C-246/0562005C02460015.000146751469319CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL RUIZ-JARABO COLOMER — CAUZA C-246/05HÄUPL<TI><P><HT TYPE="UC">Concluziile avocatului general</HT></P><P><HT TYPE="UC">Dámaso Ruiz-Jarabo Colomer</HT></P><P>prezentate la <DATE ISO="20061026">26 octombrie 2006</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Limba originală: spaniola.</P></NOTE></P></TI><TI><NP><NO.P>I —</NO.P><TXT>Introducere</TXT></NP></TI>1.Oberster Patent- und Markensenat (Camera Superioară pentru Brevete şi Mărci) din Viena, autoritatea administrativă supremă austriacă competentă să judece anumite litigii în domeniul brevetelor şi al mărcilor, a adresat Curţii două întrebări preliminare referitoare la Directiva 89/104/CEE

Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci (JO L 40, p. 1, Ediţie specială, 17/vol. 1, p. 92).

.2.Litigiul se referă la obligaţia de utilizare a mărcii sub două dintre aspectele sale: pe de o parte, acela al momentului de la care începe să curgă termenul în interiorul căruia această obligaţie este suspendată după înregistrarea mărcii, iar pe de altă parte, acela al motivelor care justifică această inacţiune pe o perioadă mai lungă de cinci ani, care paralizează drepturile terţilor de a invoca decăderea mărcii neutilizate în această perioadă.3.Soluţia necesită o analiză, efectuată pentru prima dată, a anumitor expresii cuprinse în articolul 10 alineatul (1) şi în articolul 12 alineatul (1) din directiva comunitară citată anterior. Cu toate acestea, având în vedere că organul de trimitere solicită asistenţa judiciară prevăzută la articolul 234 CE pentru prima dată şi că nu aparţine sistemului judiciar austriac, este necesar ca, înainte de examinarea pe fond a întrebărilor, să se analizeze dacă acesta are capacitatea de a solicita Curţii asistenţă pentru interpretarea unei dispoziţii legale.<TI><NP><NO.P>II —</NO.P><TXT>Cadrul juridic</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Directiva 89/104/CEE</TXT></NP></TI>4.Articolul 10 alineatul (1) din această directivă, intitulat Utilizarea mărcii, prevede:

Dacă, în termen de cinci ani de la data la care procedura de înregistrare s-a încheiat, marca nu a fost utilizată efectiv [a se citi serios] de către titular în statul membru în cauză pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată sau dacă o astfel de utilizare a fost suspendată pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca este supusă sancţiunilor prevăzute în prezenta directivă, cu excepţia cazului în care există un motiv întemeiat pentru a nu fi fost utilizată.

5.Pentru armonizarea dispoziţiilor referitoare la decăderea mărcilor înregistrate, articolul 12 alineatul (1) din directivă prevede:

Titularul unei mărci poate fi decăzut din drepturile sale dacă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca nu a fost utilizată în mod serios, în statul membru în cauză, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată şi dacă nu există motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată[...]

<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Legea austriaca privind protecţia mărcilor</TXT></NP></TI>6.în temeiul articolului 33a alineatul 1 din Legea austriacă privind protecţia mărcilor (Markenschutzgesetz)

Markenschutzgesetz 1970, BGBl. 260/1970, ultima modificare în BGBl. I, 151/2005.

, orice persoană poate solicita anularea unei mărci înregistrate în Austria de cel puţin cinci ani sau care beneficiază de protecţie în Austria în temeiul articolului 2 alineatul 2 dacă această marcă nu a fost utilizată în mod serios pe teritoriul austriac pentru produsele şi serviciile pentru care a fost înregistrată în perioada de cinci ani anterioară datei la care se formulează cererea de anulare (articolul 10a din lege) nici de titularul său, nici de un terţ cu consimţământul acestuia, cu excepţia cazului în care titularul mărcii poate justifica neutilizarea.7.Articolul 2 alineatul 2 prevede că această lege este aplicabilă, prin analogie, drepturilor de marcă dobândite pentru teritoriul Republicii Austria în temeiul convenţiilor internaţionale.8.Prin urmare, potrivit organului de trimitere, de la articolul 33a alineatul 1 din Markenschutzgesetz coroborat cu articolul 2 alineatul 2 din aceeaşi lege rezultă că, pentru mărcile internaţionale protejate în Austria, termenul de cinci ani se calculează de la data la care începe perioada de protecţie.<TI><NP><NO.P>C —</NO.P><TXT>Dreptul internaţional</TXT></NP></TI>9.Printre tratatele multilaterale relevante pentru prezenta trimitere preliminară figurează Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale (denumită în continuare Convenţia de la Paris)

Semnată la Paris la 20 martie 1883, revizuită ultima dată la Stockholm la 14 iulie 1967 şi modificată la 28 septembrie 1979.

, Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor (denumit în continuare Aranjamentul de la Madrid)

Semnat la Madrid la 14 aprilie 1891, revizuit ultima dată la Stockholm la 14 iulie 1967 şi modificat la 28 septembrie 1979.

 şi Acordul privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală (denumit în continuare Acordul TRIPS)

Negocierile multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994) — Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ, semnat la Marrakech (Maroc) la 15 aprilie 1994 — Anexa IC — Comerţ — Acordul privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală (OMC) (JO L 336, p. 214, Editie specială, 11/vol. 10, p. 228).

.10.Articolul 5 litera C alineatul 1) din Convenţia de la Paris prevede:

Dacă, într-o ţară, folosirea mărcii înregistrate este obligatorie, înregistrarea nu va putea fi anulată decât după un termen echitabil şi numai dacă cel interesat nu justifică motivele lipsei sale de acţiune.

11.Aranjamentul de la Madrid, la rândul său, stabileşte, la articolul 4, principiul egalităţii între protecţia mărcilor internaţionale şi protecţia mărcilor naţionale în ţările pentru care înregistrarea se efectuează de biroul internaţional. Potrivit articolului 5, administraţiile naţionale au facultatea de a refuza acordarea acestei protecţii în condiţiile prevăzute prin Convenţia de la Paris [alineatul 1)] în termenul prevăzut de legislaţia lor naţională, care nu trebuie să depăşească un an [alineatul 2)].12.în sfârşit, articolul 19 din Acordul TRIPS se referă la obligaţia de utilizare în următorii termeni:

(1)în cazul în care folosinţa unei mărci este obligatorie pentru menţinerea înregistrării sale, înregistrarea nu poate fi anulată decât după o perioadă neîntreruptă de nefolosinţă de cel puţin trei ani, cu excepţia cazului în care titularul mărcii prezintă motive întemeiate referitoare la existenţa unor obstacole în calea folosinţei. Circumstanţele independente de voinţa titularului mărcii care constituie un obstacol în calea folosinţei mărcii, de exemplu restricţiile la import sau alte prevederi ale autorităţilor publice ce vizează produsele sau serviciile protejate prin marcă, trebuie să fie considerate motive întemeiate de justificare a nefolosinţei.

<TI><NP><NO.P>III —</NO.P><TXT>Acţiunea principală şi întrebările preliminare</TXT></NP></TI>13.începând cu anul 1973, Lidl administrează un lanţ de hipermarketuri în Germania, comercializând mâncăruri preparate care poartă marca Le Chef DE CUISINE exclusiv în restaurante cu autoservire proprii. Lidl este titularul acestei mărci figurative şi verbale, înregistrată pentru clasele 29 şi 30 în sensul Aranjamentului de la Nisa

Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor şi serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, astfel cum a fost revizuit şi modificat.

, care este protejată în Germania începând de la 8 iulie 1993, iar în Austria, ca marcă internaţională, începând de la 12 octombrie 1993. Publicarea în registrul internaţional cuprinde următoarea observaţie:

Data înregistrării în temeiul regulii 17.1) din regulamentul de aplicare din 22 aprilie 1988: 2 decembrie 1993

În franceză în textul original.

.

14.Lidl a deschis primul său hipermarket în Austria la 5 noiembrie 1998, după ce a analizat în cadrul societăţii modul de prezentare a produselor, a solicitat acordul furnizorilor şi a depozitat produsele care i-au fost livrate.15.La 13 octombrie 1998, domnul Häupl a solicitat anularea mărcii în litigiu pentru teritoriul austriac pentru motivul neutilizării, în temeiul articolului 33a din Markenschutzgesetz menţionată anterior, susţinând că termenul de cinci ani începuse să curgă la 12 octombrie 1993, data la care începuse perioada de protecţie. Acesta a adăugat că Lidl nu utilizase marca în litigiu în acest stat membru în această perioadă.16.Societatea germană a solicitat respingerea acestei cereri de anulare, întemeindu-se pe faptul că termenul de cinci ani începuse să curgă la 2 decembrie 1993 şi că acesta s-ar fi împlinit, aşadar, la 2 decembrie 1998. De asemenea, Lidl a arătat că la această din urmă dată pusese deja în vânzare produse purtând marca în litigiu în primul său hipermarket austriac. Aceasta a adăugat că, începând cu 1994, prevăzuse extinderea activităţilor sale în Austria, însă deschiderea de noi magazine fusese întârziată de obstacole birocratice.17.Divizia de anulări a Oficiului pentru Brevete şi Mărci a declarat anularea mărcii pe teritoriul austriac începând de la 12 octombrie 1998.18.Lidl a atacat această decizie la Oberster Patent- und Markensenat care, întrucât avea îndoieli cu privire la modul în care trebuie interpretată legislaţia naţională în raport cu dreptul comunitar, a hotărât să sesizeze Curtea cu următoarele întrebări preliminare, în temeiul articolului 234 CE:

1)Articolul 10 alineatul (1) din Directiva 89/104/CEE trebuie interpretat în sensul că termenii data la care procedura de înregistrare s-a încheiat vizează data la care începe perioada de protecţie?2)Articolul 12 alineatul (1) din Directiva 89/104/CEE trebuie interpretat în sensul că există motive întemeiate pentru neutilizarea mărcii atunci când punerea în aplicare a strategiei comerciale a întreprinderii urmărite de titularul mărcii este întârziată de cauze exterioare societăţii sau titularul mărcii trebuie să îşi modifice strategia pentru a putea utiliza marca în timp util?

<TI><NP><NO.P>IV —</NO.P><TXT>Procedura în faţa Curţii</TXT></NP></TI>19.Decizia de trimitere a întrebărilor preliminare a fost primită la grefa Curţii la 10 iunie 2005.20.Domnul Häupl, societatea Lidl, guvernele francez şi austriac, precum şi Comisia au depus observaţii scrise în termenul stabilit la articolul 23 din Statutul Curţii de Justiţie şi au prezentat, cu excepţia guvernului austriac, observaţii orale în şedinţa din 21 septembrie 2006.<TI><NP><NO.P>V —</NO.P><TXT>Analiza întrebărilor preliminare</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Problema prealabila: admisibilitatea întrebărilor preliminare</TXT></NP></TI>21.Trebuie subliniat că în observaţiile scrise nu s-a exprimat nicio rezervă cu privire la admisibilitatea întrebărilor adresate de Oberster Patent- und Markensenat. Cu toate acestea, având în vedere că este pentru prima dată când aceasta recurge la procedura prevăzută la articolul 234 CE, apare ca fiind oportun să se examineze din oficiu dacă Oberster Patent- und Markensenat este o instanţă a unui stat membru, astfel cum solicită această prevedere.22.în unele dintre concluziile noastre anterioare

Concluziile din 28 iunie 2001 prezentate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea din 29 noiembrie 2001, De Coster (C-7/00, Rec, p. I-9445).

, am subliniat că, în hotărârile Curţii, noţiunea de instanţă în sensul articolului 234 CE nu este suficient precizată, propunând includerea în această definiţie a tuturor organelor care fac parte din fiecare sistem judiciar naţional, precum şi a acelora care, fără a face parte din aceste sisteme, pronunţă decizii care nu sunt supuse vreunei căi de atac

Punctul 83 şi următoarele din concluziile citate la nota de subsol 9.

, aplicând în acest caz cu rigurozitate criteriile enumerate în jurisprudenţa Curţii, precum şi în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, în special acelea referitoare la independenţă şi la caracterul contradictoriu al procedurii

Ibidem, punctul 89.

.23.De asemenea, în alte concluzii

Concluziile prezentate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea din 30 martie 2006, Emanuel (C-259/04, Rec., p. I-3089, punctul 26).

, am subliniat tendinţa recentă din jurisprudenţa Curţii spre o interpretare mai strictă a caracteristicilor descriptive ale acestor entităţi, în special în legătură cu criteriul independenţei lor

Hotărârea din 30 mai 2002, Schmid (C-516/99, Rec., p. I-4573), împreună cu concluziile avocatului general Tizzano şi hotărârea din 31 mai 2005, Syfait şi alţii (C-53/03, Rec., p. I-4609), prin care s-a constatat inadmisibilitatea trimiterilor formulate de Comisia Concurenţei elenă (Epitropi Antagonismou), subliniindu-se caracterul insuficient al independenţei acesteia, întrucât se afla sub tutela Ministerului Dezvoltării elen.

, mai conform punctului nostru de vedere, încurajând continuarea acestei evoluţii în privinţa celorlalte citerii.24.Oberster Patent- und Markensenat nu face parte din sistemul judiciar austriac, ci aparţine categoriei organelor colegiale independente cu caracter judiciar

Weisungsfreie Kollegialbehörde mit richterlichem Einschlag în germană.

, la care se referă articolul 133 alineatul 4 din Constituţia austriacă şi în legătură cu care Curtea s-a pronunţat în unele cauze anterioare

Hotărârea din 15 ianuarie 1998, Mannesmann Anlagenbau Austria şi alţii (C-44/96, Rec., p. I-73), în ceea ce priveşte Bundesvergabeamt (Biroul Federal de Control al Licitaţiilor), hotărârea din 4 februarie 1999, Köllensperger şi Atzwanger (C-103/97, Rec., p. I-551), în ceea ce priveşte Tiroler Landesvergabeamt (Biroul de Control al Licitaţiilor din Tirol), şi hotărârea din 18 iunie 2002, HI (C-92/00, Rec., p. I-5553), cu privire la Vergabekontrollsenat des Landes Wien (Comisia de Control al Licitaţiilor din Landul Viena), în care s-a recunoscut posibilitatea entităţilor citate de a face uz de mecanismul de cooperare judiciară prevăzut la articolul 234 CE. în sens contrar, în ceea ce priveşte Berufungssenat der Finanzlandesdirektion für Wien, Niederösterreich und Burgenland (Camera de recurs a Direcţiei Regionale a Finanţelor Publice din Viena, Austria Inferioară şi Burgenland), a se vedea hotărârea din 30 mai 2002, Schmid, citată anterior, punctele 36-44.

, ceea ce impune o analiză detaliată a criteriilor în temeiul cărora aceasta este abilitată să recurgă la procedura întrebărilor preliminare.25.Originea legală a acesteia nu lasă loc niciunei îndoieli, întrucât este menţionată la articolele 74 şi 75 din Legea austriacă privind brevetele (Patentgesetz)

BGBl. 259/1970, modificată ultima dată prin legea publicată în BGBl. I, 96/2006.

, iar funcţionarea acesteia este reglementată la articolul 140 din aceeaşi lege, care face trimitere la normele de procedură în materie de brevete (articolele 113-127 şi 129-136 din aceeaşi lege).26.Caracterul său permanent se deduce din modul de redactare a articolului 70 alineatul 2 a doua teză din Legea austriacă privind brevetele, care prevede că aceasta are competenţa de a judeca căile de atac formulate împotriva deciziilor camerei de recurs (Beschwerdeabteilung) a oficiului austriac pentru brevete şi mărci, fără nicio limitare temporală.27.De la acest articol se deduce şi natura obligatorie a acestuia, întrucât competenţa sa nu are caracter facultativ, precum în cazul organelor arbitrale

Hotărârea din 23 martie 1982, Nordsee (102/81, Rec, p. 1095, punctul 7 şi următoarele).

, ci reprezintă singura opţiune legal prevăzută atunci când o persoană vrea să atace o decizie de anulare pronunţată de oficiul naţional pentru brevete şi mărci

Articolul 133 din Constituţia federală a Austriei oferă soluţia în cazul problemei dacă Verwaltungsgerichtshof (Tribunalul Administrativ Suprem) are competenţa de a soluţiona litigii în aceleaşi materii ca şi organul de trimitere, incertitudine rezultată din competenţa acestuia în domeniul înregistrării sau al concesionării unui drept de marcă. Doctrina a criticat această atribuire complexă de competenţă diverselor organe judiciare în cadrul aceleiaşi ramuri de drept; a se vedea în acest sens Beetz, R., Articolul 39, în lucrarea colectivă intitulată Markenschutz — Systematischer Kommentar zum Markenschutzgesetz, sub direcţia Guido Kucsko, Manzsche Verlags- und Universitätsbuchhandlung, Viena, 2006, p. 660.

.28.De asemenea, nu există îndoieli referioare la independenţa sa, alineatul 9 al articolului 74 menţionat anterior insistând asupra acestei condiţii şi asupra independenţei complete a membrilor Oberster Patentund Markensenat faţă de orice instrucţiuni pe care aceştia ar putea să le primească. în plus, alineatele 6 şi 7 stabilesc durata mandatului acestora şi cauzele pentru care acesta poate înceta, legate de cazuri extreme precum incapacitatea, pierderea cetăţeniei austriece sau condamnarea pentru infracţiuni sancţionate cu pedepse privative de libertate mai mari de un an.29.Din toate aceste prevederi din Legea privind brevetele rezultă cu claritate că organul în cauză aplică norme de drept, iar procedura acestuia este contradictorie, potrivit articolelor 113-127 şi 129-136 din legea respectivă, aplicabile în temeiul articolului 140 alineatul 1 din aceeaşi lege.30.De asemenea, aceasta se pronunţă în ultimă instanţă

Trebuie subliniat că, astfel cum am propus în concluziile pe care le-am prezentat în cauza De Coster, citată anterior, pentru ca un organ să efectueze o trimitere în temeiul articolului 234 CE, faptul că acesta pronunţă decizii care nu sunt supuse vreunei căi de atac prezintă o importanţă fundamentală, întrucât, dacă organul respectiv nu face parte din sistemul judiciar austriac, imposibilitatea contestării deciziilor sale, cu excepţia posibilităţii limitate de a le ataca la Curtea Federală Constituţională, ar determina ca trimiterea preliminară a acestuia să fie admisibilă.

, potrivit articolului 133 alineatul 4 din Constituţia federală austriacă, iar deciziile sale au caracter jurisdictional, în sensul dat acestei expresii de către Curte

Nu fac parte din această noţiune: procedurile necontencioase, potrivit hotărârii din 19 octombrie 1995, Job Centre (C-111/94, Rec, p. I-3361, punctul 9), ţinerea registrului comerţului de către instanţele judecătoreşti naţionale germane, potrivit hotărârii din 15 ianuarie 2002, Lutz şi alţii (C-182/00, Rec, p. I-547, punctele 15 şi 16), precum şi funcţia de ţinere a cărţii funciare de către unele instanţe judecătoreşti austriece, potrivit hotărârii din 14 iunie 2001, Salzmann (C-178/99, Rec, p. I-4421).

.31.Prin urmare, Oberster Patent- und Markensenat îndeplineşte condiţiile impuse de jurisprudenţă unui organ judiciar naţional

A se vedea hotărârea din 17 septembrie 1997, Dorsch Consult Ingenieursgesellschaft (C-54/96, Rec, p. I-4961, punctul 23 şi jurisprudenţă citată), şi hotărârea Schmid, citată anterior, punctul 34.

 pentru a i se permite să recurgă la procedura trimiterii preliminare prevăzută la articolul 234 CE, fiind posibilă astfel examinarea întrebărilor pe care aceasta le-a adresat, potrivit unei opinii larg împărtăşite de doctrina austriacă

A se vedea Hackenberg, W., şi Stix-Hackl, Ch., Handbuch zum Verfahren vor dem Europäischen Gerichtshof, ediţia a doua, Viena, 2000, p. 120, precum şi Beetz, R., op. cit., p. 664, care afirmă în mod categoric că Oberster Patent- und Markensenat trebuie considerată instanţă în sensul articolului 234 CE.

.<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Cu privire la fondul întrebărilor preliminare</TXT></NP></TI>32.Din modul de formulare a celor două întrebări preliminare se deduce că a doua are un caracter subsidiar faţă de prima, cel puţin în contextul factual din acţiunea principală, întrucât, în cazul în care interpretarea propusă a articolului 10 alineatul (1) din directivă ar rezolva litigiul în favoarea titularului mărcii în litigiu, examinarea justificării neutilizării mărcii în temeiul articolului 12 ar fi lipsită de obiect.<TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Analiza articolului 10 alineatul (1) din directivă</TXT></NP></TI>33.Deşi litigiul se referă la o marcă internaţională, vom efectua o analiză limitată strict la dreptul comunitar, pentru a aborda eventualele probleme care rezultă din înregistrarea la biroul Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuală (OMPI).<TI><NP><NO.P>a)</NO.P><TXT>Sensul expresiei <QUOT.START ID="QS0021" REF.END="QE0021" CODE="201E"/>data la care procedura de înregistrare s-a încheiat<QUOT.END ID="QE0021" REF.START="QS0021" CODE="201D"/></TXT></NP></TI>34.în observaţiile depuse în cadrul prezentei proceduri preliminare, dezbaterea s-a concentrat în mare parte asupra coincidenţei dintre obiectul litigiului, menţionat mai sus, şi data la care începe perioada de protecţie a mărcii, fără îndoială din cauza faptului că organul de trimitere exprimă o poziţie în favoarea unei astfel de coincidenţe în decizia de trimitere.35.Cu toate acestea, trebuie să ne întoarcem la originea problemei şi să nuanţăm adevărata dimensiune a dezbaterii, evitând să confundăm noţiuni care, deşi ar putea coexista, nu se suprapun în mod obligatoriu, astfel cum vom arăta în continuare, întemeindu-ne pe două argumente: întinderea unificării legislaţiilor prin intermediul Directivei 89/104 şi natura obligaţiei de utilizare a mărcilor înregistrate.<TI><NP><NO.P>i)</NO.P><TXT>întinderea armonizării în domeniul mărcilor</TXT></NP></TI>36.în al treilea considerent al directivei, se exprimă intenţia de a nu se realiza o apropiere totală a legislaţiilor statelor membre în domeniul mărcilor, ci de a limita apropierea la dispoziţiile naţionale care au o incidenţă directă asupra funcţionării pieţei interne.37.Astfel, se reglementează în mod exhaustiv semnele care pot să constituie o marcă şi care pot fi înregistrate (articolele 2, 3 şi 4), drepturile conferite de înregistrare şi limitele acestora (articolele 5-9), obligaţia de utilizare sub toate aspectele sale (articolele 10, 11 şi 12), anumite cauze speciale de refuz, de decădere sau de nulitate (articolele 13 şi 14) şi anumite tipuri determinate de mărci (articolul 15).38.Ca o consecinţă a acestei limitări a apropierii în anumite domenii, rămâne un larg spectru de aspecte în care, potrivit celui de al cincilea considerent, statele membre păstrează libertatea de a stabili dispoziţiile de procedură privind înregistrarea, decăderea din drepturi sau nulitatea mărcilor dobândite prin înregistrare, de exemplu: să stabilească forma procedurilor de înregistrare şi de nulitate, să decidă dacă drepturile anterioare trebuie invocate în procedura de înregistrare sau în aceea de nulitate sau în ambele ori, mai mult, în cazul în care drepturile anterioare pot fi invocate în procedura de înregistrare, să prevadă o procedură de opoziţie sau o examinare ex officio. în plus, statele membre au facultatea de a stabili efectele decăderii din drepturi sau ale nulităţii mărcilor.39.Prin urmare, nu este surprinzător faptul că tratamentul rezervat în legislaţiile naţionale tuturor acestor chestiuni prezintă diferenţe notabile, ceea ce explică disparităţile între soluţiile propuse de părţile din prezenta procedură preliminară, puternic influenţate de particularităţile ordinii juridice de care aparţine fiecare.40.Rezumând şi simplificând mult panoplia de reglementări în funcţie de locul de înregistrare a mărcii, se disting cel puţin trei modele: sistemele în care înregistrarea mărcilor se efectuează înainte chiar de examinarea motivelor absolute sau relative de refuz, acelea care efectuează înregistrarea între aceste examinări şi acelea care aşteaptă finalizarea acestor investigaţii pentru înregistrarea semnelor care pot constitui o marcă. Acest din urmă sistem este cel mai răspândit în Europa.41.Propunerile prezentate Curţii fac în mod frecvent legătura între data la care începe perioada de utilizare a mărcii şi momentul în care posesorul a obţinut definitiv deplina proprietate, şi anume liberă de orice risc de eventuală pierdere ca urmare a reclamaţiilor terţilor sau a oficiului naţional pentru mărci. Potrivit acestora, obligaţia de utilizare a semnului nu se naşte decât după îndepărtarea tuturor incertitudinilor care ameninţă înregistrarea lui.42.Cu toate acestea, modul în care este formulată întrebarea preliminară, prin stabilirea unei legături între data la care procedura de înregistrare s-a încheiat şi data la care începe perioada de protecţie a direcţionat dezbaterea pe o pistă falsă, îndreptând-o într-o direcţie greşită.43.În opinia noastră, pentru a înţelege bine expresia aici examinată, trebuie evidenţiată voluntas legislatoris a prevederii, în conformitate cu următoarele recomandări.44.în primul rând, textul legislativ pleacă tocmai de la diversitatea sistemelor din ţările Uniunii pe care am evocat-o, pentru a se opri asupra elementului comun cel mai caracteristic, universalitatea procedurii de înregistrare a mărcilor, care se încheie întotdeauna, atunci când marca este recunoscută, prin înregistrarea acesteia, în temeiul unei decizii a oficiului pentru mărci competent, decizie care va fi în mod necesar datată şi însoţită de obicei de notificarea către partea interesată şi de publicare, care este esenţială.45.în al doilea rând, directiva nu defineşte cu rigoare data la care se încheie această procedură de înregistrare, în principal întrucât respectă, făcând astfel dovada unei precauţii remarcabile, repartizarea competenţei la care se face aluzie în al cincilea considerent. Prin urmare, le revine statelor membre sarcina de a determina când se încheie procedura de înregistrare la oficiile pentru mărci ale acestora, precizând dacă înregistrarea intervine înainte sau după examinarea motivelor de refuz sau dacă aceasta cuprinde şi publicitatea.46.în al treilea rând, conştientă de disparităţile existente între legislaţiile naţionale, directiva nu a luat deplina proprietate asupra mărcii drept referinţă pentru începerea curgerii termenului de prescripţie; într-adevăr, dacă ar fi procedat astfel, nu ar fi armonizat nimic, întrucât, potrivit sistemelor juridice, momentul naşterii obligaţiei de utilizare a mărcii fie ar fi amânat până la soluţionarea tuturor opoziţiilor terţilor, fie ar retroactiva până la data cererii de înregistrare, în cazul în care ordinea juridică naţională prevede această ficţiune juridică.47.în schimb, directiva nu precizează momentul exact la care procedura de înregistrare se consideră încheiată, determinarea acestuia fiind în sarcina legiuitorului naţional, deoarece între datele care ar putea fi reţinute (data înregistrării, data notificării sale către persoana interesată şi data publicării) nu va exista niciodată o perioadă atât de lungă pentru a periclita securitatea juridică sau obiectivul unificator urmărit prin directiva comunitară.48.Observaţiile de mai sus pot fi înţelese mai bine analizând adevărata semnificaţie a obligaţiei de utilizare a mărcii.<TI><NP><NO.P>ii)</NO.P><TXT>Obligaţia de utilizare</TXT></NP></TI>49.Trebuie clarificat ce se înţelege prin obligaţia de utilizare, având în vedere că Directiva 89/104 prevede o perioadă limită pe parcursul căreia proprietarul mărcii trebuie să înceapă să utilizeze marca din punct de vedere comercial, întrucât, dacă perioada a expirat, dreptul său asupra mărcii ar putea fi contestat ca urmare a inacţiunii sale

În legislaţia germană, posibilitatea de confuzie este subliniată de Bous, U., § 25 Ausschluß von Ansprüchen bei mangelnder Benutzung, in Ekey, F. L., şi Klippel, D., Heidelberger Kommentar zum Markenrecht, Ed. C. F. Müller, Heidelberg, 2003, p. 370.

.50.Indiferent de divergenţele existente între diversele legislaţii naţionale, acest mecanism juridic urmăreşte acelaşi obiectiv în toate sistemele juridice: adaptarea numărului mărcilor înregistrate la numărul acelora care sunt folosite şi care îndeplinesc funcţia lor economică pe piaţă

Fezer, K.-H., Markenrecht, Ed. C. H. Beck, ediţia a treia, München, 2001, p. 1191.

, apropiind realitatea registrelor de realitatea schimburilor comerciale, întrucât, astfel cum am subliniat cu altă ocazie, oficiile pentru mărci nu sunt simple depozitare ale unor mărci păstrate în rezervă, în aşteptarea vreunui curajos care să se aventureze să le utilizeze, cu riscul ca atunci titularul să vină şi să invoce marca într-un scop cel puţin speculativ. Dimpotrivă, acestea trebuie să fie reflectarea fidelă a realităţii, a indicaţiilor pe care întreprinderile le utilizează în comerţ pentru a diferenţia produsele şi serviciile lor. în oficiile pentru proprietate industrială nu trebuie să fie înregistrate decât mărcile care participă la activitatea comercială

A se vedea concluziile pe care le-am prezentat în cauza în care s-a pronunţat hotărârea din 11 martie 2003, Ansul (C-40/01, Rec., p. I-2439), punctul 42. A se vedea de asemenea punctul 36 din aceeaşi hotărâre.

.51.În plus, această obligaţie vizează să faciliteze accesul terţilor la înregistrare

Fernández-Nóvoa, C., Tratado sobre Derecho de marcas, Ed. Marcial Pons, Madrid, 2001, p. 454.

, astfel cum rezultă din textul directivei, care interzice invocarea unei mărci înregistrate, dar care nu a fost utilizată pe o perioadă mai lungă de cinci ani, drept cauză de nulitate a unei alte mărci identice sau similare sau pentru a se opune înregistrării acesteia [articolul 11 alineatele (1) şi (2)].52.La aceste obiective se face de asemenea referire în al optulea considerent al directivei, care arată că [...] pentru a reduce numărul total al mărcilor înregistrate şi protejate în Comunitate şi, prin urmare, numărul conflictelor care apar între ele, este important să se ceară ca mărcile înregistrate să fie efectiv utilizate, sub ameninţarea decăderii din drepturi [...].53.Rezumând, din punct de vedere juridic, obligaţia de utilizare prezintă două feţe: pe avers figurează o sarcină impusă ex lege titularului recent al unui drept de proprietate intelectuală din această categorie, iar pe revers, puterile şi drepturile terţilor în cazul în care această obligaţie nu este respectată.54.În lumina acestei naturi duale, nu este dificil să se înţeleagă că data la care procedura de înregistrare s-a încheiat este aceea care respectă cel mai bine interesele ambelor părţi. întrucât înregistrarea face dovadă deplină, titularul dreptului de proprietate intelectuală este în măsură să calculeze termenul care îi este stabilit şi să îşi planifice strategia comercială. Dimpotrivă, stabilirea unei legături între determinarea acestui moment şi riscul de opoziţie din partea concurenţilor, astfel cum prevăd sistemele în care motivele relative de refuz se analizează după înregistrare, ar determina o incertitudine excesivă în ceea ce priveşte data la care se naşte obligaţia nu numai pentru titular şi persoana care a formulat opoziţie, ci de asemenea şi mai ales pentru terţi, străini de un astfel de litigiu.55.Astfel de inconveniente ar apărea dacă s-ar admite ficţiunea care constă în stabilirea unei legături între data încheierii procedurii şi data la care începe perioada de protecţie, astfel cum permit sistemele care se întemeiază pe acest artificiu juridic pentru protejarea titularului în mod retroactiv, de la depunerea cererii de înregistrare. în această ipoteză, se cere utilizarea efectivă a mărcii încă de la simpla cerere prezentată oficiului naţional pentru proprietate intelectuală, soluţie criticabilă, întrucât, pe de o parte, aceasta ar impune o obligaţie în sarcina unei persoane care nu are niciun drept, iar pe de altă parte, ar reduce perioada de cinci ani ca urmare a simplului fapt că a obţinut un drept de proprietate industrială, fără a i se da posibilitatea de a controla durata procedurii în temeiul căreia i-a fost conferit acest drept exclusiv.56.Pentru acest motiv, data la care procedura de înregistrare se încheie, prin caracterul său obiectiv şi uşor identificabil de toate persoanele interesate, garantează cel mai bine securitatea juridică care este indispensabilă. Astfel, aceasta se impune ca fiind data cea mai adecvată pentru începerea calculării termenului de cinci ani în care obligaţia de utilizare să fie îndeplinită; în plus, aceasta coincide, în general, cu înregistrarea, a cărei notificare marchează momentul naşterii acestei obligaţii pentru titularul mărcii, însă nu este în mod obligatoriu legată de momentul dobândirii folosinţei paşnice a dreptului de marcă.57.După această analiză a dreptului comunitar, trebuie examinate repercusiunile mărcii internaţionale asupra acestor reflecţii.<TI><NP><NO.P>b)</NO.P><TXT>Marca internaţională</TXT></NP></TI>58.Nici Aranjamentul de la Madrid, nici tratatul pe care îl completează, Convenţia de la Paris, nu conţin dispoziţii care să reglementeze obligaţia de utilizare a mărcii. Primul nu conţine nicio regulă în această privinţă, în timp ce al doilea impune statelor contractante, la articolul 5 litera C alineatul 1), să condiţioneze această obligaţie de expirarea unui termen echitabil şi de posibilitatea justificării de către persoana interesată a inacţiunii sale. Cu toate acestea, nu se prevede nimic relativ la data la care trebuie să înceapă să se calculeze acest termen, astfel încât, având în vedere că trebuie aplicat dreptul naţional, devine relevant şi dreptul comunitar şi, prin urmare, Directiva 89/104.59.Cu toate acestea, nu trebuie să se tragă concluzii pripite, întrucât Aranjamentul de la Madrid prevede un sistem de înregistrare ale cărui caracteristici esenţiale merită a fi prezentate

În cele ce urmează, ne referim în exclusivitate la Aranjamentul de la Madrid, iar nu la protocolul acestuia, semnat de asemenea în capitala Spaniei la 27 iunie 1989 şi care, în pofida titlului său, reprezintă un nou tratat internaţional, deşi conţinutul acestuia este în mare măsură comparabil cu acela al Aranjamentului de la Madrid. Acest al doilea acord a permis obţinerea aderării anumitor ţări care criticau aranjamentul pentru lipsă de supleţe, prin aceea că nu admitea posibilitatea înregistrării în registrul internaţional a cererilor de marcă depuse la oficiile naţionale pentru mărci. Protocolul a intrat în vigoare la 1 decembrie 1995. A se vedea Fezer, K.-H., op. cit., p. 2027 şi următoarele.

.60.Prin acest mecanism de aplicare mondială, întreprinderile au posibilitatea de a obţine printr-o înregistrare unică protecţia mărcii ţării de origine în atâtea state contractante câte doresc. Protecţia mărcilor înregistrate la sediul OMPI de la Geneva este determinată de principiile teritorialităţii şi egalităţii de tratament, astfel încât mărcile pentru care se solicită extinderea protecţiei la alte ţări semnatare trebuie să beneficieze de aceleaşi garanţii precum mărcile naţionale

Astfel cum prevede articolul 4 alineatul 1) din Aranjamentul de la Madrid.

.61.Formularul de cerere se depune la administraţia ţării de origine a mărcii care se solicită a fi înregistrată ca marcă internaţională

Articolul 3 alineatul 1) din Aranjamentul de la Madrid.

 această administraţie efectuează atunci o examinare sumară a documentelor prezentate de persoana interesată pentru a se asigura în special că marca figurează în registrul naţional pe numele depunătorului şi pentru produsele şi serviciile indicate în formular; apoi, aceasta verifică drepturile depunătorului şi dacă acesta a îndeplinit corect procedura, furnizând documentele relevante

Pentru o expunere mai detaliată, a se vedea Botana Agra, J. M., Las marcas internacionales, în Navarro Chinchilla, J. J. şi Vázquez García, R. J. (coordonatori), Estudios sobre marcas, Ed. Cornares, Granada, 1995, p. 37 şi următoarele.

.62.La primirea dosarului, biroul internaţional controlează numai aspectele de formă şi plata taxelor în temeiul Aranjamentului de la Madrid şi a regulamentului de aplicare a acestuia

în prezent, există un Regulament comun de aplicare a Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor şi a Protocolului referitor la acest aranjament (text în vigoare de la 1 aprilie 2004), care poate fi consultat la: common_regulations.htm

. în cazul în care condiţiile sunt îndeplinite, acesta procedează la înregistrarea mărcii în registrul internaţional. Dar biroul internaţional nu verifică dacă marca obiect al cererii merită protecţie în ţările contractante desemnate, acest control fiind de competenţa acestor ţări

Articolul 5 alineatul 1) din Aranjamentul de la Madrid.

, în termenul maxim de un an începând de la data înregistrării

Articolul 5 alineatul 2) din Aranjamentul de la Madrid.

.63.Rezumând, marca internaţională presupune înlocuirea obligaţiei de înregistrare în fiecare dintre ţările pentru care se solicită protecţia unei mărci cu o singură cerere introdusă la biroul internaţional de la Geneva, dând astfel titularilor acestor drepturi de proprietate industrială mijloacele adecvate pentru a se proteja, dincolo de frontiere, de atacurile ilicite ale concurenţilor neloiali sau ale piraţilor versaţi.64.Prin urmare, pentru a răspunde la întrebarea preliminară, trebuie să se verifice data la care a avut loc înregistrarea internaţională.65.Articolul 3 alineatul 4) din Aranjamentul de la Madrid instituie un regim de soluţii subsidiare pentru a stabili data înregistrării, şi anume: criteriul general este acela al datei prezentării cererii la biroul internaţional; în mod excepţional, aceasta va fi amânată până la data primirii formularului de administraţia competentă din ţara de origine, dacă aceasta din urmă îl transmite biroului internaţional în următoarele două luni; în sfârşit, în cazul unor neregularităti, înregistrarea internaţională va purta data la care au fost îndreptate toate neregularităţile cererii internaţionale

Regula 15 alineatul 1) din regulamentul de aplicare.

.66.Din cele de mai sus se deduce nu numai că obligaţia de utilizare continuă să fie reglementată de legislaţia naţională, care, în Comunitatea Europeană, este parţial armonizată în modul pe care l-am descris, ci şi că, începând cu data înregistrării internaţionale, marca este protejată, chiar dacă această protecţie este condiţionată de expirarea termenului de un an acordat statelor contractante desemnate în fiecare formular pentru a refuza protecţia solicitată pe teritoriul acestora, ceea ce demonstrează că nici nu este de aşteptat ca data înregistrării să se suprapună cu data dobândirii folosinţei depline a acestor drepturi de proprietate intelectuală. în plus, având în vedere că înregistrarea mărcii protejate la biroul internaţional se substituie, potrivit terminologiei folosite la articolul 4 bis din Aranjamentul de la Madrid, înregistrărilor naţionale, neexistând, prin urmare, o înregistrare propriu-zisă a respectivei mărci internaţionale la oficiile naţionale, care nu sunt decât informate despre acest fapt, singurul mod fiabil de verificare a datei la care procedura de înregistrare internaţională s-a încheiat ar fi acela de a recunoaşte acest caracter final datei de înregistrare la acest birou.67.Această dată coincide cu data la care începe să curgă termenul de graţie referitor la obligaţia de utilizare, în conformitate cu directiva. Efortul evident al legislaţiei internaţionale de apropiere a celor două date, cea naţională şi cea internaţională, pledează de asemenea în favoarea soluţiei pe care o susţinem, întrucât, în cazul în care s-ar accepta ceea ce s-a propus prin observaţiile depuse în cadrul prezentei proceduri preliminare, respectiv că termenul nu începe să curgă înainte ca protecţia să devină incontestabilă, ar provoca divergenţe regretabile privind data la care începe numărătoarea inversă cu privire la obligaţia de utilizare a mărcii: în anumite cazuri, aceasta ar depinde de dispoziţiile naţionale, în special atunci când sunt admise motive relative de refuz al înregistrării, iar în altele, de rezultatul reclamaţiilor introduse de către terţi împotriva mărcilor internaţionale, ceea ce ar amâna termenul în discuţie până la date foarte incerte.68.Cu atât mai mult trebuie subliniat rolul capital pe care îl joacă data de înregistrare internaţională

Botana Agra, J. M., op. cit., p. 38 şi următoarele, subliniază acest aspect fundamental.

, întrucât aceasta este decisivă pentru calcularea termenului stabilit ţărilor contractante pentru refuzarea înregistrării

Articolul 5 alineatul 2) din Aranjamentul de la Madrid.

, pentru începerea producerii efectelor înregistrării

Articolul 4 alineatul 1) din Aranjamentul de la Madrid.

 sau a cererii de extindere teritorială

Articolul 3 alineatul 2) din Aranjamentul de la Madrid.

, pentru durata şi independenţa sa

Articolul 6 alineatul 2) din Aranjamentul de la Madrid.

, precum şi pentru reînnoirea sa

Articolul 7 din Aranjamentul de la Madrid.

. Prin urmare, fiind un punct de referinţă pentru atât de multe aspecte, apare ca fiind logic ca această dată să joace acelaşi rol şi în privinţa momentului naşterii obligaţiei de utilizare.69.în ceea ce priveşte decalajul provocat de un eventual refuz al înregistrării în vreunul dintre statele semnatare ale Aranjamentului de la Madrid, trebuie făcute două precizări: prima, cu privire la motivele absolute de refuz al înregistrării, întrucât în sistemul stabilit prin acest acord acestea sunt prezumate improbabile, având în vedere că au fost examinate în ţara de origine a mărcii, precum şi datorită unificării criteriilor prin Convenţia de la Paris. A doua, cu privire la motivele relative de refuz al înregistrării, printre care figurează diligenta întreprinderilor care, înainte de a solicita înregistrarea internaţională a unei mărci, sunt în măsură să verifice fără cheltuieli excesive care sunt mărcile susceptibile de a se opune aceleia care le aparţine în statele pentru care solicită protecţia mărcilor lor.70.Astfel, prin urmare, suntem convinşi că şi pentru mărcile internaţionale data la care înregistrarea s-a încheiat coincide cu data care a fost înregistrată la biroul internaţional din Geneva.71.Având în vedere explicaţiile care precedă, considerăm că trebuie să se răspundă la prima întrebare preliminară adresată de Oberster Patent- und Markensenat că expresia data la care procedura de înregistrare s-a încheiat de la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 89/104/CEE nu se referă la data la care începe perioada de protecţie, cu care poate să coincidă, ci la data la care autoritatea competentă, în conformitate cu legislaţia sa naţională, sau, în cazul unei mărci internaţionale, biroul internaţional încheie procedura de înregistrare.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Interpretarea articolului 12 alineatul (1) din Directiva 89/104</TXT></NP></TI>72.Decăderea apare ca fiind strâns legată de obligaţia de utilizare, însă este diferită de aceasta prin faptul că termenul poate să înceapă să curgă în orice moment, fără nicio legătură cu încheierea procedurii de înregistrare. Atunci când titularul neglijează să exploateze marca pe o perioadă mai lungă de cinci ani, concurenţii acestuia şi terţii care prezintă un interes în acest sens au posibilitatea de a-şi apropria în mod legal marca. în orice caz, cele două mecanisme juridice, precum doi boi care trag la acelaşi jug, urmăresc acelaşi obiectiv legislativ: adaptarea realităţii înregistrărilor la realitatea pieţei, astfel cum am precizat deja.73.Organul de trimitere solicită să se stabilească motivele susceptibile să justifice neutilizarea unei mărci comerciale în perioada stabilită de legislaţia comunitară, în litigiul principal, Lidl invocă obstacole birocratice incompatibile cu strategia sa comercială, care constă în vânzarea produselor purtând marca Le Chef DE CUISINE exclusiv în propriile sale magazine, a căror deschidere a fost întârziată destul de mult faţă de ceea ce se prevăzuse.74.în temeiul răspunsului pe care l-am propus la prima întrebare, în legătură cu legislaţia austriacă privind mărcile, nu ar fi indispensabil să se răspundă la a doua întrebare pentru soluţionarea litigiului principal. Cu toate acestea, în ipoteza în care Curtea nu ar fi de acord cu punctul nostru de vedere şi ar considera oportun să interpreteze articolul 12 din directivă, vom expune pe scurt câteva idei cu privire la acest aspect.75.Nu considerăm că această întrebare preliminară este inadmisibilă, astfel cum susţine Republica Austria, întrucât contextul său nu este unul generic, iar descrierea faptelor este suficient de precisă pentru a stabili interesul şi necesitatea de a pronunţa o hotărâre.76.Jurisprudenţa Curţii s-a pronunţat deja cu privire la articolul 12 alineatul (1), mai precis cu privire la semnificaţia utilizării serioase, declarând că o marcă face obiectul unei astfel de utilizări atunci când este utilizată în conformitate cu funcţia sa esenţială [...], în scopul de a crea sau de a conserva un debuşeu pentru aceste produse şi servicii, fiind excluse utilizările cu caracter simbolic având ca unic obiect menţinerea drepturilor conferite de marcă

Hotărârea Ansul, citată anterior, punctul 43.

. Pentru aprecierea caracterului serios al utilizării, trebuie să se ia în considerare „ansamblul faptelor şi al împrejurărilor adecvate pentru a stabili realitatea exploatării comerciale a [mărcii], în special utilizările considerate ca fiind justificate în sectorul economic vizat

Ibidem.

.77.Prin urmare, orice utilizare a unei mărci care nu ar răspunde acestor principii nu corespunde noţiunii de utilizare serioasă. Am indicat deja că utilizarea privată a unei mărci, aceea care nu depăşeşte sfera internă a titularului, este lipsită de relevanţă, în măsura în care aceasta nu vizează aproprierea unei părţi a pieţei, motiv pentru care nu se consideră nici suficientă şi nici serioasă adoptarea unor măsuri pregătitoare în vederea comercializării produselor sau a serviciilor sau activitatea de stocare sau de depozit, atunci când mărfurile nu părăsesc localurile întreprinderii

A se vedea concluziile prezentate în cauza Ansul, citată anterior, punctul 57.

.78.Cu toate acestea, dispoziţia analizată face trimitere la posibile motive de justificare a neutilizării, fără a menţiona însă vreun exemplu. Articolul 19 din Acordul TRIPS este, în această privinţă, de mare ajutor. Potrivit acestuia, circumstanţele independente de voinţa titularului mărcii şi care constituie un obstacol în calea folosinţei mărcii, precum restricţiile la import sau alte prevederi ale autorităţilor publice ce vizează produsele sau serviciile protejate prin marcă, trebuie să fie considerate motive întemeiate.79.Obstacolele birocratice invocate de Lidl în litigiul principal, chiar dacă nu ţin de liberul arbitru al proprietarului mărcii, trebuie să aibă o legătură directă cu marca, în aşa măsură încât utilizarea acesteia să depindă de finalizarea procedurilor administrative. Ne putem imagina că astfel s-ar fi întâmplat dacă Lidl ar fi aşteptat o autorizaţie sanitară pentru produsele comercializate sub marca Le Chef DE CUISINE sau, dacă ar fi fost vorba de un medicament, de omologarea acestuia de către autorităţile sanitare competente. însă complicaţiile care decurg din întârzieri în eliberarea autorizaţiilor de construcţie a spaţiilor comerciale nu prezintă o legătură suficient de strânsă cu marca. Nu înţelegem nici motivul care a împiedicat societatea Lidl să îşi modifice la timp strategia comercială; aceasta ar fi putut institui un sistem de licenţe pentru distribuirea produselor sale pe o perioadă limitată cu alţi distribuitori de produse alimentare sau cu magazine alimentare.80.De asemenea, astfel cum afirmă Comisia în mod întemeiat, strategia comercială a unei întreprinderi se află în întregime sub controlul decizional al societăţii, astfel că este dificil să se admită că i-a fost imposibil să rezolve eventualele dificultăţi administrative prin adaptarea acesteia la vicisitudini şi întârzieri. Pentru acest motiv, în această cauză apare o îndoială în ceea ce priveşte comportamentul care a împiedicat cel mai mult realizarea obiectivului urmărit: este vorba de meandrele formaliste ale procedurii administrative sau de încăpăţânarea oarbă a întreprinderii în aplicarea unui plan inadecvat? însă aceste investigaţii, întrucât au un caracter factual, sunt de competenţa instanţei naţionale, care cunoaşte mai bine faptele şi îşi asumă responsabilitatea soluţionării litigiului pe fond.81.Prin urmare, în temeiul consideraţiilor care precedă, propunem Curţii să răspundă la a doua întrebare preliminară interpretând articolul 12 alineatul (1) din Directiva 89/104/CEE în sensul că motivele întemeiate de justificare a neutilizării unei mărci trebuie să fie independente de voinţa titularului şi să constituie un obstacol în calea utilizării mărcii. în cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite, formalităţile administrative fac parte din această categorie de motive justificative, ceea ce nu este cazul atunci când acestea împiedică punerea în aplicare a unei strategii comerciale, întrucât întreprinderea îşi păstrează puterea de decizie pentru a o adapta la dificultăţile administrative. Organul de trimitere are sarcina de a aprecia elementele de fapt în lumina acestor indicaţii.<TI><NP><NO.P>VI —</NO.P><TXT>Concluzie</TXT></NP></TI>82.În lumina tuturor observaţiilor care precedă, propunem Curţii să răspundă la întrebările preliminare adresate de Oberster Patent- und Markensenat după cum urmează:

1)Expresia data la care procedura de înregistrare s-a încheiat de la articolul 10 alineatul (1) din Prima directivă a Consiliului 89/104/CEE din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci nu se referă la data la care începe perioada de protecţie, cu care poate să coincidă, ci la data la care autoritatea competentă, în conformitate cu legislaţia sa naţională, sau, în cazul unei mărci internaţionale, biroul internaţional încheie procedura de înregistrare.2)Articolul 12 alineatul (1) din Directiva 89/104/CEE trebuie să fie interpretat în sensul că motivele de justificare a neutilizării unei mărci trebuie să fie independente de voinţa titularului şi să constituie un obstacol în calea utilizării mărcii. în cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite, formalităţile administrative fac parte din această categorie de motive justificative, ceea ce nu este cazul atunci când acestea împiedică punerea în aplicare a unei strategii comerciale, întrucât întreprinderea îşi păstrează puterea de decizie pentru a o adapta la dificultăţile administrative. Organul de trimitere are sarcina de a aprecia elementele de fapt în lumina acestor indicaţii.