<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?><CONCLUSION NNC="YES" xmlns:xsi="http://www.w3.org/2001/XMLSchema-instance" xsi:noNamespaceSchemaLocation="http://formex.publications.europa.eu/schema/formex-05.00-20081231.xd"><BIB.CONCLUSION><REF.CASE FILE="ECRCJ2007ROA.0800741501.case.xml"><NO.CASE>C-16/05</NO.CASE></REF.CASE><NO.CELEX>62005C0016</NO.CELEX><NO.SEQ>0015.0001</NO.SEQ><PAGE.FIRST.ECR>7418</PAGE.FIRST.ECR><PAGE.SEQ>1</PAGE.SEQ><PAGE.LAST.ECR>7442</PAGE.LAST.ECR><PAGE.TOTAL>25</PAGE.TOTAL></BIB.CONCLUSION><CURR.TITLE><LEFT>CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL GEELHOED — CAUZA C-16/05</LEFT><RIGHT>TUM ŞI DARI</RIGHT></CURR.TITLE><CONTENTS.CONCLUSION><TITLE><TI><P><HT TYPE="UC">Concluziile avocatului general</HT></P><P><HT TYPE="UC">L. A. Geelhoed</HT></P><P>prezentate la <DATE ISO="20060912">12 septembrie 2006</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Limba originală: engleza.</P></NOTE></P></TI></TITLE><GR.SEQ LEVEL="1"><TITLE><TI><NP><NO.P>I —</NO.P><TXT>Introducere</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional din 1970 anexat la Acordul de asociere între Comunitatea Economică Europeană şi Turcia din 1963 (denumit în continuare <QUOT.START ID="QS0001" REF.END="QE0001" CODE="201E"/>acordul de asociere<QUOT.END ID="QE0001" REF.START="QS0001" CODE="201D"/>) interzice introducerea de noi restricţii privind libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor între părţile contractante. Principala problemă care se ridică în prezenta cauză este dacă această dispoziţie interzice totodată statelor membre să stabilească, în ceea ce priveşte admisia pe teritoriul propriu a resortisanţilor turci, condiţii mai restrictive decât cele care existau anterior intrării în vigoare a acestei dispoziţii pentru statul membru în cauză.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="1"><TITLE><TI><NP><NO.P>II —</NO.P><TXT>Dispoziţiile relevante</TXT></NP></TI></TITLE><GR.SEQ LEVEL="2"><TITLE><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Dreptul comunitar</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Acordul de asociere a fost semnat la Ankara, la <DATE ISO="19630912">12 septembrie 1963</DATE>, de Republica Turcia, de statele membre ale CEE şi de Comunitate. A fost încheiat, aprobat şi confirmat în numele Comunităţii prin Decizia 64/732/CEE a Consiliului din <DATE ISO="19631223">23 decembrie 1963</DATE><NOTE NOTE.ID="E0002" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P><REF.DOC.OJ COLL="P" NO.OJ="217" DATE.PUB="1964" PAGE.FIRST="3685">JO 1964, 217, p. 3685</REF.DOC.OJ>, Ediţie specială, 11/vol. 1, p. 10.</P></NOTE>. Protocolul adiţional anexat la acordul de asociere a fost semnat la Bruxelles la <DATE ISO="19701123">23 noiembrie 1970</DATE> şi a fost încheiat, aprobat şi confirmat în numele Comunităţii prin Regulamentul (CEE) nr. 2760/72 al Consiliului din <DATE ISO="19720919">19 septembrie 1972</DATE><NOTE NOTE.ID="E0003" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P><REF.DOC.OJ COLL="L" NO.OJ="293" DATE.PUB="1972" PAGE.FIRST="1">JO L 293, p. 1</REF.DOC.OJ>, Ediţie specială, 11/vol. 1, p. 37.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>3.</NO.P><TXT>Articolul 13 din acordul de asociere conţine următoarea dispoziţie generală privind<?PAGE NO="I-7419"?> libertatea de stabilire între statele membre şi Republica Turcia:</TXT><P><QUOT.S LEVEL="1"><P><QUOT.START ID="QS0002" REF.END="QE0002" CODE="201E"/>Părţile contractante convin să se inspire din articolele 52-56 şi 58 din Tratatul de instituire a Comunităţii pentru a elimina restricţiile privind libertatea de stabilire între acestea<QUOT.END ID="QE0002" REF.START="QS0002" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0004" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>După noua numerotare a Tratatului CE, stabilită prin Tratatul de la Amsterdam, această prevedere va face trimitere la articolele 43 CE-46 CE şi la articolul 48 CE.</P></NOTE>, [traducere neoficială]</P></QUOT.S></P></NP><NP><NO.P>4.</NO.P><TXT>Articolul 41 din protocolul adiţional prevede:</TXT><P><QUOT.S LEVEL="1"><LIST TYPE="ARAB"><ITEM><NP><NO.P><QUOT.START ID="QS0003" REF.END="QE0003" CODE="201E"/>(1)</NO.P><TXT>Părţile contractante se abţin să introducă în relaţiile dintre ele noi restricţii privind libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor.</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>(2)</NO.P><TXT>Consiliul de asociere stabileşte, în conformitate cu principiile enunţate în articolele 13 şi 14 din acordul de asociere, ritmul şi modalităţile prin care părţile contractante elimină treptat în relaţiile dintre ele restricţiile privind libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor.</TXT><P>Consiliul de asociere stabileşte ritmul şi modalităţile pentru diferitele categorii de activităţi, ţinând seama de dispoziţiile similare pe care Comunitatea le-a adoptat deja în aceste domenii, precum şi de situaţia specială a Turciei pe plan economic şi social. Se acordă prioritate activităţilor cu o contribuţie semnificativă la dezvoltarea producţiei şi a schimburilor.<QUOT.END ID="QE0003" REF.START="QS0003" CODE="201D"/> [traducere neoficială]</P></NP></ITEM></LIST></QUOT.S></P><P>Până la această dată, Consiliul de asociere nu a adoptat măsuri în vederea aplicării articolului 41 alineatul (2) din protocolul adiţional.</P></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="2"><TITLE><TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Dreptul naţional</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>5.</NO.P><TXT>Articolul 11 alineatul 1 din Legea privind imigraţia din 1971 (Immigration Act din 1971) prevede:</TXT><P><QUOT.S LEVEL="1"><P><QUOT.START ID="QS0004" REF.END="QE0004" CODE="201E"/>În sensul prezentei legi, o persoană care ajunge în Regatul Unit cu vaporul sau cu avionul nu va fi considerată intrată în Regatul Unit decât cu condiţia să debarce şi numai începând din acel moment, iar după debarcarea într-un port continuă să nu fie considerată intrată pe teritoriul Regatului Unit pentru perioada în care rămâne în acea zonă a portului desemnată în acest scop de un agent al serviciilor de imigraţie (dacă<?PAGE NO="I-7420"?> există o astfel de zonă). Nu este considerată intrată pe teritoriul Regatului Unit nici persoana care a intrat în Regatul Unit într-o altă modalitate atât timp cât este reţinută, admisă temporar sau pusă în libertate dar riscă să fie reţinută, în aplicarea puterilor conferite prin anexa 2 la prezenta lege sau prin partea a III-a din Immigration and Asylum Act din 1999.<QUOT.END ID="QE0004" REF.START="QS0004" CODE="201D"/></P></QUOT.S></P></NP><NP><NO.P>6.</NO.P><TXT>La <DATE ISO="19730101">1 ianuarie 1973</DATE>, dată la care Regatul Unit a aderat la Comunitatea Europeană, normele privind imigraţia aplicabile în acest stat membru în materie de constituire de întreprinderi şi de prestare de servicii erau cuprinse în Statement of Immigration Rules for Control on Entry (HC 509), adoptate de Parlament la <DATE ISO="19721023">23 octombrie 1972</DATE> (denumite în continuare <QUOT.START ID="QS0005" REF.END="QE0005" CODE="201E"/>Normele din 1973 în domeniul imigraţiei<QUOT.END ID="QE0005" REF.START="QS0005" CODE="201D"/>). În decizia de trimitere aceste norme au fost sintetizate astfel. Punctul 30 din normele din 1973 în domeniul imigraţiei (sub titlul <QUOT.START ID="QS0006" REF.END="QE0006" CODE="201E"/>Comercianţi<QUOT.END ID="QE0006" REF.START="QS0006" CODE="201D"/>) stabileşte că pasagerii care nu pot prezenta o autorizaţie de intrare, dar care par să îndeplinească totuşi condiţiile cuprinse în oricare dintre cele două alineate care urmează, sunt admişi pentru o perioadă maximă de două luni, având interdicţia de a lucra, şi sunt invitaţi să se prezinte în faţa Home Office. Punctul 31 impune obligaţia ca solicitantul să deţină fonduri suficiente pentru a investi în întreprindere, dacă aceasta este deja înfiinţată, şi pentru a suporta pierderile care îi revin. De asemenea, se prevede ca solicitantul să fie în măsură să îşi susţină material propriile necesităţi şi pe cele ale persoanelor aflate în îngrijirea sa, că trebuie să se implice în mod activ în exploatarea întreprinderii şi alte dispoziţii de acest gen. Punctul 32 prevede că, dacă solicitantul intenţionează să exercite o activitate în calitate de lucrător independent, acesta trebuie să demonstreze că va introduce în ţară fonduri suficiente pentru exercitarea unei activităţi ale cărei beneficii, preconizate în mod realist, îi vor permite să îşi susţină traiul propriu şi pe cel al persoanelor aflate în îngrijirea sa fără a fi necesar să recurgă la un loc de muncă pentru care este necesar un permis de muncă.</TXT></NP><NP><NO.P>7.</NO.P><TXT>Normele actuale privind persoanele care solicită o autorizaţie de intrare în Regatul Unit pentru a înfiinţa o întreprindere sunt stabilite în HC 395 (denumite în continuare <QUOT.START ID="QS0007" REF.END="QE0007" CODE="201E"/> normele actuale în domeniul imigraţiei<QUOT.END ID="QE0007" REF.START="QS0007" CODE="201D"/>). Punctele 201-205 stabilesc următoarele condiţii:</TXT><P><QUOT.S LEVEL="1"><NP><NO.P><QUOT.START ID="QS0008" REF.END="QE0008" CODE="201E"/>201.</NO.P><TXT>Persoana care solicită permisiunea de intrare în Regatul Unit în vederea exercitării unei activităţi ca lucrător independent trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: (i) să întrunească fie cerinţele de la punctul 202, fie pe cele de la punctul 203; (ii) să deţină cel puţin <FT TYPE="NUMBER">200000</FT> GBP din fonduri proprii, de care poate dispune deplin în Regatului Unit; această sumă trebuie să îi aparţină personal, şi nu unui organism sau oricărui alt instrument de investiţie şi să fie destinată a fi investită în afaceri în Regatul Unit; (iii) să dispună de fonduri suplimentare suficiente pentru a-şi asigura traiul şi locuinţa pentru sine şi toate persoanele aflate în întreţinerea sa, până când activitatea sa îi va asigura un venit, fără să recurgă la un loc de muncă (în afara muncii prestate pentru întreprindere) sau la fonduri publice; (iv) să<?PAGE NO="I-7421"?> se angajeze activ, cu normă întreagă, în activitatea comercială sau în furnizarea de servicii, fie pe cont propriu, fie în calitate de asociat, ori în promovarea şi în conducerea societăţii în calitate de director; (v) aportul său financiar să fie proporţional cu cota de participare pe care o deţine în întreprindere; (vi) să deţină o cotă de participare majoritară sau echivalentă în întreprindere şi să nu simuleze un loc de muncă printr-o funcţie de conducere sau un parteneriat fictiv; (vii) să fie în măsură să suporte cota sa de participare la obligaţii; (viii) să propună o investiţie şi servicii care să răspundă unei necesităţi reale din Regatul Unit; (ix) să participe la beneficiile întreprinderii într-o măsură suficientă pentru a-şi asigura traiul şi locuinţa pentru sine şi persoanele aflate în întreţinerea sa fără a recurge la un loc de muncă (în afara muncii prestate pentru întreprindere) sau la fonduri publice; (x) să nu aibă intenţia să îşi completeze activităţile comerciale exercitând sau căutând un loc de muncă în Regatul Unit, în afara muncii prestate pentru întreprindere şi (xi) să fie titulara unei autorizaţii de intrare în Regatul Unit valabile, emisă cu acest titlu.</TXT></NP><NP><NO.P>202.</NO.P><TXT>Persoana care are intenţia să preia o întreprindere deja existentă în Regatul Unit, să se asocieze cu aceasta sau să preia conducerea acesteia este obligată să furnizeze, în plus faţă de condiţiile vizate la punctul 201, următoarele documente: (i) o declaraţie scrisă care să cuprindă condiţiile de preluare sau de asociere; (ii) bilanţurile anuale contabile din ultimii ani privind activităţile comerciale; şi (iii) dovada că serviciile şi investiţia sa vor determina o creştere netă a ofertei de angajare în cadrul întreprinderii pentru persoanele rezidente în Regatul Unit de cel puţin două noi locuri de muncă cu normă întreagă.</TXT></NP><NP><NO.P>203.</NO.P><TXT>Persoana care are intenţia să constituie o întreprindere nouă în Regatul Unit este obligată, în afara condiţiilor prevăzute la punctul 201 de mai sus, să aducă dovada: (i) că va aduce suficiente fonduri proprii în ţară pentru a constitui o întreprindere şi (ii) că întreprinderea va crea locuri noi de muncă, cu normă întreagă, pentru cel puţin două persoane stabilite deja în Regatul Unit.</TXT><P>Permisiunea de intrare în Regatul Unit pentru o persoană care intenţionează să exercite o activitate ca lucrător independent</P></NP><NP><NO.P>204.</NO.P><TXT>Persoana care solicită permisiunea de intrare în Regatul Unit pentru a exercita o activitate ca lucrător independent poate fi admisă pentru o perioadă care să nu depăşească 12 luni, cu condiţia că nu se va încadra în muncă şi dacă prezintă, la sosirea sa, agentului de la serviciul de imigraţie, o autorizaţie de intrare în Regatul Unit valabilă, emisă cu acest titlu.</TXT><P>Interdicţia de intrare în Regatul Unit pentru o persoană care intenţionează să exercite o activitate ca lucrător independent</P></NP><NP><NO.P>205.</NO.P><TXT>Permisiunea de intrare în Regatul Unit trebuie să fie refuzată oricărei persoane care intenţionează să exercite o activitate ca lucrător independent dacă aceasta nu<?PAGE NO="I-7422"?> prezintă, la sosirea sa, agentului de la serviciul de imigraţie, o autorizaţie de intrare în Regatul Unit valabilă, emisă cu acest titlu<QUOT.END ID="QE0008" REF.START="QS0008" CODE="201D"/>.</TXT></NP></QUOT.S></P></NP></GR.SEQ></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="1"><TITLE><TI><NP><NO.P>III —</NO.P><TXT>Situaţia de fapt şi procedura</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>8.</NO.P><TXT>Având în vedere că faptele în cauzele Tum şi Dari sunt în mare parte similare, se impune să fie expuse împreună.</TXT></NP><NP><NO.P>9.</NO.P><TXT>Domnul Veli Tum şi domnul Mehmet Dari, ambii resortisanţi turci, au sosit în Regatul Unit la <DATE ISO="20011129">29 noiembrie 2001</DATE> şi, respectiv, la <DATE ISO="19981001">1 octombrie 1998</DATE>. Ambii au obţinut o admisie temporară, în baza articolului 11 din Immigration Act din 1971, sub rezerva unei restricţii (în cazul domnului Turn) sau a unei interdicţii (în cazul domnului Dari) de a se încadra în muncă. Amândoi au formulat cereri de azil în Regatul Unit. Totuşi, aceste cereri au fost respinse de către Secretary of State, care a dispus, în aplicarea Convenţiei de la Dublin<NOTE NOTE.ID="E0005" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Convenţia de determinare a statului responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unui dintre statele membre ale Comunităţii Europene, semnată la Dublin, la <DATE ISO="19900615">15 iunie 1990</DATE> (<REF.DOC.OJ COLL="C" NO.OJ="254" DATE.PUB="1997" PAGE.FIRST="1">JO 1997, C 254, p. 1</REF.DOC.OJ>, denumită în continuare <QUOT.START ID="QS0009" REF.END="QE0009" CODE="201E"/>Convenţia de la Dublin<QUOT.END ID="QE0009" REF.START="QS0009" CODE="201D"/>). Această convenţie a fost înlocuită prin Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din <DATE ISO="20030218">18 februarie 2003</DATE> de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unui dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe. (<REF.DOC.OJ COLL="L" NO.OJ="050" DATE.PUB="2003" PAGE.FIRST="1">JO L 50, p. 1</REF.DOC.OJ>, Ediţie specială, 19/vol. 6, p. 56).</P></NOTE>, expulzarea lor către statele membre în care au solicitat iniţial azil, şi anume Germania (în cazul domnului Turn) şi, respectiv, Franţa (în cazul domnului Dari). Tentativele lor ulterioare de modificare a acestor decizii pe cale judecătorească s-au dovedit nefructuoase.</TXT></NP><NP><NO.P>10.</NO.P><TXT>în timpul şederii în Regatul Unit, domnul Dari a înfiinţat propria sa pizzerie la Herne Bay, în Kent. La <DATE ISO="20020930">30 septembrie 2002</DATE>, domnul Dari a solicitat serviciului de imigraţie autorizaţia de a intra în Regatul Unit pentru a continua exploatarea întreprinderii sale. În mod similar, domnul Tum a solicitat autorizaţia de intrare în Regatul Unit pentru a înfiinţa o curăţătorie la North London. Având în vedere că se aflau în Regatul Unit în urma unei admişii temporare în temeiul articolului 11 din Regulamentul de aplicare a Immigration Act din 1971 şi astfel, în sensul imigraţiei, nu se putea considera că au intrat în mod formal în Regatul Unit, aceştia şi-au întemeiat cererile pe acordul de asociere şi pe protocolul adiţional şi au solicitat ca cererile lor să fie examinate potrivit Normelor din 1973 în domeniul imigraţiei.</TXT></NP><NP><NO.P>11.</NO.P><TXT>La <DATE ISO="20030512">12 mai 2003</DATE>, Secretary of State, analizând cauza în lumina normelor actuale în domeniul imigraţiei, şi nu a Normelor din 1973 în domeniul imigraţiei, i-a refuzat domnului Turn autorizaţia de a intra în Regatul Unit în scopul exercitării unei activităţi ca lucrător independent şi a menţionat că au fost luate măsuri pentru a-1 retrimite în Germania imediat ce va fi posibil. Solicitarea domnului Dari a fost respinsă pentru aceleaşi motive. Domnul Turn a obţinut suspendarea măsurilor de retrimitere.</TXT></NP><?PAGE NO="I-7423"?><NP><NO.P>12.</NO.P><TXT>în continuare, domnul Tum şi domnul Dari au introdus fiecare acţiune în anulare. Cauzele au fost examinate împreună de High Court of Justice (England &amp; Wales), Queen s Bench Division, care s-a pronunţat prin Decizia din <DATE ISO="20031119">19 noiembrie 2003</DATE>. În esenţă, această instanţă a stabilit că domnul Tum şi domnul Dari erau îndreptăţiţi să invoce aşa-numita clauză <QUOT.START ID="QS0010" REF.END="QE0010" CODE="201E"/>standstill<QUOT.END ID="QE0010" REF.START="QS0010" CODE="201D"/> prevăzută la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional şi, în consecinţă, puteau solicita ca cererile lor de admisie în Regatul Unit în scopul exercitării unei activităţi economice independente să fie analizate potrivit normelor în domeniul imigraţiei în vigoare la data la care Regatul Unit a aderat la Comunitate, şi anume la <DATE ISO="19730101">1 ianuarie 1973</DATE>.</TXT></NP><NP><NO.P>13.</NO.P><TXT>Această decizie a fost confirmată de Court of Appeal (England &amp; Wales) printr-o decizie pronunţată la <DATE ISO="20040524">24 mai 2004</DATE>.</TXT></NP><NP><NO.P>14.</NO.P><TXT>La <DATE ISO="20040709">9 iulie 2004</DATE>, Secretary of State a solicitat House of Lords să îi acorde autorizarea de a introduce recurs împotriva deciziilor pronunţate de Court of Appeal în cauzele conexate. În urma unei şedinţe din <DATE ISO="20041027">27 octombrie 2004</DATE>, Appellate Committee al House of Lords a dispus sesizarea Curţii de Justiţie, în conformitate cu articolul 234 CE, cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare cu privire la următoarea întrebare:</TXT><P><QUOT.S LEVEL="1"><P><QUOT.START ID="QS0011" REF.END="QE0011" CODE="201E"/>Articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional la Acordul de asociere semnat la Bruxelles la <DATE ISO="19701123">23 noiembrie 1970</DATE> trebuie interpretat în sensul că interzice unui stat membru ca, începând cu data de la care acest protocol a intrat în vigoare în statul membru în cauză, să introducă noi restricţii privind condiţiile şi procedura de intrare pe teritoriul său a unui resortisant turc care intenţionează să exercite o activitate în acest stat membru?<QUOT.END ID="QE0011" REF.START="QS0011" CODE="201D"/></P></QUOT.S></P></NP><NP><NO.P>15.</NO.P><TXT>Domnul Tum şi domnul Dari, guvernul slovac şi cel al Regatului Unit şi, respectiv, Comisia Comunităţilor Europene au depus observaţii scrise. În timpul şedinţei din <DATE ISO="20060518">18 mai 2006</DATE>, domnul Turn şi domnul Dari, guvernul Regatului Unit şi cel olandez şi Comisia au depus şi alte observaţii.</TXT></NP><NP><NO.P>16.</NO.P><TXT>Domnul Turn şi domnul Dari, guvernul slovac şi Comisia apreciază că trebuie dat un răspuns afirmativ la întrebarea formulată de House of Lords. Guvernul Regatului Unit şi cel olandez apără poziţia adversă şi solicită Curţii să răspundă negativ la întrebarea menţionată.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="1"><TITLE><TI><NP><NO.P>IV —</NO.P><TXT>Rezumatul observaţiilor</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>17.</NO.P><TXT>Domnul Turn şi domnul Dari susţin, în primul rând, că domeniul de aplicare al clauzei <QUOT.START ID="QS0012" REF.END="QE0012" CODE="201E"/>standstill<QUOT.END ID="QE0012" REF.START="QS0012" CODE="201D"/> menţionate, prevăzută la<?PAGE NO="I-7424"?> articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional, include nu numai condiţiile de stabilire, ci şi condiţiile de şedere şi de intrare. În dreptul comunitar, aceste ultime condiţii sunt considerate corolarul necesar al libertăţii de stabilire<NOTE NOTE.ID="E0006" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Aceştia fac trimitere la Hotărârea din <DATE ISO="19760408">8 aprilie 1976</DATE>, Royer (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="48/75" YEAR="1976" PAGE.ECR="497">48/75, Rec., p. 497, punctul 50</REF.DOC.ECR>), la Hotărârea din <DATE ISO="19901212">12 decembrie 1990</DATE>, Kaefer şi Procacci (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-100/89+C-101/89" YEAR="1990" PAGE.ECR="I-4647">C-100/89 şi C-101/89, Rec., p. I-4647, punctul 15</REF.DOC.ECR>), la Hotărârea din <DATE ISO="19920520">20 mai 1992</DATE>, Ramrath (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-106/91" YEAR="1992" PAGE.ECR="I-3351">C-106/91, Rec., p. I-3351, punctul 17</REF.DOC.ECR>), şi la Hotărârea din <DATE ISO="20010927">27 septembrie 2001</DATE>, Barkoci si Malik (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-257/99" YEAR="2001" PAGE.ECR="I-6557">C-257/99, Rec., p. I-6557, punctul 44</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE>. Domnul Tum şi domnul Dari recunosc că resortisanţii turci nu dobândesc în mod direct din aceste norme un drept de stabilire sau de intrare într-un stat membru. Totuşi, aceştia afirmă că, în temeiul acestei dispoziţii, cererea lor de intrare în Regatul Unit, cu scopul de a înfiinţa o întreprindere, ar trebui analizată în temeiul dreptului naţional, astfel cum acesta se prezenta la data la care Regatul Unit a devenit parte contractantă la protocolul adiţional, şi anume la <DATE ISO="19730101">1 ianuarie 1973</DATE>.</TXT></NP><NP><NO.P>18.</NO.P><TXT>Domnul Tum şi domnul Dari afirmă că, în cauza Savas<NOTE NOTE.ID="E0007" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea din <DATE ISO="20000511">11 mai 2000</DATE> (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-37/98" YEAR="2000" PAGE.ECR="I-2927">C-37/98, Rec., p. I-2927</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE>, Curtea s-a pronunţat deja în sensul că orice resortisant turc, chiar şi acela care se află ilegal pe teritoriul Regatului Unit, are întotdeauna posibilitatea să invoce clauza <QUOT.START ID="QS0013" REF.END="QE0013" CODE="201E"/>standstill<QUOT.END ID="QE0013" REF.START="QS0013" CODE="201D"/>, aplicabilă în mod direct, astfel cum aceasta este prevăzută la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional. Aceştia arată că, în cauza menţionată, Curtea nu a fost nevoită să examineze aspectul intrării domnului Savas în Regatul Unit, având în vedere că acesta intrase legal în ţară, dar prelungirea şederii sale pe teritoriul Regatului Unit a fost ilegală. În consecinţă, Curtea nu s-a preocupat decât de condiţiile în baza cărora domnul Savas ar fi fost autorizat să îşi prelungească şederea şi să se stabilească în Regatul Unit.</TXT></NP><NP><NO.P>19.</NO.P><TXT>în argumentarea afirmaţiei principale referitoare la domeniul de aplicare al prevederilor articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional, domnul Tum şi domnul Dari menţionează că, spre deosebire de clauzele <QUOT.START ID="QS0014" REF.END="QE0014" CODE="201E"/>standstill<QUOT.END ID="QE0014" REF.START="QS0014" CODE="201D"/> similare<NOTE NOTE.ID="E0008" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Aceştia se referă la articolul 13 din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere din <DATE ISO="19800919">19 septembrie 1980</DATE> privind dezvoltarea asocierii, care prevede: <QUOT.START ID="QS0015" REF.END="QE0015" CODE="201E"/>Statele membre ale Comunităţii şi Turcia nu pot introduce noi restricţii privind condiţiile de acces la încadrarea în muncă a lucrătorilor şi a membrilor lor de familie care se găsesc pe teritoriul lor în situaţie legală de şedere şi de acces pe piaţa muncii<QUOT.END ID="QE0015" REF.START="QS0015" CODE="201D"/> (sublinierea noastră).</P></NOTE>, textul în cauză nu sugerează nicidecum faptul că aplicarea sa este limitată la condiţiile de şedere şi de stabilire, cu excluderea condiţiilor de intrare. Astfel, clauza <QUOT.START ID="QS0016" REF.END="QE0016" CODE="201E"/>standstill<QUOT.END ID="QE0016" REF.START="QS0016" CODE="201D"/> ar deveni lipsită de conţinut dacă s-ar permite statelor membre, contrar obiectivelor acordului de asociere, să impună condiţii de intrare pe teritoriul lor mai dificile sau chiar imposibile. Ei subliniază faptul că această interpretare a articolului 41 alineatul (1) nu afectează competenţa statelor membre în ceea ce priveşte imigraţia resortisanţilor turci. Aceasta nu face decât să îi plaseze pe resortisanţii turci în situaţia în care se aflau la data la care statul membru a devenit parte la protocolul adiţional, astfel cum impune clauza <QUOT.START ID="QS0017" REF.END="QE0017" CODE="201E"/>standstill<QUOT.END ID="QE0017" REF.START="QS0017" CODE="201D"/>.</TXT></NP><NP><NO.P>20.</NO.P><TXT>în sfârşit, ca răspuns la afirmaţia Regatului Unit conform căreia protecţia prevăzută la articolul 41 alineatul (1) nu ar trebui<?PAGE NO="I-7425"?> să fie extinsă şi la solicitanţii de azil ale căror cereri au fost respinse (a se vedea punctul 25 de mai jos), domnul Turn şi domnul Dari subliniază că, deşi sunt prezenţi fizic în Regatul Unit, ei nu pot fi consideraţi în mod formal intraţi pe teritoriul Regatului Unit în baza articolului 11 din Immigration Act din 1971. Problema dacă pot sau nu pot fi retrimişi spre un alt stat membru, în aplicarea Convenţiei de la Dublin, nu este pertinentă pentru a răspunde la întrebarea preliminară formulată de House of Lords. Această întrebare se limitează la determinarea normelor aplicabile în cazul cererilor de autorizare a intrării cu scopul de a înfiinţa o întreprindere introduse de domnul Turn şi de domnul Dari.</TXT></NP><NP><NO.P>21.</NO.P><TXT>Guvernul slovac şi Comisia susţin, în mare parte, opiniile exprimate de domnul Turn şi de domnul Dari. Aceştia afirmă că, din moment ce articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional interzice statelor membre să impună condiţii privind stabilirea resortisanţilor turci în scopuri profesionale mai dificile faţă de cele existente la data intrării în vigoare a acestei norme în statul membru respectiv, ca o consecinţă a acestui fapt, statele nu pot face inaplicabil dreptul de stabilire prin introducerea de noi restricţii în privinţa dreptului de şedere şi a dreptului de intrare, în măsura în care aceste drepturi sunt asociate dreptului de stabilire.</TXT></NP><NP><NO.P>22.</NO.P><TXT>Ţinând cont că în cauza Savas, menţionată mai sus, Curtea a acordat beneficiul clauzei <QUOT.START ID="QS0018" REF.END="QE0018" CODE="201E"/>standstill<QUOT.END ID="QE0018" REF.START="QS0018" CODE="201D"/>, prevăzută la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional, unei persoane care a fost legal admisă într-un stat membru, dar care nu îndeplinea condiţiile legale de şedere, Comisia subliniază că s-ar crea o situaţie paradoxală dacă această clauză nu s-ar aplica şi unei persoane care a introdus în condiţii legale, în timp ce se afla în Turcia, o cerere de intrare pe teritoriul Regatului Unit. Comisia adaugă că o persoană care a solicitat autorizaţia de intrare în calitate de turist, deşi avea intenţia să exercite o activitate ca lucrător independent o dată admis în statul membru, nu ar putea beneficia de protecţia garantată de acordul menţionat. Cu toate acestea, o astfel de intenţie frauduloasă ar fi dificil, dacă nu chiar imposibil, de dovedit.</TXT></NP><NP><NO.P>23.</NO.P><TXT>Potrivit Comisiei, deşi Curtea a confirmat că Decizia nr. 1/80 nu afectează competenţa statelor membre de a reglementa condiţia de primă intrare a lucrătorilor turci pe teritoriul lor, aceasta nu înseamnă că nici acordul de asociere, nici protocolul adiţional nu pot avea vreodată un efect asupra competenţei statelor membre de a reglementa intrarea resortisanţilor turci pe teritoriul lor. În fapt, competenţa statelor membre de a controla prima admisie a resortisanţilor turci a fost limitată. Deşi acest rezultat trebuie considerat inevitabil, Comisia sugerează că, pe viitor, Curtea ar trebui să limiteze sfera răspunsului său la restricţiile care sunt indisolubil legate de dreptul de stabilire, astfel încât să se evite ca exercitarea dreptului statelor membre de a reglementa prima admisie a resortisanţilor turci pe teritoriul lor să fie îngreunată.</TXT></NP><?PAGE NO="I-7426"?><NP><NO.P>24.</NO.P><TXT>Guvernul Regatului Unit afirmă în primul rând că, în conformitate cu jurisprudenţa bine stabilită a Curţii, statele membre păstrează posibilitatea de a stabili propriile condiţii privind prima admisie a resortisanţilor turci pe teritoriul lor. Acordul de asociere şi protocolul adiţional nu au ca obiectiv să acorde resortisanţilor turci drepturi de stabilire comparabile cu cele acordate resortisanţilor Uniunii Europene. În exercitarea acestei competenţe, este legitimă măsura Regatului Unit de a modifica condiţiile în care admite resortisanţilor turci intrarea pe teritoriul său cu scopul constituirii unei întreprinderi, chiar dacă o asemenea modificare a înăsprit condiţiile de intrare în Regatul Unit faţă de cele existente la <DATE ISO="19730101">1 ianuarie 1973</DATE>. Acest argument îşi are temeiul în Hotărârea Savas, citată anterior, în care Curtea a declarat, pe de o parte, că articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional nu vizează decât condiţiile pe care statele membre le aplică celor care, legal intraţi într-un stat membru, urmează să se stabilească în scopuri profesionale şi că această dispoziţie nu aduce atingere libertăţii statului membru de a stabili condiţiile de primă admisie.</TXT></NP><NP><NO.P>25.</NO.P><TXT>în subsidiar, Regatul Unit susţine că, în cazul în care Curtea ar declara că articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional interzice într-adevăr statelor membre să introducă noi restricţii la intrarea pe teritoriul lor a resortisanţilor turci care intenţionează să se stabilească în vederea exercitării unei activităţi ca lucrător independent, această interdicţie nu se aplică persoanelor care au intenţionat să rămână şi să exercite o activitate ca lucrător independent după ce le-a fost respinsă cererea de azil şi care ar putea fi retrimise spre un alt stat membru, conform dispoziţiilor Convenţiei de la Dublin sau unei reglementări ulterioare. În privinţa acestui aspect, Regatul Unit arată că domnul Tum şi domnul Dari au invocat dreptul lor în temeiul articolului 41 alineatul (1) numai atunci când au fost ameninţaţi să fie retrimişi spre Franţa sau Germania. A permite unor persoane, în astfel de circumstanţe, să invoce protecţia împotriva unei retrimiteri în aplicarea Convenţiei de la Dublin, ar însemna să se permită solicitantului de azil să împiedice funcţionarea sistemului european comun de azil. Aceasta ar echivala cu un abuz de drept, întrucât solicitantul de azil ar putea să beneficieze, în temeiul intrării şi şederii sale ilegale într-un stat membru, de drepturi izvorâte din dreptul comunitar.</TXT></NP><NP><NO.P>26.</NO.P><TXT>Guvernul olandez susţine aceeaşi opinie, conform căreia drepturile izvorâte din articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional pot fi invocate de către resortisanţii turci numai în măsura în care aceştia au respectat normele naţionale în domeniul imigraţiei care guvernează condiţiile de intrare şi de şedere pe teritoriul ţării. Acordarea beneficiului protecţiei articolului 41 alineatul (1) persoanelor care au intrat într-un stat membru în mod ilegal şi care ulterior au înfiinţat o întreprindere ar pune în pericol eficacitatea reglementării naţionale în materie de imigraţie, care rămâne în competenţa statelor membre. În aceeaşi măsură, aceasta ar lipsi de eficacitate şi sistemul comun de azil. Potrivit guvernul olandez, şi în cazul în care domnul Tum şi domnul Dari s-ar fi întors, în fapt, în Turcia şi ar fi formulat o nouă cerere de autorizare în vederea intrării în Regatul Unit în temeiul activităţilor economice desfăşurate în cursul şederii lor<?PAGE NO="I-7427"?> ilegale, aceştia tot nu ar fi putut invoca articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional Admiterea unei astfel de solicitări ar constitui un pericol la adresa credibilităţii şi a eficacităţii reglementării naţionale în materie de imigraţie.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="1"><TITLE><TI><NP><NO.P>V —</NO.P><TXT>Apreciere</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>27.</NO.P><TXT>Astfel cum deja am indicat în introducerea prezentelor concluzii, problema fundamentală în prezenta cauză este dacă articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional, care interzice, după data intrării în vigoare a protocolului adiţional în statul membru în cauză, introducerea de noi restricţii în privinţa libertăţii de stabilire şi a liberei prestări a serviciilor, interzice totodată statelor membre să impună condiţii de intrare mai restrictive pentru resortisanţii turci.</TXT></NP><NP><NO.P>28.</NO.P><TXT>în diferitele lor observaţii, toate părţile se întemeiază pe hotărârea pronunţată de Curte în cauza Savas<NOTE NOTE.ID="E0009" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Citată la nota de subsol 7.</P></NOTE> pentru a-şi susţine argumentele lor diametral opuse, în sensul că la această întrebare preliminară trebuie dat fie un răspuns pozitiv, fie unul negativ. În consecinţă, este necesar să se sintetizeze faptele esenţiale din această cauză, precum şi din hotărârea Curţii.</TXT></NP><GR.SEQ LEVEL="2"><TITLE><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Cauza Savas</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>29.</NO.P><TXT>Domnul Savas<NOTE NOTE.ID="E0010" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>în fapt, domnul Savas a intrat pe teritoriul Regatului Unit însoţit de soţia sa. Pentru a simplifica prezenta expunere, se vor prezenta faptele la singular.</P></NOTE>, un resortisant turc, a obţinut o autorizaţie de intrare în Regatul Unit pentru o lună, în calitate de turist. Viza sa de intrare conţinea o condiţie expresă care îi interzicea să se încadreze în muncă sau să exercite o activitate profesională. Totuşi, după expirarea vizei, domnul Savas a rămas în Regatul Unit, încălcând reglementarea naţională în materie de imigraţie. Câţiva ani mai târziu, el a început să exploateze o întreprindere de confecţii de cămăşi, fără să solicite un permis de muncă sau pentru exercitarea unei activităţi profesionale independente. După ce a exploatat întreprinderea un anumit timp, acesta s-a adresat, în vederea regularizării situaţiei, serviciilor naţionale de imigraţie. Cererea sa de autorizare a şederii a fost respinsă şi i-a fost comunicat un ordin de expulzare. Domnul Savas a contestat această decizie, dar această contestaţie a fost respinsă.</TXT></NP><NP><NO.P>30.</NO.P><TXT>Întemeindu-şi cererea iniţială numai pe dreptul naţional, domnul Savas a invocat ulterior articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional, susţinând că situaţia sa ar trebui analizată în temeiul Normelor din 1973 în domeniul imigraţiei. Acest argument a fost respins de serviciile de imigraţie pe considerentul că, la data cererii sale de regularizare a şederii în Regatul Unit, nu avea dreptul să îşi continue şederea pe<?PAGE NO="I-7428"?> teritoriul ţării şi astfel nu mai putea beneficia de Normele din 1973 în domeniul imigraţiei. Ulterior, domnul Savas a sesizat Queens Bench Division al High Court of Justice. Instanţa s-a întrebat dacă acordul de asociere are ca efect acordarea de drepturi străinilor care, precum domnul Savas, se află ilegal pe teritoriul unui stat membru. În consecinţă, aceasta a decis să sesizeze Curtea în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare privind efectul direct al articolului 41 din protocolul adiţional şi sfera protecţiei garantate prin această dispoziţie.</TXT></NP><NP><NO.P>31.</NO.P><TXT>în prezenta cauză, este suficient să se facă referire numai la consideraţiile Curţii privitoare la aplicarea articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional. Cu toate acestea, pentru a fi exhaustivi, observăm că, în acest sens, Curtea nu a avut nicio dificultate în a stabili că această dispoziţie poate fi invocată într-o procedură în fata instanţelor naţionale<NOTE NOTE.ID="E0011" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctele 46-54 din hotărâre.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>32.</NO.P><TXT>în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional, domnul Savas a susţinut iniţial în observaţiile sale scrise că a dobândit în mod direct un drept de stabilire şi de şedere în conformitate cu această dispoziţie, în ciuda faptului că acesta înfiinţase o întreprindere în Regatul Unit prin încălcarea reglementării britanice în domeniul imigraţiei. Totuşi, în timpul şedinţei a abandonat argumentul menţionat, afirmând că această dispoziţie îi dădea dreptul să solicite unei instanţe naţionale să aprecieze dacă reglementările în materia libertăţii de stabilire şi a dreptului de şedere care îi erau aplicabile erau mai stricte decât cele aplicabile până la data intrării în vigoare a protocolului adiţional în Regatul Unit. Curtea a examinat cele două argumente în hotărârea pe care a pronunţat-o.</TXT></NP><NP><NO.P>33.</NO.P><TXT>Primul argument invocat de domnul Savas a determinat Curtea să amintească principiile de bază pe care aceasta le stabilise în jurisprudenţa sa în privinţa lucrătorilor turci. Aceste principii de bază sunt următoarele:</TXT><P><LIST TYPE="DASH"><ITEM><P><QUOT.START ID="QS0019" REF.END="QE0019" CODE="201E"/>în stadiul actual al dreptului comunitar, dispoziţiile privind asocierea CEE-Turcia nu aduc atingere competenţei statelor membre de a reglementa atât intrarea pe teritoriul ţării a resortisanţi-lor turci, cât şi condiţiile referitoare la primul loc de muncă, ci reglementează exclusiv situaţia lucrătorilor turci care s-au integrat deja în mod legal pe piaţa muncii din statele membre<QUOT.END ID="QE0019" REF.START="QS0019" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0012" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctul 58 din hotărâre.</P></NOTE></P></ITEM><ITEM><P><QUOT.START ID="QS0020" REF.END="QE0020" CODE="201E"/>lucrătorii turcii, spre deosebire de resortisanţii statelor membre, nu au dreptul să circule liber în interiorul<?PAGE NO="I-7429"?> Comunităţii, ci beneficiază numai de anumite drepturi în statul membru gazdă pe teritoriul căruia au intrat în condiţii legale şi în care au ocupat legal un loc de muncă pe o durată determinată<QUOT.END ID="QE0020" REF.START="QS0020" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0013" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctul 59 din hotărâre.</P></NOTE></P></ITEM><ITEM><P><QUOT.START ID="QS0021" REF.END="QE0021" CODE="201E"/>drepturile [...] conferite resortisanţilor turci [...] implică în mod necesar, sub sancţiunea lipsirii de efect a dreptului de a accede pe piaţa muncii şi de a se încadra în muncă, existenţa unui drept corelativ de şedere<QUOT.END ID="QE0021" REF.START="QS0021" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0014" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctul 60 din hotărâre.</P></NOTE></P></ITEM><ITEM><P><QUOT.START ID="QS0022" REF.END="QE0022" CODE="201E"/>legalitatea locului de muncă ocupat de un resortisant turc în statul membru gazdă presupune o situaţie stabilă şi sigură pe piaţa muncii din statul membru în cauză şi implică, sub acest aspect, un drept de şedere necontestat<QUOT.END ID="QE0022" REF.START="QS0022" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0015" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctul 60 din hotărâre.</P></NOTE></P></ITEM><ITEM><P><QUOT.START ID="QS0023" REF.END="QE0023" CODE="201E"/>perioadele în care un resortisant turc a ocupat un loc de muncă fiind în posesia unei autorizaţii de şedere, care a fost emisă numai în urma unui comportament fraudulos al acestuia, cu consecinţa condamnării sale, nu se fundamentează pe o situaţie stabilă şi trebuie considerat că aceste perioade sunt împlinite numai provizoriu, deoarece în decursul acestora persoana interesată nu a beneficiat în mod legal de un drept de şedere [...]; este exclus ca ocuparea unui loc de muncă de către un resortisant turc care deţine o autorizare de şedere obţinută în astfel de condiţii de fraudă să poată da naştere unor drepturi în favoarea acestuia<QUOT.END ID="QE0023" REF.START="QS0023" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0016" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctele 61 şi 62 din hotărâre.</P></NOTE>.</P></ITEM></LIST></P></NP><NP><NO.P>34.</NO.P><TXT>Curtea a mai declarat că <QUOT.START ID="QS0024" REF.END="QE0024" CODE="201E"/>aceste principii, stabilite în cadrul interpretării dispoziţiilor de asociere CEE-Turcia, care au drept scop realizarea progresivă a libertăţii de circulaţie a lucrătorilor turci în Comunitate, ar trebui să se aplice, prin analogie, şi în contextul dispoziţiilor din acordul de asociere referitoare la dreptul de stabilire<QUOT.END ID="QE0024" REF.START="QS0024" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0017" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctul 63 din hotărâre.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>35.</NO.P><TXT>Curtea a concluzionat, sub acest aspect, că <QUOT.START ID="QS0025" REF.END="QE0025" CODE="201E"/>această clauză <QUOT.START ID="QS0026" REF.END="QE0026" CODE="00AB"/>standstill<QUOT.END ID="QE0026" REF.START="QS0026" CODE="00BB"/> prevăzută la articolul 41 alineatul (1) din protocol nu este, în sine, de natură să confere unui resortisant turc beneficiul dreptului de stabilire şi nici al dreptului de şedere, care constituie un corolar al acestuia<QUOT.END ID="QE0025" REF.START="QS0025" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0018" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctul 64 din hotărâre.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>36.</NO.P><TXT>Curtea a stabilit apoi că <QUOT.START ID="QS0027" REF.END="QE0027" CODE="201E"/>prima admisie a unui resortisant turc pe teritoriul unui stat<?PAGE NO="I-7430"?> membru este guvernată exclusiv de dreptul naţional al statului în cauză, iar persoana interesată nu poate să invoce, în temeiul dreptului comunitar, anumite drepturi privind încadrarea în muncă sau exercitarea unei activităţi independente şi, corelativ, privind şederea decât în măsura în care se află în situaţie legală pe teritoriul statui membru vizat<QUOT.END ID="QE0027" REF.START="QS0027" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0019" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctul 65 din hotărâre.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>37.</NO.P><TXT>în privinţa statutului său în materie de imigraţie, domnul Savas nu putea să invoce un drept direct de stabilire sau de şedere în temeiul articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional</TXT></NP><NP><NO.P>38.</NO.P><TXT>Ca răspuns la cel de al doilea argument invocat de domnul Savas, Curtea a amintit că se pronunţase deja în sensul că articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional conferă particularilor drepturi care ar trebui garantate de către instanţele naţionale şi că această dispoziţie <QUOT.START ID="QS0028" REF.END="QE0028" CODE="201E"/>interzice adoptarea de către un stat membru a oricărei noi măsuri care ar avea ca obiect sau ar produce ca efect impunerea unor condiţii mai restrictive referitoare la stabilirea şi, corelativ, la şederea unui resortisant turc pe teritoriul său decât cele aplicabile la data la care protocolul adiţional a intrat în vigoare în statul membru în cauză<QUOT.END ID="QE0028" REF.START="QS0028" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0020" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctul 69 din hotărâre.</P></NOTE>. Este de competenţa instanţelor naţionale să determine dacă aceasta este situaţia în speţă.</TXT></NP><NP><NO.P>39.</NO.P><TXT>Curtea a rezumat concluziile sale cu privire la domeniul de aplicare al articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional în următorii termeni:</TXT><P><LIST TYPE="DASH"><ITEM><P><QUOT.START ID="QS0029" REF.END="QE0029" CODE="201E"/>Articolul 41 alineatul (1) nu este, în sine, de natură să confere unui resortisant turc un drept de stabilire şi nici, corelativ, un drept de şedere în statul membru pe teritoriul căruia acesta a rămas şi a exercitat activităţi profesionale în calitate de lucrător independent, cu încălcarea legislaţiei naţionale în materie de imigraţie.<QUOT.END ID="QE0029" REF.START="QS0029" CODE="201D"/></P></ITEM><ITEM><P><QUOT.START ID="QS0030" REF.END="QE0030" CODE="201E"/>în schimb, articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional interzice introducerea oricărei noi restricţii naţionale privind libertatea de stabilire şi dreptul de şedere al resortisanţilor turci începând cu data la care protocolul amintit a intrat în vigoare în statul membru gazdă. Este de competenţa instanţei naţionale să interpreteze dreptul intern pentru a stabili dacă reglementarea aplicată reclamantului din acţiunea principală este mai puţin favorabilă decât cea care era aplicabilă înainte de intrarea în vigoare a protocolului adiţional<QUOT.END ID="QE0030" REF.START="QS0030" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0021" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctul 71 a treia şi a patra liniuţă din hotărâre.</P></NOTE>.</P></ITEM></LIST></P></NP></GR.SEQ><?PAGE NO="I-7431"?><GR.SEQ LEVEL="2"><TITLE><TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Analiză</TXT></NP></TI></TITLE><GR.SEQ LEVEL="3"><TITLE><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Aspecte rămase neelucidate în Hotărârea Savas</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>40.</NO.P><TXT>După cum s-a arătat mai sus, domnul Tum şi domnul Dari, susţinuţi de Comisie şi de guvernul slovac, au interpretat hotărârea pronunţată de Curte în cauza Savas în sensul că un resortisant turc poate invoca articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional pentru a se asigura că normele privind dreptul de stabilire aplicabile la data intrării în vigoare a protocolului adiţional în Regatul Unit sunt aplicate şi în situaţia sa, indiferent dacă prezenţa sa pe teritoriul acestui stat membru era sau nu era legală. În argumentarea lor, normele privind dreptul de stabilire cuprind în mod necesar şi condiţiile de intrare în acest stat membru. Faptul că, în hotărârea sa, Curtea nu a menţionat condiţiile de intrare poate fi explicat prin împrejurarea că domnul Savas intrase în Regatul Unit în mod legal. Aceştia susţin că aprecierile Curţii referitoare la competenţa statelor membre privind prima admisie a resortisanţilor turci trebuie să fie considerate ca fiind răspunsul Curţii la primul argument invocat de domnul Savas în observaţiile sale scrise şi că aceste aprecieri nu au legătură răspunsul Curţii la cel de al doilea argument invocat de domnul Savas.</TXT></NP><NP><NO.P>41.</NO.P><TXT>Guvernul Regatului Unit, susţinut de guvernul olandez, se concentrează, în schimb, asupra importanţei acordate de Curte în privinţa competenţei exclusive a statelor membre de a reglementa prima admisie a unui resortisant turc pe teritoriul lor. Un resortisant turc poate invoca protecţia articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional numai dacă a fost admis în conformitate cu normele în materie de imigraţie care erau în vigoare la data cererii sale de admisie. Acesta precizează că, la punctul 69 din Hotărârea Savas (citat la punctul 38 de mai sus), Curtea a menţionat exclusiv dreptul de stabilire şi, ca un corolar al acestuia, dreptul de şedere ca făcând parte din domeniul de aplicare al articolul 41 alineatul (1) şi că, în acest context, Curtea nu s-a referit la condiţiile de intrare.</TXT></NP><NP><NO.P>42.</NO.P><TXT>împrejurarea că Hotărârea Savas este invocată de către toate părţile interveniente în susţinerea unor puncte de vedere aparent ireconciliabile nu este surprinzătoare, având în vedere că în această hotărâre constatările Curţii sunt ele însele contradictorii. Pe de o parte, Curtea subliniază competenţa exclusivă a statelor membre de a reglementa prima admisie a resortisanţilor turci pe teritoriul lor şi confirmă că resortisanţii turci pot invoca drepturi la încadrarea în muncă sau drepturi de stabilire pentru a înfiinţa o întreprindere numai dacă situaţia lor în acest stat membru este legală. Pe de altă parte, Curtea admite că un resortisant turc poate invoca articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional pentru a se asigura că nu i se poate aplica nicio condiţie de stabilire şi de şedere mai strică decât cele aplicabile la data intrării în vigoare a protocolului în statul membru gazdă, chiar dacă prezenţa<?PAGE NO="I-7432"?> resortisantului turc în cauză era ilegală în acest stat membru. Dacă un resortisant turc poate invoca un drept de stabilire pentru a exercita o activitate ca lucrător independent în temeiul legislaţiei naţionale numai dacă situaţia sa în acest stat membru este legală, putem să ne întrebăm de ce are dreptul ca solicitarea sa să fie examinată în lumina dispoziţiilor mai vechi şi mai favorabile, chiar dacă prezenţa sa în acest stat membru încalcă reglementările naţionale în materie de imigraţie?</TXT></NP><NP><NO.P>43.</NO.P><TXT>În orice caz, este fără echivoc că, în Hotărârea Savas, Curtea nu a examinat expres aspectul precis dacă resortisanţii turci pot invoca articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional pentru a obţine <HT TYPE="ITALIC">permisiunea de a intra</HT> în statul membru în scopul stabilirii şi înfiinţării unei întreprinderi. Problema în această cauză a fost că, după intrarea legală în Regatul Unit, în baza unei vize turistice, domnul Savas <HT TYPE="ITALIC">nu a părăsit</HT> teritoriul, încălcând reglementarea naţională în materie de imigraţie. În schimb, domnul Tum şi domnul Dari, deşi erau fizic prezenţi în Regatul Unit, în sens juridic nu erau consideraţi intraţi în acest stat membru şi nu beneficiau decât de un statut de admisie temporară.</TXT></NP><NP><NO.P>44.</NO.P><TXT>Cele două puncte de vedere prezentate de părţile interveniente se raportează la două întrebări diferite, dar corelate, referitoare la interpretarea articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional, pe care hotărârea Curţii în cauza Savas le-a lăsat neelucidate:</TXT><P><LIST TYPE="ARAB"><ITEM><NP><NO.P>1)</NO.P><TXT>Faptul că resortisantul turc în cauză a fost legal admis pe teritoriul statului membru gazdă constituie o preconditie pentru invocarea protecţiei prevăzute de reglementarea menţionată?</TXT></NP></ITEM><ITEM><NP><NO.P>2)</NO.P><TXT>Noţiunea <QUOT.START ID="QS0031" REF.END="QE0031" CODE="201E"/>libertate de stabilire<QUOT.END ID="QE0031" REF.START="QS0031" CODE="201D"/> din această reglementare include condiţiile de intrare într-un stat membru?</TXT></NP></ITEM></LIST></P></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="3"><TITLE><TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Şederea legală — o preconditie pentru invocarea articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional?</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>45.</NO.P><TXT>În general, reglementarea imigraţiei resortisanţilor din ţările terţe, inclusiv a resortisanţilor turci, rămâne în competenţa statelor membre, în măsura în care această legislaţie naţională în domeniul imigraţiei nu a făcut obiectul unor măsuri de armonizare<?PAGE NO="I-7433"?> în aplicarea articolului 63 punctul 3 CE<NOTE NOTE.ID="E0022" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Numeroase măsuri comunitare privind admisia resortisanţi-lor din ţările terţe în scopuri specifice au fost adoptate în aplicarea acestei dispoziţii. A se vedea, de exemplu, Directiva 2004/114/CE a Consiliului din <DATE ISO="20041213">13 decembrie 2004</DATE> privind condiţiile de admisie a resortisanţilor ţărilor terţe pentru studii, schimb de elevi, formare profesională neremunerată sau servicii de voluntariat (<REF.DOC.OJ COLL="L" NO.OJ="375" DATE.PUB="2004" PAGE.FIRST="12">JO L 375, p. 12</REF.DOC.OJ>) şi Directiva 2005/71 /CE a Consiliului din <DATE ISO="20051012">12 octombrie 2005</DATE> privind o procedură specială de admisie a resortisanţilor ţărilor terţe în scopul desfăşurării unei activităţi de cercetare ştiinţifică (<REF.DOC.OJ COLL="L" NO.OJ="289" DATE.PUB="2005" PAGE.FIRST="15">JO L 289, p. 15</REF.DOC.OJ>).</P></NOTE>, iar astfel de măsuri sunt aplicabile statului membru în cauză<NOTE NOTE.ID="E0023" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>în temeiul articolelor 1 şi 2 din Protocolul privind poziţia Regatului Unit şi a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, niciuna dintre aceste directive nu se aplică Regatului Unit.</P></NOTE>. Aceasta înseamnă că statele membre pot să stabilească condiţiile care reglementează admisia resortisanţilor din ţările terţe pe teritoriul lor şi, mai precis, să nu îi admită decât după o examinare a situaţiei fiecărei persoane în cauză şi a motivelor invocate de aceasta pentru a solicita intrarea pe teritoriul lor.</TXT></NP><NP><NO.P>46.</NO.P><TXT>Faptul că statele membre rămân competente în privinţa imigraţiei resortisanţilor turci a fost recunoscut categoric de Curte într-o serie constantă de hotărâri care vizau atât lucrătorii turci, cât şi resortisanţii turci care exercitau o profesie independentă. Se poate face trimitere la consideraţiile menţionate în cauza Savas, citate anterior la punctul 33, care au fost confirmate prin Hotărârea Abatay şi alţii<NOTE NOTE.ID="E0024" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Hotărârea din <DATE ISO="20031021">21 octombrie 2003</DATE> (<REF.DOC.ECR EDITION="GEN" NO.CASE="C-317/01+C-369/01" YEAR="2003" PAGE.ECR="I-12301">C-317/01 şi C-369/01, Rec, p. I-12301, punctul 65</REF.DOC.ECR>).</P></NOTE>. în consecinţă, statele membre sunt competente să decidă admisia resortisanţilor turci pe teritoriul lor în temeiul criteriilor stabilite prin legislaţia naţională în materie de imigraţie.</TXT></NP><NP><NO.P>47.</NO.P><TXT>Acest punct nu a fost contestat de părţile din acţiunea principală. Ceea ce le separă este întrebarea dacă invocarea protecţiei prevăzute la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional este posibilă numai dacă resortisantul turc în cauză a fost admis legal în statul membru gazdă şi dacă acesta are reşedinţa legală pe teritoriul acestui stat. Cu alte cuvinte, este necesar ca resortisanţii turci, înainte să acceadă la pieţele naţionale din acest stat membru pentru a exercita o activitate economică în calitate de angajaţi sau de lucrători independenţi, să obţină dreptul de acces pe teritoriul statului membru gazdă în conformitate cu reglementarea naţională în materie de imigraţie?</TXT></NP><NP><NO.P>48.</NO.P><TXT>Asupra acestui aspect, Curtea a declarat, fără echivoc, în aceeaşi Hotărâre Savas, că resortisanţii turci nu pot invoca drepturi economice într-un stat membru gazdă decât în măsura în care situaţia lor în acest stat membru este legală<NOTE NOTE.ID="E0025" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctul 65 din hotărâre, citat la punctul 36 în prezentele concluzii.</P></NOTE>. Articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional nu acordă, în sine, în mod direct, resortisanţilor turci drepturi economice, ci prevede exclusiv că drepturile care pot fi invocate de aceşti resortisanţi în statul membru gazdă trebuie să fie stabilite în raport cu legislaţia naţională, astfel cum se prezenta aceasta la data intrării în vigoare a protocolului adiţional în respectivul stat membru. Cu toate acestea, ţinând cont de faptul că există un element material clar în stabilirea normelor de drept aplicabile cererii de desfăşurare a unei<?PAGE NO="I-7434"?> activităţi economice într-un stat membru, dat fiind că în baza acestuia se determină sfera drepturilor potenţiale prevăzute de dreptul naţional, nu există niciun motiv pentru care regula, stabilită prin Hotărârea Savas, privind admisia legală anterioară şi legalitatea şederii unui resortisant turc să nu se aplice articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional</TXT></NP><NP><NO.P>49.</NO.P><TXT>într-adevăr, aceasta ar reprezenta singura modalitate logică de interpretare a Hotărârii Savas. Trebuie să se presupună că, atunci când Curtea a declarat că este de competenţa instanţelor naţionale să stabilească dacă normele naţionale aplicate domnului Savas de către serviciile de imigraţie competente ar fi avut ca rezultat impunerea unei situaţii mai dificile în comparaţie cu aplicarea Normelor din 1973 în domeniul imigraţiei<NOTE NOTE.ID="E0026" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctul 70 din hotărâre.</P></NOTE>, aceasta se putea referi numai la situaţia ulterioară datei la care domnul Savas a obţinut autorizaţia formală de intrare în Regatul Unit în scopul stabilirii şi înfiinţării unei întreprinderi. Faptul că domnul Savas a obţinut permisiunea de intrare în Regatul Unit în baza unei vize turistice nu ar putea fi considerat suficient din acest punct de vedere, dat fiind că stabilirea presupune prin definiţie şi o şedere pe o perioadă mai îndelungată. Dacă, în schimb, ar trebui să admitem că, în speţă, Curtea nu ar fi avut intenţia să aplice această cerinţă domnului Savas, acest lucru l-ar plasa atât pe el, cât şi pe ceilalţi resortisanţi turci care sunt prezenţi pe teritoriul Regatului Unit cu încălcarea reglementării în materie de imigraţie a acestui stat membru într-o situaţie mai favorabilă comparativ cu resortisanţii turci care solicită o autorizaţie de intrare în scopul stabilirii, în conformitate cu normele naţionale actuale în vigoare în materie de imigraţie. Nu aceasta a fost intenţia Curţii. Dreptul comunitar nu ar trebui interpretat şi aplicat astfel încât să uşureze şi chiar să impulsioneze încălcarea normelor naţionale, care, în plus, intră în competenţa exclusivă a statelor membre.</TXT></NP><NP><NO.P>50.</NO.P><TXT>S-a susţinut totodată că, în comparaţie cu alte dispoziţii de <QUOT.START ID="QS0032" REF.END="QE0032" CODE="201E"/>standstill<QUOT.END ID="QE0032" REF.START="QS0032" CODE="201D"/>, precum articolul 13 din Decizia nr. 1/80, articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional nu conţine nicio restricţie sau condiţie de limitare a aplicării sale. Vom aminti că articolul 13 din Decizia nr. 1/80 interzice introducerea de noi restricţii privind condiţiile de acces la încadrarea în muncă a lucrătorilor turci şi a membrilor familiei acestora care se găsesc pe teritoriul statelor membre <QUOT.START ID="QS0033" REF.END="QE0033" CODE="201E"/>în situaţia legală de şedere şi de acces pe piaţa muncii<QUOT.END ID="QE0033" REF.START="QS0033" CODE="201D"/>.</TXT></NP><NP><NO.P>51.</NO.P><TXT>Nu considerăm că acest argument este convingător. Articolul 13 din Decizia nr. 1/80 este una dintre dispoziţiile detaliate adoptate de Consiliul de asociere în aplicarea articolului 36 din protocolul adiţional, care prevede adoptarea de măsuri de către Consiliul de asociere în vederea realizării, prin etape progresive, a liberei circulaţii a lucrătorilor între statele membre şi Turcia. Nicio<?PAGE NO="I-7435"?> dispoziţie de acest gen nu a fost încă adoptată pentru resortisanţii turci care intenţionează să se stabilească într-un stat membru pentru a exercita o activitate ca lucrători independenţi. Drepturile lor sunt în întregime definite prin dispoziţia <QUOT.START ID="QS0034" REF.END="QE0034" CODE="201E"/>standstill<QUOT.END ID="QE0034" REF.START="QS0034" CODE="201D"/> prevăzută la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional în opinia noastră, în această situaţie, în care lipsesc dispoziţii detaliate comparabile care să reglementeze libertatea de stabilire, nu se poate deduce că resortisanţii turci ar beneficia, în vederea desfăşurării unei activităţi economice în statul membru, de drepturi de stabilire mai extinse decât de resortisanţii turci care solicită accesul pe piaţa muncii în calitate de angajaţi, în vederea desfăşurării unei activităţi economice care ar putea fi de acelaşi tip. Este necesar să se ajungă la o interpretare convergentă a acestor dispoziţii, mai degrabă decât să se facă distincţia în acest mod între dispoziţiile privind lucrătorii angajaţi şi cele privind persoanele care desfăşoară o activitate independentă. Aceasta este cu atât mai necesar cu cât interesele statelor membre privind admisia celor două categorii de resortisanţi turci sunt similare, dacă nu identice.</TXT></NP><NP><NO.P>52.</NO.P><TXT>Pentru toate aceste motive, considerăm că, pentru a putea invoca protecţia articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional cu scopul de a se asigura că cererea lor de stabilire într-un stat membru va fi examinată potrivit reglementării aplicabile la data intrării în vigoare a protocolului adiţional în statul membru gazdă, este necesar ca resortisanţii turci să fi fost anterior legal admişi pe teritoriul statului membru în cauză şi să fi avut reşedinţa legală în acest stat, conform reglementării naţionale în materie de imigraţie.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="3"><TITLE><TI><NP><NO.P>3.</NO.P><TXT>în cadrul articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional, libertatea de stabilire include şi un drept de intrare în statul membru?</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>53.</NO.P><TXT>Părţile care au intervenit în sprijinul răspunsului afirmativ la întrebarea preliminară adresată de House of Lords menţionează articolul 13 din acordul de asociere, care prevede că părţile contractante trebuie să se inspire din articolul 43 CE pentru a elimina restricţiile dintre ele privind libertatea de stabilire. în conformitate cu j uris-prudenţa sa întemeiată pe articolul 43 CE, Curtea a declarat constant că exercitarea libertăţii de stabilire între statele membre implică în mod necesar dreptul de intrare în statul membru gazdă<NOTE NOTE.ID="E0027" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea jurisprudenţa citată la nota de subsol 6.</P></NOTE>. Părţile susţin că această interpretare ar trebui să se aplice şi în cadrul acordului de asociere.</TXT></NP><NP><NO.P>54.</NO.P><TXT>Părţile au subliniat că în Hotărârea Barkoci şi Malik<NOTE NOTE.ID="E0028" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Citată la nota de subsol 6.</P></NOTE>, cauză ce a avut ca obiect libertatea de stabilire în cadrul acordului de asociere cu Republica Cehă, Curtea, făcând referire la jurisprudenţa sa privind tratatul şi<?PAGE NO="I-7436"?> acordul de asociere cu Republica Turcia, a declarat că <QUOT.START ID="QS0035" REF.END="QE0035" CODE="201E"/>dreptul la tratament naţional privind stabilirea [...] implică în mod necesar ca resortisanţilor cehi care intenţionează să exercite activităţi cu caracter industrial, comercial, artizanal sau profesii liberale într-un stat membru să le fie conferite un drept de intrare şi un drept de şedere, ca drepturi corelative ale dreptului de stabilire<QUOT.END ID="QE0035" REF.START="QS0035" CODE="201D"/><NOTE NOTE.ID="E0029" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctul 50 din hotărâre.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>55.</NO.P><TXT>Totuşi, în opinia noastră, este discutabil dacă principiile care se aplică libertăţii de stabilire în interiorul Comunităţii ar putea fi transpuse, fără nicio altă rezervă, exercitării acestei libertăţi de către resortisanţii ţărilor terţe în cadrul relaţiilor dintre Comunitate şi ţările terţe. Normele şi principiile care se aplică libertăţii de stabilire în interiorul Comunităţii îşi au izvorul în obiectivul fundamental al Comunităţii, care constă în stabilirea unei pieţe interne, care, putem aminti, este descrisă la articolul 14 CE ca fiind <QUOT.START ID="QS0036" REF.END="QE0036" CODE="201E"/>un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat<QUOT.END ID="QE0036" REF.START="QS0036" CODE="201D"/>. Ţinând cont de acest obiectiv, dreptul de a intra în statele membre în scopul exercitării libertăţilor garantate prin tratat este esenţial. Piaţa internă ar deveni iluzorie dacă statele membre ar fi în măsură să impună anumite condiţii la intrarea pe teritoriul lor a resortisanţilor din celelalte state membre.</TXT></NP><NP><NO.P>56.</NO.P><TXT>Obiectivul asocierii cu Republica Turcia este cu totul diferit. în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din acordul de asociere, acest obiectiv este să <QUOT.START ID="QS0037" REF.END="QE0037" CODE="201E"/>promoveze consolidarea continuă şi echilibrată a relaţiilor comerciale şi economice între părţile contractante, ţinând cont pe deplin de necesitatea dezvoltării accelerate a economiei Turciei şi de ameliorare a condiţiilor de muncă şi a nivelului de trai al poporului turc<QUOT.END ID="QE0037" REF.START="QS0037" CODE="201D"/>. în cele din urmă, acordul are drept scop să contribuie la ameliorarea nivelului de trai al poporului turc, ceea ce va facilita aderarea ulterioară a Republicii Turcia la Comunitate<NOTE NOTE.ID="E0030" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea al patrulea considerent şi, de asemenea, articolul 28 din acordul de asociere.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>57.</NO.P><TXT>Până la această dată, cooperarea între Comunitate şi Republica Turcia s-a concretizat în stabilirea unei uniuni vamale, dar nu a unei pieţe comune sau interne, caracterizată prin absenţa frontierelor interne. Spre deosebire de uniunile vamale, care sunt limitate la liberalizarea comerţului cu mărfuri între statele în cauză, pieţele comune vizează stabilirea liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor şi a factorilor de producţie. în consecinţă, acestea ar trebui să garanteze libera circulaţie a lucrătorilor şi a capitalului, precum şi libertatea de stabilire. Dispoziţiile prevăzute în acordul de asociere şi în protocolul adiţional în aceste materii sunt esenţial programatice şi nu prevăd decât un punct de plecare pentru o liberalizare viitoare. Chiar şi în domeniile în care au fost<?PAGE NO="I-7437"?> încheiate acorduri mai detaliate, precum în cazul liberei circulaţii a lucrătorilor (articolul 6 şi următoarele din Decizia nr. 1/80), aceste dispoziţii nu pot fi comparate cu drepturile paralele garantate prin tratat [articolul 39 CE şi Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din <DATE ISO="19681015">15 octombrie 1968</DATE> privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii (<REF.DOC.OJ COLL="L" NO.OJ="257" DATE.PUB="1968" PAGE.FIRST="2">JO L 257, p. 2</REF.DOC.OJ>, Ediţie specială, 05/vol. 1, p. 11)]. în absenţa dispoziţiilor similare destinate să stimuleze libertatea de stabilire, <HT TYPE="ITALIC">a fortiori</HT> este evident că dispoziţiile privind stabilirea prevăzute în acordul de asociere nu ar putea fi interpretate prin analogie cu dispoziţiile articolului 43 CE. Cu titlu special, dat fiind că frontierele între statele membre şi Turcia nu au fost suprimate în scopul garantării liberei circulaţii, astfel cum este cazul în cadrul pieţei interne a Comunităţii, dreptul de intrare nu ar putea fi considerat o preconditie necesară exercitării drepturilor de stabilire în cadrul asocierii cu Republica Turcia.</TXT></NP><NP><NO.P>58.</NO.P><TXT>O a doua diferenţă între dispoziţiile privind libertatea de şedere prevăzute în tratat şi cele din acordul de asociere şi din protocolul adiţional este aceea că, în timp ce primul conferă un drept de stabilire care poate fi pus în executare în mod direct de instanţele naţionale, în temeiul articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional, resortisanţii turci nu dobândesc un drept direct de stabilire, astfel cum s-a stabilit şi prin Hotărârea Savas. Resortisanţii turci pot invoca această dispoziţie exclusiv pentru a se asigura că le sunt aplicabile normele naţionale privind şederea astfel cum acestea existau la data intrării în vigoare a protocolului adiţional în statele membre gazdă. Rezultă că statele membre puteau să aplice astfel de norme naţionale privind stabilirea resortisanţilor turci, indiferent dacă aplicarea acestor norme în contextul Tratatului CE putea fi justificată. Diferenţa majoră în privinţa naturii dreptului de stabilire, din perspectiva tratatului şi, respectiv, a acordului de asociere, este al doilea motiv pentru care o interpretare convergentă cu articolul 43 CE a articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional şi a articolului 13 din acordul de asociere nu este evidentă.</TXT></NP><NP><NO.P>59.</NO.P><TXT>Ţinând cont de faptul că, spre deosebire de resortisanţii statelor membre, resortisanţii turci nu beneficiază de un drept direct şi automat de stabilire în statele membre, rezultă că, în mod necesar, nu beneficiază de un drept implicit şi derivat de intrare pe teritoriul statelor membre în scopul înfiinţării unei întreprinderi. în afara contextului circulaţiei intracomunitare, problema accesului pe teritoriul statelor membre trebuie să fie distinctă de cea a accesului pe pieţe în respectivul stat membru. Dreptul de intrare într-un stat membru nu ar putea fi considerat un corolar necesar al libertăţii de stabilire în cadrul acordului de asociere cu Republica Turcia. Aceasta înseamnă că normele care reglementează intrarea resortisanţilor turci pe teritoriul statelor membre nu se încadrează în domeniul de aplicare <HT TYPE="ITALIC">ratione materiae</HT> al articolului 41 alineatul<?PAGE NO="I-7438"?> (1) din protocolul adiţional şi, în consecinţă, ele pot fi adaptate sau înăsprite de către statele membre potrivit intereselor lor socio-economice şi demografice.</TXT></NP><NP><NO.P>60.</NO.P><TXT>Este adevărat că, în Hotărârea Barkoci şi Malik, citată anterior, Curtea a arătat că, în conformitate cu jurisprudenţa sa privind libertatea de stabilire prin prisma dispoziţiilor din tratat şi din acordul de asociere cu Republica Turcia, libertatea de stabilire implică în mod corelativ un drept de intrare şi un drept de şedere. în acest context, Curtea a citat, în ceea ce priveşte resortisanţii turci, hotărârea sa în cauza Savas. Totuşi, punctele citate de Curte în hotărârea sa<NOTE NOTE.ID="E0031" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Punctele 60 şi 63, citate la punctele 33 şi 34 din prezentele concluzii.</P></NOTE> nu menţionează decât dreptul de şedere ca un corolar al libertăţii de stabilire şi nu fac nicio referire cu privire la dreptul de intrare. într-adevăr, astfel cum s-a observat mai sus, Hotărârea Savas nu examinează explicit problema intrării, dat fiind că aceasta nu făcea obiectul cauzei. Dreptul de intrare a resortisanţilor din ţările terţe într-un stat membru este total diferit de dreptul de şedere în raport cu libertatea de stabilire şi nu se poate considera pur şi simplu, fără o altă explicaţie din partea Curţii, că decurge din această libertate. Aşadar, referirea, în Hotărârea Barkoci şi Malik, la dreptul de intrare în raport cu libertatea de stabilire pentru resortisanţii turci nu este susţinută de jurisprudenţa Curţii.</TXT></NP><NP><NO.P>61.</NO.P><TXT>în consecinţă, concluzionăm că libertatea de stabilire prevăzută la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional nu include şi condiţiile care reglementează intrarea resortisanţilor turci în statele membre. Rezultă că această dispoziţie nu poate fi invocată pentru a evita aplicarea, în cazul unui resortisant turc, a unor condiţii de intrare mai restrictive decât cele care erau aplicabile la data intrării în vigoare a protocolului adiţional în statul membru în cauză.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="3"><TITLE><TI><NP><NO.P>4.</NO.P><TXT>Problema legată de faptul că normele în materie de imigraţie impun condiţii privind stabilirea</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>62.</NO.P><TXT>Dacă articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional nu poate fi invocat de resortisanţii turci pentru a contesta aplicarea normelor mai stricte în materie de imigraţie, ci se limitează să îi protejeze împotriva aplicării de criterii mai stricte în materie de stabilire, se pune întrebarea cum ar trebui aplicate aceste principii unor dispoziţii precum cele în cauză în materie de imigraţie din Regatul Unit, ţinând cont de faptul că, potrivit acestor norme, decizia de intrare în Regatul Unit a resortisanţilor turci care intenţionează să înfiinţeze o întreprindere depinde de respectarea condiţiilor privind stabilirea economică în această ţară.</TXT></NP><?PAGE NO="I-7439"?><NP><NO.P>63.</NO.P><TXT>Pentru a răspunde la această întrebare, se cuvine să reiterăm că, în stadiul actual al dreptului comunitar, statele membre rămân competente în materie de imigraţie şi, în consecinţă, pot să reglementeze prima admisie pe teritoriul lor a resortisanţilor din ţările terţe. în plus, astfel cum am concluzionat mai sus, resortisanţii turci pot revendica drepturi economice în cadrul acordului de asociere cu Republica Turcia numai după ce au fost admişi şi au reşedinţa legală pe teritoriul statului membru, în conformitate cu criteriile şi cu procedurile în materie de imigraţie ale acestui stat. în schimb, drepturile economice care ar putea fi acordate resortisanţilor turci în acest cadru nu pot fi invocate pentru a reclama un drept de intrare într-un stat membru.</TXT></NP><NP><NO.P>64.</NO.P><TXT>Este un fapt necontestat că, începând cu perioada de stagnare economică din Europa de Vest din anii 70, politicile în materie de imigraţie ale statelor membre în ceea ce priveşte resortisanţii statelor terţe, inclusiv resortisanţii turci, au devenit mai restrictive. Din punctul de vedere al dreptului comunitar, această orientare a rămas relativ necontroversată, ţinând cont de faptul că politica în materie de imigraţie face parte din atribuţiile exclusive ale statelor membre. în cadrul politicilor în materie de imigraţie, pe lângă impunerea unor criterii privind ordinea publică, statele membre pot să stabilească criterii privind obiectivele pentru care este solicitată o autorizare de intrare pe teritoriu, de exemplu, pentru studii, pentru încadrarea în muncă sau pentru stabilire, şi să verifice îndeplinirea acestor criterii înainte de a acorda o autorizaţie de intrare. în acest fel, statele pot garanta nu numai protecţia intereselor politice naţionale, dar, în acelaşi timp, şi faptul că solicitantul resortisant dintr-o ţară terţă va reuşi probabil să atingă aceste obiective şi că solicitarea sa este serioasă. în acest context, este evident că cererea pentru acordarea autorizaţiei de intrare în scopul stabilirii pe teritoriul unui stat membru trebuie să fie examinată cu mai multă atenţie decât solicitarea de autorizare de intrare în calitate de turist şi că această din urmă solicitare nu va fi utilizată ca temei pentru activităţile care nu erau vizate. Competenţa exclusivă de care beneficiază statele membre în a reglementa imigraţia resortisanţilor din ţările terţe antrenează dreptul acestora de a adapta criteriile pe care le aplică pentru acordarea autorizaţiilor de intrare pe teritoriul lor la imperativele privind ordinea publică şi la interesele lor socio-economice şi demografice în evoluţie şi de asemenea, atunci când este necesar, să impună criterii mai stricte.</TXT></NP><NP><NO.P>65.</NO.P><TXT>în lumina acestor principii, trebuie recunoscut că articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional nu ar putea fi invocat de un resortisant turc pentru a se asigura că cererea sa de admisie pe teritoriul unui stat membru în scopul înfiinţării unei întreprinderi va fi examinată în temeiul criteriilor aplicabile la data intrării în vigoare a protocolului adiţional în acest stat membru. Competenţa exclusivă a statelor membre, recunoscută în Hotărârea Savas, de a stabili condiţiile privind prima admisie a<?PAGE NO="I-7440"?> resortisanţilor turci ar fi subminată dacă ar trebui recunoscut un astfel de drept. Această competenţă include nu numai puterea de apreciere a solicitărilor de admisie, ci şi, totodată, puterea de a adapta criteriile de evaluare. într-un domeniu precum politica în materie de imigraţie, dreptul comunitar ar trebui să fie interpretat şi aplicat în aşa fel încât să garanteze că aceste competenţe care continuă să aparţină statelor membre pot fi efectiv exercitate<NOTE NOTE.ID="E0032" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>A se vedea în acest sens Concluziile prezentate la <DATE ISO="20060427">27 aprilie 2006</DATE> în cauza Jia (C-1/05, pendinte în fata Curţii), la punctul 63.</P></NOTE>.</TXT></NP><NP><NO.P>66.</NO.P><TXT>Se poate adăuga că, întrucât, din punct de vedere economic, este puţin important dacă resortisanţii turci desfăşoară activităţi economice în calitate de angajaţi sau ca lucrători independenţi, este absolut ilogic să considerăm că statele membre sunt supuse unei clauze <QUOT.START ID="QS0038" REF.END="QE0038" CODE="201E"/>standstill<QUOT.END ID="QE0038" REF.START="QS0038" CODE="201D"/> în ceea ce priveşte admisia celor din urmă, dar nu şi în ceea ce priveşte admisia celor din prima categorie.</TXT></NP><NP><NO.P>67.</NO.P><TXT>Suntem conştienţi că această abordare are, <HT TYPE="ITALIC">de facto,</HT> ca efect faptul că resortisanţii turci trebuie să respecte criterii mai stricte pentru înfiinţarea unei întreprinderi într-un stat membru decât cele existente la data intrării în vigoare a protocolului adiţional în statul membru gazdă. Totuşi, acesta este rezultatul inevitabil al repartizării competenţelor în materie de imigraţie între statele membre şi Comunitate. Odată ce un resortisant turc a fost admis pe teritoriul statului membru gazdă, acesta poate invoca protecţia articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional pentru a contesta aplicarea oricărei alte condiţii de stabilire care a fost înăsprită ulterior. Acest drept este în mod particular pertinent pentru resortisanţii turci care au fost admişi într-un stat membru în calitate de lucrători şi care hotărăsc, după un anumit timp, să înfiinţeze o întreprindere pe cont propriu şi care au posibilitatea ulterior să beneficieze de condiţii de stabilire mai puţin restrictive. Acesta ni se pare a fi obiectivul principal al articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional.</TXT></NP><NP><NO.P>68.</NO.P><TXT>în temeiul acestor consideraţii, concluzionăm că articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional nu se aplică normelor în materie de imigraţie astfel cum acestea erau menţionate în acţiunea principală.</TXT></NP></GR.SEQ><GR.SEQ LEVEL="3"><TITLE><TI><NP><NO.P>5.</NO.P><TXT>Solicitanţii de azil ale căror cereri au fost respinse</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>69.</NO.P><TXT>în ipoteza în care Curtea nu împărtăşeşte această opinie, este necesar să se examineze argumentul invocat în subsidiar de Regatul Unit, şi anume acela că solicitanţii de azil ale căror cereri au fost respinse nu ar<?PAGE NO="I-7441"?> fi îndreptăţiţi să invoce protecţia articolului 41 alineatul (1) din protocolul adiţional, întrucât aceasta ar echivala cu un abuz de drept.</TXT></NP><NP><NO.P>70.</NO.P><TXT>Cu privire la acest aspect, este important de observat că atât o decizie a unui stat membru prin care se refuză dreptul de azil al unui resortisant turc şi, în consecinţă, prin care se dispune, în aplicarea sistemului comunitar de azil, retrimiterea sa într-un alt stat membru, cât şi o decizie prin care se refuză admisia în scopul stabilirii pe teritoriul său a unui resortisant turc sunt întemeiate exclusiv pe dreptul naţional. Articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional se limitează să precizeze care este legea <HT TYPE="ITALIC">ratione temporis</HT> în temeiul căreia trebuie să fie adoptată această decizie. Articolul menţionat nu conferă un drept independent de stabilire.</TXT></NP><NP><NO.P>71.</NO.P><TXT>Fără a fi necesar să se examineze dacă tentativa domnului Turn şi a domnului Dari de a invoca articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional ar trebui considerată un abuz de drept, în situaţia în care Curtea ar declara că aceştia erau îndreptăţiţi să invoce dispoziţia menţionată pentru ca cererile lor să fie examinate în conformitate cu Normele din 1973 în domeniul imigraţiei, acest lucru nu ar afecta în niciun mod - cel puţin din punctul de vedere al dreptului comunitar -validitatea deciziei iniţiale privind cererea lor de azil, adoptată de serviciile de imigraţie din Regatul Unit.</TXT></NP><NP><NO.P>72.</NO.P><TXT>Chiar dacă solicitanţii respectă criteriile stabilite prin Normele din 1973 în domeniul imigraţiei, nu trebuie neglijat faptul că ei nu erau îndreptăţiţi să solicite acest lucru decât în urma activităţilor exercitate pe teritoriul Regatului Unit în perioada în care nu erau admişi în mod formal, iar statutul lor juridic era ilegal. O situaţie de fapt creată în aceste împrejurări de şedere ilegală nu ar putea constitui, în opinia noastră, un fundament adecvat pentru crearea de drepturi economice de stabilire sau, potrivit dispoziţiilor naţionale mai favorabile care au fost între timp modificate, pentru dreptul de a solicita accesul pe pieţele naţionale. Cererile de admisie într-un stat membru în scopul înfiinţării unei întreprinderi pe cont propriu introduse de resortisanţii turci care anterior au intrat sau au avut reşedinţa în acest stat cu încălcarea reglementării naţionale în materie de imigraţie trebuie tratate în aceeaşi modalitate ca şi cererile similare introduse de alţi resortisanţi turci care solicită intrarea conform normelor naţionale în materie de imigraţie. în ceea ce priveşte compatibilitatea acestei abordări cu Hotărârea Savas, facem trimitere la observaţiile dezvoltate la punctul 49 de mai sus.</TXT></NP></GR.SEQ></GR.SEQ></GR.SEQ><?PAGE NO="I-7442"?><GR.SEQ LEVEL="1"><TITLE><TI><NP><NO.P>VI —</NO.P><TXT>Concluzie</TXT></NP></TI></TITLE><NP><NO.P>73.</NO.P><TXT>Ţinând cont de observaţiile precedente, considerăm că trebuie să se răspundă la întrebarea adresată de House of Lords, după cum urmează:</TXT><P><QUOT.S LEVEL="1"><P><QUOT.START ID="QS0039" REF.END="QE0039" CODE="201E"/>Articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional semnat la Bruxelles la <DATE ISO="19701123">23 noiembrie 1970</DATE>, anexat la Acordul de asociere între Comunitatea Economică Europeană şi Turcia, semnat la Ankara la <DATE ISO="19630912">12 septembrie 1963</DATE>, nu interzice unui stat membru introducerea, cu începere de la data la care acest protocol a intrat în vigoare în statul membru în cauză, a oricărei noi restrângeri privind condiţiile şi procedura de intrare pe teritoriul său a unui resortisant turc care intenţionează să exercite pe acest teritoriu o activitate profesională în calitate de lucrător independent.<QUOT.END ID="QE0039" REF.START="QS0039" CODE="201D"/></P></QUOT.S></P></NP></GR.SEQ></CONTENTS.CONCLUSION></CONCLUSION>