Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL RIMVYDAS NORKUS
prezentate la 4 iunie 2026(1)
Cauza C‑41/25
HX, în calitate de administrator judiciar al Orsay GmbH,
împotriva
Skarb Państwa, Naczelnik II Urzędu Skarbowego Warszawa‑Śródmieście
[cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania)]
„ Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (UE) 2015/848 – Proceduri de insolvență – Articolul 6 alineatul (1) – Competența internațională a instanțelor din statul membru de deschidere a procedurii de insolvență – Acțiune revocatorie – Acțiune intentată împotriva autorității fiscale dintr‑un alt stat membru – Principiul imunității de jurisdicție a statelor ”
Cuprins
I. Introducere
II. Cadrul juridic
A. Dreptul internațional
B. Dreptul Uniunii
C. Dreptul german
III. Situația de fapt din litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții
IV. Analiză
A. Cu privire la domeniul de aplicare material al Regulamentului 2015/848
1. Cu privire la legătura dintre Regulamentul 2015/848 și Regulamentul nr. 1215/2012
2. Cu privire la aplicarea Regulamentului 2015/848 în cazul unei acțiuni revocatorii referitoare la plățile efectuate către o autoritate fiscală în temeiul unei legi fiscale
3. Concluzie intermediară
B. Cu privire la incidența principiului imunității de jurisdicție invocat împotriva unei acțiuni revocatorii asupra exercitării competenței judiciare a unui stat membru de deschidere a procedurii de insolvență
1. Considerații introductive
a) Cu privire la raporturile dintre dreptul Uniunii și dreptul internațional
b) Cu privire la calificarea actului, temei al plăților vizate de acțiunea revocatorie, ca act de putere publică
2. Cu privire la existența unor modalități de adaptare a imunității de jurisdicție în cadrul ordinii juridice a Uniunii
3. Cu privire la aplicarea modalităților de adaptare a imunității de jurisdicție în cadrul ordinii juridice a Uniunii
a) Cu privire la motivele întemeiate pe Regulamentul 2015/848
b) Cu privire la motivele întemeiate pe dreptul primar al Uniunii
4. Considerații finale
5. Propunere de răspuns
V. Concluzie
I. Introducere
1. „Par in parem non habet imperium” sau „un egal nu are autoritate asupra unui egal” este expresia unui principiu de drept internațional cutumiar privind imunitatea de jurisdicție. Poate fi invocat acest principiu pentru a se opune aplicării dreptului Uniunii? În special, este principiul menționat opozabil aplicării dreptului derivat al Uniunii, astfel cum reiese din Regulamentul (UE) 2015/848(2) care reglementează competența internațională în cadrul procedurilor de insolvență, inclusiv pentru acțiunile introduse împotriva autorităților publice ale unui alt stat membru decât statul de deschidere a procedurii de insolvență? Astfel se poate rezuma esența prezentei cauze cu care a fost sesizată Curtea.
2. În această cauză, se solicită, așadar, Curții să aducă precizări cu privire la legătura dintre un principiu de drept internațional cutumiar privind imunitatea de jurisdicție și un instrument de drept internațional privat al Uniunii aplicabil în procedurile transfrontaliere de insolvență, precum și, în general, să ridice problema întinderii competențelor transferate de statele membre către Uniune, în special în domeniul politicii sale referitoare la realizarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul internațional
3. În cererea de decizie preliminară se face trimitere la Convenția europeană privind imunitatea statelor(3). Anumite părți interesate fac trimitere, de asemenea, la Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora(4), din care, în scopul prezentei analize, trebuie menționate articolele 5-8(5).
B. Dreptul Uniunii
4. În scopul prezentei analize, sunt relevante următoarele dispoziții din Regulamentul 2015/848: considerentele (2)-(5), (8), (35), (63) și (66), articolul 2 punctul 12, articolul 3 alineatele (1) și (2), articolul 6 alineatele (1) și (2), articolul 7 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (2) litera (m), articolul 16, articolul 53, articolul 54 alineatul (1) și articolul 55 alineatul (1).
C. Dreptul german
5. Articolul 129 din Insolvenzordnung (Codul insolvenței), intitulat „Principiu”, prevede:
„(1) Insolvenzverwalter (administratorul judiciar) poate ataca, în conformitate cu condițiile prevăzute la articolele 130-146, actele juridice care au fost îndeplinite înainte de deschiderea procedurii de insolvență și care aduc prejudicii creditorilor.
(2) O omisiune este asimilată unui act juridic.”
6. Articolul 130 din Codul insolvenței, intitulat „Acoperire conformă”, prevede:
„(1) Este supus căilor de atac orice act juridic care a acordat unui creditor al insolvenței sau i‑a permis acestuia să obțină o garanție sau o despăgubire:
1. atunci când acest act a fost îndeplinit în cursul celor trei luni anterioare cererii de deschidere a procedurii de insolvență și, la data la care a fost îndeplinit, debitorul era insolvabil, iar creditorul avea cunoștință de insolvență sau
2. atunci când acest act a fost îndeplinit după formularea cererii de deschidere și, la data la care a fost îndeplinit, creditorul avea cunoștință de insolvență sau de cererea de deschidere.
[…]
(2) Cunoașterea insolvenței sau a cererii de deschidere echivalează cu cunoașterea împrejurărilor care permit în mod necesar să se constate insolvența sau cererea de deschidere.
(3) O persoană care era apropiată de debitor la momentul îndeplinirii actului (articolul 138) este prezumată a avea cunoștință de insolvență sau de cererea de deschidere.”
III. Situația de fapt din litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții
7. La 25 noiembrie 2021, Orsay GmbH, o societate cu sediul în Germania, a introdus la Amtsgericht Offenburg (Tribunalul Districtual din Offenburg, Germania) o cerere de deschidere a procedurii de insolvență. Prin scrisoarea din 29 noiembrie 2021, Orsay a informat Trezoreria Publică din Polonia cu privire la această cerere.
8. La 17 și la 24 decembrie 2021, Orsay a plătit Trezoreriei Publice din Polonia sume care se ridicau la 2 773 179 PLN (aproximativ 590 000 de euro) și, respectiv, la 3 557 487 PLN (aproximativ 768 000 de euro). Aceste sume erau datorate cu titlu de taxă pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) pentru lunile octombrie și noiembrie 2021 în ceea ce privește bunurile importate în Polonia din țări terțe.
9. La 26 ianuarie 2022, Amtsgericht Offenburg (Tribunalul Districtual din Offenburg) a deschis procedura de insolvență a Orsay. La 1 noiembrie 2022, această instanță a încredințat administrarea Orsay lui HX, în calitate de administrator judiciar.
10. În fața instanței germane de prim grad de jurisdicție, HX a formulat o acțiune împotriva Trezoreriei Publice din Polonia în vederea rambursării parțiale a sumelor plătite cu titlu de TVA după formularea cererii de deschidere a procedurii de insolvență. Potrivit lui HX, aceste plăți au redus masa credală în detrimentul celorlalți creditori ai Orsay. Prin urmare, sumele plătite ar trebui rambursate și reintegrate în această masă.
11. Instanțele de prim grad de jurisdicție și de apel au considerat însă, în lumina excepției imunității de jurisdicție invocate de Trezoreria Publică din Polonia în fața acestora, că acțiunea era inadmisibilă pentru motivul că instanțele germane nu erau competente să se pronunțe cu privire la aceasta având în vedere imunitatea de jurisdicție de care beneficia Trezoreria Publică din Polonia. HX a formulat recurs la Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), care este instanța de trimitere.
12. Această instanță ridică problema exercitării competenței sale judiciare de a soluționa o acțiune revocatorie formulată împotriva unei autorități fiscale poloneze. În special, ea amintește principiul de drept internațional cutumiar potrivit căruia un stat nu este supus competenței unei instanțe dintr‑un alt stat, mai ales atunci când este vorba despre acte iure imperii care țin de suveranitatea unui alt stat. Instanța de trimitere mai amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, renunțarea la imunitatea statului se poate face prin intermediul unui tratat internațional, al unui contract de drept privat sau printr‑o declarație explicită efectuată în cadrul unei proceduri judiciare specifice în fața instanței. Or, Regulamentul 2015/848 nu ar prevala asupra acestor norme generale de drept internațional. Prin urmare, ea ridică problema dacă articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 prevede o renunțare implicită a statelor membre la imunitatea lor de jurisdicție în cadrul procedurilor de insolvență și al procedurilor strâns legate de acestea, precum acțiunile revocatorii.
13. În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 6 alineatul (1) din [Regulamentul 2015/848] trebuie interpretat în sensul că – având în vedere recunoașterea procedurilor de insolvență străine – cuprinde o renunțare implicită a statelor membre […] la principiul imunității de jurisdicție a statelor în privința acțiunilor prin care [administratorul judiciar] al insolvenței invocă, în temeiul dreptului aplicabil insolvenței, că unele acte juridice încheiate cu un stat membru pot fi revocate întrucât acestea prejudiciază masa credală?”
14. Decizia de trimitere a fost primită la grefa Curții la 23 ianuarie 2025. Guvernele austriac, italian și polonez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. În ședința din 9 februarie 2026 au fost prezentate observații orale în numele acestor părți interesate, al Comisiei, precum și al guvernelor spaniol și francez.
IV. Analiză
15. Prin intermediul întrebării unice adresate Curții în prezenta cauză, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 trebuie interpretat în sensul că cuprinde o renunțare implicită a statelor membre la principiul imunității de jurisdicție în privința unor acțiuni precum acțiunea revocatorie.
16. În observațiile scrise și orale, părțile interesate și Comisia au opinii divergente cu privire la răspunsul care trebuie dat la întrebarea preliminară.
17. Înainte de a începe analiza întrebării adresate în prezenta cauză, trebuie amintit că particularitatea sa constă în împrejurările legate, pe de o parte, de temeiul creanței pe care debitorul a achitat‑o în urma introducerii cererii de deschidere a procedurii de insolvență, și anume creanța fiscală, și, pe de altă parte, de calitatea creditorului, devenit pârât în cauza principală, și anume o autoritate fiscală dintr‑un alt stat membru decât statul de deschidere a procedurii de insolvență(6).
18. Pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, vom înlătura, în primul rând, toate incertitudinile legate de aplicarea Regulamentului 2015/848 în cazul acțiunii revocatorii formulate împotriva unei autorități fiscale dintr‑un alt stat membru decât statul de deschidere a procedurii de insolvență. În special, vom demonstra că articolul 6 alineatul (1) din acest regulament se aplică într‑adevăr în cazul acestei acțiuni. În al doilea rând, vom examina incidența principiului imunității de jurisdicție invocat împotriva unei acțiuni revocatorii asupra exercitării competenței judiciare a unui stat membru de deschidere a procedurii de insolvență. În special, vom aminti relația dintre dreptul Uniunii și dreptul internațional și vom confirma că acțiunea revocatorie în discuție în litigiul principal vizează plățile efectuate în temeiul unui act de putere publică. Astfel, vom prezenta nu numai motivele care ne determină să considerăm că principiul imunității de jurisdicție poate fi adaptat în cadrul ordinii juridice a Uniunii, ci și pe cele care ne determină să concluzionăm în sensul existenței unei asemenea adaptări în cadrul Regulamentului 2015/848.
A. Cu privire la domeniul de aplicare material al Regulamentului 2015/848
19. Guvernul italian susține în esență, astfel cum a confirmat în ședință, că o situație precum cea în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului 2015/848, întrucât s‑ar lovi de limitele prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 1215/2012(7), care ar putea fi transpuse în cazul Regulamentului 2015/848 ca urmare a faptului că Regulamentul nr. 1215/2012 ar fi un regulament general. În plus, autoritățile fiscale ar fi vizate de procedurile de insolvență numai în măsura în care ar fi vizată componenta lor activă în calitate de creditori.
20. În această privință, va trebui să se examineze de la bun început legătura dintre Regulamentul 2015/848 și Regulamentul nr. 1215/2012 și în special problema dacă limitele domeniului de aplicare prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012 se aplică în cazul Regulamentului 2015/848 și abia apoi să se analizeze dacă situația în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al acestui din urmă regulament.
1. Cu privire la legătura dintre Regulamentul 2015/848 și Regulamentul nr. 1215/2012
21. Este de la sine înțeles că dacă Regulamentul 2015/848, a cărui interpretare este solicitată de instanța de trimitere, nu se aplică în cazul acțiunii revocatorii intentate de un administrator judiciar într‑un stat membru de deschidere împotriva autorității fiscale dintr‑un alt stat membru, nu ar fi necesar să se analizeze dacă această autoritate fiscală poate invoca imunitatea sa de jurisdicție împotriva exercitării competenței internaționale de către instanța de trimitere. Însă, astfel cum vom arăta în continuare, nu împărtășim rezervele formulate de guvernul italian cu privire la neaplicarea Regulamentului 2015/848 în situația în discuție în litigiul principal.
22. Considerăm că problema legăturii dintre Regulamentul 2015/848 și Regulamentul nr. 1215/2012 este reglementată în mod expres de aceste regulamente și de jurisprudența în materie. Astfel, potrivit articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, acesta se aplică în materie civilă și comercială. El exclude din domeniul său de aplicare materia fiscală, vamală, administrativă și răspunderea statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta iure imperii). În plus, articolul 1 alineatul (2) litera (b) exclude în mod expres din domeniul său de aplicare falimentele, concordatele sau procedurile similare. Procedurile respective intră, în schimb, în domeniul de aplicare al Regulamentului 2015/848, așa cum prevede articolul 1 din acesta, intitulat „Domeniul de aplicare”, la alineatul (1).
23. În această privință, trebuie amintit că excluderea menționată rezulta deja, în ceea ce privește aceste materii, din Convenția de la Bruxelles(8) și din regulamentele ulterioare care i‑au succedat, și anume Regulamentul (CE) nr. 44/2001(9) și Regulamentul nr. 1215/2012, în vigoare în prezent, și, în ceea ce privește procedurile de insolvență, din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000(10), înlocuit și abrogat de Regulamentul 2015/848.
24. În plus, Raportul Virgós/Schmit(11) subliniază că o procedură de insolvență, care este o acțiune de natură colectivă, impune ca situațiile juridice să fie clar determinate, ceea ce numai un instrument juridic adoptat între statele membre contractante poate stabili(12). Astfel, având în vedere natura specifică și derogatorie a normelor în materie de insolvență în raport cu cea a normelor comune de drept civil și comercial, este pe deplin justificat ca normele de competență internațională referitoare la procedurile de insolvență și cele în materie civilă și comercială să fie bine delimitate.
25. Așadar, reiese din jurisprudența Curții în esență că instrumentele juridice referitoare la stabilirea competenței internaționale în materie civilă și comercială, pe de o parte, și în materie de proceduri de insolvență, pe de altă parte, trebuie interpretate astfel încât să se evite orice suprapunere între normele juridice prevăzute de aceste texte și orice vid juridic(13). Astfel, acțiunile excluse în temeiul regulamentului privind competența internațională în materie civilă și comercială intră în domeniul de aplicare al regulamentului referitor la competența internațională în materie de proceduri de insolvență. În mod simetric, acțiunile care nu intră în domeniul de aplicare al acestuia din urmă intră în domeniul de aplicare al regulamentului privind materia civilă și comercială(14), cu condiția ca acesta să fie aplicabil(15).
26. Această soluție a fost codificată cu ocazia reformării realizate de Regulamentul 2015/848 care, pe lângă delimitarea domeniului de aplicare normativ al procedurilor de insolvență, pe de o parte, și al materiei civile și comerciale, pe de altă parte, prevede în prezent în mod explicit că interpretarea Regulamentului 2015/848 ar trebui, pe cât posibil, să evite lacunele de reglementare între acest regulament și Regulamentul nr. 1215/2012(16). Prin urmare, în mod logic, limitele referitoare la materiile excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, amintite la punctul 22 din prezentele concluzii, nu ar trebui să fie transpuse în cadrul aplicării Regulamentului 2015/848.
27. Nu este mai puțin adevărat că, pentru a putea aplica concluzia care precedă, trebuie să ne asigurăm că situația în discuție în litigiul principal intră într‑adevăr în domeniul de aplicare material al Regulamentului 2015/848.
2. Cu privire la aplicarea Regulamentului 2015/848 în cazul unei acțiuni revocatorii referitoare la plățile efectuate către o autoritate fiscală în temeiul unei legi fiscale
28. În conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 privind competența instanțelor din statul de deschidere de a soluționa o acțiune revocatorie, dublul criteriu pertinent pentru a concluziona în sensul includerii acestei acțiuni în domeniul de aplicare al acestui regulament este temeiul juridic al acțiunii menționate și intensitatea legăturii existente între o acțiune în justiție și procedura de insolvență, astfel încât aceste instanțe sunt competente să soluționeze o acțiune care decurge în mod direct dintr‑o procedură de insolvență și care este strâns legată de aceasta(17).
29. Cu alte cuvinte, nu reiese nicidecum din modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 coroborat cu articolul 1 alineatul (1) și cu articolul 3 alineatul (1) din acest regulament că, în vederea stabilirii domeniului său de aplicare, sunt relevante împrejurările contextuale astfel cum se prezintă ele în cauza principală, și anume cele legate de temeiul creanței achitate (o creanță fiscală) sau de calitatea creditorului (o autoritate fiscală, pârâtă în litigiul principal)(18). Or, este cert că litigiul principal privește o acțiune care decurge în mod direct dintr‑o procedură de insolvență, acțiunea revocatorie fiind de altfel singurul exemplu de astfel de acțiune menționat la articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848. În consecință, acțiunea respectivă intră în domeniul de aplicare al acestuia.
30. Considerăm că această concluzie poate fi susținută de contextul și de obiectivele Regulamentului 2015/848.
31. Trebuie amintit că acțiunile denumite „revocatorii” cuprind o gamă largă de acțiuni care, în temeiul insolvenței debitorului, urmăresc să invalideze tranzacțiile și operațiunile efectuate de acesta din urmă și în beneficiul său. Desigur, aceste tranzacții și operațiuni, de natură civilă sau comercială, ocupă un loc important în viața debitorului, influențând astfel lichiditățile sale și având eventual consecințe atunci când acesta se confruntă cu insolvența. Cu toate acestea, în măsura în care desfășoară activități civile și comerciale, debitorii sunt supuși de asemenea unui ansamblu mai larg de obligații, printre altele de natură fiscală. Prin urmare, pare pe deplin posibil ca, pe lângă creanțele care au legătură cu tranzacțiile și operațiunile în materie civilă și comercială, cele care își au temeiul în alte obligații, printre altele cele de natură fiscală, să intre de asemenea în domeniul de aplicare al Regulamentului 2015/848 odată ce sunt vizate de o acțiune revocatorie.
32. În această privință, articolul 2 punctul 12 din Regulamentul 2015/848, referitor la definiția „creditorului străin”, prevede în mod explicit că această noțiune include autoritățile fiscale din alte state membre decât statul de deschidere a procedurii de insolvență. Desigur, în acest regulament, definiția respectivă este utilizată în dispozițiile care privesc în special dreptul de depunere a cererilor de admitere a creanțelor și se referă, așadar, la situații opuse celei în care se află autoritatea fiscală poloneză în cauza principală. Cu toate acestea, considerăm că diferențierea aplicării normelor de competență în materie de proceduri de insolvență în funcție de calitatea creditorilor străini în cadrul procesului în fața unei instanțe sau în funcție de dreptul exercitat de acești creditori străini, și anume dreptul de depunere a cererilor de admitere a creanțelor sau dreptul la apărare atunci când li se solicită să restituie creanțele plătite de debitorul care nu este în posesie, nu este un criteriu pertinent(19).
33. În plus, considerăm că obiectivele urmărite de Regulamentul 2015/848 se opun ca aplicarea articolului 6 alineatul (1) din acesta să fie exclusă în cazul unei acțiuni revocatorii îndreptate împotriva unei autorități fiscale în scopul recuperării plăților de TVA, în sensul că această aplicare ar depinde de criteriul referitor la calitatea creditorilor străini sau de dreptul exercitat de aceștia din urmă. Astfel, acest regulament urmărește să asigure administrarea efectivă a procedurilor de insolvență(20), privilegiind masa creditorilor(21), și promovează principiul egalității de tratament a creditorilor(22). Or, aceste obiective nu ar putea fi atinse dacă am distinge regimul juridic aplicabil în temeiul criteriului sus‑menționat.
34. În sfârșit, obiectivele privind previzibilitatea competenței jurisdicționale în materie de insolvență și, prin urmare, securitatea juridică militează în favoarea unei interpretări potrivit căreia Regulamentul 2015/848 se aplică atunci când o acțiune revocatorie este formulată în cadrul unei proceduri de insolvență și îndreptată împotriva unui pârât care are statutul de autoritate fiscală dintr‑un alt stat membru decât statul de deschidere a procedurii de insolvență. Astfel, o armonizare în Uniune a normelor de competență jurisdicțională pentru acțiunile revocatorii formulate în cadrul unei proceduri de insolvență contribuie la realizarea acestor obiective(23), care ar risca să fie împiedicată dacă s‑ar proceda la o diferențiere a aplicării regimului juridic prevăzut de acest regulament în funcție de natura creanței fiscale și de calitatea creditorului.
35. Rezultă că excluderea din domeniul de aplicare al Regulamentului 2015/848 a unei acțiuni revocatorii intentate împotriva unei administrații fiscale dintr‑un alt stat membru decât statul de deschidere a procedurii ar echivala cu reducerea nejustificată a domeniului de aplicare al regulamentului menționat și ar fi contrară obiectivelor urmărite de acesta.
3. Concluzie intermediară
36. În lumina tuturor considerațiilor care precedă, apreciem, pe de o parte, că limitele prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012 nu pot fi transpuse în cazul procedurilor de insolvență care intră sub incidența unor norme derogatorii de la cele prevăzute în materie civilă și comercială și sunt prevăzute de Regulamentul 2015/848. Pe de altă parte, articolul 6 alineatul (1) din acest din urmă regulament se aplică atunci când acțiunea revocatorie este îndreptată împotriva unei plăți efectuate către o administrație fiscală dintr‑un alt stat membru decât statul de deschidere a procedurii de insolvență.
37. Ținând seama de concluzia care precedă, vom proceda în continuare la analiza domeniului de aplicare al imunității de jurisdicție în ordinea juridică a Uniunii și a legăturii sale cu articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 pentru a stabili dacă această imunitate de jurisdicție se opune exercitării de către instanța de trimitere a competenței judiciare prevăzute de acest regulament.
B. Cu privire la incidența principiului imunității de jurisdicție invocat împotriva unei acțiuni revocatorii asupra exercitării competenței judiciare a unui stat membru de deschidere a procedurii de insolvență
38. Răspunsul la întrebarea adresată de instanța de trimitere în prezenta cauză ne conduce la examinarea existenței unor modalități de renunțare la imunitatea de jurisdicție în cadrul ordinii juridice a Uniunii și a consecințelor acestora. Examinarea respectivă va trebui să ia în considerare mai mulți parametri ai dreptului Uniunii, proveniți atât din dreptul primar, cât și din Regulamentul 2015/848, începând totuși cu câteva considerații introductive.
1. Considerații introductive
39. În acest sens, trebuie amintit mai întâi modul în care dreptul Uniunii privește dreptul internațional general, în forma sa cutumiară(24), precum și particularitățile dreptului Uniunii. În continuare, este necesar să se aducă precizări cu privire la calificarea actului care servește drept temei pentru plățile pe care administratorul judiciar urmărește să le recupereze prin acțiunea revocatorie.
a) Cu privire la raporturile dintre dreptul Uniunii și dreptul internațional
40. Trebuie amintit că Uniunea este un subiect de drept internațional și că, în această calitate, este titulară a drepturilor internaționale și este supusă obligațiilor internaționale. În special, ea este obligată să respecte dreptul internațional general, din care face parte. În plus, ea trebuie să asigure statelor sale membre respectarea normelor internaționale pentru a nu le constrânge să încalce obligațiile rezultate din instrumentele de codificare la care participă acestea(25).
41. În această privință, articolul 3 alineatul (5) TUE, care codifică în prezent jurisprudența Curții(26), prevede că, în relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea contribuie la respectarea strictă și la dezvoltarea dreptului internațional. În consecință, atunci când adoptă un act, Uniunea este obligată să respecte dreptul internațional în ansamblul său, inclusiv dreptul internațional cutumiar, care este obligatoriu pentru instituțiile Uniunii(27).
42. Acestea fiind spuse, Uniunea, care, desigur, împărtășește „genetica” organizațiilor internaționale prin crearea sa convențională, personalitatea sa juridică internațională, componența sa statală, definirea competențelor sale sau a acțiunii sale internaționale, este un subiect de drept internațional unic, caracterizat prin specificitatea sa care nu se poate reduce la o simplă organizație internațională, fără a constitui însă un stat(28).
43. Curtea a statuat în mod repetat că tratatele fondatoare ale Uniunii(29) au dotat‑o cu o nouă ordine juridică autonomă, a cărei respectare trebuie să o asigure(30). Această autonomie a dreptului Uniunii, atât în raport cu dreptul statelor membre, cât și în raport cu dreptul internațional, se justifică prin caracteristicile esențiale ale Uniunii și ale dreptului său referitoare, printre altele, la structura constituțională a Uniunii, precum și la natura însăși a dreptului respectiv. Dreptul Uniunii se caracterizează astfel prin împrejurarea că este izvorât dintr‑o sursă independentă, constituită de tratate, prin supremația sa în raport cu dreptul statelor membre, precum și prin efectul direct al unei întregi serii de dispoziții aplicabile statelor membre și resortisanților acestora. Asemenea caracteristici au dat naștere unei rețele structurate de principii, de norme și de relații juridice mutual interdependente care leagă, reciproc, Uniunea însăși și statele sale membre, precum și statele membre între ele(31).
44. Această autonomie, care este, înainte de toate, caracteristică pentru raportul dintre dreptul Uniunii și dreptul statelor membre(32), are de asemenea o incidență importantă asupra perceperii raporturilor juridice dintre statele membre în cadrul Uniunii și, in fine, asupra concluziei care trebuie trasă cu privire la consecința pe care o are asupra acestor raporturi juridice legătura dintre dreptul internațional cutumiar și dreptul Uniunii. Astfel, statele membre ale Uniunii au obligații atât din punctul de vedere al ordinii juridice a Uniunii, cât și din cel al dreptului internațional.
45. În această privință, nu vom fi primii care recunosc existența unei relații delicate între obligațiile Uniunii, pe de o parte, de a respecta dreptul internațional și, pe de altă parte, de a‑și asigura autonomia sau importanța menținerii echilibrului între apărarea identității constituționale a Uniunii și garanția că dreptul Uniunii nu devine ostil comunității internaționale, ci este un element activ al acesteia(33). Astfel, pentru a asigura coexistența armonioasă a obligațiilor și a normelor rezultate din două ordini juridice diferite, nici dreptul Uniunii, nici dreptul internațional și în special cutumiar nu pot servi la eludarea angajamentelor din cealaltă ordine juridică în cauză.
46. În ceea ce privește, în general, cutuma internațională, aceasta poate fi definită ca un „proces normativ care conduce la crearea unei norme de drept internațional, la început nescrisă. […] [c]utuma este rezultatul conjugării unei practici efective și a acceptării de către state a caracterului juridic – și, prin urmare, obligatoriu – al conduitelor constitutive ale unei astfel de practici (opinio iuris sive necessitatis)”(34). Așadar, ea este o creație specială în măsura în care existența sa nu depinde de consimțământul destinatarilor săi(35). În ceea ce privește o derogare de la cutuma internațională, aceasta nu este posibilă decât în cadrul relațiilor inter partes, întrucât, având aplicabilitate universală, această cutumă este întotdeauna obligatorie pentru terții care nu au subscris la aplicarea unei norme distincte a dreptului internațional cutumiar(36).
47. În ceea ce privește în special imunitatea de jurisdicție, trebuie amintit că, fiind consacrată de dreptul internațional cutumiar, aceasta protejează statele împotriva urmăririi lor în fața instanțelor străine. Această imunitate, întemeiată pe principiul „par in parem non habet imperium”, potrivit căruia un egal nu are autoritate asupra unui egal, a fost considerată de Curte, în lumina practicii internaționale, ca fiind lipsită de valoare absolută. Astfel, ea este recunoscută în funcție de natura actelor îndeplinite. În special, ea poate fi exclusă în cazul în care acțiunea în justiție privește acte care nu se încadrează în sfera puterii publice, și anume acte iure gestionis, în timp ce este în general recunoscută atunci când litigiul privește actele de suveranitate îndeplinite iure imperii. Această interpretare a domeniului de aplicare al principiului imunității de jurisdicție rezultă din jurisprudența constantă(37).
48. Acestea fiind precizate, este necesar să se aducă în continuare câteva clarificări cu privire la calificarea actului care servește drept temei pentru plățile pe care administratorul judiciar urmărește să le recupereze în cauza principală și la consecințele care decurg din aceasta pentru soluționarea problematicii ridicate în prezenta cauză.
b) Cu privire la calificarea actului, temei al plăților vizate de acțiunea revocatorie, ca act de putere publică
49. Astfel cum s‑a amintit deja, reiese din jurisprudența Curții că imunitatea de jurisdicție este opozabilă numai în cazul unui act de putere publică.
50. În această privință, nu există nicio îndoială că acțiunea revocatorie și dreptul de restituire exercitat în cadrul său intră sub incidența normelor în materie de insolvență. De asemenea, nu există nicio îndoială că plățile datorate cu titlu de TVA și efectuate către administrația fiscală, a căror revocare este solicitată de administratorul judiciar, au ca temei o lege fiscală a unui alt stat membru al Uniunii decât statul de deschidere a procedurii de insolvență. Or, este evident că capacitatea de impunere și de colectare a impozitului cu titlu de TVA ține, prin excelență, de competențele suverane ale unui stat. Astfel de competențe revin unei autorități publice în vederea organizării veniturilor sale fiscale, de care depind în general finanțele publice. Așadar, cele două raporturi juridice se întâlnesc în speță, în sensul că, prin acțiunea revocatorie, se urmărește recuperarea plăților primite în temeiul unui act de putere publică.
51. Instanța de trimitere atrage atenția Curții, chiar dacă aceasta nu s‑ar ralia la poziția respectivă, asupra poziției unei părți a doctrinei germane care sugerează că, atunci când este vorba despre o acțiune revocatorie introdusă împotriva unei plăți efectuate în temeiul dreptului fiscal, ar fi posibil să se considere că nu ne aflăm în prezența unui act de putere publică. În esență, dreptul la restituire exercitat în cadrul acțiunii revocatorii nu ar decurge din vechiul raport juridic dintre debitorul insolvabil și pârâtul din acțiunea revocatorie.
52. Considerăm totuși că o asemenea concluzie nu rezistă la aplicarea criteriilor rezultate din jurisprudența Curții, amintită la punctul 47 din prezentele concluzii. Astfel, criteriul determinant pentru calificarea actului este originea pretenției reclamantului. În special, trebuie să se stabilească dacă această pretenție își are originea într‑un act de putere publică. În schimb, natura acțiunii intentate de reclamant nu are importanță pentru această calificare. Așadar, o acțiune care urmărește să obțină compensarea bănească a prejudiciului material și moral cauzat reclamanților – o acțiune de natură civilă prin excelență – a fost considerată ca fiind exclusă din domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles tocmai pentru că era îndreptată împotriva unui act de putere publică(38).
53. Considerăm că această jurisprudență poate fi transpusă perfect situației în discuție în litigiul principal. Astfel, pentru a stabili calificarea unui act drept iure imperii sau iure gestionis nu trebuie să ne întemeiem pe natura dreptului exercitat în cadrul unei proceduri, nici pe cea a unei acțiuni intentate în fața instanțelor naționale, ci chiar pe natura actului a cărui revocare este urmărită(39).
54. În această privință, este important să se sublinieze că existența datoriei fiscale și, în general, competența statului de a stabili cuantumul acestei datorii nu ar fi afectate de o acțiune precum cea în discuție în litigiul principal. Astfel, instanțele din statul membru de deschidere a procedurii de insolvență nu ar trebui să aprecieze legalitatea impozitului, întrucât această legalitate este lipsită de relevanță în cadrul acțiunilor revocatorii. Însă, exercitarea acestei competențe ar depinde de dreptul statului membru de deschidere a procedurii de insolvență, care ar dicta astfel momentul în care această exercitare ar putea produce efecte. Numai în acest sens autoritatea fiscală dintr‑un alt stat membru ar putea fi obligată să restituie sumele colectate în cadrul exercitării puterii sale publice.
55. Prin urmare, ar fi cel puțin artificial să ne concentrăm pe natura dreptului exercitat în cadrul acțiunii revocatorii sau chiar pe natura acestei acțiuni în sine pentru a neutraliza adevărata natură a actului a cărui revocare se urmărește, în speță, colectarea TVA‑ului. Adoptarea unui punct de vedere diferit ar avea de asemenea consecințe foarte discutabile asupra domeniului de aplicare al principiului imunității de jurisdicție în ordinea juridică a Uniunii.
56. Pe de o parte, am risca să lipsim de sens însăși distincția dintre actele iure imperii și iure gestionis, bazându‑ne de acum înainte pe natura dreptului exercitat sau a acțiunii intentate împotriva unor astfel de acte. În special, îndepărtarea, în mod absolut inedit în cadrul procedurilor de insolvență, de practica consacrată referitoare la calificarea acestor acte ar eclipsa, din punct de vedere juridic, chiar statul care invocă imunitatea de jurisdicție(40). Pe de altă parte, o asemenea concluzie ar crea astfel o insecuritate juridică, întrucât calificarea drept acte iure imperii sau iure gestionis ar putea varia în funcție de materia vizată(41).
57. Acestea fiind precizate, trebuie să se constate că, dacă s‑ar urma, în prezenta cauză, practica constând în a distinge între actele iure imperii și iure gestionis, analiza ar trebui să se oprească la concluzia potrivit căreia imunitatea de jurisdicție se opune exercitării de către instanța de trimitere a competenței judiciare prevăzute de Regulamentul 2015/848, întrucât plățile pe care administratorul judiciar urmărește să le revoce în favoarea masei credale au fost efectuate în temeiul unui act iure imperii adoptat de un alt stat membru decât statul de deschidere a procedurii. Apreciem însă că, pentru motivele pe care le vom expune în continuare, situația în discuție în litigiul principal este în mod vădit mai complexă, astfel încât calificarea unui act drept iure imperii nu poate conduce în mod automat la excluderea exercitării competenței internaționale a instanței de trimitere.
58. În analiza care urmează, vom examina, mai întâi, existența unor modalități de adaptare a imunității de jurisdicție în cadrul ordinii juridice a Uniunii și, în continuare, eventuala lor aplicare în situația în discuție în litigiul principal.
2. Cu privire la existența unor modalități de adaptare a imunității de jurisdicție în cadrul ordinii juridice a Uniunii
59. Este cert că, în dreptul internațional cutumiar, există trei forme de renunțare expresă la imunitate care pot rezulta dintr‑un acord internațional, dintr‑un contract scris sau dintr‑o declarație în fața instanței ori dintr‑o comunicare în cadrul unei anumite proceduri. Este de asemenea cert că, tot în cadrul dreptului internațional cutumiar, o astfel de renunțare poate fi implicită dacă poate fi dedusă dintr‑un acord internațional sau dintr‑un tratat.
60. Potrivit guvernelor statelor membre, așa cum au precizat acestea în ședință, în ordinea juridică a Uniunii ar putea fi valabilă numai o renunțare expresă la imunitatea de jurisdicție, exprimată de înseși statele membre. Așadar, o asemenea renunțare nu ar putea fi cuprinsă într‑un act de drept derivat și nici nu ar putea fi implicită. Astfel, Uniunea, care dispune de personalitate juridică, nu ar avea competența generală de a renunța la aceasta în locul lor.
61. În această privință, în primul rând, trebuie amintit că Uniunea este creația statelor sale membre. Ea își are originea în voința lor, exprimată în acorduri obligatorii adoptate de ele însele, și anume, în prezent, TUE și TFUE, prin care sunt definite obiectivele urmărite de Uniune, normele de funcționare a instituțiilor sale, procesele decizionale și relațiile dintre Uniune și statele membre(42). De altfel, pe baza acestei voințe a statelor membre, Uniunii i s‑au conferit treptat competențe pe care acestea au decis să i le transfere și i s‑a atribuit o personalitate juridică distinctă de cea a membrilor săi.
62. Tot pe baza voinței lor, statele membre au acceptat astfel să își limiteze drepturile lor suverane în favoarea ordinii juridice a Uniunii, în domenii din ce în ce mai extinse(43). Această limitare a drepturilor suverane este o consecință directă a transferului, din ordinea lor juridică internă în favoarea ordinii juridice a Uniunii, a competențelor în domeniile prevăzute de tratate. Deși limitarea drepturilor lor de către statele membre, împotriva căreia acestea nu pot invoca un act unilateral ulterior incompatibil cu dreptul Uniunii, este definitivă, ea este totuși încadrată de tratate.
63. În mod evident, limitarea drepturilor suverane ale statelor membre în favoarea ordinii juridice a Uniunii, prin intermediul transferului de competențe, nu face din această Uniune un stat și nici nu privează statele membre de suveranitatea lor în mod absolut. Astfel, aceste state devin integrate, în sensul că s‑au angajat „într‑un proces de exercitare comună a suveranității, inclusiv în domeniile care țin de atributele esențiale ale acestora”(44).
64. Acestea fiind spuse, statele membre rămân totuși „stăpânele tratatelor”, întrucât sunt singurele care le pot revizui(45) și, în general, sunt suverane în sensul clasic, din moment ce au competența de a lua o decizie cu privire la însăși apartenența la Uniune(46). De asemenea, statele membre își păstrează suveranitatea, printre altele în ceea ce privește „identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională […] [și] funcțiile esențiale ale statului”(47).
65. În această privință, deși imunitatea de jurisdicție constituie fără nicio îndoială un aspect important al suveranității statale atât din punct de vedere intern(48), cât și din punct de vedere extern(49), ea se situează între această limitare a drepturilor suverane prin transferul anumitor competențe către Uniune, pe de o parte, și această suveranitate care „persistă și subzistă pentru statul membru al Uniunii”(50), pe de altă parte. În mod logic, aderarea la Uniune poate fi înțeleasă ca o acceptare de către statele membre a limitării suveranității lor interne sau, cu alte cuvinte, a libertății de organizare internă a statului membru care depinde de acum înainte de o decizie colectivă în domeniile stabilite de tratate.
66. În special, exercitarea competențelor normative de către Uniune în locul statelor sale membre înseamnă că dispozițiile tratatelor în diverse domenii ale politicii Uniunii îi permit acesteia să acționeze în vederea adoptării unor norme materiale pe baza acestor competențe. Cu alte cuvinte, pentru ca aceste dispoziții privind competența Uniunii să producă efecte, Uniunea este abilitată să adopte acte de drept derivat.
67. Acestea fiind spuse, adoptarea actelor de drept derivat nu privează statele membre de orice putere de decizie și nici nu face ca aceste state să dispară în spatele Uniunii, în sensul că această adoptare nu are loc în lipsa participării lor statale. Astfel, structura instituțională „triunghiulară” a Uniunii(51) și procesele de adoptare a actelor de drept derivat sunt concepute așa încât adoptarea juridică a acestor acte este imposibilă fără participarea instituțională a statelor membre. În special, aceasta din urmă este asigurată în cadrul Consiliului.
68. În consecință, deși, desigur, statele membre au transferat competențele lor către Uniune pentru ca aceasta să adopte acte de drept derivat, nu ar fi corect din punct de vedere juridic să se concluzioneze, așa cum par să sugereze guvernele statelor membre în fața Curții, că, în cadrul adoptării lor, Uniunea acționează în deplină independență în raport cu statele sale membre, în calitate de entitate juridică distinctă, pentru a exclude astfel posibilitatea ca o renunțare la imunitatea de jurisdicție nu doar să existe în ordinea juridică a Uniunii, ci și să rezulte dintr‑un act de drept derivat. În special, considerăm că împrejurarea potrivit căreia o renunțare poate fi prevăzută într‑un act de drept derivat nu se opune în sine existenței sale valabile în drept, întrucât Uniunea acționează în limitele voinței statelor sale membre și potrivit structurii decizionale care asigură în special acestor state o putere de codecizie.
69. În al doilea rând, se ridică, așadar, problema posibilității unei renunțări de natură implicită care ar fi dedusă dintr‑un act de drept derivat. În această privință, admiterea cerinței unei derogări doar exprese de la imunitatea de jurisdicție poate părea neadaptată dreptului Uniunii, care este constituit dintr‑un ansamblu de norme foarte vast care nu poate fi redus la un simplu regim special cu domeniu de aplicare material restrâns, și anume o serie de tratate internaționale și un corpus important de norme de drept derivat. Prin urmare, s‑ar putea dovedi pur și simplu imposibil să se impună în mod categoric condiția potrivit căreia derogarea de la o cutumă internațională ar trebui să fie expresă(52). În plus, trebuie să se menționeze că, ținând seama de această natură implicită, voința de a renunța nu trebuie neapărat să privească în mod direct imunitatea însăși, ci poate să reiasă și din termenii unui act sau din logica acestuia. Astfel, o asemenea voință poate fi dedusă din acest act sau din logica sa dacă aplicarea sa nu are efect decât cu condiția ca renunțarea să existe.
70. De altfel, asemenea pozițiilor guvernelor statelor membre, trebuie să se menționeze că este cert că nici în dreptul internațional nu prevalează condiția caracterului în mod necesar expres al renunțării, întrucât renunțarea tacită la imunitatea de jurisdicție există din punct de vedere juridic. Or, într‑o situație în care acțiunea Uniunii este exercitată în limitele competenței prevăzute de tratate, nu vedem, spre deosebire de guvernele statelor membre, motive care să permită excluderea posibilității ca, la fel ca în cazul unui acord internațional încheiat între două sau mai multe state în dreptul internațional, să existe o renunțare tacită în ordinea juridică a Uniunii.
71. Argumentul întemeiat pe personalitatea juridică a Uniunii, distinctă de cea a membrilor săi, pe care s‑au întemeiat guvernele statelor membre în ședință, nu permite, în opinia noastră, infirmarea concluziei care precedă. Astfel, această personalitate se manifestă prin ceea ce corespunde obiectivelor care au fost atribuite Uniunii, al cărei domeniu de competență este reglementat de tratate. În special, ea permite Uniunii să acționeze, atât pe plan intern (prin dreptul de a contracta, de a achiziționa și de a vinde bunuri, precum și de a acționa în justiție), cât și pe plan internațional (în special prin competența de a încheia acorduri internaționale). Așadar, atribuirea personalității juridice s‑a întemeiat pe ideea de a‑i permite să vorbească cu „o singură voce” pe scena internațională, să dezvolte o acțiune externă coerentă și eficientă(53), dar ea nu permite excluderea exercitării competențelor în conformitate cu voința statelor membre, astfel încât aceste state membre nu dispar complet în spatele Uniunii, dotată cu personalitate juridică.
72. Acestea fiind spuse, în ordinea juridică a Uniunii, caracterizată prin suveranitatea statelor sale membre care poate fi calificată drept „reorganizată”(54), limitarea drepturilor suverane ca urmare a aderării la Uniune, care se traduce prin această exercitare a competențelor, nu conduce în mod automat la renunțarea la imunitatea de jurisdicție în cadrul întregii sale ordini juridice. Astfel, o asemenea concluzie, aplicată în mod absolut tuturor domeniilor reglementate de dreptul Uniunii, privând statele membre de posibilitatea de a se opune judecării lor de instanțele dintr‑un alt stat membru, este lipsită de orice temei juridic din tratate și se dovedește cel puțin disproporționată.
73. Cu alte cuvinte, din limitarea drepturilor suverane de către statele membre în favoarea ordinii juridice a Uniunii nu se poate deduce vreo renunțare generală la imunitatea lor de jurisdicție, în sensul că această limitare s‑ar putea aplica în toate domeniile stabilite de tratate în ceea ce privește organizarea anumitor domenii de politică internă a acestor state.
74. Cu toate acestea, pentru a asigura realizarea obiectivelor urmărite de Uniune(55), autonomia sa, precum și pentru a respecta rețeaua sa structurată de principii, de norme și de relații juridice mutual interdependente care leagă, reciproc, Uniunea însăși și statele sale membre și statele membre între ele(56), este admisibil să se concluzioneze că dreptul internațional cutumiar, în măsura în care privește principiul imunității de jurisdicție, este adaptat în cadrul ordinii juridice a Uniunii. În special, nu se poate exclude posibilitatea ca, în primul rând, o renunțare punctuală la imunitatea de jurisdicție să fie prevăzută în dreptul Uniunii și, în al doilea rând, ca această renunțare să fie nu numai explicită, ci și implicită, astfel cum prevăd modalitățile de renunțare aplicabile în dreptul internațional. O asemenea concluzie se impune cu atât mai mult având în vedere necesitatea de a asigura coexistența armonioasă a obligațiilor și a normelor rezultate din două ordini juridice diferite în modul descris la punctul 45 din prezentele concluzii.
3. Cu privire la aplicarea modalităților de adaptare a imunității de jurisdicție în cadrul ordinii juridice a Uniunii
75. Apreciem că există motive întemeiate atât pe Regulamentul 2015/848, cât și pe dreptul primar al Uniunii care justifică să se considere că o renunțare punctuală și implicită la imunitatea de jurisdicție poate fi dedusă din acest regulament, aspect care trebuie analizat în continuare.
a) Cu privire la motivele întemeiate pe Regulamentul 2015/848
76. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că nici articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din acest regulament, nici regulamentul menționat în ansamblul său nu conțin o referire la renunțarea expresă la principiul imunității de jurisdicție a statelor membre ale Uniunii atunci când o acțiune revocatorie este introdusă împotriva unei autorități fiscale dintr‑un alt stat membru decât statul de deschidere. În aceste condiții, considerăm că mai multe motive subiacente contextului și obiectivelor aceluiași regulament lasă să se presupună că această renunțare poate fi dedusă în mod implicit.
77. În primul rând, trebuie amintit că cerințele referitoare la stabilirea competenței judiciare, în conformitate cu Regulamentul 2015/848, sunt în esență cele potrivit cărora instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului sunt competente pentru deschiderea procedurii de insolvență(57) și pentru orice acțiune care decurge în mod direct din procedura de insolvență și care este strâns legată de aceasta, precum acțiunile revocatorii(58). Legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura(59). Această lege stabilește normele referitoare la creanțele care urmează să fie înregistrate la masa bunurilor care face obiectul insolvenței debitorului și regimul creanțelor născute după deschiderea procedurii de insolvență(60). În plus, orice creditor poate să‑și înregistreze cererea de admitere a creanței sale în cadrul procedurii principale de insolvență și al oricărei proceduri secundare de insolvență(61), inclusiv autoritățile fiscale din statele membre(62). Regulamentul urmărește astfel să asigure egalitatea de tratament între toți creditorii(63).
78. Or, a admite că o autoritate fiscală, menționată de altfel în mod expres printre creditorii străini în sensul articolului 2 punctul 12 din Regulamentul 2015/848, poate invoca imunitatea sa de jurisdicție în cadrul unui litigiu precum cel principal ar avea drept consecință tocmai crearea unei inegalități între creditori, contrar obiectivelor Regulamentului 2015/848. Astfel, autoritatea fiscală poloneză ar obține, în mod anticipat în raport cu masa credală, întreaga creanță, în timp ce toți ceilalți creditori nu ar avea dreptul decât la o plată proporțională cu creanța lor și, în plus, în funcție de rangul lor. De asemenea, este evident că autoritățile fiscale naționale nu ar putea, spre deosebire de autoritatea fiscală poloneză, să invoce imunitatea lor în fața propriilor instanțe naționale(64).
79. La nivel mai general, o asemenea abordare ar aduce atingere aplicării uniforme și coerente a normelor de competență prevăzute de Regulamentul 2015/848, întrucât exercitarea competenței judiciare în temeiul normelor acestui regulament ar varia în funcție de calitatea pârâtului și a statului de deschidere în cauză, în condițiile în care niciun element din regulamentul menționat nu permite justificarea unei astfel de diferențe de tratament întemeiate pe această calitate(65).
80. În al doilea rând, din Regulamentul 2015/848 reiese că adoptarea sa a fost considerată necesară pentru atingerea obiectivului privind funcționarea eficientă și efectivă a procedurilor de insolvență(66) sau chiar pentru a ameliora eficiența și a accelera aceste proceduri cu efecte transfrontaliere(67). Astfel, ținând seama de efectele transfrontaliere ale activităților întreprinderilor și, prin urmare, ale procedurilor de insolvență aferente, regulamentul subliniază imperativul unei coordonări a măsurilor ce urmează să fie adoptate în privința activelor unui debitor insolvent. În special, s‑a considerat necesar ca dispozițiile privind competența, recunoașterea și dreptul aplicabil în acest domeniu să fie cuprinse într‑un act juridic al Uniunii imperativ și direct aplicabil în toate statele membre.
81. În această privință, este evident că dacă o autoritate dintr‑un alt stat membru decât statul de deschidere ar putea opune imunitatea sa de jurisdicție, această eficiență ar risca să fie compromisă. Astfel, această opoziție la exercitarea competenței judiciare, în cadrul Regulamentului 2015/848, ar avea ca rezultat nerestituirea la masa credală a plăților efectuate către un creditor străin, în speță o autoritate fiscală dintr‑un alt stat membru, și ar aduce prejudicii acestei mase.
82. De altfel, Regulamentul 2015/848 prevede câteva derogări de la normele pe care le expune. Aceste derogări sunt însă excepționale(68). În special, considerăm că ansamblul acestui regulament reflectă voința aparentă a legiuitorului Uniunii de a evita orice obstacol în calea cooperării judiciare dintre statele membre în cadrul procedurilor de insolvență și lasă să se prezume lipsa de incidență a actelor iure imperii asupra exercitării competenței în sensul Regulamentului 2015/848.
83. De altfel, considerăm că această concluzie referitoare la lipsa de incidență a actelor iure imperii asupra acestei exercitări poate fi susținută având în vedere celelalte instrumente juridice referitoare la competența judiciară, la recunoașterea și la executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, în care legiuitorul Uniunii a avut grijă să excludă în mod expres din domeniul lor de aplicare acțiunile intentate împotriva unui stat în scopul angajării răspunderii sale pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice(69). Astfel, apreciem că absența unei asemenea excluderi exprese, în cadrul Regulamentului 2015/848, dovedește voința de a înlătura orice efect legat de actele de putere publică în cadrul normelor stabilite de regulamentul respectiv.
84. La nivel mai general, în ceea ce privește securitatea și previzibilitatea dreptului Uniunii, ridicăm problema logicii care stă la baza Regulamentului 2015/848, ca act de drept derivat prin care se urmărește punerea în aplicare a obiectivelor stabilite la articolul 81 TFUE. În special, ce ar rămâne din principiile care reglementează conflictele de competență internațională în procedurile de insolvență dacă s‑ar permite statelor membre să se îndepărteze de acestea, în condițiile în care, pe de o parte, acest regulament este obligatoriu în privința lor în toate elementele sale și, pe de altă parte, el nu prevede nicio derogare de la normele sale pe baza calității publice și străine a creditorului care să permită invocarea imunității de jurisdicție?
85. În al treilea și ultimul rând, trebuie amintit că Curtea a confirmat caracterul exclusiv al competenței internaționale de a soluționa acțiuni care decurg în mod direct din procedura de insolvență și care sunt strâns legate de aceasta, precum acțiunile revocatorii(70).
86. În această privință, ridicăm problema respectării protecției jurisdicționale efective. În special, dacă instanța de trimitere nu și‑ar putea exercita competența de a soluționa o acțiune revocatorie introdusă împotriva unei autorități fiscale dintr‑un alt stat membru, administratorul judiciar ar risca să fie privat de dreptul de acces la instanță, care constituie unul dintre elementele dreptului la protecție jurisdicțională efectivă care figurează la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Astfel, o acțiune în fața instanțelor poloneze ar fi inadmisibilă având în vedere competența exclusivă. Or, deschiderea unei proceduri secundare de insolvență într‑un alt stat membru decât statul de deschidere a procedurii principale constituie o excepție, cu condiția ca debitorul să aibă un sediu(71) în acest alt stat membru(72).
87. În opinia noastră, posibilitatea de a invoca o imunitate de jurisdicție nu poate depinde în niciun caz de existența sau inexistența posibilității de a deschide o procedură secundară. În plus, chiar dacă s‑ar reține posibilitatea de a deschide o astfel de procedură în cauza principală, deschiderea sa cu unicul scop de a exercita o acțiune revocatorie ar fi contrară obiectivului său, care urmărește în esență să contribuie la administrarea eficientă a masei bunurilor care face obiectul insolvenței debitorului sau la valorificarea eficientă a masei activelor(73). În lipsa sediului, administratorul judiciar ar fi, așadar, privat de orice drept la o cale de atac efectivă. Or, o astfel de consecință nu poate găsi o justificare în natura actului de putere publică pe care se întemeiază plățile a căror revocare este urmărită de acest administrator.
88. În această privință, în fața Curții, unele guverne ale statelor membre apreciază că posibilitatea de a invoca imunitatea de jurisdicție nu ar fi condiționată de aspectul dacă este posibilă deschiderea unei proceduri secundare sau a unei alte căi de atac împotriva actelor autorității fiscale dintr‑un alt stat membru decât statul de deschidere. Celelalte susțin că, în speță, nu ar exista o privare de dreptul de acces la instanță, întrucât ar fi desemnat un judecător competent, dar acesta ar declara acțiunea inadmisibilă.
89. Aceste argumente ale guvernelor statelor membre, prezentate în special în ședință, nu ne conving.
90. Astfel, în cauzele în care a fost invocată imunitatea de jurisdicție, Curtea a statuat deja că instanța de trimitere trebuie să se asigure că, în cazul în care admite excepția întemeiată pe această imunitate, justițiabilii nu vor fi privați de dreptul lor de acces la instanțele judecătorești, care constituie unul dintre elementele dreptului la protecție jurisdicțională efectivă care figurează la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale(74). Concluzia că accesul la instanță ar fi asigurat, în condițiile în care invocarea imunității de jurisdicție s‑ar opune exercitării competenței judiciare internaționale, ne determină să ridicăm în special problema întinderii acestui drept de protecție jurisdicțională efectivă și mai ales dacă dreptul menționat nu ar fi astfel redus la zero printr‑o astfel de considerație. În opinia noastră, dacă s‑ar urma poziția susținută de guvernele statelor membre, ar exista riscul creării unei veritabile situații de non‑drept al administratorului judiciar în ceea ce privește accesul la instanță, fără ca acesta să dispună de o alternativă previzibilă care să îi permită să introducă acțiunea revocatorie împotriva autorității fiscale poloneze.
91. Ansamblul considerațiilor întemeiate pe Regulamentul 2015/848 ne determină să concluzionăm că acesta conține, în mod implicit, o renunțare la imunitatea de jurisdicție. Această concluzie referitoare la renunțarea implicită la imunitatea de jurisdicție în cadrul instrumentului de drept derivat care este Regulamentul 2015/848 este conformă și cu dreptul primar, care dovedește astfel voința clară și neechivocă a statelor membre de a face să prevaleze principiile care guvernează conflictele de competență care pot apărea ținând seama de diferitele ordini juridice și de propriile norme de competență în materie de proceduri de insolvență în ceea ce privește imunitatea de jurisdicție.
b) Cu privire la motivele întemeiate pe dreptul primar al Uniunii
92. În opinia noastră, existența unei renunțări implicite, în cadrul aplicării Regulamentului 2015/848, la imunitatea de jurisdicție este nu numai conformă cu dreptul primar, care rezultă din voința statelor membre ale Uniunii, ci poate fi de asemenea susținută de normele sale.
93. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că există deja adaptări ale imunității de jurisdicție în cadrul Uniunii. Astfel, toate statele membre au acceptat competența obligatorie a Curții, inclusiv în litigii care sunt de natură să le aducă în fața acesteia, în domenii delimitate(75). Așadar, se admite ca, în anumite cazuri, asemenea adaptări să fie aduse imunității de jurisdicție a statului pentru a se conforma particularităților ordinii juridice a Uniunii.
94. În aceste condiții, în primul rând, trebuie amintit că articolul 3 alineatul (2) TUE, care privește obiectivele Uniunii, prevede că aceasta oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție. Crearea acestui spațiu este prevăzută în titlul V din TFUE. În special, în conformitate cu articolul 81 alineatul (1) TFUE, care constituie temeiul juridic al Regulamentului 2015/848, „Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidență transfrontalieră, întemeiată pe principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare. Această cooperare poate include adoptarea unor măsuri de apropiere a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre”. Această materie intră în domeniul de aplicare al competențelor partajate între Uniune și statele sale membre, astfel încât statele membre își limitează drepturile suverane în sensul descris la punctele 62-66 din prezentele concluzii, în măsura în care Uniunea își exercită competența.
95. Astfel, atunci când au acceptat, la momentul ratificării tratatelor, să participe la spațiul de libertate, securitate și justiție, să respecte dreptul Uniunii în acest domeniu și să acorde Uniunii competențe partajate, statele membre au acceptat de asemenea că actele de drept derivat adoptate în vederea dezvoltării acestui spațiu, în special în conformitate cu articolul 81 alineatul (2) TFUE, stabilesc principiile care reglementează conflictele de competență care pot apărea ținând seama de diferitele ordini juridice și de propriile norme de competență.
96. Trebuie să se deducă de aici că această acceptare se extinde, așadar, în conformitate cu principiile conflictelor de competență enunțate de instrumentele juridice în materie, la aceea ca litigiile, care rezultă printre altele din procedurile de insolvență, să fie soluționate de instanțele din alte state membre, inclusiv litigiile care decurg în mod direct din procedura de insolvență și care sunt strâns legate de aceasta.
97. În acest sens, trebuie să se arate, pe de o parte, că, în conformitate cu Protocolul nr. 21 anexat la tratatele Uniunii, care privește în special Irlanda(76), aceasta dispune de un statut derogatoriu în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, în sensul că măsurile adoptate în cadrul acestui spațiu nu sunt obligatorii pentru aceasta în mod automat și depind de participarea sa voluntară(77). Pe de altă parte, în temeiul Protocolului nr. 22 referitor la Regatul Danemarcei, acesta din urmă nu participă la măsurile adoptate în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție(78). Astfel, nu se poate impune acestor state membre nicio obligație în materie. Acest lucru nu este valabil pentru statele membre care participă fără rezerve la acest spațiu. Or, a admite că, în cadrul aplicării regulamentului care reglementează conflictele de competență internațională referitoare la procedurile de insolvență, se poate invoca principiul de drept internațional cutumiar privind imunitatea de jurisdicție se poate dovedi vădit incompatibil cu obligațiile care revin tuturor statelor care au aderat la tratate în aceleași condiții și fără alte rezerve decât cele exprimate în protocoalele adiționale(79).
98. Această concluzie referitoare la existența unei derogări implicite de la imunitatea de jurisdicție în materie de proceduri de insolvență care ar fi susținută de dreptul primar se impune de asemenea având în vedere, în al doilea rând, principiul egalității între statele membre ale Uniunii în raport cu tratatele, a cărui respectare este asigurată de aceasta(80).
99. Acest principiu își are originea, chiar înainte de înscrierea sa în tratate, în jurisprudența Curții(81). Astfel, Curtea a considerat că apartenența la Uniune (anterior la Comunități) permite membrilor săi să beneficieze de avantajele acesteia, dar le impune de asemenea obligații. În special, s‑a precizat că nu se poate admite ca un stat membru să aplice în mod incomplet sau selectiv dispozițiile unui regulament, astfel încât „să împiedice aplicarea anumitor elemente ale legislației [Uniunii] […] pe care [acesta] le‑ar considera contrare anumitor interese naționale […] însușindu‑și în același timp un avantaj necuvenit în detrimentul partenerilor săi”(82).
100. Astfel, în speță, autorizarea autorității fiscale poloneze să invoce imunitatea sa de jurisdicție și să împiedice astfel exercitarea competenței internaționale a instanței de trimitere având în vedere temeiul pe care se bazează plățile pe care administratorul judiciar urmărește să le revoce, și anume un act de putere publică, ar face, în practică, să prevaleze interesele naționale asupra dreptului Uniunii și ar pune în pericol egalitatea statelor membre în raport cu obligațiile care decurg din acest drept.
101. În această privință, împiedicarea exercitării competenței internaționale, în sensul Regulamentului 2015/848, prin posibilitatea de a invoca imunitatea de jurisdicție, ar putea fi percepută ca o modalitate disimulată de a face să prevaleze legea națională asupra dreptului Uniunii. Or, o asemenea prevalență nu poate fi justificată având în vedere principiile care guvernează ordinea juridică a Uniunii, astfel cum s‑a explicat la punctul 62 din prezentele concluzii.
102. Desigur, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) TUE, Uniunea trebuie să respecte printre altele funcțiile esențiale ale statului. Or, nu există nicio îndoială că impunerea TVA‑ului ține de astfel de funcții esențiale sau chiar de prerogativele de putere publică. Însă, deși statele membre rămân în continuare competente în ceea ce privește funcțiile lor suverane, ele trebuie să le exercite cu respectarea dreptului Uniunii(83).
103. Astfel, în temeiul apartenenței lor la Uniune, statele membre se angajează să coopereze în mod loial și solidar, chiar și în domeniile care țin de funcțiile lor esențiale, așa cum prevede articolul 4 alineatul (3) TUE. Acest principiu se aplică tuturor instituțiilor naționale. Deși, în jurisprudență, principiul menționat este adesea utilizat pentru a susține obligațiile statelor membre și ale instituțiilor Uniunii în cadrul cooperării lor(84), ideea principală din spatele aceluiași principiu este de a garanta aplicabilitatea și eficacitatea dreptului Uniunii prin respectul și asistența reciproce în îndeplinirea misiunilor tratatelor. În mod logic, principiul cooperării implică nu numai acțiuni pozitive (luarea unor măsuri pentru a asigura eficacitatea dreptului Uniunii), ci și acțiuni negative (abținerea de la adoptarea unor măsuri care ar fi contrare acestei eficacități sau chiar obiectivelor Uniunii). Or, este evident că invocarea imunității de jurisdicție constituie o acțiune negativă care împiedică exercitarea competenței instanței germane în temeiul normelor Uniunii și, prin urmare, compromite eficacitatea acestor norme prin exercitarea prerogativelor de putere publică(85).
104. În sfârșit, trebuie să se menționeze că o astfel de invocare riscă să împiedice funcționarea pieței de capital, una dintre politicile‑cheie pe care Uniunea urmărește să le instituie pentru a favoriza dezvoltarea sa economică și, prin urmare, pe cea a statelor sale membre. Astfel, incertitudinea legată de soarta creanțelor în caz de insolvență transfrontalieră, generată de posibilitatea de a invoca imunitatea de jurisdicție, riscă să slăbească investițiile și, prin urmare, să reducă de asemenea eficacitatea pieței unice în ansamblul său. Așadar, dacă în cauza principală s‑ar admite imunitatea de jurisdicție a unui stat membru, interesul unui stat membru al Uniunii ar fi privilegiat în detrimentul intereselor colective ale tuturor statelor membre, aceste din urmă interese fiind, de altfel, inerente însăși noțiunii de Uniune.
105. Pentru toate motivele care precedă, considerăm că dreptul primar al Uniunii, care rezultă din voința statelor sale membre, permite adaptarea principiului de drept internațional cutumiar privind imunitatea de jurisdicție în mod punctual și implicit, în sensul că trebuie să se constate existența unei renunțări tacite la imunitatea de jurisdicție în cadrul Regulamentului 2015/848(86).
4. Considerații finale
106. În aceste condiții, să presupunem că este necesar să se accepte poziția susținută de guvernele statelor membre în fața Curții, potrivit căreia, în esență, imunitatea de jurisdicție, invocată de autoritatea fiscală poloneză împotriva unei acțiuni revocatorii în fața instanțelor germane în vederea recuperării plăților efectuate către această autoritate cu titlu de TVA, se opune exercitării de către instanța de trimitere a competenței judiciare stabilite de Regulamentul 2015/848, întrucât acesta nu ar prevedea nicio posibilitate de renunțare implicită.
107. În această privință, pe lângă faptul că o asemenea poziție nu rezistă în fața motivelor întemeiate pe dreptul primar legate de obiectivele și de normele de conduită pe care statele membre și le‑au impus ele însele în cadrul ordinii juridice a Uniunii, ea ar conduce în realitate, dacă ar fi urmată, la un rezultat paradoxal. Astfel, suveranitatea unui alt stat membru decât statul de deschidere a procedurii de insolvență ar fi protejată în detrimentul suveranității acestuia din urmă, în măsura în care aplicarea dreptului său material privind insolvența, în conformitate cu normele privind conflictele de legi prevăzute pentru procedurile de insolvență de Regulamentul 2015/848, ar fi împiedicată de imunitatea de jurisdicție a unui alt stat membru.
108. În plus, trebuie să se menționeze că, dincolo de dimensiunea sa financiară sau contabilă, dreptul insolvenței are și o dimensiune societală, mai umană și fundamentală, întrucât urmărește nu numai să contribuie la buna funcționare a pieței, la stabilitatea economică și la încrederea în credit, ci și să asigure protecția intereselor pe care statele membre, în cadrul exercitării suveranității lor și prin adoptarea normelor materiale privind insolvența, le consideră esențiale. Așadar, aceste norme exprimă argumente sociale, mai ales cele privind lucrătorii și cele de ordin fiscal, de mediu și de altă natură. În special, toate aceste dimensiuni se reflectă în sistemul privind rangul creditorilor, așa cum reiese din normele de drept material privind insolvența al statelor membre ale Uniunii.
109. Or, nu este necesară o imaginație bogată pentru a înțelege că acceptarea imunității de jurisdicție împotriva unei acțiuni revocatorii ar avea drept consecință lansarea unui „apel la acțiune”, asemenea autorității fiscale poloneze. Dacă s‑ar permite acestei autorități să recupereze datoria fiscală cu nerespectarea rangului creditorilor prevăzut de dreptul german, fără niciun risc de a se expune controlului jurisdicțional în temeiul dreptului statului membru de deschidere a procedurii de insolvență, de ce în acest caz autoritățile fiscale din celelalte state membre nu ar acționa astfel în toate celelalte proceduri transfrontaliere de insolvență? În consecință, statele membre ar putea fi foarte surprinse să se confrunte nu numai cu răsturnarea sistemului de administrare a procedurilor transfrontaliere de insolvență creat de Regulamentul 2015/848, ci și cu înlăturarea tuturor considerațiilor lor privind prioritatea, stabilite în dreptul lor național privind insolvența, întrucât masa credală ar putea fi diminuată prin exercitarea prerogativelor fiscale ale unui alt stat membru în detrimentul celorlalți creditori și fără posibilitatea unui control jurisdicțional de către instanțele din statul de deschidere.
110. În opinia noastră, poziția susținută de guvernele statelor membre în fața Curții neutralizează toate dimensiunile dreptului insolvenței în favoarea imunității de jurisdicție ca element al suveranității lor. Or, oricât de important ar fi acest element, el ridică probleme pe planul respectării suveranității unui alt stat membru, al cărui drept material ar trebui să se aplice în mod legal și față de care cetățenii acestui stat pot avea așteptări legitime.
5. Propunere de răspuns
111. Prin urmare, propunem să se răspundă la întrebarea preliminară adresată Curții în prezenta cauză în sensul că articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 coroborat cu articolul 2 punctul 12 și cu articolul 3 alineatul (1) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că permite să se deducă existența unei renunțări implicite la imunitatea de jurisdicție atunci când, în conformitate cu regulamentul menționat, se stabilește competența internațională a instanțelor dintr‑un stat de deschidere de a soluționa acțiuni care decurg în mod direct din procedura de insolvență și care sunt strâns legate de aceasta, introduse împotriva autorităților publice ale statelor membre ale Uniunii.
112. De altfel, în ipoteza în care Curtea nu ar urma propunerea noastră de răspuns la întrebarea preliminară, considerăm important să subliniem că, pentru a nu împiedica accesul administratorului judiciar la justiție, ar trebui în acest caz să se revină asupra caracterului exclusiv al competenței internaționale prevăzute de normele enunțate de Regulamentul 2015/848.
V. Concluzie
113. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) după cum urmează:
Articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență coroborat cu articolul 2 punctul 12 și cu articolul 3 alineatul (1) din acest regulament
trebuie interpretat în sensul că
acesta cuprinde o renunțare implicită la imunitatea de jurisdicție atunci când, în conformitate cu regulamentul menționat, se stabilește competența internațională a instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura de insolvență de a soluționa acțiuni care decurg în mod direct din procedura de insolvență și care sunt strâns legate de aceasta, introduse împotriva autorităților publice ale statelor membre ale Uniunii Europene.
1 Limba originală: franceza.
2 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (JO 2015, L 141, p. 19).
3 Consiliul Europei, Seria de Tratate Europene, nr. 74. Această convenție a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei și a fost deschisă spre semnare de către state la Basel (Elveția) la 16 mai 1972. Această convenție nu a fost ratificată de Polonia.
4 Această convenție, adoptată la 2 decembrie 2004 de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite și deschisă spre semnare de către state la 17 ianuarie 2005, nu a intrat încă în vigoare.
5 Dispozițiile acestei convenții sunt uneori considerate ca fiind expresia principiilor de drept internațional cutumiar [a se vedea Crawford, J., Brownlie’s Principles of Public International Law, Oxford University Press, Oxford, 2019 (ediția a noua), p. 473 și jurisprudența citată].
6 Pentru orice eventualitate, trebuie amintit că legea statului membru de deschidere este cea care este aplicabilă procedurii de insolvență în discuție în litigiul principal [articolul 7 alineatul (1) coroborat cu considerentul (66) al Regulamentului 2015/848], și anume legea germană. Potrivit instanței de trimitere, articolul 129 alineatul (1) și articolul 130 alineatul (1) prima teză punctul 2 din Codul german al insolvenței prevăd că un act juridic îndeplinit înainte de deschiderea procedurii de insolvență și prejudiciabil pentru creditori, în temeiul căruia un creditor a obținut o plată, poate fi revocat atunci când acest act a fost îndeplinit după data cererii de deschidere a procedurii de insolvență, iar acest creditor avea cunoștință, la data actului, de această cerere de deschidere. Este cert că autoritatea fiscală poloneză a fost informată cu privire la cererea menționată și că plățile către aceeași autoritate au fost efectuate în perioada dintre introducerea cererii de deschidere și deschiderea procedurii de insolvență.
7 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).
8 Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive privind aderarea noilor state membre la această convenție (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”).
9 Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).
10 Regulamentul Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență (JO 2000, L 160, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 143).
11 Raportul explicativ redactat de Virgós, M., și de Schmit, E., din 8 iulie 1996 referitor la Convenția privind procedurile de insolvență din 3 mai 1996, document al Consiliului Uniunii Europene, 6500/96, DRS 8 (CFC) (denumit în continuare „Raportul Virgós/Schmit”).
12 Regulamentul nr. 1346/2000, înlocuit și abrogat de Regulamentul 2015/848, a succedat Convenției europene privind procedurile de insolvență (documentul CONV/INSOL/X1 al Consiliului), care este ea însăși rezultatul a peste 25 de ani de dezbateri și de negocieri. Această convenție nu a intrat în vigoare deoarece Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord nu a semnat‑o înainte de termenul convenit stabilit la 23 mai 1996. Însă, textul primului dintre aceste regulamente, preluat în esență în al doilea dintre regulamentele menționate, este, în principal, identic cu cel al convenției menționate. În aceste condiții, Raportul Virgós/Schmit poate furniza indicații utile cu privire la interpretarea acestui din urmă regulament.
13 Cu titlu suplimentar, trebuie să se adauge că din jurisprudență rezultă că, spre deosebire de domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, cel al Regulamentului 2015/848 nu trebuie să facă obiectul unei interpretări largi (Hotărârea din 6 februarie 2019, NK, C‑535/17, EU:C:2019:96, punctele 24-26).
14 Hotărârea din 4 septembrie 2014, Nickel & Goeldner Spedition (C‑157/13, EU:C:2014:2145, punctul 21 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 11 iunie 2015, Comité d’entreprise de Nortel Networks ș.a. (C‑649/13, EU:C:2015:384, punctul 26 și jurisprudența citată). În această privință, vom aminti că este necesară plasarea în context a concluziilor care trebuie trase din această jurisprudență. Astfel, în pofida eventualei existențe a unor dificultăți practice care pot apărea totuși în special în cazul unor proceduri hibride sau preliminare celor de insolvență (a se vedea The Implementation of the New Insolvency Regulation, Recommendations and Guidelines JUST/2013/JCIV/AG/4679, Max Planck Institute, p. 36-40 și 63-65), această abordare privind interpretarea Regulamentelor 2015/848 și nr. 1215/2012 se aplică numai dacă ne aflăm într‑o situație exclusă în mod expres din cel de al doilea dintre regulamentele menționate și inclusă în mod expres în primul dintre acestea.
15 Articolul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 definește domeniul său de aplicare în mod autonom.
16 Considerentul (7) al Regulamentului 2015/848.
17 A se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2017, Tünkers France și Tünkers Maschinenbau (C‑641/16, EU:C:2017:847, punctele 22 și 28 și jurisprudența citată). Astfel, domeniul în care se încadrează această acțiune trebuie identificat în funcție de sursa care servește drept temei al unei acțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 decembrie 2014, H, C‑295/13, EU:C:2014:2410, punctul 21 și jurisprudența citată).
18 Cu titlu suplimentar, trebuie să se observe că, desigur, aceste împrejurări pot fi relevante pentru a stabili dacă o materie intră sau nu în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 ca elemente ce caracterizează natura raporturilor juridice dintre părțile din litigiu sau obiectul acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 mai 2020, Rina, C‑641/18, denumită în continuare „Hotărârea Rina”, EU:C:2020:349, punctul 32). Cu toate acestea, având în vedere modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 și, după cum se va vedea în continuare, contextul și obiectivele acestuia din urmă, astfel de elemente nu sunt relevante pentru stabilirea domeniului de aplicare al Regulamentului 2015/848.
19 Cel puțin, impunerea unui astfel de criteriu ar conduce în mod inevitabil la complicarea punerii în aplicare a normei de competență prevăzute la articolul 6 alineatul (1) coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 sau chiar la lipsirea acestei norme de efect util.
20 Considerentul (1) al Regulamentului 2015/848.
21 Considerentele (41) și (48) ale Regulamentului 2015/848.
22 Considerentul (63) al Regulamentului 2015/848.
23 Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Schmid (C‑328/12, EU:C:2014:6, punctul 33).
24 În această privință, precizăm că concluziile analizei noastre privesc numai dreptul internațional cutumiar.
25 Delile, J.F., „Les effets de la coutume internationale dans l’ordre juridique de l’Union européenne”, în Cahiers de droit européen, 2017, p. 159-192.
26 Doctrina subliniază că jurisprudența Curții a cunoscut o evoluție în ceea ce privește poziția sa referitoare la încorporarea normelor de drept internațional în cadrul ordinii juridice a Uniunii, care se distinge în trei „epoci”. Prima era favorabilă dreptului internațional, în sensul că, în esență, Comunitatea Europeană era obligată să respecte orice normă de drept internațional general de la care statele sale membre nu derogaseră, astfel încât, atunci când se confrunta cu o lacună în dreptul comunitar, aplicarea normelor cutumiare de drept internațional se impunea Curții în mod implicit. A doua se distingea de prima printr‑o reticență față de aplicarea normelor de drept internațional, care a condus la revendicarea autonomiei dreptului comunitar și a separării sale clare în raport cu dreptul internațional, ca urmare, desigur, a lipsei unei dispoziții explicite în tratatele fondatoare la acel moment de natură să impună respectarea dreptului internațional, dar și pentru a încuraja instanțele naționale să adreseze Curții întrebări preliminare, favorizând o abordare prin care sursele dreptului comunitar sunt căutate mai degrabă în dreptul național decât în dreptul internațional. În sfârșit, a treia epocă, care a început în anii ᾽90, se manifestă prin deschiderea dreptului Uniunii către dreptul internațional, codificată în prezent la articolul 3 alineatul (5) TUE (Malenovský, J., „Le juge et la coutume internationale: perspective de l’Union européenne et de la Cour de justice”, în The Law and Practice of International Courts and Tribunals, vol. 12, 2013, p. 218).
27 Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America ș.a. (C‑366/10, EU:C:2011:864, punctul 101, precum și jurisprudența citată).
28 A se vedea, de exemplu, Dubouis L., „La nature de l’Union européenne”, Cohen‑Jonathan, G., și Dutheil de la Rochère, J. (dir.), în Constitution européenne, démocratie et droits de l’homme, Bruylant, Bruxelles, 2003, p. 84.
29 Fostele Comunități.
30 Avizul 1/91 (Acordul SEE – I) din 14 decembrie 1991 (EU:C:1991:490, punctul 35).
31 Hotărârea din 10 decembrie 2018, Wightman ș.a. (C‑621/18, EU:C:2018:999, punctul 45 și jurisprudența citată).
32 Luarea de poziție a avocatei generale Kokott cu privire la Avizul 2/13 [(Aderarea Uniunii la CEDO), EU:C:2014:2475, punctul 159].
33 Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Rina (C‑641/18, EU:C:2020:3, punctul 141).
34 Salmon, J. (ed.), Dictionnaire de droit international public, Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 283 și 284.
35 Soussan, A., „Droit international non conventionnel et ordre juridique de l’Union européenne”, în Union européenne et droit international, en l’honneur de P. Daillier, Éditions Pedone, Paris, 2012.
36 Leray, E., și Potteau, A., „L’intégration du droit international coutumier dans l’ordre juridique communautaire”, în La Semaine juridique, édition générale nr. 5, 3 februarie 1999, II 10022, p. 5.
37 A se vedea în special Hotărârea din 19 iulie 2012, Mahamdia (C‑154/11, EU:C:2012:491, punctul 55), Hotărârea Rina (punctul 56 și jurisprudența citată) și Hotărârea din 3 septembrie 2020, Supreme Site Services ș.a. (C‑186/19, EU:C:2020:638, punctul 59 și jurisprudența citată).
38 A se vedea Hotărârea din 15 februarie 2007, Lechouritou ș.a. (C‑292/05, EU:C:2007:102, punctul 41). De asemenea, în Hotărârea Rina, sub rezerva verificărilor care trebuiau efectuate de instanța de trimitere, Curtea a considerat, nu pe baza acțiunii în reparare introduse la instanța națională, ci pe baza operațiunilor de clasificare și de certificare care au fost realizate de societățile în cauză, că aceste operațiuni nu erau îndeplinite în exercitarea prerogativelor de putere publică (punctul 49 din această hotărâre).
39 În acest sens, trebuie să se menționeze că natura actelor vizate de acțiunea revocatorie nu se schimbă ca urmare a calității persoanei, fizică sau juridică, care își îndeplinește obligația sau a faptului că creanțele fiscale nu sunt recuperate de însăși administrația fiscală. Astfel, plata datoriei fiscale implică de asemenea acceptarea acestei plăți de către administrația menționată. În plus, neplata poate determina consecințe prevăzute de legislația fiscală care nu au legătură cu raporturile de drept privat, așa încât plata taxelor este indisolubil legată de exercitarea puterii publice.
40 Amintim că distincția dintre actele iure gestionis și iure imperii se întemeiază pe aspectul dacă statul acționează în calitate de persoană privată, în sensul că îndeplinirea actului nu implică nicio exercitare a puterii publice sau, cu alte cuvinte, că acest act este de așa natură încât orice particular ar fi putut să îl îndeplinească, sau dacă actul ține de exercitarea puterii publice.
41 Astfel, după cum reiese din jurisprudența citată la punctul 47 din prezentele concluzii, criteriul determinant pentru a caracteriza aplicarea imunității de jurisdicție constă în natura actului împotriva căruia a fost intentată o acțiune. În opinia noastră, nu există niciun motiv obiectiv care să permită stabilirea, în cadrul procedurilor de insolvență, în vederea calificării actului în cauză, a unui nou criteriu legat de natura dreptului exercitat sau a acțiunii intentate împotriva unui asemenea act.
42 Articolul 1 TUE.
43 A se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 1963, van Gend & Loos (26/62, EU:C:1963:1), și Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO) din 18 decembrie 2014 (EU:C:2014:2454, punctul 157).
44 Mouton, J.-D., „Vers la reconnaissance de droits fondamentaux aux États dans le système communautaire?”, în Les dynamiques du droit européen en début de siècle. Mélanges en l’honneur de J.‑C. Gautron, Paris, Pedone, 2004, p. 473.
45 Articolul 48 TUE.
46 Articolul 50 TUE.
47 Articolul 4 alineatul (2) TUE. Sublinierea noastră. Cu toate acestea, după cum se știe, distincția dintre aceste diferite domenii de politică ale Uniunii și ale statelor membre nu este întotdeauna atât de clară în practică.
48 Și anume autoritatea exclusivă a unui stat asupra teritoriului și a populației sale, care se traduce prin independența sa, prin principiul neamestecului și prin libertatea sa de organizare internă.
49 Și anume că toate statele, subiecte internaționale, sunt egale, fără ca unul să fie supus autorității altuia.
50 Gaudin, H., „L’identité de l’Union européenne au prisme de la souveraineté de ses États membres”, în Revue générale du droit, Chronique de droit de l’Union, 2021.
51 În sensul că Consiliul veghează asupra intereselor statelor membre, Comisia veghează asupra celor ale Uniunii, iar Parlamentul asupra celor ale cetățenilor.
52 Malenovsky, J., „A la recherche d’une solution intersystémique aux rapports du droit international et du droit de l’Union Européenne”, în Annuaire français de droit international, vol. 65, 2019, p. 201-234.
53 Blin, Olivier, „La personnalité juridique de l’Union européenne après Lisbonne: véritable acquisition ou simple reconnaissance?”, Bioy, X., (éd.), în La personnalité juridique. Traditions et évolutions, seria „Les Travaux de l’IFR Mutation des normes juridiques”, nr. 14, Presses de l’Université Toulouse 1 Capitole, LGDJ – Lextenso Editions, Toulouse, 2013, p. 131-142.
54 Gaudin, H., op. cit.
55 Trebuie să se sublinieze că este vorba despre obiectivele pe care înseși statele membre le‑au stabilit.
56 A se vedea punctul 43 din prezentele concluzii.
57 Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848.
58 Articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848.
59 Articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848.
60 Articolul 7 alineatul (2) litera (g) din Regulamentul 2015/848.
61 Articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848.
62 Articolul 2 punctul 12 din Regulamentul 2015/848.
63 Considerentul (63) al Regulamentului 2015/848.
64 Este de la sine înțeles că imunitatea de jurisdicție poate fi invocată numai în fața instanțelor dintr‑un alt stat.
65 În această privință, trebuie să observăm că singurul stat membru pentru care, în general, aplicarea acestui regulament nu este obligatorie este Regatul Danemarcei, astfel cum reiese din considerentul (88) al Regulamentului 2015/848.
66 Considerentul (3) al Regulamentului 2015/848.
67 Considerentul (8) al Regulamentului 2015/848.
68 Printre aceste derogări trebuie menționate cele care reies din coroborarea articolelor 20 și 33 din Regulamentul 2015/848 privind efectele exercitării competenței internaționale în temeiul acestui regulament. Or, în speță, deși invocarea imunității de jurisdicție împiedică exercitarea competenței stabilite în mod valabil pe baza normelor enunțate de regulamentul menționat, nu este vorba despre o derogare prevăzută de acesta.
69 Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 și articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 655/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unei proceduri pentru ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială (JO 2014, L 189, p. 59). În mod evident, problema domeniului de aplicare al unui instrument juridic al dreptului Uniunii trebuie distinsă de cea a exercitării competenței întemeiate pe un asemenea instrument. Astfel, în speță, acest exemplu vizează numai lipsa de efect a actelor iure imperii asupra exercitării competenței internaționale în temeiul Regulamentului 2015/848.
70 Hotărârea din 14 noiembrie 2018, Wiemer & Trachte (C‑296/17, EU:C:2018:902, punctul 36). Desigur, în această hotărâre, era vorba despre interpretarea domeniului de aplicare al competenței internaționale în cadrul procedurilor de insolvență, reglementată de Regulamentul nr. 1346/2000, căruia i‑a succedat, în termeni aproape identici, Regulamentul 2015/848, la articolul 3 alineatul (1). Chiar dacă articolul 6 alineatul (1) din acest din urmă regulament ar introduce o normă suplimentară, apreciem că această jurisprudență referitoare la domeniul de aplicare al competenței internaționale în cadrul vechiului regulament poate fi transpusă ca urmare a faptului că aceste acțiuni țin, în sensul Regulamentului 2015/848, de aceeași competență internațională precum înseși procedurile de insolvență.
71 Articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul 2015/848.
72 Pentru orice eventualitate, trebuie să se sublinieze că, întrebat în această privință în ședință, administratorul judiciar din cauza principală a precizat că nu s‑a putut constata existența unui astfel de sediu.
73 Considerentul (48) al Regulamentului 2015/848.
74 Hotărârea Rina, punctul 55.
Pentru orice eventualitate, trebuie să se precizeze că nici Hotărârea Curții EDO din 27 noiembrie 2025, Renouard împotriva Franței (CE:ECHR:2025:1127JUD004691121, § 53 și 54), invocată de guvernul francez în ședință, nu permite să se ajungă la o concluzie contrară. Astfel, din această hotărâre reiese în esență că admiterea excepției imunității de jurisdicție în fața instanțelor franceze nu a fost considerată o restricție disproporționată privind dreptul reclamantului de acces la instanță, întrucât acest reclamant dispunea de căi de atac în fața instanțelor din Emiratele Arabe Unite. Spre deosebire de situația noastră, dacă imunitatea de jurisdicție ar împiedica exercitarea competenței judiciare, nu ar fi posibilă nicio altă cale de atac. Desigur, într‑o cauză referitoare la independența invocării imunității de jurisdicție în raport cu existența altor căi de atac care permit obținerea de despăgubiri, Curtea Internațională de Justiție a statuat că problema dacă un stat poate beneficia de imunitate în fața instanțelor dintr‑un alt stat este complet distinctă de cea dacă este angajată răspunderea internațională a acestui stat și dacă îi revine o obligație de despăgubire. Însă, trebuie să se sublinieze că această din urmă cauză se înscria într‑un context foarte specific referitor la despăgubirile acordate victimelor crimelor de război și ale crimelor împotriva umanității, legat și de circumstanțele speciale ale negocierilor desfășurate în această privință între statele în cauză [Imunități jurisdicționale ale statului (Germania împotriva Italiei; Grecia (intervenient), Hotărârea C.I.J. Recueil 2012, p. 99-102].
75 A se vedea articolele 258-260 TFUE.
76 Chiar dacă acest protocol era inițial obligatoriu pentru Regatul Unit și Irlanda, acest lucru nu mai este valabil după Brexit. Astfel, acest protocol se aplică în prezent numai Irlandei.
77 În conformitate cu considerentul (87) al Regulamentului 2015/848, Irlanda și‑a exprimat totuși intenția de a participa la adoptarea și aplicarea acestui regulament.
78 În conformitate cu considerentul (88) al Regulamentului 2015/848, Regatul Danemarcei nu participă la adoptarea acestui regulament și nu este obligatoriu pentru aceasta și nu i se aplică.
79 A se vedea în acest sens Ordonanța din 22 iunie 1965, Acciaierie San Michele/Înalta Autoritate (9/65, EU:C:1965:63).
80 Articolul 4 alineatul (2) TUE.
81 Hotărârea din 7 februarie 1973, Comisia/Italia (39/72, EU:C:1973:13).
82 A se vedea în special punctele 20, 24 și 25 din Hotărârea din 7 februarie 1973, Comisia/Italia (39/72, EU:C:1973:13). În sfârșit, Curtea a constatat neîndeplinirea de către statul membru în cauză a obligațiilor pe care și le‑a asumat în temeiul apartenenței sale la Uniune.
83 A se vedea în special prin analogie Hotărârea din 13 aprilie 2010, Bressol ș.a. (C‑73/08, EU:C:2010:181, punctul 28 și jurisprudența citată).
84 A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 27 iunie 2000, Comisia/Portugalia (C‑404/97, EU:C:2000:345, punctul 40), și Ordonanța din 6 decembrie 1990, Zwartveld ș.a. (C‑2/88-IMM, EU:C:1990:440, punctele 17-21). De altfel, această ordonanță este interesantă din punctul de vedere al interpretării prin analogie. În ordonanța menționată, Curtea a considerat că Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene nu poate, în niciun caz, să fie interpretat în sensul că permite instituțiilor comunitare să nu respecte obligația de cooperare loială. Dacă aceasta este situația în ceea ce privește Uniunea, de ce statele membre ar putea beneficia în acest caz de imunitate de jurisdicție pentru a se sustrage de la această obligație, precum, în speță, în cadrul aplicării normelor de competență judiciară?
85 Evident, o astfel de concluzie se impune deoarece există dispoziții speciale de drept al Uniunii referitoare la competența internațională privind procedurile de insolvență. Este adevărat că, în lipsa unor dispoziții de drept al Uniunii cu privire la acest aspect, ar trebui să se facă trimitere la dreptul național și la principiile dreptului internațional (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia, 244/80, EU:C:1981:302, punctul 24).
86 Evident, această concluzie se impune numai în ceea ce privește statele membre. Deși instanțele din statul de deschidere sunt competente să se pronunțe și asupra unor acțiuni îndreptate împotriva resortisanților statelor terțe (a se vedea Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Schmid, C‑328/12, EU:C:2014:6, punctul 33 și dispozitivul), acestea nu participă la proiectul european și nu se poate considera că au renunțat la imunitatea de jurisdicție. Desigur, această poziție încalcă egalitatea de tratament dintre autoritățile fiscale ale unui stat membru și ale unui stat terț. Însă, este vorba despre o consecință inerentă sistemului creat de acest regulament. De altfel, întrucât statele terțe nu sunt obligate să respecte normele de competență prevăzute de Regulamentul 2015/848, o acțiune revocatorie ar putea fi intentată în aceste state, permițând astfel remedierea inegalității de tratament menționate.