Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ATHANASIOS RANTOS

prezentate la 21 mai 2026(1)

Cauza C‑730/23

Republica Polonă

împotriva

Republicii Federale Germania

„ Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Articolul 259 TFUE – Regulamentul (CE) nr. 1013/2006 – Transferuri de deșeuri – Articolul 24 alineatul (2) – Preluarea deșeurilor de către autoritatea competentă de expediere în cazul unui transfer ilegal – Refuz al Republicii Federale Germania de a asigura, în termen de 30 de zile, preluarea deșeurilor transferate din Germania către Polonia – Articolul 28 – Dezacord privind clasificarea – Obligația de a considera deșeurile în cauză deșeuri care figurează în anexa IV la acest regulament – Articolul 4 alineatul (3) TUE – Principiul cooperării loiale ”

I.      Introducere

1.        Prin acțiunea formulată, Republica Polonă, susținută în parte de Comisia Europeană, solicită Curții să constate că Republica Federală Germania nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii și, în special, al Regulamentul ui (CE) nr. 1013/2006(2), precum și al articolului 4 alineatul (3) TUE, în contextul mai multor transferuri de deșeuri efectuate din Germania către șase situri situate în Polonia.

2.        Principalele implicații ale prezentei cauze constau în aplicarea principiilor liberei administrări și liberei aprecieri a probelor în cadrul acestui regulament, cu ocazia uneia dintre rarele proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor inițiate de un stat membru.

II.    Cadrul juridic

3.        Articolul 24 din Regulamentul nr. 1013/2006, intitulat „Preluarea deșeurilor în cazul unui transfer ilegal”, prevede la alineatele (1)-(3):

„(1)      Atunci când o autoritate competentă descoperă un transfer pe care îl consideră ilegal, aceasta informează de îndată celelalte autorități competente în cauză de acest lucru.

(2)      În cazul în care transferul ilegal reprezintă responsabilitatea notificatorului, autoritatea competentă de expediere se asigură că deșeurile respective sunt:

(a)      preluate de notificator de facto sau, în cazul în care nu a fost prezentată nicio notificare,

(b)      preluate de notificator de iure sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil,

(c)      preluate personal de autoritatea competentă de expediere sau de altă persoană fizică sau juridică acționând în numele acesteia sau, în cazul în care nu este posibil,

(d)      recuperate sau eliminate printr‑o metodă alternativă, în țara de destinație sau de expediere, de către autoritatea competentă de expediere sau de o persoană fizică sau juridică acționând în numele acesteia sau, în cazul în care nu este posibil,

(e)      recuperate sau eliminate printr‑o metodă alternativă, în altă țară, de către autoritatea competentă de expediere sau de o persoană fizică sau juridică acționând în numele acesteia, în cazul în care toate autoritățile competente în cauză sunt de acord.

Operațiunea de preluare, recuperare sau eliminare se desfășoară în termen de 30 de zile sau în orice alt termen convenit de autoritățile competente în cauză, după ce autoritatea competentă de expediere a luat cunoștință sau a fost avizată, în scris, de către autoritățile competente de destinație sau de tranzit cu privire la transferul ilegal și după ce a fost informată de motivul (motivele) acestuia. Acest aviz poate rezulta din informațiile prezentate autorităților competente de destinație sau de tranzit, inter alia, de către alte autorități competente.

[…]

(3)      În cazul în care transferul ilegal reprezintă responsabilitatea destinatarului, autoritatea competentă de destinație se asigură că deșeurile în cauză sunt recuperate sau eliminate printr‑o metodă ecologică rațională:

(a)      de destinatar sau, în cazul în care nu este posibil,

(b)      personal de autoritatea competentă sau de altă persoană fizică sau juridică acționând în numele acesteia.

[…]”

4.        Articolul 28 din acest regulament, intitulat „Dezacorduri privind clasificarea”, prevede la alineatul (2):

„În cazul în care autoritățile competente de expediere și de destinație nu pot conveni asupra clasificării deșeurilor notificate ca fiind enumerate la anexa III, IIIA, IIIB sau IV, deșeurile respective sunt considerate ca enumerate la anexa IV.”

III. Istoricul litigiului și procedura precontencioasă

5.        Între anii 2015-2019, autoritățile poloneze au constatat prezența unor deșeuri pe care le‑au apreciat că au făcut obiectul unui „transfer ilegal”, în sensul articolului 2 punctul 35 din Regulamentul nr. 1013/2006, din Germania către șase situri situate în Polonia, și anume: situl nr. 1 (Tuplice), situl nr. 2 (Stary Jawor), situl nr. 3 (Sobolew), situl nr. 4 (Gliwice), situl nr. 5 (Sarbia) și situl nr. 6 (Bzowo).

6.        În urma cererilor de preluare a deșeurilor în cauză, formulate de autoritățile poloneze către autoritățile germane, care nu au primit niciun răspuns, Republica Polonă a depus, la 26 iulie 2023, o plângere la Comisie în temeiul articolului 259 al doilea paragraf TFUE, solicitându‑i să emită un aviz motivat întrucât refuzul Republicii Federale Germania de a prelua aceste deșeuri constituia o încălcare a dreptului Uniunii(3).

7.        După examinarea observațiilor scrise depuse de Republica Federală Germania și după ascultarea acesteia, precum și a Republicii Polone, la 18 octombrie 2023, Comisia a emis un aviz motivat în care:

–        în primul rând, a apreciat că Republica Federală Germania nu și‑a îndeplinit, pe de o parte, obligația de a prelua în termen de 30 de zile deșeurile care au fost transferate în mod ilegal către situl nr. 1(4) și, pe de altă parte, obligațiile referitoare la valorificarea deșeurilor clasificate la rubrica 17 08 02 în ceea ce privește transferul organizat de două întreprinderi germane către situl nr. 2(5);

–        în al doilea rând, a concluzionat că nu era în măsură să stabilească o încălcare a dreptului Uniunii în ceea ce privește celelalte motive referitoare la siturile nr. 2-nr. 6 și,

–        în al treilea rând, a respins motivele întemeiate pe încălcarea articolului 28 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1013/2006 și a articolului 4 alineatul (3) TUE.

IV.    Procedura în fața Curții și concluziile părților

8.        Prin înscrisul depus la grefa Curții la 29 noiembrie 2023, Republica Polonă a introdus prezenta acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 259 TFUE. Aceasta solicită Curții să constate că, prin transferul ilegal de deșeuri către Polonia, Republica Federală Germania nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii și să oblige acest stat membru la plata cheltuielilor de judecată.

9.        Prin decizia din 18 aprilie 2024, a fost admisă cererea de intervenție formulată de Comisie în susținerea Republicii Polone(6).

10.      Republica Federală Germania solicită Curții respingerea acțiunii și obligarea Republicii Polone la plata cheltuielilor de judecată.

V.      Analiză

11.      Republica Polonă invocă trei motive împotriva Republicii Federale Germania, întemeiate pe faptul că aceasta din urmă, în primul rând, și‑a încălcat obligația de preluare a deșeurilor transferate în mod ilegal în conformitate cu Regulamentul nr. 1013/2006(7), în al doilea rând, și‑a încălcat obligația de a trata aceste deșeuri ca deșeuri care figurează în anexa IV la regulamentul menționat(8) și, în al treilea rând, și‑a încălcat obligația de cooperare loială prin faptul că nu a adoptat măsuri menite să clarifice faptele legate de transferul ilegal de deșeuri(9).

A.      Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de preluare a deșeurilor transferate ilegal

1.      Observații introductive

12.      Prin intermediul primului motiv, Republica Polonă susține în esență că Republica Federală Germania nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul Regulamentului nr. 1013/2006 prin faptul că nu a efectuat preluarea deșeurilor în cauză(10).

13.      În această privință, în primul rând, am dori să subliniem că, în conformitate cu articolul 191 alineatul (2) TFUE, politica Uniunii Europene în domeniul mediului urmărește un nivel ridicat de protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se bazează pe principiile precauției și acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului și pe principiul „poluatorul plătește”(11). Rezultă, în opinia noastră, din aceste principii că întreprinderile producătoare de deșeuri sunt supuse unei responsabilități crescute atunci când asigură transferul acestora în afara statului membru în care au fost produse.

14.      În acest temei, Regulamentul nr. 1013/2006 urmărește printre altele obiectivul gestionării ecologice raționale a deșeurilor, astfel cum este definit la articolul 2 punctul 8(12), ceea ce implică de asemenea, după cum reiese din articolul 2 punctul 34, că transferul deșeurilor are loc numai în scopul recuperării sau al eliminării lor(13).

15.      În acest context, articolul 3 din regulamentul menționat, care reglementează în esență procedurile de transfer, prevede, la alineatul (1), „procedur[a] de notificare și a acordului preliminar scris” pentru transferurile de deșeuri destinate operațiunilor de eliminare și de numeroase categorii de deșeuri destinate eliminării, precum și, la alineatul (2) al acestuia, „procedura pentru furnizarea de informații”, reglementată de articolul 18 din regulamentul menționat, care se limitează, în ceea ce privește celelalte transferuri de deșeuri (de o cantitate mai mare de 20 kg), care fac parte din lista „verde” de deșeuri(14), la întocmirea unui formular și la încheierea unui contract între persoana care organizează transferul și destinatar în ceea ce privește valorificarea deșeurilor(15), fiind necesar ca aceste documente să fie redactate în conformitate cu instrucțiunile din formularul care figurează în anexa VII la același regulament (denumit în continuare „formularul anexa VII”).

16.      În ipoteza unui transfer ilegal de deșeuri, astfel cum este definit la articolul 2 punctul 35 din Regulamentul nr. 1013/2006(16), articolul 24 alineatul (2) din acest regulament prevede că, în cazul în care transferul ilegal reprezintă responsabilitatea notificatorului, autoritatea competentă de expediere trebuie să se asigure că deșeurile sunt preluate într‑un termen, în principiu, de 30 de zile sau în orice alt termen convenit de autoritățile competente în cauză, de la data la care a luat cunoștință sau a fost informată de autoritățile competente de destinație.

17.      În al doilea rând, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, revine Comisiei obligația de a stabili existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor și de a prezenta Curții elementele necesare pentru ca aceasta să verifice existența respectivei neîndepliniri a obligațiilor, fără ca Comisia să se poată întemeia pe vreo prezumție(17). Aceleași principii se aplică atunci când o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor este formulată de un stat membru în sensul articolului 259 TFUE(18). Prin urmare, în lumina acestor considerații trebuie să se examineze elementele de probă furnizate de Republica Polonă, precum și în raport cu principiile liberei administrări și liberei aprecieri a probelor, astfel cum sunt consacrate de jurisprudența Curții(19).

18.      În speță, din susținerile Republicii Polone reiese că deșeurile în cauză ar fi fost transferate din Germania în Polonia în cadrul procedurii de informare, în afara condițiilor prevăzute de Regulamentul nr. 1013/2006, atât în ceea ce privește categoria de deșeuri care putea fi transferată în conformitate cu această procedură, cât și autorizațiile deținute de întreprinderile însărcinate cu tratarea acestora. În ceea ce privește situl nr. 1, întrucât existența unor transferuri ilegale este recunoscută de Republica Federală Germania, litigiul privește numai problema dacă acest stat membru a încălcat termenul de preluare a deșeurilor respective, în timp ce, în ceea ce privește siturile nr. 2-nr. 6, trebuie examinată însăși existența transferurilor pretins ilegale imputabile întreprinderilor germane în cauză. În continuare în prezentele concluzii, vom analiza separat aceste două situații.

2.      Cu privire la situl nr. 1 (Tuplice)

19.      Republica Polonă reproșează Republicii Federale Germania că și‑a încălcat obligația de a prelua, în termen de 30 de zile, aproximativ 20 000 de tone de deșeuri de zgură de zinc transferate ilegal(20).

20.      Părțile, precum și Comisia recunosc că deșeurile în cauză au fost transferate ilegal(21) și sunt de acord asupra faptului că preluarea acestor deșeuri s‑a încheiat în luna decembrie 2024(22).

21.      De la început, apreciem că trebuie înlăturate argumentele invocate de Republica Federală Germania potrivit cărora acțiunea ar fi inadmisibilă sau ar fi rămas fără obiect pentru motivul că, între timp, preluarea deșeurilor a fost finalizată. Astfel, în cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor între state întemeiate pe articolul 259 TFUE, existența unei neîndepliniri a obligațiilor trebuie apreciată în raport cu situația statului membru pârât așa cum se prezenta la momentul sesizării prealabile a Comisiei, prevăzută la al doilea paragraf al acestui articol(23). În speță, la această dată, termenul de preluare expirase în mod clar(24).

22.      În primul rând, Republica Federală Germania arată că deciziile autorităților sale naționale competente prin care se impune societății aflate la originea transferurilor să preia deșeurile în cauză au făcut obiectul unei proceduri judiciare. Ea susține de asemenea că preluarea unei asemenea cantități de deșeuri necesita mai multe luni, ca urmare a constrângerilor logistice și a necesității de a organiza o procedură de atribuire a contractului de achiziții publice conformă cu normele Uniunii. Având în vedere aceste împrejurări, termenul de 30 de zile prevăzut la articolul 24 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1013/2006 nu ar avea vocația de a se aplica.

23.      În această privință, observăm că articolul 24 alineatul (2) din regulamentul menționat nu prevede nicio excepție, nici motive care să permită întreruperea termenului în discuție, inclusiv ca urmare a volumului deșeurilor, simpla posibilitate oferită în această privință constând în stabilirea unui termen alternativ de către autoritățile competente în cauză(25). În orice caz, nerespectarea termenului, în contextul unei întârzieri, precum în speță, de aproape zece ani nu poate fi justificată de motive logistice, nici de motivul potrivit căruia amploarea deșeurilor ar impune organizarea unei proceduri de cerere de ofertă europene(26).

24.      În al doilea rând, Republica Federală Germania invocă existența, în timpul procedurii precontencioase, a unui acord între părți în temeiul articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1013/2006 privind oportunitatea de a aștepta rezultatul procedurii judiciare înainte de a proceda la preluarea deșeurilor în cauză, ceea ce este însă contestat de autoritățile poloneze(27). Republica Federală Germania se întemeiază, în această privință, pe schimbul de corespondență dintre autoritățile poloneze și germane, în care primele ar fi fost de acord cu decizia de a aștepta rezultatul procedurii judiciare în curs și s‑ar fi abținut să reclame acestora din urmă preluarea deșeurilor înainte de sfârșitul procedurii respective(28).

25.      Această corespondență arată, în opinia noastră, că autoritățile poloneze nu și‑au manifestat intenția de a sesiza imediat Curtea cu privire la această chestiune. Astfel, s‑ar putea deduce de aici că ele au așteptat, pentru o anumită perioadă, evoluția procedurii pendinte în Germania. Nu reiese însă în mod univoc din aceste schimburi de corespondență că autoritățile respective au acceptat să aștepte până la sfârșitul acestei proceduri. De altfel, părțile nu contestă că, cel târziu în cadrul audierii lor din 20 septembrie 2023 în fața Comisiei, autoritățile poloneze au indicat în mod clar că un astfel de acord nu exista. Prin urmare, considerăm că existența unui acord privind oportunitatea de a aștepta rezultatul procedurii judiciare, astfel cum a fost evocată de Republica Federală Germania, nu este dovedită corespunzător cerințelor legale.

26.      În aceste împrejurări, propunem admiterea primului motiv în ceea ce privește situl nr. 1 (Tuplice).

3.      Cu privire la siturile nr. 2-nr. 6

27.      În ceea ce privește siturile nr. 2-nr. 6, Republica Polonă reproșează Republicii Federale Germania că a încălcat dispozițiile referitoare la preluarea deșeurilor transferate ilegal(29), în timp ce aceasta din urmă contestă acuzația respectivă prin respingerea existenței înseși a unor transferuri ilegale imputabile societăților germane în cauză(30).

28.      În continuare în prezentele concluzii, vom examina împreună situațiile care prezintă similitudini, în special în ceea ce privește categoria deșeurilor transferate.

a)      Cu privire la siturile nr. 2 (Stary Jawor) și nr. 3 (Sobolew)

29.      Republica Polonă susține că, între lunile aprilie și septembrie 2018, autoritățile poloneze au constatat, în cadrul controalelor cu privire la siturile nr. 2 și nr. 3(31), prezența a 1 156 și, respectiv, 1 039 de tone de deșeuri(32) care au făcut obiectul unor transferuri ilegale(33) din partea societăților germane(34). În locul deșeurilor de beton (rubrica 17 01 01(35)) (denumite în continuare „deșeurile de beton”) declarate în formularele anexa VII, aceste întreprinderi ar fi transferat, potrivit procedurii pentru furnizare de informații, deșeuri din construcții amestecate cu conținut de ghips (denumite în continuare „deșeurile de ghips”)(36) care nu fac parte din lista „verde” în scopul unor operațiuni de valorificare pentru care nici întreprinderile destinatare nu ar deține autorizațiile necesare(37). În plus, în anumite cazuri, deșeurile în litigiu, deși sunt clasificate de societățile germane expeditoare ca deșeuri de ghips, ar fi fost totuși transferate unor întreprinderi poloneze care nu aveau autorizație pentru valorificarea acestor deșeuri(38).

30.      În această privință, considerăm oportun să se facă distincție între problema existenței transferurilor de deșeuri în litigiu și cea a responsabilității întreprinderilor germane în cauză.

31.      În ceea ce privește existența transferurilor (ilegale sau nu) de deșeuri în litigiu, va trebuie să se facă ulterior o distincție între transferurile de deșeuri clasificate ca deșeuri de beton și cele clasificate ca deșeuri de ghips.

32.      În primul rând, părțile nu contestă că majoritatea documentelor cu privire la aceste societăți – în special contractele de transport și formularele anexa VII – menționează transferuri de deșeuri de beton(39). Republica Polonă susține însă că aceste transferuri mascau, în realitate, transferuri de deșeuri de ghips, ceea ce ar fi demonstrat în principal de rezultatele inspecțiilor efectuate de autoritățile poloneze, care au constatat, la siturile în cauză, prezența unor deșeuri de ghips, pe lângă deșeurile de beton sau amestecul celor două.

33.      Considerăm că simpla descoperire a deșeurilor de ghips la siturile instalațiilor controlate de autoritățile poloneze constituie, desigur, un indiciu că alte deșeuri decât cele acoperite de autorizațiile pentru operațiunile de valorificare au fost transferate la aceste situri. Totuși, această împrejurare nu dovedește, în sine, că deșeurile respective proveneau efectiv din transferurile în litigiu. Astfel, aceste transferuri au fost însoțite de formularele anexa VII și de alte documente de transport concordante, pentru care rezultă că deșeurile în litigiu au fost expediate și recepționate ca deșeuri de beton. Niciun element nu tinde să demonstreze că transferurile menționate ar fi disimulat alte categorii de deșeuri, cu atât mai mult cu cât, astfel cum recunoaște Republica Polonă însăși, au fost găsite și deșeuri de beton la siturile în discuție.

34.      În al doilea rând, părțile nu contestă nici faptul că anumite transferuri de deșeuri au fost clasificate de întreprinderile în cauză drept deșeuri de ghips.

35.      În ceea ce privește situl nr. 2, este vorba, primo, despre transferuri între, pe de o parte, societățile expeditoare germane ALBA Seehausen și Altmärkische, precum și, pe de altă parte, societatea destinatară poloneză Bravet. Cu toate acestea, nu s‑a stabilit că acele transferuri au făcut obiectul unei cereri de preluare. Astfel, documentele aferente cererilor de preluare a deșeurilor evocate de Republica Polonă nu menționează asemenea transferuri(40).

36.      Secundo, părțile sunt de acord cu privire la existența unui contract de transfer de deșeuri de ghips între societatea expeditoare germană Parentin și societatea destinatară poloneză Bravet. Cu toate acestea, nici formularele anexa VII semnate de părțile în cauză, nici alte documente referitoare la acestea nu menționează asemenea transferuri. Lipsește, așadar, dovada executării acestui contract(41).

37.      Tertio, părțile recunosc de asemenea existența unor transferuri de deșeuri, înregistrate ca deșeuri de ghips, efectuate de societățile expeditoare germane Drekopf și Recom către instalațiile societății destinatare poloneze Bravet. Cu toate acestea, conform elementelor de probă furnizate de Republica Polonă, autoritățile poloneze nu au formulat o cerere de preluare, aceste deșeuri fiind amestecate cu alte deșeuri la situl nr. 2, astfel încât nu mai era posibil, în opinia lor, să se determine proveniența deșeurilor pentru fiecare dintre întreprinderile în cauză(42).

38.      În ceea ce privește situl nr. 3, transferurile de deșeuri declarate deșeuri de ghips priveau transferuri între societatea expeditoare germană Parentin și societatea destinatară poloneză PPH LWN, care nu au fost evocate însă într‑un stadiu anterior cererii introductive formulate de Republica Polonă și, după cum arată Republica Federală Germania, nu au făcut obiectul unei cereri de preluare de către autoritățile poloneze(43).

39.      În concluzie, considerăm că existența unor transferuri ilegale de deșeuri, pentru care Republica Federală Germania ar fi obligată să asigure preluarea, nu este dovedită corespunzător cerințelor legale și, prin urmare, primul motiv trebuie respins în ceea ce privește siturile nr. 2 și nr. 3.

40.      Odată cu aceste precizări, vom proceda de asemenea, din motive de exhaustivitate, la examinarea chestiunii responsabilității întreprinderilor germane în cauză în ceea ce privește transferurile de deșeuri declarate deșeuri de ghips către instalații care nu au autorizațiile necesare pentru valorificarea lor.

41.      În această privință, părțile nu sunt de acord cu privire la responsabilitatea producătorului de deșeuri sau a organizatorului transferului lor în privința legalității operațiunilor de valorificare efectuate în țările de destinație a deșeurilor atunci când, pe de o parte, întreprinderea destinatară a deșeurilor sau operatorul instalației de valorificare nu este titular al unei autorizații valabile pentru tratarea acestor deșeuri sau, pe de altă parte, deșeuri transferate în mod legal nu sunt valorificare în mod corect în țara de destinație. Problema se referă în special la amploarea semnăturii întreprinderii destinatare pe formularul anexa VII sau a declarației acesteia din contractul cu organizatorul transferului în ceea ce privește deținerea autorizațiilor necesare.

42.      În speță, părțile recunosc că întreprinderile destinatare ale deșeurilor nu aveau autorizațiile necesare pentru valorificarea deșeurilor de ghips(44). În plus, în ceea ce privește situl nr. 2, apreciem, asemenea Republicii Polone, că autorizația societății destinatare poloneze Bravet pentru „colectarea” deșeurilor de ghips, astfel cum a fost definită la articolul 3 punctul 10 din Directiva 2008/98(45), nu ar implica nici posibilitatea unei „stocări preliminare” a acestor deșeuri, după cum se prevede în cadrul operațiunii de valorificare R 13(46). Astfel, deși termenii acestor definiții pot genera confuzie, definiția noțiunii de „stocarea deșeurilor”, care corespunde operațiunii de valorificare R 13 în anexa II la această directivă, exclude în mod explicit „stocarea temporară” în sensul articolului 3 punctul 10 din directiva menționată.

43.      În consecință, în măsura în care autorizațiile în discuție nu acoperă operațiunile de valorificare (R 5 sau R 13) pentru care au fost transferate deșeurile, trebuie să se examineze dacă întreprinderile germane care au organizat transferul pot fi considerate responsabile pentru acest transfer, în special atunci când societatea destinatară a acestor deșeuri a declarat, în formularul anexa VII (casetele 13 și 14) din contractul cu organizatorul transferului, că este în posesia autorizațiilor necesare(47).

44.      În această privință, este evident că, dacă se demonstrează că întreprinderile aveau cunoștință de lipsa autorizațiilor necesare pentru întreprinderile destinatare sau de deturnarea ilegală a deșeurilor către alte situri, acestea ar trebui considerate răspunzătoare pentru transferurile ilegale. În schimb, în lipsa unei dovezi privind o asemenea cunoaștere, este necesar să se determine întinderea obligației de diligență care le revine în raport cu nelegalitățile în discuție.

45.      În general, apreciem că, având în vedere obligația de diligență sporită care revine expeditorului deșeurilor în cadrul transferului de deșeuri în afara statului membru în care sunt produse(48), acesta nu poate adopta o atitudine pasivă în ceea ce privește existența autorizațiilor necesare destinatarului. Cu alte cuvinte, contrar poziției susținute de Republica Federală Germania, expeditorul deșeurilor nu se poate limita la încheierea unui contract de transfer de deșeuri și la completarea formularului anexa VII. Fără a‑i impune obligații excesiv de împovărătoare, este totuși oportun să se aștepte din partea acestui expeditor să solicite comunicarea unei copii a autorizațiilor relevante, fără a fi însă obligat să efectueze verificări aprofundate, cum ar fi investigații sau audituri referitoare la validitatea acestor documente, competență care ține exclusiv de autoritățile publice(49).

46.      În speță, în ceea ce privește deșeurile transferate către situl nr. 2, subliniem că Bravet, societatea poloneză care administrează acest sit, prezentase întreprinderilor expeditoare germane, pe de o parte, ALBA Seehausen și Altmärkische(50) și, pe de altă parte, Drekopf și Recom(51), autorizațiile sale de colectare a deșeurilor care se încadrează la rubricile 17 01 01 și 17 08 02, precum și de valorificare a deșeurilor care se încadrează doar la rubrica 17 01 01 (iar nu la rubrica 17 08 02). În pofida acestor elemente, întreprinderile respective au organizat transferuri, pentru operațiuni de valorificare R 13, de deșeuri care se încadrează la rubrica 17 08 02.

47.      În consecință și fără a aduce atingere explicațiilor dezvoltate la punctele 35 și 37 din prezentele concluzii, răspunderea întreprinderilor germane în cauză ar părea angajată, în măsura în care ele aveau cunoștință de situația întreprinderii destinatare la momentul completării formularului anexa VII.

48.      În schimb, pe de o parte, nu suntem de acord cu argumentul invocat de Republica Polonă, potrivit căruia răspunderea societăților germane ar fi de asemenea angajată pentru motivul că societățile expeditoare germane ALBA Seehausen și Altmärkische ar fi indicat, ca instalație de valorificare în caseta 7 din formularele lor anexa VII, doar societatea destinatară poloneză Bravet, în timp ce, în ceea ce privește un transfer efectuat către o instalație intermediară, acestea ar fi trebuit de asemenea să menționeze instalația de valorificare definitivă. Astfel, dat fiind că caseta 7 din formularul anexa VII privește numai „instalația de valorificare”, indicarea instalației care, potrivit celor indicate în caseta 8, este obligată să efectueze o operațiune de valorificare R 13 este, așadar, suficientă, chiar dacă această din urmă operațiune implică o stocare de deșeuri înaintea unei alte operațiuni de valorificare (excluzând stocarea temporară, înaintea colectării, în zona de generare a deșeurilor)(52).

49.      Pe de altă parte, nu suntem de acord nici cu poziția susținută de Republica Federală Germania potrivit căreia obligația explicită care constă în indicarea instalațiilor definitive prevăzută de noul Regulament (UE) 2024/1157 ar demonstra că această indicație ar fi necesară numai începând cu intrarea în vigoare a regulamentului menționat(53).

50.      În ceea ce privește deșeurile transferate către situl nr. 3, părțile nu contestă că PPH LWN, societatea poloneză care administrează acest sit, nu deținea autorizațiile necesare în ceea ce privește parcelele specifice pe care ar fi fost descărcate deșeurile.

51.      În această privință, considerăm că, deși trebuie să se recunoască existența unei obligații de diligență sporite din partea întreprinderii producătoare sau expeditoare a deșeurilor(54), nu se poate totuși impune acestei întreprinderi să fie informată și să răspundă cu privire la locul exact de descărcare, în cadrul instalației de tratare identificate în mod corespunzător în documentele relevante, unde vor fi depozitate deșeurile. O asemenea cerință ar depăși sfera controlului său, această chestiune ținând exclusiv de responsabilitatea operatorului instalației de tratare(55).

b)      Cu privire la siturile nr. 4 (Gliwice) și nr. 5 (Sarbia)

52.      Republica Polonă arată că, între lunile februarie și mai 2018, autoritățile sale au descoperit, cu ocazia unor controale efectuate la siturile nr. 4 și nr. 5(56), 1 300 și, respectiv, 8 700 de tone de deșeuri care au făcut obiectul unor transferuri ilegale(57) din partea unor întreprinderi germane(58). Spre deosebire de cele indicate în formularele anexa VII, care menționau deșeuri de materiale plastice și cauciuc (la rubrica 19 12 04) (denumite în continuare „deșeurile de plastic”), aceste întreprinderi ar fi transferat, în cadrul procedurii de informare, deșeuri care nu sunt incluse în lista „verde” în vederea unor operațiuni de valorificare.

53.      Mai precis, deșeurile descoperite la situl nr. 4 ar consta în deșeuri de ambalaje compozite de produse alimentare din materiale plastice și din alte materiale (denumite în continuare „deșeurile municipale amestecate”)(59), produse de întreprinderea germană Wurzer și transferate la Gliwice pe baza unei înlănțuiri de contracte(60). Deșeurile descoperite la situl nr. 5 ar consta în deșeuri comprimate în mingi înconjurate de un fir din fier, care nu se încadrează la nicio rubrică identificabilă(61), din care o parte care nu poate fi neglijată ar conține inscripții și coduri de bare ce le atestă originea germană, produse de Lobbe și Böhme(62), și care, deși destinate în mod formal localității Chełmek, ar fi fost transferate, în realitate, în Sarbia, după „neutralizarea” documentelor de transport(63). În plus, întreprinderea destinatară a deșeurilor transferate către situl nr. 4 ar fi acționat numai în calitate de broker(64) și nu ar deține decât o autorizație pentru colectarea deșeurilor de plastic, în timp ce întreprinderea destinatară a deșeurilor transferate către situl nr. 5 nu ar fi titulara unei autorizații pentru valorificarea acestor deșeuri(65).

54.      Or, în ceea ce privește situl nr. 4, din elementele de probă furnizate de Republica Polonă (formulare anexa VII, documente de transport numite „documente CMR” și tichete de cântărire) reiese că deșeurile produse de Wurzer erau clasificate ca deșeuri de plastic care sunt incluse în lista „verde” și transferate către întreprinderea poloneză Marko, care era autorizată să efectueze operațiuni de valorificare a acestor deșeuri și a confirmat primirea la situl din Jawiszowice (iar nu la cel din Gliwice)(66). Documentele de transport prezentate de Republica Polonă, referitoare la transferurile către Gliwice, privesc numai operațiuni care implică societățile poloneze Marko, în calitate de expeditor, și A&P, în calitate de destinatar(67). Chiar presupunând că, astfel cum susține Republica Polonă, preluarea deșeurilor din Germania de către Marko a fost fictivă, încărcăturile fiind transportate direct din Wurzer către Gliwice(68), această împrejurare nu reiese din documente întocmite de societățile germane aflate la originea transferurilor și, mai ales, nu le poate fi atribuită în mod direct. O asemenea împrejurare ar ține, după caz, de responsabilitatea întreprinderilor poloneze în cauză. În plus, nici celelalte elemente de probă invocate de Republica Polonă nu prezintă un caracter decisiv în această privință(69). Pe de altă parte, cererea introductivă continuă să fie imprecisă în ceea ce privește cantitatea de deșeuri imputabile celor două societăți germane în cauză.

55.      În ceea ce privește situl nr. 5, toate documentele (în special formularele anexa VII) care pot fi legate de societățile Lobbe și Böhme priveau transferuri de deșeuri de plastic efectuate către întreprinderile poloneze Havel (de către Lobbe și Böhme), precum și Recovery (de către Böhme) la Chełmek(70). Celelalte elemente de probă furnizate de Republica Polonă(71) demonstrează, desigur, prezența, la situl din Sarbia, a unor deșeuri care pot fi legate de întreprinderile germane Lobbe și Böhme, care ar fi putut fi deturnate de la destinația lor oficială și transportate direct din Germania către Sarbia. Totuși, aceste elemente nu sunt suficiente pentru a stabili că aceste transferuri au fost organizate sau autorizate de societățile germane în cauză ori chiar aduse la cunoștința acestora. Astfel, având în vedere printre altele ordinele de transport schimbate între întreprinderi poloneze și care cuprind un „ordin de neutralizare”(72), nu se poate exclude ca deturnarea acestor deșeuri să fi fost disimulată la aceste societăți germane și ține exclusiv de responsabilitatea societăților poloneze în discuție(73). În plus, elementele de probă prezentate de Republica Polonă nu permit să se stabilească cu o precizie suficientă cantitatea de deșeuri care ar fi fost transferată de societățile germane în cauză la situl respectiv, la care este de asemenea atestată prezența unor deșeuri provenite din Polonia și din alte țări. Asemenea împrejurări nu permit individualizarea deșeurilor în cauză și împiedică astfel preluarea lor în temeiul transferurilor ilegale pretinse(74).

c)      Cu privire la situl nr. 6 (Bzowo)

56.      Republica Polonă arată că, între lunile aprilie și septembrie 2017, autoritățile sale au descoperit, în cadrul controalelor efectuate la situl nr. 6(75), 600 de tone de deșeuri municipale amestecate(76) care au făcut obiectul unor transferuri ilegale(77) din partea societăților germane(78). Aceste deșeuri nu ar fi incluse în lista „verde” și întreprinderea poloneză destinatară nu ar fi titulara unei autorizații pentru valorificarea lor.

57.      În această privință, considerăm că elementele de probă furnizate de Republica Polonă(79) demonstrează, pe de o parte, prezența probabilă, în antrepozit, a unor deșeuri municipale amestecate din Germania și, pe de altă parte, lipsa unei autorizații pentru valorificarea acestor deșeuri, precum și lipsa unei instalații adecvate la situl din Bzowo(80).

58.      Totuși, nicio dovadă nu permite stabilirea unei implicări directe a întreprinderilor germane în cauză în aceste transferuri(81). Mai specific, documentele de transport care pot fi legate de societățile germane în cauză nu menționează transferurile respective(82). Deși este adevărat că unul dintre aceste formulare anexa VII, completat de societatea Vorberg Recycling, nu conținea nicio mențiune cu privire la instalația de valorificare(83), nu considerăm că acest element poate să stabilească ca atare răspunderea societății în discuție, ținând seama și de faptul că acest document atestă transportul de deșeuri de plastic (iar nu de deșeuri municipale mixte, astfel cum au fost constatate de autoritățile poloneze la situl în discuție), precum și lipsa unor informații cu privire la natura deșeurilor prezente la acest sit(84).

4.      Concluzie cu privire la primul motiv

59.      Având în vedere cele ce precedă, propunem admiterea primului motiv în ceea ce privește întârzierea Republicii Federale Germania în preluarea deșeurilor aferente sitului nr. 1. Propunem, în schimb, respingerea acestui motiv în ceea ce privește responsabilitatea statului membru respectiv pentru preluarea deșeurilor transferate către siturile nr. 2-nr. 6.

B.      Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de tratare a deșeurilor

60.      Republica Polonă arată că Republica Federală Germania nu s‑a conformat obligației de a trata deșeurile descoperite la siturile nr. 3-nr. 6 ca deșeuri menționate în anexa IV la Regulamentul nr. 1013/2006, în pofida existenței unui dezacord între autoritățile competente de expediere și de destinație cu privire la clasificarea acestora. Republica Polonă deduce de aici că Republica Federală Germania a încălcat articolul 28 alineatul (2) din regulamentul menționat.

61.      În ceea ce privește admisibilitatea celui de al doilea motiv, este clar că, potrivit plângerii depuse la Comisie, Republica Polonă a invocat acest motiv numai în legătură cu situl nr. 5(85). Apreciem, așadar, că motivul respectiv este inadmisibil în ceea ce privește siturile nr. 3, nr. 4 și nr. 6.

62.      În orice caz, astfel cum vom arăta în continuare în prezentele concluzii, același motiv este nefondat și în ceea ce privește toate siturile menționate de Republica Polonă în cadrul celui de al doilea motiv.

63.      În ceea ce privește temeinicia celui de al doilea motiv, amintim că, în conformitate cu articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1013/2006, în cazul în care autoritățile competente de expediere și de destinație nu ajung la un acord asupra clasificării deșeurilor notificate(86) ca fiind enumerate în lista „verde” (anexele III, III A și III B) sau în anexa IV, deșeurile respective sunt considerate ca enumerate în anexa IV(87).

64.      Mai întâi, reiese, în opinia noastră, din modul de redactare a acestei dispoziții că dezacordul în discuție nu poate privi decât „clasificarea” deșeurilor, iar nu existența însăși a unui transfer ilegal de deșeuri, inclusiv identificarea autorului unui asemenea transfer.

65.      În continuare, având în vedere contextul în care se înscrie dispoziția menționată, rezultă că articolul 28 din Regulamentul nr. 1013/2006, intitulat „Dezacorduri privind clasificarea”, reglementează, la alineatele (1)-(3) ale acestuia, trei situații specifice, și anume, în primul rând, un dezacord asupra clasificării obiectului transferului privind diferențele dintre deșeuri și non‑deșeuri, în al doilea rând, un dezacord, precum în speță, asupra clasificării deșeurilor notificate ca fiind enumerate în lista „verde” sau nu și, în al treilea rând, un dezacord asupra clasificării operațiunilor de tratare a deșeurilor notificate. Astfel, problema existenței unui transfer ilegal nu este abordată în niciun moment.

66.      În sfârșit, în ceea ce privește obiectul urmărit de aceeași dispoziție, considerăm că aceasta urmărește să rezolve un impas procedural legat de tratarea materialului transferat, iar nu să soluționeze în amonte problema existenței unui asemenea transfer.

67.      În consecință, problema existenței unui transfer, și anume cea care ne preocupă în speță, ține de normele generale în materie de administrare și de apreciere a probelor, iar nu de prezumțiile specifice prevăzute la articolul 28 din Regulamentul nr. 1013/2006. În acest context, reiese din jurisprudența Curții citată la punctul 17 din prezentele concluzii că, în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, revine Comisiei sau statului membru care a introdus acțiunea sarcina de a stabili existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor și de a prezenta Curții elementele necesare pentru ca aceasta să verifice existența neîndeplinirii obligațiilor, fără ca ea să se poată întemeia pe vreo prezumție.

68.      Rezultă că Comisia sau statul membru solicitant nu se poate limita să se prevaleze de prezumția prevăzută la articolul 28 alineatul (1) din acest regulament și nici să se întemeieze numai pe constatarea unui dezacord între autoritățile competente de expediere și de destinație cu privire la existența unui transfer ilegal de deșeuri pentru a deduce de aici că un transfer de deșeuri trebuie să fie supus procedurii de notificare și de acord preliminar scris.

69.      Având în vedere cele ce precedă, propunem respingerea celui de al doilea motiv.

C.      Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de cooperare loială

70.      Republica Polonă susține că Republica Federală Germania a încălcat obligația de cooperare loială care îi revine în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE prin faptul că nu a adoptat măsuri menite să clarifice faptele legate de transferurile ilegale de deșeuri către siturile în cauză și să permită, în consecință, executarea dispozițiilor în cauză din Regulamentul nr. 1013/2006. Aceasta reproșează Republicii Federale Germania, în primul rând, că a adoptat o atitudine pur pasivă în cadrul schimburilor de corespondență, după cum ar dovedi lipsa unui răspuns sau răspunsul tardiv al autorităților germane la anumite scrisori trimise de autoritățile poloneze, în al doilea rând, că a trimis pur și simplu dosarul la nivel regional atunci când autoritățile federale au fost solicitate în lipsa unui răspuns din partea autorităților regionale competente, în al treilea rând, că a refuzat să participe la inspecții comune și, în al patrulea rând, că nu a procedat la preluarea deșeurilor privind situl nr. 1 (Tuplice) timp de opt ani.

71.      În ceea ce privește admisibilitatea celui de al treilea motiv, cu privire la care Republica Federală Germania emite rezerve, ne vom limita doar la a constata că, în plângerea depusă la Comisie, Republica Polonă a invocat, deși într‑un mod foarte general, un motiv întemeiat pe o încălcare a obligației de cooperare loială.

72.      În ceea ce privește aplicabilitatea articolului 4 alineatul (3) TUE, care este contestată de Republica Federală Germania, ținând seama de existența unor dispoziții specifice aplicabile procedurii de transfer de deșeuri(88), considerăm că existența acestor dispoziții punctuale privind cooperarea dintre statele membre în cauză în Regulamentul nr. 1013/2006 nu se opune ca, în ceea ce privește aspectele care nu sunt reglementate în mod explicit de acest regulament, să se poată aplica principiul general al cooperării loiale dintre statele membre consacrat la acest articol 4 alineatul (3)(89).

73.      În această privință, referitor la situl nr. 1 (Tuplice), subliniem că, prin intermediul celui de al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 4 alineatul (3) TUE, Republica Polonă vizează în esență același comportament ca cel care constituie încălcarea termenului pentru preluarea deșeurilor prevăzut la articolul 24 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1013/2006. Or, întrucât această încălcare a fost invocată și constatată în cadrul primului motiv, statul membru respectiv nu poate invoca și încălcarea articolului 4 alineatul (3), care constituie o dispoziție cu caracter mai general(90).

74.      În ceea ce privește temeinicia celui de al treilea motiv, referitor la pretinsa lipsă de cooperare a autorităților germane față de autoritățile poloneze, constatăm că, în pofida complexității dosarelor referitoare la siturile în cauză și a divergențelor profunde dintre părți în ceea ce privește majoritatea informațiilor și a elementelor de probă schimbate în cursul procedurii, acestea au cooperat totuși pentru a căuta soluții, fără ca aceste demersuri să fi avut, în majoritatea cazurilor, succes.

75.      Mai întâi, nu considerăm că autoritățile germane, prin faptul că nu au dat curs numeroaselor cereri de preluare formulate de autoritățile poloneze, au încălcat articolul 4 alineatul (3) TUE, ținând seama, în particular, de faptul că, pe de o parte, autoritățile germane au cooperat cu autoritățile poloneze, în special efectuând controale la societățile care, potrivit acestora din urmă, erau bănuite că se aflau la originea transferurilor ilegale de deșeuri(91), și că, pe de altă parte, elementele de probă furnizate nu erau suficiente pentru a justifica emiterea unor ordine de preluare(92).

76.      În continuare, împrejurarea evidențiată de Republica Polonă potrivit căreia, în anumite cazuri, autoritățile federale germane au trimis dosarul autorităților regionale în cauză nu constituie, în sine, dovada neîndeplinirii obligației de cooperare a primelor, ținând seama de competențele acestora din urmă în materie de gestionare a deșeurilor(93).

77.      În sfârșit, pretinsa lipsă de voință a autorităților germane de a participa la inspecții comune cu privire la siturile nr. 5 și nr. 6 era justificată de lipsa unor informații adecvate în legătură cu natura și proveniența deșeurilor. În opinia noastră, această situație poate explica în mod legitim un dezacord cu autoritățile poloneze, dar nu este suficientă însă pentru a stabili o neîndeplinire a obligației de cooperare loială.

78.      În concluzie, considerăm că autoritățile germane au răspuns la cererile și la solicitările formulate de autoritățile poloneze și au efectuat propriile investigații la producătorii de deșeuri germani semnalați de acestea din urmă. Deși este adevărat că au survenit întârzieri în mai multe rânduri în răspunsurile la cererile și la solicitările lor, aceste întârzieri au afectat ambele părți, astfel încât nu se poate atribui exclusiv Republicii Federale Germania vreo atitudine „pasivă”.

79.      Având în vedere cele ce precedă, propunem respingerea celui de al treilea motiv.

VI.    Concluzie

80.      Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să statueze după cum urmează:

–        admiterea primului motiv al acțiunii referitor la situl nr. 1 (Tuplice) și

–        respingerea în rest a acțiunii.

1      Limba originală: franceza.

2      Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2006 privind transferurile de deșeuri (JO 2006, L 190, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 16, p. 172).

3      Este vorba, mai precis, despre articolul 24 alineatul (2) primul și al doilea paragraf și articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1013/2006, precum și despre articolul 4 alineatul (3) TUE. Potrivit cererii introductive, plângerea privea de asemenea transferurile de deșeuri către situl nr. 7 (Babin), care nu face obiectul prezentei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.

4      Articolul 24 alineatul (2) primul și al doilea paragraf coroborat cu articolul 2 punctul 35 litera (e) și litera (g) punctul (iii) din Regulamentul nr. 1013/2006.

5      Articolul 24 alineatul (2) primul și al doilea paragraf coroborat cu articolul 2 punctul 35 litera (g) punctul (iii) din Regulamentul nr. 1013/2006.

6      Comisia susține concluziile cererii introductive, în măsura în care acestea privesc încălcările vizate în cadrul avizului său motivat.

7      Articolul 24 alineatul (2) primul și al doilea paragraf coroborat cu articolul 2 punctul 35 literele (a), (b), (e), precum și litera (g) punctele (i) și (iii) din Regulamentul nr. 1013/2006.

8      Articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1013/2006.

9      Articolul 4 alineatul (3) TUE.

10      Articolul 24 alineatul (2) primul și al doilea paragraf coroborat cu articolul 2 punctul 35 literele (a), (b), (e), precum și litera (g) punctele (i) și (iii) din acest regulament.

11      Mai specific, potrivit principiului remedierii la sursă sau proximității, legislația Uniunii încurajează eliminarea sau valorificarea deșeurilor cât mai aproape de locul producerii lor, normele privind transferul deșeurilor având, în această privință, caracter excepțional, care necesită o interpretare strictă. A se vedea în special articolul 16 alineatul (3) din Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive (JO 2008, L 312, p. 3) și considerentul (20) al Regulamentului nr. 1013/2006. A se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 4 martie 2010, Comisia/Italia (C‑297/08, EU:C:2010:115, punctele 64-66 și jurisprudența citată).

12      Potrivit considerentului (7) al Regulamentului nr. 1013/2006, este important să se organizeze și să se reglementeze supravegherea și controlul transferurilor de deșeuri astfel încât să se țină seama de necesitatea de a conserva, a proteja și a îmbunătăți calitatea mediului și a sănătății oamenilor (a se vedea Hotărârea din 9 iunie 2016, Nutrivet, C‑69/15, EU:C:2016:425, punctul 32).

13      A se vedea Hotărârea din 23 octombrie 2025, Naturvårdsverket (Tratarea deșeurilor după preluare) (C‑221/24 și C‑222/24, EU:C:2025:818, punctul 49, precum și jurisprudența citată).

14      Lista deșeurilor care fac obiectul cerințelor generale de informare prevăzute la articolul 18 din Regulamentul nr. 1013/2006 este intitulată, în anexa III la acest regulament, „lista «verde» de deșeuri”.

15      În conformitate cu articolul 3 punctul 15 din Directiva 2008/98, „«valorificare» înseamnă orice operațiune care are drept rezultat principal faptul că deșeurile servesc unui scop util prin înlocuirea altor materiale care ar fi fost utilizate într‑un anumit scop sau faptul că deșeurile sunt pregătite pentru a putea servi scopului respectiv, în întreprinderi sau în economie în general”. Anexa II la această directivă conține o listă care nu este exhaustivă a operațiunilor de valorificare, care include operațiunile R 5 („Reciclarea/valorificarea altor materiale anorganice”) și R 13 [„Stocarea deșeurilor înaintea oricărei operațiuni numerotate de la R 1 la R 12 (excluzând stocarea temporară, înaintea colectării, la situl unde a fost generat deșeul)”].

16      În esență, această dispoziție definește printre altele „transferul ilegal” ca fiind orice transfer de deșeuri care nu a făcut obiectul procedurii de notificare și al acordului preliminar scris [situații prevăzute la literele (a) și (b)], care determină recuperarea sau eliminarea prin încălcarea normelor relevante [situație prevăzută la litera (e)] sau care a făcut obiectul procedurii pentru furnizarea de informații pentru deșeuri care nu sunt prevăzute în anexele III, III A sau B ori a fost efectuat într‑un mod care nu este specificat în formularul anexa VII [situații prevăzute la litera (g) punctele (i) și (iii)].

17      A se vedea în special Hotărârea din 14 martie 2019, Comisia/Republica Cehă (C‑399/17, EU:C:2019:200, punctul 51 și jurisprudența citată).

18      A se vedea în special, în această privință, Prete, L., Infringement Proceedings in EU Law, Wolters Kluwer, Alphen‑sur‑le‑Rhin, 2017, p. 191.

19      A se vedea în special Hotărârea din 18 decembrie 2025, Hamoudi/Frontex (C‑136/24 P, EU:C:2025:977, punctul 114 și jurisprudența citată).

20      În sensul articolului 2 punctul 35 litera (e) și litera (g) punctul (iii) din Regulamentul nr. 1013/2006.

21      Deșeurile produse de societatea germană Befesa Zinc Freiberg GmbH au fost expediate în Polonia, în perioada cuprinsă între lunile noiembrie 2013 și iunie 2015, de o altă societate germană, și anume Mineral Projekt Gesellschaft fur Planung und Konstruktion GmbH, la rubrica 10 05 01, pentru a fi supuse operațiunilor de valorificare R 13 și R 5. Aceste deșeuri au fost adresate societății poloneze POO RYNIED S.C., desemnată în formularul anexa VII la Regulamentul nr. 1013/2006 ca fiind destinatara deșeurilor respective pentru valorificarea lor. Or, aceasta nu deținea o autorizație pentru a efectua valorificarea și a transferat ulterior deșeurile societății EURO‑TOR RECYCLING sp. z o.o. Aceasta din urmă avea autorizație numai pentru valorificarea unei părți din transfer și nu era, în plus, menționată în formularul anexa VII.

22      Autoritățile germane impuseseră inițial preluarea deșeurilor societății însărcinate cu organizarea transferului, apoi, în urma falimentului acesteia, au invitat producătorul deșeurilor să suporte cheltuielile de preluare.

23      A se vedea Concluziile avocatului general Pikamäe prezentate în cauza Republica Cehă/Polonia (Mina din Turów) (C‑121/21, EU:C:2022:74, punctul 49). În fapt, situația diferă de cea din cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introduse în temeiul articolului 258 TFUE, pentru care reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că existența neîndeplinirii obligațiilor trebuie apreciată în funcție de situația din statul membru în cauză astfel cum se prezenta aceasta la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat, schimbările intervenite ulterior neputând fi luate în considerare de Curte [a se vedea Hotărârea din 5 noiembrie 2019, Comisia/Polonia (Independența instanțelor de drept comun) (C‑192/18, EU:C:2019:924, punctul 45 și jurisprudența citată)].

24      Cu titlu accesoriu, observăm că acest termen ar fi depășit și dacă s‑ar reține ca dies a quo data avizului motivat al Comisiei, astfel cum susține aceasta din urmă în observațiile scrise.

25      Pe de altă parte, reglementarea în vigoare anterior Regulamentului nr. 1013/2006, și anume Regulamentul (CEE) nr. 259/93 al Consiliului din 1 februarie 1993 privind supravegherea și controlul transporturilor de deșeuri în interiorul, la intrarea și ieșirea din Comunitatea Europeană (JO 1993, L 30, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 161), prevedea, la articolul 26 alineatul (2), același termen într‑o formulare aproape identică, și anume „în termen de 30 de zile de la informarea autorității competente despre traficul ilicit sau în orice alt termen convenit de autoritățile competente interesate” [a se vedea de asemenea, într‑o formulare foarte similară, articolul 14 alineatul (2) din Propunerea Comisiei de regulament (CEE) al Consiliului privind supravegherea și controlul transporturilor de deșeuri în interiorul, la intrarea și ieșirea din Comunitate din 10 octombrie 1990, COM(90) 415 final].

26      Pe de altă parte, potrivit articolului 32 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE (JO 2014, L 94, p. 65), procedura de negociere fără publicare prealabilă poate fi utilizată pentru contractele de achiziții publice de lucrări, de produse și de servicii „în măsura în care este absolut necesar atunci când, din motive de extremă urgență determinate de evenimente care nu puteau fi prevăzute de către autoritatea contractantă, termenele pentru procedurile deschise sau restrânse sau procedurile competitive cu negociere nu pot fi respectate”.

27      Amintim că articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1013/2006 nu condiționează un asemenea acord de o anumită formalitate.

28      Este vorba despre extrase dintr‑o scrisoare din 19 ianuarie 2021 (anexa B.6) și dintr‑un e‑mail din 2 mai 2023 (anexa B.7), trimise de autoritățile poloneze autorităților germane. Prima indica următoarele: „[p]lease inform the Chief Inspector of Environmental Protection what measures have been taken and whether the approximate date of return the waste to Germany is already known” [„[v]ă rugăm să informați inspectorul‑șef pentru protecția mediului cu privire la măsurile care au fost luate și dacă se cunoaște deja data aproximativă a returnării deșeurilor în Germania” (traducere liberă)]. Al doilea avea următorul cuprins: „[…] could you provide current stage of the case? Has the court already issued a ruling on the case?” [„[…] ne‑ați putea indica stadiul actual al cauzei? S‑a pronunțat deja instanța?” (traducere liberă)]. În această privință, Curtea este chemată să efectueze o apreciere factuală supusă principiului liberei aprecieri a probelor în conformitate cu principiile amintite la punctul 17 din prezentele concluzii.

29      Preluarea acestor deșeuri în sensul articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1013/2006 ar fi fost necesară, în anumite situații, pentru motivul că întreprinderile germane ar fi transferat deșeurile respective ca deșeuri care figurează în lista „verde” (a se vedea nota de subsol 14 din prezentele concluzii), utilizând procedura pentru furnizare de informații, în timp ce aceleași deșeuri, care nu sunt incluse în această listă, ar fi trebuit să fie transferate potrivit procedurii de notificare și a acordului preliminar scris (a se vedea punctul 13 din prezentele concluzii). În alte cazuri, această preluare ar fi fost necesară pentru motivul că întreprinderile poloneze destinatare ale deșeurilor nu erau titulare ale autorizațiilor necesare pentru tratarea acestor deșeuri.

30      Potrivit Republicii Federale Germania, nu s‑a dovedit că au fost efectuate transferuri ilegale și nici că eventuale transferuri ilegale pot fi imputate societăților germane în cauză. Comisia este de acord cu această poziție, cu excepția unei părți din transferurile referitoare la situl nr. 2.

31      A se vedea anexele A.14 și, respectiv, A.29 (procese‑verbale ale controalelor efectuate cu privire la aceste situri de către autoritățile poloneze).

32      În ceea ce privește situl nr. 3, Republica Polonă indică în cererea introductivă o cantitate de 3 360 de tone și în replică o cantitate de 1 039 de tone (a se vedea anexa C.2). În ședință, aceasta a precizat că era vorba despre o estimare aproximativă.

33      În sensul articolului 2 punctul 35 litera (e) și litera (g) punctul (iii) din Regulamentul nr. 1013/2006 în ceea ce privește situl nr. 2, precum și în sensul articolului 2 punctul 35 literele (a), (b) și (e) și litera (g) punctele (i) și (iii) din acest regulament în ceea ce privește situl nr. 3.

34      Transferurile de deșeuri către situl nr. 2 ar privi, pe de o parte, societățile producătoare sau expeditoare germane ALBA Niedersachsen‑Anhalt GmbH (cu sediul în Braunschweig, Germania), ALBA Niedersachsen‑Anhalt GmbH (cu sediul în Seehausen, Germania, denumită în continuare „ALBA Seehausen”), Altmärkische Entsorgung und Transport GmbH (denumită în continuare „Altmärkische”), Schutt‑Karl GmbH, Parentin GmbH, Drekopf Recyclingzentrum Leipzig GmbH (denumită în continuare „Drekopf”), precum și Recom Entsorgung (denumită în continuare „Recom”) și, pe de altă parte, societatea destinatară poloneză Bravet sp. z o.o. Transferurile de deșeuri către situl nr. 3 ar privi societatea expeditoare germană Parentin și societatea destinatară poloneză PPH LWN sp. z o.o.

35      Ne referim, în cadrul prezentelor concluzii, la Catalogul european al deșeurilor (CED) și la clasificarea pe care acesta o stabilește, astfel cum sunt menționate de Decizia 2000/532/CE a Comisiei din 3 mai 2000 de înlocuire a Deciziei 94/3/CE de stabilire a unei liste de deșeuri în temeiul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442/CEE a Consiliului privind deșeurile și a Directivei 94/904/CE a Consiliului de stabilire a unei liste de deșeuri periculoase în temeiul articolului 1 alineatul (4) din Directiva 91/689/CEE a Consiliului privind deșeurile periculoase (JO 2000, L 226, p. 3, Ediție specială, 15/vol. 6, p. 69). Această decizie a fost modificată ultima dată prin Decizia 2014/955/UE a Comisiei din 18 decembrie 2014 (JO 2014, L 370, p. 44).

36      Mai precis, deșeuri care se încadrează la rubrica 17 08 02, și anume „materiale de construcții pe bază de ghips, altele decât cele menționate la rubrica 17 08 01” (această din urmă rubrică privind „materiale de construcții pe bază de ghips contaminate cu substanțe periculoase”.

37      Societatea poloneză Bravet, destinatară a deșeurilor transferate către situl nr. 2, ar deține o autorizație pentru valorificarea (operațiuni R 5) deșeurilor de beton și pentru colectarea acestora, dar nu și pentru valorificarea deșeurilor de ghips. În schimb, societatea poloneză PPH LWN, destinatară a deșeurilor transferate către situl nr. 3, nu ar deține o autorizație pentru colectarea și nici pentru valorificarea (operațiuni R 5) acestor deșeuri, cel puțin în parcelele în care au fost descărcate.

38      Întreprinderile germane în cauză, conștiente de lipsa autorizației, ar fi, în consecință, responsabile de aceste transferuri ilegale.

39      Acesta este cazul, pe de o parte, pentru toate transferurile de deșeuri atribuite de Republica Polonă întreprinderilor ALBA Niedersachsen‑Anhalt și Schutt‑Karl, precum și, pe de altă parte, pentru o parte din transferurile de deșeuri atribuite de acest stat membru întreprinderilor ALBA Seehausen, Altmärkische, Parentin, Drekopf și Recom.

40      A se vedea e‑mailul din 11 ianuarie 2019 (anexa A.24) și scrisoarea din 5 martie 2019 (anexa A.25). În această privință, Republica Polonă nu a formulat nicio observație suplimentară în replică.

41      Pe de altă parte, contrar poziției susținute de Republica Polonă, simplul fapt că în situl nr. 2 au fost găsite deșeuri de ghips nu permite să se demonstreze corespunzător cerințelor legale că aceste deșeuri proveneau de la societatea expeditoare germană Parentin.

42      Astfel, în cadrul comunicărilor adresate autorităților germane referitoare la aceste transferuri, autoritățile poloneze au precizat, în e‑mailul din 11 ianuarie 2019 (anexa A.24), redactat în limba engleză, următoarele: „Normally in this situation we would request for take back but the waste has been mixed together with other plasterboard waste that was already deposited on the land. Therefore it is impossible to distinguish which waste came from which company. I do not know whether take‑back in this situation is possible” [„De obicei, în acest gen de situație, solicităm preluarea deșeurilor, dar ele au fost amestecate cu alte deșeuri de plăci de ghips care fuseseră deja depuse pe teren. Prin urmare, este imposibil să se distingă de la ce întreprindere provine fiecare tip de deșeu. Nu știm dacă, în acest caz, este posibilă o preluare” (traducere liberă)]. Aceste autorități au solicitat de asemenea punctul de vedere al interlocutorilor cu privire la această situație („[p]lease let me know your views on this”) [„vă rog să îmi comunicați punctul dumneavoastră de vedere în această privință” (traducere liberă)] și au solicitat acestora din urmă să informeze societățile germane în cauză (și anume Drekopf și Recom) că societatea destinatară poloneză Bravet nu putea trata deșeuri la rubrica 17 08 02 și transferurile ulterioare ale acestor deșeuri ar trebui blocate. Scrisoarea din 5 martie 2019 (anexa A.25), în traducerea sa în limba engleză redactată de autoritățile menționate, reitera faptul că transferurile în discuție „were mixed with each other and with the waste already on the site, which made it impossible to distinguish between them and take‑back was not possible” [„au fost amestecate între ele și cu deșeurile prezente deja în sit, ceea ce a făcut ca identificarea și preluarea lor să fie imposibile” (traducere liberă)]. În replică, Republica Polonă a precizat că deșeurile au fost descărcate și repartizate în situl nr. 2 cu ajutorul unui buldozer.

43      Astfel, aceste transferuri, declarate transferuri de deșeuri de ghips în formularele anexa VII, nu au fost menționate nici în prima cerere de preluare a deșeurilor trimisă de autoritățile poloneze (anexa A.35), nici în cadrul schimburilor ulterioare (anexele A.36-A.44). În replică, Republica Polonă a precizat că această împrejurare fusese invocată pentru a demonstra că, contrar susținerilor societății expeditoare germane Parentin, aceasta din urmă trimitea nu numai deșeuri de beton, ci și deșeuri de ghips. În ședință, aceasta a făcut trimitere la e‑mailul din 11 ianuarie 2024 (anexa A.24) (a se vedea nota de subsol 42 din prezentele concluzii).

44      Mai specific, din dosarul prezentat Curții reiese că societatea poloneză Bravet, întreprindere destinatară a deșeurilor transferate către situl nr. 2, deținea o autorizație pentru colectarea și pentru valorificarea (operațiuni R 5) deșeurilor de beton, precum și pentru colectarea, dar nu și pentru valorificarea deșeurilor de ghips (a se vedea anexele A.15, A.17 și B.12), iar societatea poloneză PPH LWN, destinatara deșeurilor transferate către situl nr. 3, deținea o autorizație pentru colectarea deșeurilor de beton (pe anumite parcele), dar nu și pentru valorificarea acestor deșeuri (anexa A.30).

45      În sensul acestei dispoziții, „colectarea” este definită ca fiind „strângerea deșeurilor, inclusiv sortarea și stocarea preliminară a deșeurilor, în vederea transportării la o instalație de tratare”. Considerentul (15) al Directivei 2008/98 subliniază că „[e]ste necesar să se facă distincția între stocarea preliminară a deșeurilor înaintea colectării, colectarea deșeurilor și stocarea acestora înaintea tratării lor” și că „[u]nitățile sau întreprinderile care generează deșeuri în cursul activităților lor nu trebuie considerate ca fiind implicate în gestionarea deșeurilor și nu este necesar să obțină o autorizație de stocare a deșeurilor înaintea colectării acestora”. Considerentul (16) al directivei menționate precizează printre altele că „[p]rin stocarea preliminară a deșeurilor la care face referire definiția termenului «colectare» se înțelege activitatea de stocare a deșeurilor înaintea colectării lor în instalații în care deșeurile sunt descărcate în vederea pregătirii lor pentru transportarea ulterioară în scopul valorificării sau al eliminării acestora într‑un loc diferit”. Acest considerent adaugă că „[a]r trebui să se facă distincția între stocarea preliminară a deșeurilor înaintea colectării și stocarea deșeurilor înaintea tratării, în vederea îndeplinirii obiectivului prezentei directive, în funcție de tipul de deșeuri, dimensiunea și perioada de stocare a acestora și de scopul în care sunt colectate”.

46      Anexa II la Directiva 2008/98 definește „operațiunea de valorificare R 13” ca fiind „[s]tocarea deșeurilor înaintea oricărei operațiuni numerotate de la R 1 la R 12 (excluzând stocarea temporară, înaintea colectării, la situl unde a fost generat deșeul)”. În plus, nota de subsol referitoare la această definiție precizează că „[s]tocare temporară înseamnă stocare preliminară în conformitate cu articolul 3 punctul 10” din această directivă (a se vedea nota de subsol 45 din prezentele concluzii). În speță, se pare că autorizația eliberată societății destinatare poloneze Bravet pentru „colectarea” deșeurilor (anexele A.17 și B.12) nu menționează operațiunile de valorificare R 13 și, în orice caz, descrie metoda de colectare, la punctul 2, 3) a), ca fiind o operațiune prin care deșeurile sunt printre altele „stocate pentru o anumită perioadă până la colectarea unei cantități suficiente și transferate ulterior prin mijloace de transport către un alt deținător de deșeuri care deține autorizația corespunzătoare pentru gestionarea deșeurilor”. Această definiție corespunde, în opinia noastră, celei a „colectării” în sensul articolului 3 punctul 10 din Directiva 2008/98 și se îndepărtează de definiția „stocării”, astfel cum este avută în vedere în cadrul operațiunii de valorificare R 13.

47      Se ridică, așadar, problema repartizării între, pe de o parte, întreprinderile producătoare sau expeditoare de deșeuri și, pe de altă parte, întreprinderile destinatare ale acestor deșeuri, în cazul unor informații inexacte care figurează în formularul anexa VII sau în celelalte documente referitoare la transferul acestora.

48      A se vedea nota de subsol 11 din prezentele concluzii.

49      În această privință, nu împărtășim pe deplin poziția Comisiei din avizul său motivat, potrivit căreia în esență răspunderea organizatorilor nu ar fi angajată decât atunci când au „acces ușor” la informațiile referitoare la autorizații la momentul completării formularului anexa VII. Astfel, considerăm că această abordare este prea vagă și limitată în ceea ce privește răspunderea producătorului sau a expeditorului deșeurilor care, deși nu este obligat să efectueze controale cu privire la autenticitatea documentelor solicitate (o eventuală falsificare a acestor documente ținând, în mod evident, numai de responsabilitatea întreprinderii care le‑a furnizat), nu se poate limita doar la declarațiile destinatarului, ci este obligat să adopte o abordare proactivă care constă cel puțin în solicitarea unei copii a autorizației de care dispune destinatarul (cu excepția cazului în care, de exemplu, o asemenea copie i‑a fost deja furnizată cu ocazia unor transferuri anterioare). Pe de altă parte, în ședință, Comisia nu a fost în măsură să precizeze situațiile concrete în care o întreprindere ar avea „acces ușor” la informațiile referitoare la autorizații, ceea ce depinde de împrejurări de fapt adesea independente de voința acestei întreprinderi și care, în consecință, nu sunt decisive în ceea ce privește aprecierea diligenței întreprinderii respective. Abordarea relativ strictă față de producătorul sau expeditorul deșeurilor își găsește de asemenea temeiul, în opinia noastră, pe de o parte, în articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2008/98, potrivit căruia, atunci când deșeurile sunt transferate de la producătorul sau deținătorul inițial către un agent, o unitate sau o întreprindere care desfășoară activități de tratare a deșeurilor sau un colector de deșeuri, în vederea efectuării unor operațiuni de tratare preliminară, aceștia nu sunt scutiți, ca regulă generală, de responsabilitatea pentru realizarea operațiunilor de valorificare sau de eliminare completă și, pe de altă parte, în considerentul (18) al Regulamentului nr. 1013/2006, potrivit căruia, având în vedere responsabilitatea producătorilor de deșeuri în ceea ce privește gestionarea ecologică a deșeurilor, documentele de notificare și de circulație pentru transferurile de deșeuri ar trebui să fie completate, după caz, de către producătorii de deșeuri. A se vedea de asemenea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 3 octombrie 2013, Brady (C‑113/12, EU:C:2013:627, punctul 78).

50      A se vedea punctul 35 din prezentele concluzii.

51      A se vedea punctul 37 din prezentele concluzii.

52      Este adevărat că formularul anexa VII face trimitere la instrucțiunile care figurează în anexa IC la Regulamentul nr. 1013/2006 și că punctul 21 din această anexă precizează printre altele că, în ceea ce privește caseta referitoare la instalația de valorificare, „informațiile corespunzătoare referitoare la instalația sau instalațiile ulterioare unde se realizează sau s‑ar putea realiza orice operațiune R 12/R 13 […] trebuie menționate […]”. Cu toate acestea, arătăm, pe de o parte, că instrucțiunile respective privesc documentele de notificare și se aplică numai în mod accesoriu documentelor procedurii de notificare. Cerința care constă în indicarea instalațiilor de valorificare definitive este prevăzută numai la articolul 15 litera (a) din regulamentul menționat, care face parte din capitolul I din acesta, care este aplicabil procedurii de notificare și de acord preliminar scris, iar nu celei de informare (dispoziția în discuție precizează că: „[a]tunci când un anumit transfer de deșeuri este destinat recuperării sau eliminării intermediare, toate instalațiile în care se prevede efectuarea operațiunilor ulterioare de recuperare sau eliminare intermediară sau definitivă sunt, de asemenea, specificate în documentul de notificare, pe lângă operațiunea inițială intermediară de recuperare sau de eliminare”). Pe de altă parte, observăm că instrucțiunile referitoare la procedura de informare nu cuprind precizarea inclusă la punctul 5 al doilea paragraf din anexa II la regulamentul menționat, privind informațiile referitoare la notificare, potrivit căreia, „[î]n cazul în care deșeurile sunt destinate unei operațiuni de recuperare sau de eliminare intermediare, se furnizează, de asemenea, informații similare cu privire la toate instalațiile în care sunt prevăzute operațiunile ulterioare de recuperare sau de eliminare intermediară sau definitivă”. Lipsa acestei precizări în instrucțiunile referitoare la procedura de informare ne determină să concluzionăm că cerințele referitoare la aceasta sunt mai puțin stricte decât cele referitoare la procedura de notificare și de acord preliminar scris în ceea ce privește indicarea instalațiilor de valorificare.

53      Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 11 aprilie 2024 privind transferurile de deșeuri, de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 1257/2013 și (UE) 2020/1056 și de abrogare a [Regulamentului nr. 1013/2006] (JO 2024, L 1157). Articolul 18 alineatul (7) din acest nou regulament prevede, în mod inedit și explicit, că, „[î]n cazul în care un transfer este destinat valorificării intermediare, în documentul anexa VII se indică, pe lângă valorificarea intermediară inițială, instalația în care se preconizează valorificarea intermediară sau definitivă care urmează direct valorificării intermediare inițiale și codurile R ale acestor operațiuni, precum și, dacă este posibil, instalațiile în care se preconizează valorificarea ulterioară intermediară sau definitivă și codurile R ale operațiunilor de valorificare aferente”. În opinia noastră, nu rezultă în mod necesar din această dispoziție că indicarea instalațiilor ulterioare, atunci când un transfer este destinat unei valorificări intermediare (prevăzută „dacă este posibil”), nu ar fi obligatorie înainte de intrarea în vigoare a regulamentului menționat, și anume la 21 mai 2026. În lipsa oricărei indicații în acest sens în considerentele sau în lucrările pregătitoare care au condus la adoptarea aceluiași regulament, dispoziția respectivă ar putea fi interpretată în sensul că precizează o obligație deja prevăzută, deși neidentificată în mod explicit, în Regulamentul nr. 1013/2006.

54      A se vedea nota de subsol 11 și punctul 45 din prezentele concluzii.

55      De altfel, chiar și din punct de vedere pur factual, ne întrebăm cu privire la modul în care expeditorul, care în mod normal se orientează spre o întreprindere de transport terță pentru a efectua transportul către instalația de valorificare, ar putea avea vreun control cu privire la locul exact, în interiorul instalației de valorificare, în care sunt descărcate deșeurile, sau chiar și doar cunoștință cu privire la acest loc.

56      A se vedea anexele A.48 și, respectiv, A.61 (procese‑verbale ale controalelor efectuate cu privire la aceste situri de către autoritățile poloneze).

57      În sensul articolului 2 punctul 35 literele (a), (b), (e) și litera (g) punctele (i) și (iii) din Regulamentul nr. 1013/2006.

58      Transferurile de deșeuri către situl nr. 4 ar privi, pe de o parte, producătorul german Wurzer Wertstoff GmbH (denumit în continuare „Wurzer”), exportatorul german Trade & Service GmbH, și, pe de altă parte, intermediarii polonezi Inter‑Nicco sp. z o.o. sp.k. și F.H.U. Marko (denumit în continuare „Marko”), precum și destinatarii polonezi Ekobiopell Invest sp. z o.o. (denumit în continuare „Ekobiopell”) și A&P sp. z o.o., în timp ce transferurile de deșeuri către situl nr. 5 ar privi, pe de o parte, expeditorii germani Böhme GmbH și Lobbe RSW GmbH (denumit în continuare „Lobbe”) și, pe de altă parte, destinatarii polonezi Havel Investment sp. z o.o. (denumit în continuare „Havel”) și Recovery Green Recycling sp. z o.o. (denumit în continuare „Recovery”), pe terenurile RS Robert Szymkowicz. În cererea introductivă, Republica Polonă menționează codul unei alte întreprinderi germane a cărei identitate nu a fost precizată, dar concluzionează numai în sensul preluării deșeurilor privind Lobbe și Böhme. Aceasta se referă, și în replică, la transferuri de deșeuri pretins ilegale provenite de la societățile germane PB Solutions GmbH, Borchers Kreislaufwirtschaft GmbH și ALBA Recycling GmbH, fără a furniza totuși probe suficiente care să ateste implicarea acestor societăți în transferurile de deșeuri către situl nr. 5. De altfel, transferurile de deșeuri pretins imputabile societăților respective nu sunt nici măcar evocate în anexa C.2, care conține un rezumat al informațiilor și al probelor cuprinse în plângerea privind transferurile pretins ilegale de deșeuri, inclusiv către situl nr. 4.

59      Mai precis, deșeuri care se încadrează la rubrica 19 12 12, și anume „alte deșeuri (inclusiv amestecuri de materiale) de la tratarea mecanică a deșeurilor, altele decât cele menționate la rubrica 19 12 11 [această din urmă rubrică vizând «alte deșeuri (inclusiv amestecuri de materiale) de la tratarea mecanică a deșeurilor cu conținut de substanțe periculoase»]”.

60      Wurzer ar fi transferat deșeurile prin intermediul organizatorului Trade & Service, care ar fi încheiat un contract de transfer de deșeuri cu Inter‑Nicco. Aceasta din urmă le‑ar fi transportat ulterior, pe baza unui contract de brokeraj cu Marko, către o instalație din Gliwice, exploatată de societățile Ekobiopell și A&P, cu care Marko încheiase contracte de transfer de deșeuri.

61      Astfel, aceste deșeuri de plastic ar fi contaminate cu alte materiale, astfel încât nu ar intra în rubrica deșeurilor de plastic.

62      A se vedea, cu privire la prezența altor societăți, evocată de Republica Polonă, nota de subsol 58 din prezentele concluzii.

63      Odată cu intrarea transporturilor pe teritoriul polonez, formularele anexa VII inițiale ar fi fost înlocuite de noi formulare anexa VII care indicau „Spółdzielnia Socjalna «PLUS» Żagań”, în calitate de societate însărcinată cu transferul, și „Sarbia 36”, în calitate de destinatar. În plus, ordinele și facturile de transport ar menționa localitățile germane în care sunt stabilite Lobbe și Böhme, ca loc de încărcare, și Sarbia, ca loc de descărcare.

64      Deșeurile în discuție ar fi fost transferate într‑o primă etapă acestei întreprinderi la Jawiszowice, apoi, într‑o a doua etapă, la alți destinatari din Gliwice.

65      Pe de altă parte, deșeurile respective nu ar fi fost transportate către instalația de valorificare identificată în documentele de transport și formularele anexa VII, ci direct către Sarbia, unde nu exista nicio instalație de valorificare, pe baza, în plus, a unor documente de transfer falsificate.

66      A se vedea anexa B.20.

67      A se vedea anexa A.59 (documente referitoare la livrarea deșeurilor din Germania către Gliwice).

68      Astfel, potrivit documentelor prezentate de Republica Polonă [precum facturi, ordine de transport, documente CMR, tichete de cântărire și formulare anexa VII (a se vedea în această privință anexa A.59)], pare probabil că anumite transferuri de deșeuri au avut loc direct din Germania până în Gliwice.

69      În special, mărturiile șoferilor adunate în cadrul unei anchete penale (anexa A.58) și declarația reprezentantului Marko (anexa A.56). În mod similar, fotografiile realizate în timpul controlului, care arată deșeuri din produse germane (și austriece), nu sunt suficiente, în sine, pentru a atribui responsabilitatea pentru aceste deșeuri societăților germane în cauză (anexa A.48). Pe de altă parte, faptul că societățile A&P și Ekobiopell nu dețin nicio autorizație pentru tratarea deșeurilor nu poate angaja răspunderea societăților germane care sunt la originea acestor deșeuri, în absența unei legături directe între societățile poloneze și germane în cauză.

70      Formularele anexa VII, completate de cele două societăți germane în cauză, clasifică deșeurile ca fiind deșeuri de plastic incluse în lista „verde” și indică, pe de o parte, Lobbe ca organizator al transferului, precum și Havel la Chełmek ca destinatar și instalație de valorificare, precum și, pe de altă parte, Böhme ca organizator al transferului, Recovery ca destinatar, și Havel ca instalație de valorificare.

71      Trebuie, printre altele, să se menționeze inspecția efectuată de autoritățile poloneze (anexa A.61) și concluziile formulate în cadrul unei anchete desfășurate de Parchetul Regional din Tarnów (anexa A.67).

72      Acest „ordin de neutralizare” ar fi constat în esență în înlocuirea documentelor de origine (în special formularele anexa VII) cu documente falsificate. De exemplu, Republica Polonă indică o mențiune suplimentară în contractul de transport încheiat între societățile poloneze Karol și Hunters Investment, potrivit căreia „este esențial ca șoferul să nu specifice destinația mărfurilor la momentul încărcării” (a se vedea anexa A.66).

73      Astfel, nu există nicio dovadă care să permită să se stabilească faptul că societățile germane au putut fi informate cu privire la această deturnare, care ține în principal de responsabilitatea societăților poloneze. În această privință, Republica Polonă invocă un formular anexa VII (anexa A.70) care ar trebui să demonstreze existența unei cooperări între Lobbe și Logistics Hunters, societate presupusă a fi însărcinată cu transportul deșeurilor direct din Germania până la Sarbia. Totuși, acest document, asemenea celorlalte formulare anexa VII disponibile, privește în realitate un transfer de deșeuri către instalația din Havel la Chełmek. În aceste condiții, problema măsurii în care deșeurile în cauză puteau fi clasificate la rubrica 19 12 04 [care corespunde rubricii B 3010 din Convenția de la Basel privind controlul transporturilor transfrontaliere de deșeuri periculoase și al eliminării acestora, semnată la 22 martie 1989, aprobată în numele Comunității Economice Europene prin Decizia 93/98/CEE a Consiliului din 1 februarie 1993 (JO 1993, L 39, p. 1)], ținând seama de nivelul de impurități al acestora, nu este determinantă. În orice caz, nu ne pare stabilit că aceste deșeuri au depășit nivelul de impurități autorizat prin definirea rubricii B 3010 din Convenția de la Basel, astfel cum a fost interpretată în lumina documentului Comisiei, intitulat „Frequently Asked Questions (FAQs) on Regulation (EC) 1013/2006 on shipments of waste”, care poate fi consultat, în limba engleză, la următoarea adresă: https://ec.europa.eu/environment/pdf/waste/shipments/faq.pdf

74      În această privință, Republica Polonă se limitează, în replică, la a reafirma că cantitatea de deșeuri prezente la Sarbia era estimată la aproximativ 8 700 de tone, din care cea mai mare parte ar fi de origine germană.

75      A se vedea anexele A.72 (procesul‑verbal al controlului efectuat cu privire la sit de autoritățile poloneze) și A.73 (fotografii realizate la acest sit).

76      Deșeuri municipale amestecate, care se încadrează la rubrica 19 12 12 (aproximativ 70 % din aceste deșeuri), contaminate cu materii organice, și alte deșeuri plastice, care se încadrează la rubrica 19 12 04 (aproximativ 30 % din deșeurile respective), cu conținut de contaminanți minerali.

77      În sensul articolului 2 punctul 35 literele (a), (b), (e) și litera (g) punctele (i) și (iii) din Regulamentul nr. 1013/2006.

78      Transferurile de deșeuri către situl în cauză privesc, pe de o parte, întreprinderile germane Lobbe, Vorberg Recycling GmbH, WAZ Werstoff‑Aufberentulgs‑Zentrum GmbH și TAK GmbH, precum și, pe de altă parte, întreprinderea poloneză Ecomed Adam Macech, care este locatară a unui antrepozit la Bzowo.

79      În special inspecția efectuată de autoritățile poloneze și concluziile formulate în cadrul unei anchete penale desfășurate de Parchetul Regional din Tarnów (a se vedea anexa A.74, scrisoarea acestuia din urmă).

80      A se vedea autorizația acordată societății Ecomed Adam Macech în vederea colectării deșeurilor de plastic (anexa A.72, p. 3042).

81      De exemplu, fotografiile realizate la situl nr. 6 (anexele A.72 și A.73), care indică deșeuri purtând etichete cu numărul de identificare al Lobbe (10999), atestă, desigur, că deșeurile provenite de la această întreprindere se aflau la situl respectiv, dar nu permit, corespunzător cerințelor legale, să se demonstreze că întreprinderea respectivă a fost implicată în transportul acestora. Deși nu se poate exclude că ea a fost informată cu privire la transport, este de asemenea posibil ca societățile poloneze în cauză să fi organizat transferurile ilegale fără nicio implicare din partea aceleiași întreprinderi.

82      De exemplu, elementele din formularele anexa VII care pot fi legate de societatea Lobbe priveau numai transferurile de deșeuri de plastic care se încadrează la rubrica 19 12 04 efectuate către Havel la Chełmek (a se vedea anexa B.33).

83      A se vedea anexa A.74 (documente ale Parchetului din Tarnów), în special p. 3146.

84      Pe de altă parte, nu considerăm, contrar celor susținute de Republica Polonă, că Hotărârea din 9 iunie 2016, Nutrivet (C‑69/15, EU:C:2016:425, punctele 37 și 38), este relevantă în această privință. Astfel, în această cauză s‑a stabilit că documentele de însoțire în discuție în litigiul principal indicau o societate diferită de cea căreia îi erau în mod efectiv destinate transferurile de deșeuri în discuție în litigiul principal, stabilită în alt stat membru, care era menționată ca instalație de recuperare, deși nu era situată în țara de destinație indicată în aceste documente.

85      A se vedea punctul 214 din plângere (anexele A.81 și B.5). Pentru acest motiv, Republica Federală Germania invocă inadmisibilitatea acestui motiv în măsura în care el este invocat în privința siturilor nr. 3, nr. 4 și nr. 6, în timp ce Republica Polonă, deși recunoaște că plângerea sa se referea doar la situl nr. 5, susține că menționarea siturilor nr. 3, nr. 4 și nr. „6 în cererea introductivă nu constituie o extindere a celui de al doilea motiv, ci numai o clarificare adusă acestuia. A se vedea în acest sens Prete, L., Infringement Proceedings in EU Law, Wolters Kluwer, Alphen‑sur‑le‑Rhin, 2017, p. 203.

86      Deși textul articolului 28 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1013/2006 utilizează expresia „deșeuri notificate”, considerăm că aceasta se aplică și deșeurilor care au făcut inițial obiectul procedurii de informare. Astfel, o interpretare diferită ar conduce la rezultatul paradoxal potrivit căruia această dispoziție ar fi aplicabilă (și, prin urmare, ar crea o obligație de notificare) numai atunci când deșeurile au fost deja notificate. Interpretarea pe care o propunem, în schimb, pare coerentă cu contextul în care se înscrie dispoziția respectivă, care face parte din capitolul 3 din acest regulament, intitulat „Dispoziții administrative generale”, precum și cu obiectivul său, care constă tocmai în soluționarea divergențelor de opinii dintre autorități cu privire la aplicarea articolului 3 din regulamentul menționat.

87      Cu alte cuvinte, articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1013/2006 instituie o clasificare subsidiară a deșeurilor în cazul unor divergențe de opinie între autoritățile implicate, care conduc la aplicarea procedurii de notificare și a acordului preliminar scris prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din regulamentul menționat. Această abordare este conformă cu principiile precauției și acțiunii preventive, în măsura în care asigură cel mai înalt nivel de supraveghere și control în temeiul regulamentului amintit. Rezultă că procedura de notificare prealabilă scrisă și de acord preliminar scris trebuie considerată procedura implicită pentru a asigura o supraveghere și un control optime ale transferurilor de deșeuri în cadrul Uniunii pentru a proteja mediul și sănătatea umană. În schimb, procedura de informare nu este adecvată decât pentru deșeurile care necesită un nivel mai scăzut de supraveghere și control.

88      Acest stat membru contestă aplicabilitatea articolului 4 alineatul (3) TUE în speță pentru motivul că Regulamentul nr. 1013/2006 conține dispoziții specifice privind cooperarea dintre statele membre, constituind astfel o lex specialis.

89      Astfel, din jurisprudența Curții rezultă că o neîndeplinire a obligației generale de cooperare loială care decurge din articolul 4 alineatul (3) TUE este distinctă de o neîndeplinire a obligațiilor specifice în care aceasta se manifestă. Ea nu poate fi, așadar, constatată decât în măsura în care vizează comportamente distincte de cele care constituie încălcarea acestor obligații specifice [Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Slovenia (Arhivele BCE) (C‑316/19, EU:C:2020:1030, punctul 121 și jurisprudența citată)].

90      A se vedea jurisprudența citată la nota de subsol anterioară din prezentele concluzii. A se vedea de asemenea Hotărârea din 30 aprilie 2024, Letonia/Suedia (Scheme de garantare a depozitelor) (C‑822/21, EU:C:2024:373, punctele 99 și 100, precum și jurisprudența citată).

91      În fapt, în cadrul acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor întemeiate pe articolul 258 TFUE, Curtea a precizat că Comisia, care nu dispune de puteri proprii de investigare în materie, se bazează în mare măsură pe elementele furnizate de eventualii petenți, de organisme private sau publice active pe teritoriul statului membru în cauză, precum și de acest stat membru însuși, și autoritățile naționale sunt cele care trebuie în primul rând să procedeze la verificările necesare la fața locului, în spiritul unei cooperări loiale, în conformitate cu obligația fiecărui stat membru de a facilita îndeplinirea misiunii generale a Comisiei [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, Comisia/Slovenia (C‑140/14, EU:C:2015:501, punctele 40-43 și jurisprudența citată)]. Același principiu se aplică prin analogie în cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor întemeiate pe articolul 259 TFUE.

92      A se vedea analiza noastră în cadrul primului motiv în ceea ce privește siturile nr. 2-nr. 6.

93      Astfel, deși Curtea a statuat în mod repetat că un stat membru nu poate invoca dispoziții, practici sau situații din ordinea sa juridică internă, inclusiv pe cele care decurg din organizarea sa federală, pentru a justifica nerespectarea obligațiilor și a termenelor prevăzute de dreptul Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2002, Comisia/Germania (C‑383/00, EU:C:2002:289, punctul 20)], singura situație, invocată de autoritățile poloneze în această privință, referitoare la situl nr. 3, s‑a încheiat, după mai multe schimburi de documente (anexele A.37, A.39 și A.40), cu un răspuns de refuz din partea autorităților competente (anexa A.44).