I.

Introducere

1.

Prezenta cerere de decizie preliminară este formulată de Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria) și privește interpretarea articolului 40 alineatele (2)-(4) și a articolului 42 alineatul (2) din Directiva 2013/32/UE privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale ( 2 ). Primele dispoziții prevăd printre altele condițiile pe care statele membre sunt autorizate să le stabilească pentru ca o cerere ulterioară de protecție internațională ( 3 ) să fie declarată inadmisibilă pentru motivul autorității de lucru judecat.

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri de recurs între XY, resortisant irakian, pe de o parte, și Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Oficiul Federal pentru Străini și Azil, Austria, denumit în continuare „Oficiul Federal”), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei decizii a Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal, Austria) prin care o cerere ulterioară depusă de XY a fost declarată inadmisibilă în temeiul dreptului austriac pentru motivul autorității de lucru judecat. În esență, această instanță a statuat că faptul invocat de XY în susținerea cererii sale ulterioare – faptul că el a fost dintotdeauna homosexual – ar fi existat deja în cadrul procedurii privind prima sa cerere de protecție internațională, fără ca XY să îl fi invocat în cadrul procedurii respective, astfel încât acest fapt nu era nou.

3.

În litigiul principal, instanța de trimitere este chemată să se pronunțe cu privire la legalitatea acestei declarații de inadmisibilitate. În această privință, ea are îndoieli în legătură cu compatibilitatea dreptului austriac referitor la autoritatea de lucru judecat, care a determinat această respingere, precum și la derogările de la acest principiu prevăzute în dreptul austriac, care permit invocarea unor fapte și probe noi, cu dispozițiile menționate mai sus ale Directivei 2013/32. Ea a adresat trei întrebări preliminare cu privire la acest aspect.

4.

La finalul prezentării noastre, vom explica motivele pentru care apreciem mai întâi că, în temeiul articolului 40 alineatele (2) și (3) din Directiva 2013/32, o cerere ulterioară se poate întemeia pe elemente și pe date noi deja existente la momentul procedurii privind cererea anterioară de protecție internațională, dar care nu au fost invocate în cadrul acesteia (prima întrebare preliminară).

5.

În continuare, articolul 40 alineatul (3) din Directiva 2013/32 nu se opune ca examinarea pe fond a unei cereri ulterioare să fie efectuată în cadrul reluării procedurii privind cererea anterioară, precum cea prevăzută în dreptul austriac, cu condiția ca cerințele care decurg din capitolul II din această directivă să fie respectate, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere în cadrul litigiului principal. În plus, articolul 42 alineatul (2) coroborat, printre altele, cu articolul 40 alineatele (2)-(4) din directiva menționată interzice stabilirea unor termene de decădere, astfel cum sunt cele prevăzute în dreptul austriac (a doua întrebare preliminară).

6.

În sfârșit, în cazul în care instanța de trimitere ar aprecia că reluarea prevăzută în dreptul austriac nu îndeplinește cerințele care decurg din capitolul II din Directiva 2013/32, astfel încât ar trebui să se examineze o cerere ulterioară în cadrul unei noi proceduri administrative, apreciem că articolul 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 s‑ar opune aplicării unei condiții de lipsă a unei culpe din partea solicitantului în cadrul unei astfel de proceduri noi, cu excepția situației în care această condiție este prevăzută în dreptul național într‑un mod explicit și îndeplinește cerințele securității juridice. Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, nu pare să se întâmple acest lucru într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal (a treia întrebare preliminară).

II.

Cadrul juridic

A.

Dreptul Uniunii

1.

Directiva 2013/32

7.

Considerentul (36) al Directivei 2013/32 enunță următoarele:

8.

Articolul 33 alineatul (2) din această directivă, intitulat „Cereri inadmisibile”, are următorul cuprins:

9.

Articolul 40 din directiva menționată, intitulat „Cereri ulterioare”, prevede la alineatele (1)-(4) următoarele:

10.

Articolul 42 din aceeași directivă, intitulat „Norme de procedură”, prevede la alineatul (2) următoarele:

2.

Directiva 2005/85/CE

11.

Directiva 2013/32 a abrogat și a înlocuit Directiva 2005/85/CE începând cu 21 iulie 2015 ( 5 ). În aceasta din urmă, dispoziția corespunzătoare articolului 42 alineatul (2) din Directiva 2013/32 era prevăzută la articolul 34 alineatul (2). Această dispoziție prevedea următoarele:

3.

Directiva 2011/95

12.

Articolul 4 din Directiva 2011/95, intitulat „Evaluarea faptelor și circumstanțelor”, prevede la alineatele (1) și (2) următoarele:

B.

Dreptul austriac

1.

Legea generală privind contenciosul administrativ

13.

Articolele 68 și 69 din Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz (Legea generală privind contenciosul administrativ, denumită în continuare „AVG”) prevăd următoarele:

2.

Legea privind procedura în fața instanțelor de contencios administrativ

14.

Articolul 32 din Verwaltungsgerichtsverfahrensgesetz (Legea privind procedura în fața instanțelor de contencios administrativ, denumită în continuare „VwGVG”) prevede:

III.

Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

15.

La 18 iulie 2015, XY, resortisant irakian de confesiune musulmană șiită, a depus o primă cerere de protecție internațională. Prin decizia din 29 ianuarie 2018, Oficiul Federal a respins această cerere. Prin hotărârea din 27 iulie 2018, Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) a respins ca nefondată acțiunea formulată de XY împotriva deciziei Oficiului Federal. Această hotărâre a rămas definitivă ( 6 ).

16.

În cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei din 29 ianuarie 2018 a Oficiului Federal, precum și în fața Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) sesizat de XY, acesta și‑a motivat în mai multe rânduri cererea sa de protecție internațională, în esență, prin simplul fapt că ar fi riscat să fie ucis dacă s‑ar fi întors în Irak din cauza refuzului opus milițiilor șiite care i‑au cerut să lupte în serviciul lor, precum și a situației interne foarte precare din Irak, cauzate de război.

17.

La 4 decembrie 2018, XY a depus o cerere ulterioară de protecție internațională.

18.

În cadrul acestei proceduri, el a susținut că, cu ocazia primei sale cereri, nu indicase motivele reale pentru care urmărea protecția internațională. Astfel, XY a susținut că a fost homosexual de‑a lungul întregii sale vieți, fapt care este interzis în Irak și „în religia sa”, și a afirmat că nu a putut furniza până în prezent aceste motive reale, întrucât se temea pentru viața sa. Numai după ce a ajuns în Austria, grație susținerii unei asociații pe care ar fi frecventat‑o cel puțin începând cu luna iunie 2018, el ar fi înțeles că nu avea de ce să se teamă dacă își declara homosexualitatea.

19.

Prin decizia din 28 ianuarie 2019, Oficiul Federal a considerat, printre altele, cererea ulterioară a lui XY inadmisibilă, pentru motivul autorității lucrului judecat, în temeiul articolului 68 alineatul (1) din AVG.

20.

XY a formulat o acțiune împotriva acestei decizii la Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal). Prin hotărârea din 18 martie 2019, această acțiune a fost respinsă, în măsura în care era îndreptată împotriva respingerii cererii ulterioare.

21.

Singurul motiv pentru care Bundesverwaltungsgericht (Tribunal Administrativ Federal) a confirmat decizia Oficiului Federal este că homosexualitatea lui XY ar fi existat deja în cadrul primei proceduri de azil și, având cunoștință de homosexualitatea sa, XY se abținuse să invoce acest lucru încă de la momentul acestei prime proceduri. În consecință, autoritatea de lucru judecat a deciziei privind prima cerere de azil ar acoperi, potrivit Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal), și acest element de fapt.

22.

O procedură de recurs a fost inițiată la Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă), instanța de trimitere.

23.

În cadrul acestei proceduri, XY contestă declararea inadmisibilității cererii sale ulterioare, în special pentru motivul că dreptul în vigoare în Austria cu privire la acest aspect ar fi contrar articolului 40 din Directiva 2013/32.

24.

În aceste împrejurări, prin decizia din 18 decembrie 2019, primită de Curte la 16 ianuarie 2020, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

25.

Guvernele austriac, ceh, german, francez, maghiar și neerlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceleași persoane interesate, cu excepția guvernului francez, au răspuns la întrebările scrise ale Curții din 12 noiembrie 2020.

IV.

Analiză

26.

O „cerere ulterioară” este definită ca o cerere suplimentară de protecție internațională depusă după adoptarea unei decizii finale privind o cerere anterioară de protecție internațională ( 7 ). Astfel cum s‑a arătat în introducerea prezentelor concluzii, condițiile pe care statele membre sunt autorizate să le stabilească pentru ca o cerere ulterioară să fie declarată inadmisibilă în temeiul autorității de lucru judecat sunt prevăzute la articolul 40 alineatele (2)-(4) din Directiva 2013/32.

27.

Din cererea de decizie preliminară rezultă că legiuitorul austriac nu a adoptat norme speciale de punere în aplicare a articolului 40 din Directiva 2013/32. Prin urmare, dispozițiile generale de drept austriac care guvernează procedura administrativă sunt cele care trebuie aplicate pentru a aprecia dacă o cerere de protecție ulterioară este inadmisibilă pentru motivul autorității de lucru judecat ( 8 ). Prin intermediul celor trei întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă Directiva 2013/32 se opune acestui drept austriac.

28.

Pentru a răspunde la întrebările adresate, considerăm util, de la bun început, să explicăm dreptul austriac în cauză, astfel cum îl înțelegem pe baza cererii de decizie preliminară, precum și a precizărilor aduse de guvernul austriac în această privință.

A.

Cu privire la dreptul austriac în cauză

29.

Dispozițiile austriece care trebuie aplicate pentru a aprecia dacă o cerere ulterioară trebuie respinsă ca inadmisibilă pentru motivul autorității de lucru judecat sunt, pe de o parte, articolul 68 alineatul (1) din AVG și, pe de altă parte, articolul 69 alineatul (1) punctul 2 și alineatul (2) din aceeași lege. Aceste dispoziții se aplică în cursul procedurilor administrative. Dispoziții similare se aplică în cadrul procedurilor în fața instanțelor administrative ( 9 ).

30.

Conform articolului 68 alineatul (1) din AVG, cererile persoanelor interesate care au ca obiect modificarea unei decizii care nu este sau nu mai este supusă căilor de atac trebuie respinse pentru motivul autorității de lucru judecat. O derogare de la acest principiu este prevăzută la articolul 69 alineatul (1) punctul 2 din AVG. Astfel, pentru a permite luarea în considerare a faptelor și a elementelor de probă care este cert că existau deja la data deciziei finale, dar care, din motive care nu pot fi imputate persoanei interesate, nu au fost invocate, această dispoziție prevede, în condițiile menționate de dispoziția respectivă și în cele prevăzute la articolul 69 alineatul (2) din AVG, o reluare a procedurii deja încheiate. O asemenea reluare a procedurii încheiate permite astfel înlăturarea autorității de lucru judecat.

31.

În cazul în care aceste dispoziții sunt aplicate în cadrul cererilor ulterioare, rezultă de aici două aspecte relevante pentru prezenta cauză.

32.

În primul rând, pentru a stabili dacă o cerere ulterioară este inadmisibilă pentru motivul autorității de lucru judecat în sensul articolului 68 alineatul (1) din AVG, trebuie să se stabilească dacă această cerere ulterioară se întemeiază pe fapte sau elemente de probă deja existente înainte de încheierea procedurii privind cererea anterioară (numite „nova reperta” în dreptul austriac) sau pe fapte sau elemente de probă care au apărut numai după încheierea primei proceduri (numite „nova producta” în dreptul austriac).

33.

Astfel, o cerere ulterioară care se întemeiază pe fapte sau elemente de probă care au apărut numai după încheierea procedurii privind prima cerere de azil („nova producta”) nu este vizată de autoritatea de lucru judecat în sensul articolului 68 alineatul (1) din AVG. Asemenea fapte și elemente de probă nu sunt acoperite de decizia cu privire la cererea anterioară și, prin urmare, pot fi invocate în cadrul unei noi proceduri care constituie o nouă cauză.

34.

În schimb, faptele sau elementele de probă deja existente înainte de încheierea procedurii privind prima cerere („nova reperta”) sunt, în principiu, acoperite de autoritatea de lucru judecat în sensul articolului 68 alineatul (1) din AVG, indiferent dacă au fost sau nu invocate în cursul acestei proceduri. Cu toate acestea, faptele sau elementele de probă noi care este cert că existau deja la momentul procedurii respective, dar care, din motive care nu pot fi imputate solicitantului, nu au fost invocate de acesta în cursul aceleiași proceduri pot fi invocate în cadrul reluării procedurii anterioare, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 69 alineatul (1) punctul 2 și alineatul (2) din AVG.

35.

În al doilea rând, din cele ce precedă reiese o diferență între căile care permit invocarea unor elemente sau date noi după cum cererea ulterioară se întemeiază pe „nova producta” sau pe „nova reperta”. Astfel, pentru o cerere ulterioară care se întemeiază pe „nova producta”, examinarea cererii ulterioare se desfășoară în cadrul unei noi proceduri administrative. În schimb, pentru o cerere ulterioară care se întemeiază pe „nova reperta”, cererea ulterioară va fi examinată, în măsura în care este admisibilă în conformitate cu condițiile menționate la articolul 69 alineatul (1) punctul 2 și alineatul (2) din AVG, în cadrul reluării primei proceduri.

36.

În lumina acestor două aspecte ale dreptului austriac trebuie să se răspundă la întrebările preliminare.

B.

Cu privire la interpretarea expresiilor „elemente sau date noi” care „au apărut sau au fost prezentate de către solicitant”, cuprinse la articolul 40 alineatele (2) și (3) din Directiva 2013/32 (prima întrebare preliminară)

37.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă expresiile „elemente sau date noi” care „au apărut sau au fost prezentate de către solicitant”, cuprinse la articolul 40 alineatele (2) și (3) din Directiva 2013/32, trebuie interpretate în sensul că includ numai elementele sau datele care nu au apărut decât după încheierea definitivă a procedurii privind cererea de azil anterioară sau dacă această noțiune include și elementele sau datele deja existente înainte de încheierea definitivă a procedurii respective, dar care nu au fost invocate de solicitant în cadrul acesteia.

38.

De la bun început, observăm că articolul 40 din Directiva 2013/32 stabilește o procedură de examinare în două etape. Astfel, în temeiul articolului 40 alineatul (2) din această directivă, cererea ulterioară este supusă mai întâi unei examinări preliminare pentru a se stabili dacă este admisibilă în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (d) din directiva menționată coroborat cu articolul 40 alineatele (2) și (3) din aceeași directivă.

39.

Această examinare preliminară constă în a se stabili dacă au apărut sau au fost prezentate de către solicitant elemente sau date noi, care sporesc semnificativ probabilitatea ca acest solicitant să îndeplinească condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională în temeiul Directivei 2011/95. Dacă cererea ulterioară este admisibilă în temeiul acestei aprecieri, ea este ulterior supusă, în conformitate cu articolul 40 alineatul (3) din Directiva 2013/32, unei examinări pe fond pentru a se stabili dacă cererea de protecție internațională trebuie să fie efectiv admisă în temeiul Directivei 2011/95.

40.

Prin urmare, expresiile „elemente sau date noi” care „au apărut sau au fost prezentate de către solicitant” sunt menționate la articolul 40 alineatele (2) și (3) din Directiva 2013/32 în contextul acestei prime examinări a admisibilității. Astfel, dacă cererea ulterioară nu conține niciun element sau dată nouă, ea este considerată inadmisibilă în temeiul principiului autorității de lucru judecat. Acest aspect este precizat în considerentul (36) al directivei menționate, potrivit căruia, în cazul în care solicitantul depune o cerere ulterioară fără a aduce noi probe sau argumente, ar fi disproporționat ca statele membre să fie obligate să desfășoare o nouă procedură completă de examinare și, prin urmare, statele membre ar trebui să poată respinge o cerere ca fiind inadmisibilă în conformitate cu principiul res iudicata ( 10 ).

41.

Astfel, din perspectiva principiului autorității de lucru judecat, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă, în temeiul Directivei 2013/32, o cerere ulterioară este considerată admisibilă numai dacă se întemeiază pe date sau pe elemente care au luat naștere după încheierea primei proceduri. Într‑adevăr, dacă aceasta ar fi situația, ar rezulta că Directiva 2013/32 nu s‑ar opune dreptului austriac în cauză și, în consecință, declarării inadmisibilității în litigiu în procedura principală. Astfel, după cum am explicat la punctul 33 din prezentele concluzii, dreptul austriac în cauză nu conține nicio limitare a admisibilității cererilor ulterioare care se întemeiază pe date și pe elemente care nu au luat naștere decât după încheierea primei proceduri („nova producta”). În măsura în care faptul invocat de XY în susținerea cererii sale ulterioare – faptul că a fost dintotdeauna homosexual – exista deja în cadrul procedurii privind prima sa cerere de protecție internațională, fără ca XY să îl fi invocat în cursul acelei proceduri, situația respectivă nu ar fi, așadar, vizată de Directiva 2013/32.

42.

În opinia noastră, precum și a tuturor persoanelor interesate, cu excepția guvernului maghiar, nu există nicio îndoială că expresiile „elemente sau date noi” care „au apărut sau au fost prezentate de către solicitant”, cuprinse la articolul 40 alineatele (2) și (3) din Directiva 2013/32, includ elementele și datele deja existente înainte de încheierea definitivă a procedurii de azil anterioare, dar care nu au fost invocate de solicitant în cadrul acesteia, astfel încât o cerere ulterioară, precum cea a lui XY, care se întemeiază pe astfel de elemente și date, poate fi admisibilă.

43.

Într‑adevăr, pe de o parte, modul de redactare a articolului 40 alineatele (2) și (3) din Directiva 2013/32 susține această opinie. Astfel, articolul menționat nu stabilește nicio distincție în funcție de momentul în care au luat „naștere” datele sau elementele nou‑invocate. În schimb, aceste dispoziții utilizează expresia largă „elemente sau date noi” care „au apărut sau au fost prezentate de către solicitant”, ceea ce poate include, potrivit sensului curent al acestei expresii, atât elementele și datele noi care iau naștere după decizia finală privind cererea anterioară, cât și elementele sau datele deja existente la momentul procedurii privind cererea anterioară, dar care nu au fost invocate de solicitant în cadrul acesteia.

44.

Pe de altă parte, această interpretare este deosebit de clară având în vedere articolul 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32. Astfel, dispoziția menționată permite statelor membre să integreze în legislația lor internă o dispoziție care prevede că cererea ulterioară este admisibilă numai în cazul în care solicitantul s‑a aflat, independent de voința sa, în incapacitatea de a declara elementele sau datele noi în sensul alineatelor (2) și (3) al acestui articol 40, în cadrul primei proceduri. Or, nu i se poate imputa unui solicitant că nu a invocat elemente care nu existau încă la data primei proceduri. Astfel, elementele sau datele noi la care face referire articolul 40 alineatul (4) menționat ar trebui să le includă în mod necesar pe cele deja existente înainte de încheierea definitivă a primei proceduri. Această din urmă dispoziție presupune, cu alte cuvinte, că elementele și datele noi în sensul alineatelor (2) și (3) ale articolului 40 existau deja în cadrul primei proceduri de azil.

45.

În temeiul celor ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare preliminară în sensul că articolul 40 alineatele (2) și (3) din Directiva 2013/32 cuprinde și elementele sau datele deja existente la momentul procedurii privind cererea anterioară, dar care nu au fost invocate de solicitant în cursul acesteia.

46.

Având în vedere punctul 41 din prezentele concluzii, acest răspuns nu permite să se stabilească dacă Directiva 2013/32 se opune dreptului austriac în cauză. Rezultă că trebuie să se răspundă la a doua întrebare preliminară, adresată în ipoteza răspunsului respectiv.

C.

Cu privire la interpretarea articolului 40 alineatul (3) și a articolului 42 alineatul (2) din Directiva 2013/32 (a doua întrebare preliminară)

47.

Astfel cum s‑a explicat la punctele 38 și 39 din prezentele concluzii, articolul 40 alineatele (2) și (3) din Directiva 2013/32 stabilește o procedură de examinare în două etape: o examinare preliminară pentru a se stabili dacă cererea ulterioară este admisibilă și, dacă este cazul, o examinare pe fond menită să stabilească dacă această cerere ulterioară trebuie să fie efectiv admisă în temeiul Directivei 2011/95. A doua întrebare preliminară privește în special această a doua etapă a examinării. Astfel, prin intermediul întrebării amintite, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 40 alineatul (3) din Directiva 2013/32 ( 11 ) trebuie interpretat în sensul că examinarea pe fond a unei cereri ulterioare prevăzute de această dispoziție poate avea loc în cadrul reluării procedurii privind cererea anterioară de protecție internațională sau dacă dispoziția menționată impune deschiderea unei noi proceduri în acest scop.

48.

A doua întrebare preliminară este adresată având în vedere faptul că, după cum am explicat la punctul 35 din prezentele concluzii, în dreptul austriac, numai atunci când o cerere ulterioară se întemeiază pe „nova producta”, examinarea pe fond a acestei cereri se efectuează în cadrul unei noi proceduri administrative. Astfel, în cazul unei cereri ulterioare întemeiate pe „nova reperta”, examinarea pe fond este efectuată în cadrul reluării primei proceduri. În litigiul principal, XY susține că această reluare ar fi contrară Directivei 2013/32. Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere urmărește, așadar, să afle în esență dacă o reluare a procedurii anterioare, astfel cum este prevăzută la articolul 69 alineatul (1) punctul 2 din AVG, este conformă cu articolul 40 alineatul (3) din Directiva 2013/32.

49.

În opinia noastră, pentru a stabili compatibilitatea unei asemenea reluări cu Directiva 2013/32, este necesar să se efectueze o apreciere nu numai a compatibilității acestei reluări cu articolul 40 alineatul (3) din această directivă (secțiunea 1), ci și a compatibilității condițiilor aplicabile în cadrul examinării admisibilității, în scopul materializării reluării respective, cu cerințele care decurg din Directiva 2013/32 cu privire la acest aspect ( 12 ) (secțiunea 2).

1.

Cu privire la examinarea pe fond

50.

În ceea ce privește examinarea pe fond a unei cereri ulterioare, trebuie să se stabilească dacă Directiva 2013/32 impune deschiderea unei noi proceduri în acest scop sau dacă o reluare, precum cea prevăzută la articolul 69 alineatul (1) punctul 2 din AVG, este suficientă.

51.

Apreciem că Directiva 2013/32 nu impune, în principiu, nicio procedură specifică pentru examinarea pe fond a unei cereri ulterioare.

52.

Este, desigur, adevărat, după cum arată guvernul neerlandez, că articolul 42 alineatul (2) din această directivă menționează în mod specific „o nouă procedură” pentru examinarea pe fond a unei cereri ulterioare. Cu toate acestea, nicio dispoziție din directiva menționată nu definește ceea ce trebuie să se înțeleagă printr‑o „nouă procedură”. În schimb, conținutul acestei expresii poate fi dedus, în opinia noastră, din articolul 40 alineatul (3) din Directiva 2013/32, în măsura în care această din urmă dispoziție impune ca examinarea pe fond a cererii ulterioare să fie continuată în conformitate cu capitolul II din directiva menționată.

53.

În esență, acest capitol II enunță principii de bază și garanții fundamentale pe care statele membre trebuie să le respecte cu ocazia examinării cererilor de protecție internațională. Rezultă, așadar, din articolul 40 alineatul (3) din Directiva 2013/32 că procedura națională referitoare la examinarea pe fond a cererii ulterioare trebuie să garanteze luarea în considerare a acestor garanții și principii.

54.

Pe lângă această cerință, directiva menționată nu impune statelor membre o procedură specifică în acest scop. Statele membre dispun în acest caz de o marjă de apreciere și pot transpune articolul 40 alineatul (3) din Directiva 2013/32 în lumina particularităților dreptului lor național ( 13 ).

55.

Astfel cum în mod întemeiat susține Comisia, Directiva 2013/32 nu se opune, așadar, în principiu, ca, pe de o parte, legiuitorul național să prevadă o nouă procedură administrativă pentru cererile ulterioare întemeiate pe elemente sau date noi care au luat naștere numai după încheierea definitivă a primei proceduri și ca, pe de altă parte, aceasta să aibă în vedere reluarea primei proceduri încheiate pentru cererile ulterioare în care se invocă elemente sau date deja existente la momentul primei proceduri, dar care nu au fost prezentate în cadrul acesteia.

56.

Acestea fiind spuse, problema care se ridică în continuare este aceea dacă o reluare precum cea prevăzută la articolul 69 alineatul (1) punctul 2 din AVG este conformă cu cerințele care decurg din capitolul II din Directiva 2013/32.

57.

Dosarul de care dispune Curtea nu conține suficiente informații în legătură cu modalitățile procedurii de reluare cu privire la acest aspect și nu permite, așadar, să se efectueze o asemenea apreciere, ce revine, în orice caz, instanței de trimitere.

58.

Constatăm însă că din cererea de decizie preliminară pare să reiasă că instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea reluării prevăzute la articolul 69 alineatul (1) punctul 2 din AVG cu principiile și garanțiile vizate în capitolul II din Directiva 2013/32. Mai precis, aceasta arată că statutul juridic al unui străin care a depus o cerere de protecție internațională, chiar dacă ar fi vorba despre o cerere ulterioară, este diferit de statutul juridic al unui străin care solicită reluarea unei proceduri deja încheiate, de exemplu în ceea ce privește protecția temporară împotriva îndepărtării pe durata procedurii.

59.

Modul în care trebuie înțeleasă această constatare poate da naștere unor îndoieli. În opinia noastră, diferența de statut juridic menționată de instanța de trimitere poate fi înțeleasă în sensul că vizează diferența care decurge din dreptul austriac după cum o cerere ulterioară se întemeiază pe „nova reperta” sau pe „nova producta” și, prin urmare, în sensul că arată că un solicitant care a depus o cerere ulterioară care face parte din această din urmă categorie este supus unor norme mai favorabile decât cel care a depus o cerere ulterioară care face parte din prima categorie.

60.

Dacă această interpretare este corectă, observăm că capitolul II din Directiva 2013/32 nu s‑ar opune în mod necesar unei asemenea diferențe de statut juridic. Astfel, pe de o parte, în temeiul articolului 5 din această directivă, nimic nu se opune ca statele membre să instituie standarde mai favorabile decât cele care decurg din Directiva 2013/32, în măsura în care standardele în cauză sunt compatibile cu directiva menționată. În ceea ce privește, pe de altă parte, protecția solicitantului împotriva îndepărtării pe durata examinării unei cereri ulterioare, capitolul II din Directiva 2013/32 permite astfel statelor membre să prevadă o protecție mai redusă pentru acest solicitant decât cea prevăzută pentru un solicitant care a depus o primă cerere de protecție internațională ( 14 ).

61.

Prin urmare, deși dreptul austriac prevede norme mai favorabile pentru cereri ulterioare care se întemeiază pe „nova producta” decât cele prevăzute de Directiva 2013/32 pentru cererile ulterioare, directiva menționată nu se opune, așadar, unei asemenea reglementări, cu condiția ca, în ceea ce privește cererile ulterioare care se întemeiază pe „nova reperta”, aceasta să respecte (și) cerințele (minime) care decurg din capitolul II din Directiva 2013/32.

62.

În plus, guvernul austriac a precizat în această privință, în răspunsul său la o întrebare adresată de Curte, că, atunci când o cerere ulterioară este examinată pe fond în cadrul reluării, decizia administrativă care a pus capăt procedurii sau decizia contencioasă corespunzătoare este lipsită de efecte, procedura este reluată din etapa anterioară adoptării acestei decizii administrative sau contencioase jurisdicționale și se desfășoară din nou, astfel încât noile argumente fac obiectul unei examinări complete pe fond. Prin urmare, nu ar exista nicio diferență după cum elementele sau datele noi au fost deja invocate înainte de încheierea primei proceduri sau numai după această dată. Garanțiile și principiile prevăzute în capitolul II din Directiva 2013/32 ar fi respectate integral atât în noua (a doua) procedură, cât și în (prima) procedura reluată.

63.

Având în vedere printre altele acest răspuns, se pare astfel că reluarea prevăzută la articolul 69 alineatul (1) punctul 2 din AVG este conformă cu cerințele prevăzute în capitolul II din Directiva 2013/32. Totuși, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aceasta este situația.

2.

Cu privire la examinarea admisibilității

64.

Directiva 2013/32 stabilește în mod exhaustiv condițiile de admisibilitate pe care statele membre sunt autorizate să le stabilească pentru o cerere ulterioară ( 15 ). Aceste condiții sunt cele pe care le‑am citat la punctele 38, 39 și 44 din prezentele concluzii și care sunt prevăzute la articolul 40 alineatele (2)-(4) coroborat cu articolul 33 alineatul (2) litera (d) din directiva menționată. La condițiile respective se adaugă articolul 42 alineatul (2) din directiva menționată, care prevede norme de procedură pe care statele membre le pot stabili cu ocazia examinării admisibilității cererii ulterioare.

65.

Astfel cum am explicat la punctul 34 din prezentele concluzii, condițiile de admisibilitate prevăzute în dreptul austriac sunt stabilite la articolul 69 alineatul (1) punctul 2 și alineatul (2) din AVG. Alineatul (1) punctul 2 al acestui articol prevede că o procedură încheiată trebuie să fie reluată atunci când apar fapte sau elemente de probă noi care, din motive care nu pot fi imputate persoanei interesate, nu au putut fi invocate în cursul procedurii anterioare și care, luate în considerare în mod izolat sau în legătură cu celelalte rezultate ale acestei proceduri, ar fi condus probabil la o decizie al cărei dispozitiv ar avea un conținut diferit. În temeiul alineatului (2) al articolului menționat, o cerere de reluare trebuie introdusă în termen de două săptămâni de la data la care solicitantul a luat cunoștință de motivul reluării, iar după o perioadă de trei ani de la adoptarea deciziei administrative definitive, nu mai poate fi formulată o cerere de reluare.

66.

Dispoziția austriacă în cauză conține, așadar, în esență trei condiții: i) condiția privind probabilitatea unei modificări a rezultatului primei proceduri încheiate ținând seama de aceste elemente sau date noi, ii) lipsa unei culpe a solicitantului și iii) termenele de decădere.

67.

În ceea ce privește compatibilitatea unor astfel de condiții cu Directiva 2013/32, primele două apar ca fiind într‑adevăr compatibile cu condițiile de admisibilitate prevăzute la articolul 40 din această directivă.

68.

Astfel, prima condiție a dispoziției naționale pare să corespundă celei prevăzute la articolul 40 alineatul (3) din Directiva 2013/32, și anume că elementele sau datele noi sporesc semnificativ probabilitatea ca solicitantul să îndeplinească condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională. În ceea ce privește a doua condiție a dispoziției naționale, aceasta pare să corespundă articolului 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32, care prevede că statele membre pot prevedea ca cererea să fie examinată în continuare numai în cazul în care solicitantul respectiv s‑a aflat, independent de voința sa, în incapacitatea de a declara elementele sau datele noi în cadrul procedurii anterioare ( 16 ).

69.

În ceea ce privește a treia condiție prevăzută la articolul 69 din AVG, și anume termenele de decădere, ea face totuși obiectul unor îndoieli, iar aceasta mai degrabă în lumina articolului 42 alineatul (2) din Directiva 2013/32, decât în lumina articolului 40 din această directivă.

70.

Astfel, în principiu, termenele de decădere pot fi considerate atât o condiție de admisibilitate, a cărei compatibilitate trebuie apreciată în raport cu articolul 40 menționat, cât și o normă procedurală, a cărei compatibilitate trebuie apreciată în raport cu articolul 42 alineatul (2) din Directiva 2013/32, care prevede norme de procedură pe care statele membre sunt autorizate să le stabilească în cadrul examinării admisibilității.

71.

În opinia noastră, punctul de plecare pentru aprecierea acestei condiții este articolul 40 din directiva menționată. Interpretarea acestei dispoziții este clară din moment ce prevede condiții de admisibilitate exhaustive ( 17 ) și nu conține o condiție cu privire la stabilirea termenelor de decădere. Se pare, așadar, la prima vedere, că a treia condiție prevăzută în dreptul austriac este contrară Directivei 2013/32.

72.

Trebuie însă ca această a treia condiție să fie examinată și în raport cu articolul 42 alineatul (2) din Directiva 2013/32 pentru a stabili dacă dispoziția menționată permite astfel statelor membre să stabilească termene de decădere, după cum susțin, în esență, guvernele austriac și german.

73.

Mai întâi, admitem că, în temeiul unei interpretări literale, articolul 42 alineatul (2) din Directiva 2013/32 ar putea lăsa să se înțeleagă că permite stabilirea unor termene de decădere.

74.

Astfel, primul paragraf al acestei dispoziții prevede că statele membre pot adopta în legislația internă norme privind examinarea preliminară în temeiul articolului 40 din Directiva 2013/32 și menționează, în mod neexhaustiv, două exemple de norme pe care statele membre le pot prevedea în această privință ( 18 ). În plus, al doilea paragraf al articolului 42 alineatul (2) din această directivă prevede că statele membre nu trebuie să facă imposibil accesul solicitantului la o nouă procedură sau să ducă la anularea efectivă ori restrângerea drastică a accesului. Prin urmare, modul de redactare a articolului 42 alineatul (2) din Directiva 2013/32 lasă o marjă de apreciere statelor membre pentru stabilirea unor norme de procedură ( 19 ).

75.

Acestea fiind precizate, constatăm însă că, după cum în mod întemeiat arată Comisia, geneza articolului 42 alineatul (2) din Directiva 2013/32 – și contextul în care se înscrie această dispoziție în raport cu directiva anterioară – indică în mod clar că legiuitorul Uniunii nu a dorit să dea statelor membre posibilitatea de a condiționa admisibilitatea cererilor ulterioare de respectarea unui termen.

76.

Astfel, o asemenea posibilitate era prevăzută de dispoziția care precedă articolul 42 alineatul (2) din Directiva 2013/32, și anume articolul 34 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2005/85. Această din urmă dispoziție permitea, așadar, în mod explicit statelor membre să stabilească un termen pentru prezentarea de date sau elemente noi după obținerea lor de către solicitant. Or, dispoziția menționată nu a fost preluată la articolul 42 alineatul (2) din Directiva 2013/32 și, astfel, legiuitorul a dorit să elimine posibilitatea respectivă. Acest lucru decurge în mod clar din lucrările pregătitoare ale Directivei 2013/32.

77.

Pe de o parte, dintr‑un document anexat la propunerea inițială a Directivei 2013/32, în care Comisia și‑a prezentat motivele pentru modificarea în cauză, reiese că dispoziția anterioară care permitea statelor membre să stabilească un termen de decădere, și anume articolul 34 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2005/85, ar fi eliminată pentru a evita o eventuală tensiune cu principiul nereturnării ( 20 ).

78.

Pe de altă parte, considerăm că legiuitorul Uniunii – în cadrul negocierii legislative a Directivei 2013/32 – a respins în mod explicit introducerea unei asemenea posibilități în această directivă. Astfel, delegațiile germană, franceză și a Regatului Unit din cadrul Consiliului Uniunii Europene au propus includerea unei asemenea posibilități pentru motivul că aceasta ar permite combaterea mai eficientă a cererilor ulterioare abuzive ( 21 ). Or, această propunere nu a condus la o modificare a dispoziției așa cum a fost propusă de Comisie.

79.

În opinia noastră, această interpretare care decurge din geneza articolului 42 alineatul (2) din Directiva 2013/32 este confirmată și de contextul în care se înscrie această dispoziție. Într‑adevăr, după cum am explicat la punctul 71 din prezentele concluzii, articolul 40 coroborat cu articolul 33 alineatul (2) litera (d) din această directivă este deja în sensul interpretării respective și același lucru este valabil pentru articolul 41 alineatul (1) din directiva menționată.

80.

Astfel, după cum am explicat în nota de subsol 14 din prezentele concluzii, articolul 41 alineatul (1) din Directiva 2013/32 vizează situațiile în care statele membre pot deroga de la dreptul solicitantului de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză în timpul examinării cererii sale ulterioare. În această privință, reiese în esență din articolul 41 alineatul (1) coroborat cu articolul 9 alineatul (2) din această directivă că, deși există riscul ca o cerere ulterioară să fie introdusă din motive abuzive, statele membre pot deroga de la dreptul solicitantului de a rămâne pe teritoriul lor numai dacă acest lucru nu conduce la returnarea directă sau indirectă. Considerăm că este rezonabil să deducem de aici că, în temeiul articolului 42 alineatul (2) din directiva menționată, simplul fapt că o cerere ulterioară nu a fost depusă într‑un anumit termen nu poate, a fortiori, să justifice respingerea acestei cereri având în vedere riscul unei încălcări a aceluiași principiu al nereturnării.

81.

Prin urmare, chiar dacă ar fi de dorit ca interdicția de a stabili un termen de decădere să reiasă mai clar din Directiva 2013/32, nu se poate susține că statele membre ar avea posibilitatea de a institui astfel de termene. Într‑adevăr, legiuitorul Uniunii a făcut o alegere deliberată atunci când a considerat că recurgerea la asemenea termene era susceptibilă să repună în discuție principiul nereturnării, care constituie un principiu fundamental în această directivă ( 22 ), și că principiul fundamental respectiv ar trebui să prevaleze în raport cu motivul acestui risc.

82.

Rezultă că articolul 42 alineatul (2) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 40 alineatele (2)-(4) și cu articolul 33 alineatul (2) litera (d) din această directivă trebuie interpretat în sensul că interzice stabilirea unor termene de decădere ca atare. Prin urmare, aceste termene ar trebui lăsate neaplicate. În litigiul principal, cererea ulterioară formulată de XY nu a fost însă respinsă în raport cu aceste termene, ci numai pentru motivul autorității de lucru judecat.

83.

În temeiul a tot ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare preliminară că articolul 40 alineatul (3) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat în sensul că nu impune o procedură specifică pentru examinarea pe fond a cererilor ulterioare, cu condiția ca procedura națională, inclusiv reluarea procedurii privind cererea anterioară de protecție, să fie conformă cu cerințele prevăzute în capitolul II din această directivă, aspect a cărui verificare în cadrul litigiului principal revine instanței de trimitere. În plus, articolul 42 alineatul (2) din directiva menționată coroborat cu articolul 40 alineatele (2)-(4) și cu articolul 33 alineatul (2) litera (d) din aceeași directivă trebuie interpretat în sensul că se opune stabilirii unor termene de decădere.

D.

Cu privire la interpretarea articolului 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 (a treia întrebare preliminară)

84.

Având în vedere răspunsul pe care îl propunem la a doua întrebare preliminară, considerăm că nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare preliminară.

85.

Astfel, această din urmă întrebare este adresată în ipoteza în care, din răspunsul la a doua întrebare, ar rezulta că reluarea prevăzută în dreptul austriac nu îndeplinește cerințele care decurg din Directiva 2013/32, așa încât ar trebui ca toate cererile ulterioare depuse în Austria să fie examinate în cadrul unei noi proceduri administrative. Or, după cum am arătat, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, o reluare este posibilă și, în consecință, apreciem că nu trebuie să se răspundă în acest sens la a doua întrebare preliminară ( 23 ).

86.

Prin urmare, numai în cazul în care instanța de trimitere nu ar confirma ipoteza noastră referitoare la dreptul austriac cu privire la acest aspect sau în cazul în care Curtea nu ar subscrie la interpretarea noastră referitoare la Directiva 2013/32, vom răspunde la a treia întrebare preliminară.

87.

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în cazul în care, din culpa sa, solicitantul de azil nu a prezentat deja în cursul procedurii anterioare de azil argumentele referitoare la motivele noi invocate, autoritatea publică poate respinge examinarea pe fond a unei cereri ulterioare în temeiul unei norme naționale care stabilește un principiu general aplicabil în cadrul procedurii administrative, deși, în lipsa adoptării unor dispoziții speciale, statul membru nu a transpus corespunzător dispozițiile prevăzute la articolul 40 alineatele (2) și (3) din Directiva 2013/32 și, ca urmare a acestei împrejurări, nu a utilizat în mod expres posibilitatea care îi este conferită de articolul 40 alineatul (4) din această directivă, de a nu continua examinarea pe fond a cererii ulterioare.

88.

Contextul în care se înscrie această chestiune, așa cum o înțelegem, este următorul: după cum am explicat în prezentele concluzii, articolul 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 permite statelor membre să includă în dreptul lor național o dispoziție care prevede că cererea ulterioară este admisibilă numai în cazul în care solicitantul s‑a aflat, independent de voința sa, în incapacitatea de a declara elementele și datele noi în sensul alineatelor (2) și (3) ale acestei dispoziții în cadrul procedurii anterioare.

89.

În dreptul austriac, o asemenea condiție a lipsei unei culpe este prevăzută la articolul 69 alineatul (1) punctul 2 din AVG. Această dispoziție nu s‑ar aplica totuși unei noi proceduri administrative, întrucât nu se aplică decât reluării unor proceduri deja încheiate cu pronunțarea unei decizii definitive.

90.

Pornind de la ipoteza expusă la punctul 85 din prezentele concluzii, potrivit căreia o cerere ulterioară care se întemeiază pe „nova reperta” trebuie examinată în cadrul unei noi proceduri administrative, instanța de trimitere ridică problema imposibilității de a controla existența unei culpe în cadrul unei asemenea proceduri noi. Astfel, o imposibilitate de acest tip ar avea drept consecință faptul că o cerere ulterioară, precum cea în discuție în litigiul principal, ar trebui de asemenea să fie considerată admisibilă și să facă obiectul unei examinări pe fond atunci când solicitantul a comis o greșeală prin faptul că nu a invocat în cadrul procedurii anterioare elementele sau datele noi prezentate. În litigiul principal, instanța de trimitere pare astfel să aprecieze că XY a greșit atunci când a omis să invoce orientarea sa sexuală în cursul procedurii privind prima sa cerere de protecție internațională.

91.

În acest context, instanța de trimitere dorește să afle dacă ar fi posibil să se ia în considerare și controlul existenței unei culpe în examinarea admisibilității cererilor ulterioare întemeiate pe „nova reperta” în cadrul unei noi proceduri administrative.

92.

În opinia noastră, este necesar, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, să se răspundă negativ la această întrebare.

93.

Astfel, în primul rând, considerăm că articolul 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat ca o dispoziție facultativă, astfel încât trebuie să fie transpusă în dreptul național pentru a putea aplica condiția lipsei unei culpe prevăzută de dispoziția menționată.

94.

Prin urmare, nu suntem de acord cu interpretarea propusă de guvernul neerlandez cu privire la acest aspect. Guvernul respectiv arată că elementul lipsei unei culpe prevăzut la articolul 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 constituie o condiție inerentă expresiei „elemente sau date noi” în sensul articolului 40 alineatele (2) și (3) din această directivă, astfel încât statele membre ar putea decide ca cererea să fie examinată în continuare numai în cazul în care solicitantul respectiv s‑a aflat, independent de voința sa, în incapacitatea de a declara aceste elemente sau date în cadrul procedurii anterioare. Potrivit guvernului amintit, articolul 40 alineatul (4) din directiva menționată nu ar fi decât o clarificare a acestui punct, iar o transpunere a alineatului respectiv nu ar fi, așadar, necesară pentru a aplica o condiție de lipsă a culpei. În susținerea poziției sale, guvernul neerlandez a invocat mai multe argumente întemeiate în esență, pe de o parte, pe articolul 40 alineatul (4) menționat și, pe de altă parte, pe obligația solicitantului de a coopera cu autoritățile competente.

95.

În opinia noastră, aceste argumente nu pot fi primite.

96.

Într‑adevăr, în ceea ce privește, mai întâi, articolul 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32, constatăm că, deși este cert că există o divergență între diferitele versiuni lingvistice ale acestei dispoziții, marea majoritate a versiunilor respective sunt însă în sensul unei dispoziții facultative.

97.

Astfel, marea majoritate a versiunilor lingvistice, și anume 20 de versiuni, inclusiv versiunea în limba franceză ( 24 ), prevăd în mod clar și neechivoc o dispoziție facultativă. Astfel, versiunea în limba franceză prevede că statele membre „peuvent prévoir” o condiție de lipsă a culpei solicitantului, ceea ce indică în mod clar că este vorba despre o posibilitate.

98.

În acest context, numai versiunea în limba cehă a articolului 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 are un conținut contrar, întrucât, în această versiune, articolul menționat prevede în esență că statele membre pot decide ca cererea să fie examinată în continuare numai în cazul în care solicitantul respectiv nu a comis o greșeală ( 25 ). Două versiuni lingvistice sunt, la rândul lor, ambigue, în măsura în care pot fi interpretate fie ca versiunea în limba franceză, fie ca versiunea în limba cehă ( 26 ).

99.

În opinia noastră, chiar presupunând că versiunea în limba cehă a articolului 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 nu este o simplă eroare de traducere, așa încât o interpretare pur literală întemeiată pe (toate) celelalte versiuni lingvistice ale acestei dispoziții nu poate fi, în sine, definitivă, o interpretare întemeiată pe alte elemente de interpretare ( 27 ) nu confirmă, în niciun caz, interpretarea propusă de guvernul neerlandez.

100.

Astfel, trebuie să se constate că lucrările pregătitoare ale articolului 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 par să indice că legiuitorul Uniunii a intenționat efectiv să facă din această dispoziție o posibilitate ( 28 ).

101.

Faptul că Directiva 2013/32 urmărește un obiectiv general al celerității ( 29 ) și că examinarea admisibilității prevăzută la articolul 33 alineatul (2) coroborat cu articolul 40 alineatele (2)-(4) din Directiva 2013/32 are în vedere atenuarea obligației statului membru de examinare a unei cereri ulterioare pe fond ( 30 ) nu poate conduce la un rezultat contrar.

102.

De asemenea, trebuie înlăturate argumentele întemeiate pe obligația solicitantului de a coopera cu autoritățile competente. Aceste argumente sunt întemeiate mai precis pe faptul că solicitantul, în temeiul articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2013/32, este supus unei obligații de cooperare cu autoritățile competente în vederea stabilirii elementelor prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2011/95, inclusiv a motivelor care justifică cererea de protecție internațională.

103.

În această privință, nu se poate susține că obligația respectivă ar fi lipsită de sens în ipoteza în care orice element care nu a fost invocat în cadrul primei cereri de protecție internațională – indiferent dacă acest lucru s‑a întâmplat sau nu din culpa solicitantului – ar conduce la examinarea în continuare a cererii ulterioare. Pe lângă faptul că o asemenea interpretare ar aduce atingere posibilității pe care articolul 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 o conferă statelor membre, nu este, în niciun caz, adevărat că obligația de cooperare ar fi lipsită de sens, cu excepția cazului în care se aplică o condiție de lipsă a culpei. Astfel, Directiva 2011/95 și Directiva 2013/32 prevăd în mod explicit mai multe consecințe pe care statele membre le pot deduce din nerespectarea acestei obligații ( 31 ), iar de aici nu reiese totuși o obligație a statelor membre de a declara inadmisibilă cererea ulterioară.

104.

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că articolul 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat ca fiind o dispoziție facultativă, astfel încât trebuie să fie transpusă în dreptul național pentru a putea aplica o condiție de lipsă a unei culpe care este prevăzută de dispoziția respectivă.

105.

În această privință, se pare, în al doilea rând, că, în ceea ce privește noile proceduri administrative, condiția referitoare la lipsa unei culpe prevăzută la articolul 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 nu a fost transpusă în dreptul austriac într‑un mod care să respecte cerințele dreptului Uniunii.

106.

Într‑adevăr, potrivit unei jurisprudențe constante, deși transpunerea unei directive nu impune în mod necesar adoptarea unor noi dispoziții naționale, este totuși indispensabil ca dreptul național în cauză să garanteze efectiv deplina aplicare a directivei menționate, ca situația juridică ce decurge din acest drept să fie suficient de precisă și de clară și ca beneficiarii să fie în măsură să își cunoască pe deplin drepturile ( 32 ). Astfel, dispozițiile unei directive trebuie să fie puse în aplicare cu o forță obligatorie incontestabilă, cu specificitatea, cu precizia și cu claritatea necesare, pentru îndeplinirea cerinței securității juridice ( 33 ).

107.

În această privință și sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, apreciem că articolul 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 nu a fost transpus în dreptul austriac într‑un mod conform cu aceste cerințe în ceea ce privește noile proceduri administrative. Astfel, din articolul 69 alineatul (1) punctul 2 din AVG nu reiese că condiția privind lipsa unei culpe pe care o conține se aplică și examinării admisibilității cererilor ulterioare în alte proceduri specifice decât reluarea unei prime proceduri încheiate cu pronunțarea unei decizii definitive.

108.

În al treilea rând și, mai ales, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, este exclusă aplicarea în detrimentul unui individ a unei dispoziții a cărei transpunere completă în dreptul național nu a fost efectuată ( 34 ). Or, asemenea instanței de trimitere, considerăm că tocmai aceasta ar fi consecința unei interpretări potrivit căreia condiția lipsei unei culpe prevăzută la articolul 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 ar fi aplicată în cadrul unei noi proceduri administrative, chiar dacă dreptul național nu ar prevedea această posibilitate.

109.

Contrar celor susținute de guvernul german, faptul că elementul de culpă prevăzut la articolul 69 alineatul (1) punctul 2 din AVG consacră un principiu general aplicabil în cadrul procedurii administrative austriece, în măsura în care exprimă un aspect al principiului autorității de lucru judecat, nu poate conduce la un rezultat contrar. Astfel, trebuie să se constate că articolul 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 reglementează acest principiu în cadrul cererilor ulterioare, întrucât, din dispoziția menționată coroborată cu alineatele (2) și (3) ale aceluiași articol 40, rezultă că, atunci când este vorba despre elemente sau date noi deja existente la momentul primei proceduri și care, din cauza unei greșeli imputabile solicitantului, nu au fost invocate în cursul acesteia, principiul autorității de lucru judecat nu acoperă astfel de elemente sau de date noi decât dacă dreptul național prevede acest aspect.

110.

În temeiul celor ce precedă, articolul 40 alineatul (4) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat în sensul că condiția lipsei unei culpe pe care o prevede nu poate fi aplicată în cadrul unei proceduri administrative, cu excepția situației în care această condiție este prevăzută în dreptul național într‑un mod explicit și care îndeplinește cerințele securității juridice, ceea ce pare, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, să nu se întâmple într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal.

V.

Concluzie

111.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria) după cum urmează: