertatea de a recunoaște, așa cum este cazul în Spania, că asociațiile de consumatori au calitate procesuală activă pentru a apăra nu numai interesele colective și generale al consumatorilor, ci și interesele individuale ale membrilor lor.

59.

Cu toate acestea, astfel cum vom explica în secțiunea următoare, marja de apreciere lăsată statelor membre pentru a stabili întinderea unei acțiuni în această privință este supusă unor limite.

(c)   Limitele marjei de apreciere a statelor membre atunci când pun în aplicare articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I

60.

Articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I impune statelor membre să prevadă că unul sau mai multe dintre organismele desemnate în cadrul acestei dispoziții pot, în interesul consumatorilor și „în conformitate cu dreptul intern”, să intenteze o acțiune pentru a asigura aplicarea dispozițiilor interne referitoare la punerea în aplicare a acestei directive. Cu toate acestea, atunci când statele membre exercită puterea de apreciere care le este recunoscută în temeiul articolului 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I, acestea trebuie să își utilizeze puterea de apreciere, după cum a arătat în esență Comisia, în limitele prevăzute de această dispoziție. Mai precis, normele relevante din dreptul național nu pot să aducă atingere efectului util al acestei dispoziții, ținând seama de obiectivele directivei menționate ( 31 ).

61.

În ceea ce privește mai precis domeniul de aplicare material al acțiunii prevăzute la articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I, din această dispoziție reiese că acțiunea menționată vizează aplicarea corectă a dispozițiilor naționale de transpunere a acestei directive în interesul consumatorilor, fără a exclude investitorii care sunt calificați drept consumatori ( 32 ).

62.

Noțiunea de „consumator” nu este definită nici la articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I și nici într‑o altă dispoziție a acesteia. În schimb, articolul 4 din Directiva MiFID I definește noțiunea de „client” și cele două categorii de clienți (clienți obișnuiți și clienți profesionali) ( 33 ).

63.

După cum s‑a arătat în mod întemeiat în doctrină, nu există o definiție unică a noțiunii de „consumator” în dreptul Uniunii ( 34 ). Fiecare directivă își definește domeniul de aplicare și fiecare conține propria definiție a „consumatorului” care este relevantă pentru actul respectiv. Directiva MiFID I nu definește însă noțiunea de „consumator”. Astfel, pentru a se asigura respectarea obiectivelor urmărite de legiuitorul Uniunii Europene în domeniul contractelor încheiate de consumatorii, precum și coerența dreptului Uniunii, este necesar să se țină seama în special de noțiunea de „consumator” cuprinsă în alte reglementări din dreptul Uniunii ( 35 ). Instrumentele juridice relevante pentru protecția intereselor consumatorilor la momentul adoptării Directivei MiFID I ( 36 ) indică o convergență cu privire la anumite elemente esențiale ale definiției noțiunii de „consumator” ( 37 ). Consumatorul este o persoană fizică ce acționează în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat.

64.

Această interpretare a noțiunii de consumator, întemeiată pe criteriul persoanei fizice care acționează în afara activității sale profesionale, are un caracter obiectiv ( 38 ). Articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I nu indică faptul că, pentru a califica un investitor drept „consumator” în sensul acestei dispoziții, este relevant să se ia în considerare situația financiară a persoanei respective la momentul în care a efectuat investiția, precum și natura și valoarea instrumentelor financiare în care s‑a investit.

65.

Referirea la „interesele consumatorilor” cuprinsă la articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I indică faptul că investitorii care pot fi calificați drept consumatori poartă două „pălării”, pe cea a consumatorului și pe cea a investitorului. Articolul 53 din Directiva MiFID I confirmă această dublă calitate. Astfel cum se arată în titlul acestei dispoziții, aceasta reglementează mecanismul extrajudiciar de soluționare a reclamațiilor investitorilor. Această dispoziție prevede că statele membre încurajează instituirea de proceduri eficiente privind reclamația și căile de atac care să permită soluționarea extrajudiciară a „litigiilor în materie de consum referitoare la serviciile de investiții și la serviciile auxiliare”. Din această dispoziție rezultă că există litigii ale investitorilor care pot fi calificate drept litigii de consum ( 39 ).

66.

Dubla calitate a investitorului‑consumator este confirmată de Directiva MiFID II, care face trimitere în considerentele sale la obiectivul de protecție a investitorilor și a consumatorilor ( 40 ).

67.

Directiva 2020/1828 susține de asemenea această dublă calitate. Considerentul (14) precizează că această directivă include în domeniul său de aplicare încălcările dispozițiilor din dreptul Uniunii menționate în anexa I, inclusiv Directiva MiFID II, în măsura în care aceste dispoziții protejează interesele consumatorilor, „indiferent dacă respectivii consumatori sunt numiți consumatori, […] clienți, investitori de retail, clienți de retail […] sau în alt fel” (sublinierea noastră).

68.

Din cele de mai sus rezultă că, în contextul articolului 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I, noțiunile de investitor și de consumator coexistă, formând o „noțiune compusă” ( 41 ), aceea de „investitor‑consumator”.

69.

Această coexistență nu implică niciun prag referitor la mijloacele financiare sau la valoarea instrumentelor financiare în ceea ce privește dreptul de a intenta o acțiune, astfel cum este prevăzut la articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I. Așadar, în sensul acestei dispoziții, modul în care consumatorul se comportă în calitate de investitor și în special suma pe care a investit‑o sau complexitatea ori valoarea instrumentelor nu privează persoana respectivă de calitatea de consumator în măsura în care acționează în afara domeniului său profesional ( 42 ).

70.

Rezultă ca un corolar din cele de mai sus că asemenea elemente pot să nu fie relevante pentru stabilirea calității procesuale active a organismelor enumerate în cuprinsul dispoziției respective pentru a introduce o acțiune în interesul investitorilor‑consumatori. Cu alte cuvinte, calitatea procesuală activă prevăzută la articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I nu poate fi disociată de calitatea de consumatori a investitorilor.

71.

Excluderea dreptului acestor organisme, în special al asociațiilor de consumatori, de a introduce o acțiune cu privire la anumiți investitori care au calitatea de consumatori ar slăbi în mod indirect această calitate, deși aceasta nu este de fapt supusă niciunei rezerve. În plus, excluderea acestui drept ar aduce atingere efectului util al articolului 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I, care constă în a prevedea un drept de a intenta o acțiune în interesul tuturor investitorilor‑consumatori fără a distinge niveluri diferite ale acestui drept în funcție de dimensiunea sau de natura investiției. În această privință, trebuie de asemenea să se țină seama de faptul că obiectivul Directivei MiFID I constă, potrivit considerentelor (2) și (31), în asigurarea unui nivel ridicat de protecție a investitorilor.

72.

În speță, este cert că dreptul spaniol recunoaște asociațiilor de consumatori calitatea procesuală activă pentru a reprezenta drepturile și interesele membrilor lor, precum și interesele generale ale consumatorilor. Instanța de trimitere arată că persoanele fizice implicate în litigiul principal sunt consumatori și că această calitate a lor de consumatori este stabilită. În plus, instanța amintită a arătat că, în general, a recunoscut calitatea procesuală a asociațiilor de consumatori pentru a‑și apăra membrii în litigiile care intră sub incidența Directivei MiFID I. Ea consideră totuși că ar trebui restrânsă calitatea procesuală a asociațiilor de consumatori atunci când acestea reprezintă interesele consumatorilor care au investit în produse financiare complexe.

73.

Însă, pentru motivele explicate la punctele 69-71 de mai sus, o astfel de interpretare judiciară, care restrânge calitatea procesuală a acestor asociații în funcție de valoarea sau de natura produsului financiar, este de natură să aducă atingere efectului util al articolului 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I.

74.

Din cele de mai sus rezultă că, deși statele membre dispun de o marjă de apreciere pentru a decide, atunci când pun în aplicare articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I, dacă asociațiile de consumatori au calitate procesuală activă pentru a apăra interesele colective ale consumatorilor ori pentru a apăra de asemenea interesele individuale ale membrilor lor, această calitate procesuală este legată de calitatea de consumatori a investitorilor respectivi. Tipul de produse sau valoarea investiției realizate de investitorii în cauză nu sunt determinante în această privință.

(d)   Calitatea procesuală activă și abuzul de procedură având în vedere regimul aplicabil al ajutorului judiciar

75.

Instanța de trimitere a precizat că, potrivit dreptului spaniol, asociațiile de consumatori au dreptul la acces gratuit la justiție atunci când acțiunile introduse „sunt direct legate de produse sau servicii de uz sau consum comun, obișnuit și generalizat”. Aceasta înseamnă, în conformitate cu dreptul național aplicabil ( 43 ), că asociațiile de consumatori nu sunt obligate să plătească cheltuielile efectuate de partea adversă nici măcar atunci când nu obțin câștig de cauză. În plus, asociațiile de consumatori nu sunt obligate să plătească taxele judiciare de timbru legate de introducerea acțiunii.

76.

Instanța de trimitere consideră că, în situațiile în care o asociație de consumatori introduce o acțiune care nu este „direct legat[ă] de produse sau servicii de uz sau consum comun, obișnuit și generalizat”, precum produsele financiare complexe care intră sub incidența Directivei MiFID I, există un risc de utilizare frauduloasă sau abuzivă a calității procesuale. Această utilizare abuzivă constă în faptul că asociația de consumatori profită în mod nejustificat de regimul „privilegiat” de ajutor judiciar.

77.

În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că revine instanței de trimitere sarcina de a interpreta condițiile prevăzute de dreptul național care dau dreptul la ajutor judiciar unei asociații de consumatori. Mai precis, revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă produsele financiare complexe de valoare ridicată ar trebui considerate ca încadrându‑se sau nu în sfera „produselor sau serviciilor de uz sau consum comun, obișnuit și generalizat”. Revine de asemenea instanței naționale sarcina de a stabili consecințele calificării unor astfel de produse în raport cu aplicabilitatea regimului național de ajutor judiciar.

78.

În al doilea rând, trebuie făcută o distincție clară între calitatea procesuală activă a asociațiilor de consumatori în contextul Directivei MiFID I și chestiunea ajutorului judiciar sau a oricărui eventual abuz de procedură.

79.

Opinia pe care o susținem în prezentele concluzii, potrivit căreia calitatea procesuală a asociațiilor de consumatori în temeiul articolului 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I nu poate fi limitată în funcție de valoarea sau de natura produselor financiare în cauză, nu aduce atingere aspectului legat de posibilitatea ca ajutorul judiciar acordat asociațiilor respective să fie restrâns pe baza unui astfel de criteriu.

80.

În această privință, trebuie arătat că articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I (sau orice alt act legislativ al Uniunii aplicabil la momentul respectiv) nu conține nicio dispoziție care să reglementeze ajutorul judiciar acordat organismelor care au calitate procesuală pentru a introduce o acțiune. Rezultă că, în lipsa unei reglementări a Uniunii privind acordarea ajutorului judiciar asociațiilor de consumatori atunci când acestea acționează în interesul consumatorilor în contextul articolului 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina să prevadă astfel de norme în temeiul principiului autonomiei procesuale, însă cu condiția ca aceste norme să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile situațiilor similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) ( 44 ).

81.

În ceea ce privește principiul echivalenței, este necesar să se constate că Curtea nu dispune de niciun element de probă de natură să dea naștere unor îndoieli în legătură cu conformitatea cu acesta a normelor de procedură în discuție în litigiul principal.

82.

Sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, din a doua dispoziție adițională din Legea 1/1996 reiese că norma potrivit căreia asociațiile de consumatori au dreptul la ajutor judiciar atunci când acțiunile introduse sunt direct legate de produse sau servicii de uz sau consum comun, obișnuit și generalizat se aplică tuturor acțiunilor relevante, indiferent dacă acestea se întemeiază pe dreptul Uniunii sau pe dreptul național.

83.

În ceea ce privește principiul efectivității, Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând seama de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să se țină eventual seama de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii ( 45 ).

84.

În plus, normele naționale care restricționează accesul la ajutor judiciar pot avea impact asupra dreptului de acces la instanțe și asupra principiului protecției jurisdicționale efective, astfel cum este consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 46 ). Acest drept implică acordarea de asistență juridică gratuită celor care nu dispun de resurse suficiente, dacă această asistență este necesară pentru a asigura accesul efectiv la justiție ( 47 ).

85.

În speță, sub rezerva verificării de către instanța națională, se pare că beneficiul ajutorului judiciar acordat asociațiilor de consumatori nu depinde de situația financiară a asociației, ci numai de natura produselor sau a serviciilor vizate de litigiu. De asemenea, se pare că dreptul național aplicabil are ca efect suspendarea principiului „partea care pierde plătește”, în beneficiul asociațiilor de consumatori ( 48 ).

86.

În măsura în care dreptul național instituie un regim favorabil asociațiilor de consumatori și derogă de la principiul „partea care pierde plătește”, criteriile prevăzute de dreptul național pentru a beneficia de acest regim, în ceea ce privește natura produsului, astfel cum au fost interpretate de instanțele naționale, nu par de natură să aducă atingere principiului efectivității ( 49 ).

87.

În plus, în măsura în care articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I reafirmă dreptul la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 din cartă ( 50 ), trebuie arătat că regimul național în cauză permite acordarea de ajutorului judiciar asociațiilor de consumatori fără a impune prezentarea unor dovezi în sensul lipsei unor resurse suficiente. În astfel de împrejurări, acest regim specific de ajutor judiciar nu pare de natură să afecteze dreptul asociației de consumatori la o cale de atac jurisdicțională efectivă.

88.

Trebuie adăugat de asemenea că criteriile prevăzute de dreptul național pentru ca asociațiile de consumatori să beneficieze de regimul specific de ajutor judiciar nu afectează, astfel cum a arătat guvernul spaniol în ședință și sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, dreptul investitorilor individuali care au calitatea de consumatori de a introduce o acțiune individuală și de a solicita ajutor judiciar în cazul în care nu dispun de resurse suficiente, în conformitate cu dispozițiile relevante ale dreptului național.

89.

Totodată, este de competența instanței naționale să aplice legislația națională pentru a sancționa abuzul de procedură și cererile nefondate ( 51 ).

90.

În aceste condiții, trebuie subliniat că simpla împrejurare că o asociație de consumatori acționează în numele unor investitori‑consumatori care dispun de mijloace financiare importante și care au investit în produse complexe nu constituie în sine un abuz de procedură care ar priva asociația de consumatori de calitate procesuală.

91.

Orice altă interpretare ar aduce atingere efectului util al articolului 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I, așa cum am arătat în analiza noastră de mai sus ( 52 ).

92.

Având în vedere tot ceea ce precedă, articolul 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale care restrânge în mod excepțional calitatea procesuală a asociațiilor de consumatori pentru a reprezenta interesele individuale ale anumitor categorii de investitori care au calitatea de consumatori în funcție de valoarea și de natura produselor financiare în care aceștia au investit. Acest lucru nu aduce atingere aspectului dacă ajutorul judiciar și scutirea concomitentă de la plata taxelor judiciare de timbru și a cheltuielilor efectuate de partea adversă pot fi restrânse pe baza unor astfel de criterii.

V. Concluzie

93.

Propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) după cum urmează:

Articolul 52 alineatul (2) din Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului

trebuie interpretat în sensul că

se opune unei jurisprudențe naționale care restrânge în mod excepțional calitatea procesuală a asociațiilor de consumatori pentru a reprezenta interesele individuale ale anumitor categorii de investitori care au calitatea de consumatori în funcție de valoarea și de natura produselor financiare în care aceștia au investit. Acest lucru nu aduce atingere aspectului dacă ajutorul judiciar și scutirea concomitentă de la plata taxelor judiciare de timbru și a cheltuielilor efectuate de partea adversă pot fi restrânse pe baza unor astfel de criterii.


( 1 ) Limba originală: engleza.

( 2 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului (JO 2004, L 145, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 247). Aceasta este cunoscută în mod obișnuit sub denumirea de „MiFID I”.

( 3 ) Articolul 11 alineatul 1 din LEC. A se vedea punctul 5 din prezentele concluzii.

( 4 ) A doua dispoziție adițională din Legea nr. 1/1996. A se vedea punctul 6 din prezentele concluzii.

( 5 ) Vom aborda termenul investitori‑consumatori mai jos, la punctul 65 și următoarele din prezentele concluzii.

( 6 ) În condițiile prevăzute la articolul 93 alineatul (1) din Directiva MiFID II.

( 7 ) Hotărârea din 3 iunie 2021, Jumbocarry Trading (C‑39/20, EU:C:2021:435, punctul 28).

( 8 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2024, Asociația Forumul Judecătorilor din România (C‑53/23, EU:C:2024:388, punctul 14), și Hotărârea din 21 iunie 2022, Ligue des droits humains (C‑817/19, EU:C:2022:491, punctul 240).

( 9 ) Definiția intereselor colective a făcut obiectul unei dezbateri în doctrină. A se vedea Boré, L., La défense des intérêts collectifs par les associations devant les juridictions administratives et judiciaires, LGDJ, Paris, 1997, p. 3, care subliniază că interesul colectiv implică cel puțin două persoane, fără a fi important dacă este vorba despre două persoane sau despre două miliarde de persoane, deoarece este vorba despre „sensul literal al cuvântului; acesta este clar și simplu” („C’est un intérêt qui concerne au moins deux personnes. Qu’il en concerne deux ou deux milliards, peu importe, cela reste un intérêt collectif. Tel est le sens littéral du mot; il est clair et simple”). În schimb, în ceea ce privește definiția juridică a interesului colectiv, același autor recunoaște că aceasta este „obscură și discutabilă” („Son sens juridique, au contraire, est obscure et discuté”). A se vedea Calais‑Auloy, J., Temple, H., și Depincé, M., Droit de la consommation, ediția a 10‑a, Paris, Dalloz, 2020, p. 719, care definesc interesul colectiv ca fiind un „interes intermediar între interesele individuale ale unor consumatori și interesul general al tuturor cetățenilor” („interêt qui se trouve à mi‑chemin entre les intérêts individuels de quelques consommateurs et l’intérêt général de tous les citoyens”). A se vedea, mai jos, punctul 48 și următoarele din prezentele concluzii.

( 10 ) Sublinierea noastră. A se vedea Concluziile avocatului general Campos Sánchez‑Bordona prezentate în cauza Khorassani (C‑678/15, EU:C:2017:100, nota de subsol 21).

( 11 ) A se vedea Daams, L., Private enforcement im Kapitalmarktrecht – Das Verhältnis von Aufsichts- und Zivilrecht nach der MiFID II, Verlag Dr. Kovač, Hamburg, 2021, p. 96, care face referire la o „armonizare maximă specifică domeniului” („bereichsspezifische Vollharmonisierung”). Potrivit considerentului (7) al Directivei MiFID II, „având în vedere că obiectivul principal și obiectul [Directivei MiFID II] îl reprezintă armonizarea dispozițiilor de drept intern privind domeniile menționate, aceasta ar trebui să se bazeze pe articolul 53 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)”.

( 12 ) A se vedea, în general, Cafaggi, F., și Micklitz, H. W., New Frontiers of Consumer Protection: The Interplay between Private and Public Enforcement, Intersentia, Antwerp, 2009; Fairgrieve, D., și Lein, E., Extraterritoriality and Collective Redress, Oxford University Press, Oxford, 2012; Hodges, C., The Reform of Class and Representative Actions in European Legal Systems: A New Framework for Collective Redress in Europe, Hart, Oxford, 2008, p. 15 și următoarele.

( 13 ) Dreptul de a acționa în temeiul articolului 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I nu aduce atingere competenței autorităților competente de a solicita încetarea oricărei practici contrare dispozițiilor adoptate pentru punerea în aplicare a Directivei MiFID I, în temeiul articolului 50 alineatul (2) litera (e) din aceasta, și nici competenței de a adopta sancțiuni administrative, în conformitate cu articolul 51 din Directiva MiFID I.

( 14 ) A se vedea Hodges, C., The Reform of Class and Representative Actions in European Legal Systems, op. cit., nota de subsol 12, p. 15, care arată că „obiectul asupra căruia poate acționa entitatea privată, o asociație de consumatori, a fost în mod tradițional limitat mai degrabă la acțiuni în încetare în vederea protejării interesului general al consumatorilor decât la urmărirea unor interese sau prejudicii individuale”.

( 15 ) Aceasta pare să fie situația în ordinea juridică spaniolă, astfel cum a fost prezentată de instanța de trimitere. Dreptul francez în materie de protecție a consumatorilor cuprinde de asemenea exemple de acțiuni care implică interesele individuale ale unui grup de consumatori. Un exemplu în acest sens este action de groupe simplifiée (acțiunea în grup simplificată) prevăzută la articolul L623‑14 din code de la consommation (Codul consumului). Această prevedere permite asociațiilor de consumatori să introducă o acțiune atunci când identitatea și numărul consumatorilor sunt cunoscute și atunci când consumatorii au suferit același prejudiciu. Un alt exemplu este action en représentation conjointe (acțiune în reprezentare comună), prevăzută la articolul L622‑1 din Codul consumului. Această dispoziție conferă oricărei asociații de consumatori, recunoscută ca asigurând reprezentarea la nivel național, dreptul de a introduce o acțiune în despăgubire în cazul în care mai mulți consumatori identificați au suferit un prejudiciu personal având o origine comună ca urmare a acțiunilor aceleiași persoane, dacă este mandatată în acest sens de cel puțin doi dintre consumatorii în cauză. Doctrina subliniază caracterul distinctiv al acestei acțiuni „specifice ordinii juridice franceze” prin faptul că este separată de interesele colective ale consumatorilor și prin faptul că are ca obiect apărarea unei „colecții de interese individuale”; a se vedea Poillot, E., „L’action des associations en représentation conjointe”, în Sauphanor‑Brouillaud, N. et al., Les Contrats de Consommation. Règles Communes, Traité de Droit Civil sous la direction de Jacques Ghestin, LGDJ, 2011, p. 1075 (sublinierea noastră).

( 16 ) Sublinierea noastră. În Franța, articolul L452‑2 din code monétaire et financier (Codul monetar și financiar) conferă asociațiilor de investitori desemnate calitate procesuală activă pentru a introduce o acțiune în despăgubire dacă sunt mandatate în acest sens de cel puțin doi dintre investitorii în cauză, în numele investitorilor respectivi, în condițiile în care mai mulți investitori identificați au suferit un prejudiciu personal având o origine comună ca urmare a acțiunilor aceleiași persoane.

( 17 ) A se vedea Hodges, C., și Voet, S., Delivering Collective Redress: New Technologies, Oxford, Hart, 2018, p. 12, care au arătat că, „timp de mulți ani, Europa s‑a străduit să adopte o poziție clară cu privire la acțiunile colective în despăgubire și să stabilească un cadru juridic coerent”. A se vedea de asemenea Mullenix, L. S., „For the Defense: 28 Shades of European Class Actions”, în Uzelac, A., și Voet, S. (ed.), Class Actions in Europe, Holy Grail or Wrong Trail?, Springer, 2021, p. 43-69.

( 18 ) Directiva Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

( 19 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2024, Caixabank și alții (Controlul transparenței în cadrul acțiunilor colective) (C‑450/22, EU:C:2024:577, punctul 26 și jurisprudența citată).

( 20 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 19 mai 1998 privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor (JO 1998, L 166, p. 51, Ediție specială, 15/vol. 4, p. 217).

( 21 ) A se vedea opinia critică exprimată de Hodges, C., The Reform of Class and Representative Actions in European Legal Systems, op. cit., nota de subsol 12, p. 10, în care se arată că „este o greșeală să ne imaginăm că măsurile Uniunii, în special Directiva 98/27 privind acțiunile în încetare, armonizează o mare parte a mecanismelor colective naționale preexistente. Se poate afirma chiar că efectul acestei directive este mai degrabă de a obscuriza decât de a armoniza sau de a simplifica poziția generală”.

( 22 ) Directiva Consiliului din 10 mai 1993 privind serviciile de investiții în domeniul valorilor mobiliare (JO 1993, L 141, p. 27, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 3).

( 23 ) A se vedea considerentul (2) al Directivei MiFID I.

( 24 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 (JO 2009, L 110, p. 30).

( 25 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2020 privind acțiunile în reprezentare pentru protecția intereselor colective ale consumatorilor și de abrogare a Directivei 2009/22/CE (JO 2020, L 409, p. 1).

( 26 ) A se vedea Kodek, G., „Representative Actions – a Judge’s View”, Praefatio, Lex & Forum, vol. 1, 2024, p. 1, care subliniază că Directiva 2020/1828 „reflectă abordarea sceptică și, într‑adevăr, restrictivă care deja caracteriza inițiativele anterioare ale Uniunii”.

( 27 ) Articolul 3 punctul 3 din Directiva 2020/1828.

( 28 ) A se vedea considerentul (13) al Directivei 2020/1828, care precizează că „îndeosebi, având în vedere creșterea cererii de servicii financiare și de investiții în rândul consumatorilor, este important să se îmbunătățească asigurarea respectării dreptului în domeniul protecției consumatorilor în respectivele domenii”.

( 29 ) Sublinierea noastră. A se vedea de asemenea considerentul (15), care precizează că Directiva 2020/1828 „nu ar trebui să aducă atingere actelor juridice enumerate în anexa I și, prin urmare, nu ar trebui […] să înlocuiască vreun mecanism de asigurare a respectării dispozițiilor care ar putea fi prevăzut în actele juridice respective”.

( 30 ) Sublinierea noastră.

( 31 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2024, G (Comisioane pentru rezilierea anticipată) (C‑371/22, EU:C:2024:21, punctul 50 și jurisprudența citată).

( 32 ) Geneza articolului 52 alineatul (2) din Directiva MiFID I demonstrează că legiuitorul a intenționat să confere un domeniu de aplicare larg acțiunii menționate în cadrul acestei dispoziții. Articolul 48 alineatul (2) din Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind serviciile de investiții și piețele reglementate și de modificare a Directivei 85/611/CEE a Consiliului, a Directivei 93/6/CEE a Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului [COM(2002) 625 final] conținea teza introductivă „în ceea ce privește dreptul la o cale de atac menționat la alineatul (1)”. Acesta a stabilit astfel o legătură directă între dreptul de a introduce o acțiune în justiție al unuia dintre organismele enumerate în cadrul acestei dispoziții și dreptul de a sesiza instanțele judecătorești împotriva oricărei decizii adoptate în temeiul actelor cu putere de lege și al actelor administrative, astfel cum se menționează la articolul 48 alineatul (1) din propunerea menționată. Această teză introductivă a fost eliminată din textul final.

( 33 ) „Clientul” este definit ca fiind „orice persoană fizică sau juridică căreia o întreprindere de investiții îi furnizează servicii de investiții și servicii auxiliare”. „Client profesional” înseamnă un client care îndeplinește criteriile prevăzute în anexa II, în timp ce „clientul obișnuit” este definit, prin utilizarea unei construcții negative, ca fiind un client care nu este client profesional.

( 34 ) Stuyck, J., „La notion de consommateur en droit de l’Union européenne”, în Combet, M., Le droit européen de la consommation au XXIe siècle, État des lieux et perspectives, Bruylant, 2022, p. 25.

( 35 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2019, Pillar Securitisation (C‑694/17, EU:C:2019:345, punctul 34 și jurisprudența citată).

( 36 ) A se vedea directivele enumerate în anexa I la Directiva 2009/22 de stabilire a normelor de protecție a intereselor consumatorilor. Directivele care par deosebit de relevante sunt Directiva 93/13 și Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE (JO 2002, L 271, p. 16, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 183).

( 37 ) A se vedea Riassetto, I., „L’investisseur‑consommateur à la croisée du droit financier et du droit de la consommation. The investor‑consumer at the crossroads of financial and consumer law”, European Journal of Consumer Law – Revue Européenne du Droit de la Consommation, vol. 2, 2023, p. 373.

( 38 ) Pentru înțelegerea obiectivă a noțiunii de consumator, a se vedea Hotărârea din 4 iulie 2024, Caixabank și alții (Controlul transparenței în cadrul acțiunilor colective) (C‑450/22, EU:C:2024:577, punctul 49 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 3 octombrie 2019, Petruchová (C‑208/18, EU:C:2019:825, punctul 55). A se vedea Poillot, E., „Clients et consommateurs en droit bancaire et financier: entre protection subjective et protection objective de la partie faible en droit européen”, Hors‑série Banque & Droit, februarie 2023, p. 10, la p. 13; Prorok, J., „La distinction entre consommateur et investisseur. Commentaire CJUE, 4e chambre, 2 avril 2020, aff. C‑500/18, AU c/Reliantco Investments et Reliantco Investments Limassol Sucursala București”, Banque & Droit, mai-iunie 2020, p. 48, la p. 49.

( 39 ) În cadrul Directivei MiFID II, dispoziția relevantă privind mecanismul extrajudiciar este articolul 75, iar titlul său se referă în mod explicit la „reclamațiile consumatorilor”.

( 40 ) A se vedea considerentele (77), (156) și (166) ale Directivei MiFID II.

( 41 ) Riassetto, I., „L’investisseur‑consommateur à la croisée du droit financier et du droit de la consommation. The investor‑consumer at the crossroads of financial and consumer law”, op. cit., nota de subsol 37, p. 369-386; Riassetto, I., „Prestations de services d’investissement et clauses abusives”, în Henry, X. (dir.), Des contrats civils et commerciaux aux contrats de consommation, Mélanges en l’honneur du Doyen Bernard Gross, Presses Universitaires de Nancy, 2009, p. 273. A se vedea de asemenea Poillot, E., „Clients et consommateurs en droit bancaire et financier: entre protection subjective et protection objective de la partie faible en droit européen”, op. cit., nota de subsol 38, p. 15, care susține că coexistența celor două sisteme de protecție și legătura dintre acestea își are originea în articolul 12 TFUE.

( 42 ) A se vedea prin analogie Hotărârea din 3 octombrie 2019, Petruchová (C‑208/18, EU:C:2019:825, punctul 42), și Hotărârea din 2 aprilie 2020, Reliantco Investments și Reliantco Investments Limassol Sucursala București (C‑500/18, EU:C:2020:264, punctul 53).

( 43 ) A se vedea punctul 7 din prezentele concluzii.

( 44 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2018, EOS KSI Slovensko (C‑448/17, EU:C:2018:745, punctul 36).

( 45 ) Hotărârea din 27 februarie 2014, Pohotovosť (C‑470/12, EU:C:2014:101, punctul 51).

( 46 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB (C‑279/09, EU:C:2010:811, punctele 29-31).

( 47 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Pohotovosť (C‑470/12, EU:C:2014:101, punctul 53).

( 48 ) Referitor la chestiunea finanțării asociațiilor de consumatori în contextul acțiunilor colective în despăgubire, a se vedea Hodges, C., The Reform of Class and Representative Actions in European Legal Systems, op. cit., nota de subsol 12, la p. 234, în care se subliniază că „izolarea ONG‑ului într‑o măsură mai mare sau mai mică de regula «partea care pierde plătește» este o opțiune teoretică, dar […] neprincipială”. Se poate observa că Directiva 2020/1828 susține principiul „partea care pierde plătește” în acțiunile în reprezentare pentru obținerea de măsuri reparatorii. Potrivit articolului 12 din această directivă, „statele membre se asigură că, în cazul unei acțiuni în reprezentare pentru obținerea de măsuri reparatorii, partea care nu are câștig de cauză este obligată să suporte costurile de procedură aferente părții care are câștig de cauză, în conformitate cu condițiile și excepțiile prevăzute în dreptul intern aplicabil procedurilor judiciare în general”.

( 49 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Pohotovosť (C‑470/12, EU:C:2014:101, punctul 54).

( 50 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2018, UBS Europe și alții (C‑358/16, EU:C:2018:715, punctul 57).

( 51 ) Observăm că Directiva 2020/1828 lasă chestiunea abuzului de procedură la latitudinea statelor membre. Potrivit considerentului (39) al acestei directive, „pentru a evita abuzul de procedură, statele membre ar trebui să adopte noi norme sau să aplice normele existente în temeiul dreptului intern, astfel încât instanța judecătorească sau autoritatea administrativă să poată decide să respingă cauzele vădit nefondate de îndată ce instanța judecătorească sau autoritatea administrativă a primit informațiile necesare pentru a‑și motiva decizia”.

( 52 ) Punctul 71 din prezentele concluzii.