Prima întrebare preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III.

Instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă faptul că un stat membru a fost desemnat responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională [întrebarea 1 litera a)] sau că a recunoscut responsabilitatea sa în cadrul articolului 18 și l‑a reprimit pe solicitant [întrebarea 1 litera b)] se opune ca acest stat membru să trimită ulterior solicitantul către o țară terță sigură, conform articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III.

Cu titlu introductiv, amintim că responsabilitatea Ungariei față de solicitant decurge din recunoașterea responsabilității la momentul reprimirii persoanei interesate, dar că această responsabilitate ar fi putut fi reținută, chiar în absența unei recunoașteri exprese, fie în temeiul articolului 13 din regulamentul menționat, deoarece solicitantul a trecut ilegal frontiera maghiară venind din Serbia, fie conform articolului 3 alineatul (2) din același regulament, deoarece Ungaria a fost primul stat membru căruia i‑a fost prezentată cererea de protecție internațională.

Această observație preliminară fiind făcută, răspunsul la prima parte a întrebării adresate decurge din însuși modul de redactare a articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III. Potrivit acestei dispoziții, „[orice] stat membru își rezervă dreptul de a trimite un solicitant către o țară terță sigură, sub rezerva normelor și garanțiilor prevăzute în Directiva 2013/32/UE.”

Astfel cum guvernul german a subliniat în mod întemeiat în ședință, această dispoziție consacră principiul menținerii dreptului la îndepărtare, fără să prevadă nicio limitare în timp. Nimic nu permite, așadar, să se considere că dreptul de a proceda la îndepărtarea persoanei interesate ar trebui să înceteze prin determinarea statului membru responsabil.

Mai mult decât atât, dacă „orice stat membru”, așadar, inclusiv un stat membru care nu este considerat a fi statul responsabil în sensul Regulamentului Dublin III 7 –La punctele 24-26 din observațiile scrise, Comisia înclină chiar să considere că punerea în aplicare a articolului 3 alineatul (3) de către un stat membru presupune ca acesta să fi recunoscut că este statul responsabil de examinarea cererii. A se vedea de asemenea punctul 52 din observațiile scrise ale reclamantului din litigiul principal. , este învestit cu dreptul „de a trimite un solicitant către o țară terță sigură”, ar fi cu atât mai straniu să fie privat de această posibilitate tocmai acela dintre statele membre care este efectiv responsabil de examinarea dosarului.

Articolul 33 alineatul (1) din Directiva 2013/32 nu se opune nici el acestei interpretări a articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III. În această privință, trebuie semnalat că articolul 33 din Directiva 2013/32 nu prevede o limitare a domeniului de aplicare al drepturilor care decurg din Regulamentul Dublin III.

Cel mult ne‑am putea întreba dacă un stat membru ar putea pierde posibilitatea prevăzută la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III dacă, în loc să se prevaleze de prezentarea cererii inițiale de protecție internațională, ar iniția o examinare a cererii pe fond și ar invoca posibilitatea îndepărtării numai într‑un stadiu ulterior al procedurii. Anumiți autori par astfel să conceapă pierderea posibilității prevăzute la articolul 3 în asemenea circumstanțe, invocând încrederea legitimă a solicitantului, care a luat naștere ca urmare a examinării pe fond a cererii sale 8 –Filzwieser, Ch./Sprung, A., „Dublin III‑Verordnung”, Wien/Graz 2014, p. 103, K 24. .

În speță, având în vedere particularitățile cazului reclamantului din litigiul principal, aceste considerații nu sunt aplicabile. Pe de o parte, solicitantul însuși nu a dat dovadă de bună‑credință, părăsind Ungaria înainte de finalizarea procedurii sale. Acțiunile sale pot fi cu greu conciliate cu conceptul de încredere legitimă. Pe de altă parte, întrucât plecarea anticipată către alt stat membru este echivalentă cu retragerea cererii, conform articolului 28 din Directiva 2013/32, dispoziție cu care legea națională este pe deplin conformă, și întrucât ulterior autoritățile maghiare au clasat dosarul solicitantului, a doua sa cerere de protecție internațională, prezentată după întoarcerea sa în Ungaria, a dat naștere unui dosar distinct, a cărui examinare nu este nicidecum afectată de procedura anterioară.

În consecință, faptul că un stat membru a fost determinat drept statul „responsabil” de examinarea unei cereri de protecție internațională nu se poate opune ca statul membru respectiv să trimită ulterior solicitantul către o țară terță sigură, conform articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III.

Această constatare este valabilă în orice caz pentru solicitantul onest care nu a părăsit niciodată teritoriul primului stat membru în care a prezentat cererea sa.

Cu toate acestea, situația s‑ar putea prezenta într‑o lumină diferită dacă solicitantul de protecție internațională, întocmai ca reclamantul din litigiul principal, este reprimit, ulterior unei plecări neautorizate, de către primul stat membru potrivit articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III. Acest stat este atunci obligat, conform articolului 18 alineatul (2) din regulamentul menționat, să finalizeze examinarea dosarului său. Aceasta este situația avută în vedere în cea de a doua parte a primei întrebări preliminare.

Instanța de trimitere pare să considere că din articolul 18 ar putea decurge o obligație a statului membru responsabil de a realiza o analiză pe fond a dosarului solicitantului reprimit. O astfel de obligație s‑ar opune respingerii cererii sale ca inadmisibilă și unei îndepărtări a solicitantului fără o examinare pe fond a cererii sale conform articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III.

Această interpretare coroborată a articolelor 3 și 18 din Regulamentul Dublin III nu se impune însă.

Pe de o parte, articolul 18 alineatul (2) al doilea paragraf din regulamentul menționat nu se exprimă asupra dreptului de a trimite un solicitant către o țară terță. Astfel, această dispoziție subliniază numai principiul conform căruia examinarea unei proceduri declanșate în primul stat membru 9 –Potrivit acestei dispoziții, statul membru în cauză este autorizat fie să continue examinarea cererii inițiale, întrerupte ca urmare a plecării persoanei interesate, care echivalează cu o retragere implicită conform articolului 2 din Directiva 2013/32, fie să permită prezentarea unei noi cereri. trebuie „să fie finalizată”, dar fără a se opune conducerii persoanei interesate către un stat terț și fără a impune o examinare pe fond a cererii de protecție internațională. Dimpotrivă, ar părea firesc să se considere că examinarea unei cereri inadmisibile este pe deplin „finalizată”, în sensul articolului 18 din Regulamentul Dublin III, din momentul în care o asemenea cerere este respinsă ca inadmisibilă, fără a intra într‑o analiză pe fond.

Pe de altă parte, condițiile în care o cerere poate fi respinsă ca inadmisibilă nu sunt prevăzute la articolul 18 din Regulamentul Dublin III, ci la articolul 33 alineatul (2) din Directiva 2013/32. Potrivit literei (c) a acestei dispoziții, o cerere poate fi respinsă ca inadmisibilă atunci când „o țară care nu este stat membru este considerată ca țară terță sigură pentru solicitant, în temeiul articolului 38”. În aceeași ordine de idei, articolul 39 din directiva menționată permite statului membru responsabil să nu realizeze o „examinare completă” a cererii de protecție internațională atunci când „solicitantul […] a intrat ilegal pe teritoriul său venind dintr‑o țară terță [europeană] sigură”.

În consecință, nu se impune o examinare pe fond a cererii în cazul în care sunt îndeplinite fie condițiile prevăzute la articolul 33 din directivă, fie condițiile prevăzute la articolul 39 din aceeași directivă.

Referitor la aceste două dispoziții, se impun câteva remarci.

Mai întâi, aprecierea aspectului dacă statul membru responsabil este obligat să realizeze o examinare completă a cererii de protecție internațională cu care este sesizat nu trebuie efectuată nici în lumina legii naționale, nici în lumina articolului 18 din Regulamentul Dublin III, ci în lumina Directivei 2013/32.

În continuare, în ceea ce privește articolul 33 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2013/32, trebuie să se observe că această dispoziție nu poate intra în discuție și nu poate da posibilitatea Ungariei de a respinge cererea ca inadmisibilă decât cu condiția ca Serbia să poată fi considerată o „țară terță sigură” în sensul articolului 38 din directiva menționată. Amintim, pentru orice eventualitate, că împrejurarea că Serbia este calificată în legislația națională drept țară terță sigură nu poate înlătura obligația judecătorului sesizat cu dosarul de a realiza propria analiză pentru a avea „certitudinea că în țara terță respectivă[, Serbia, în speță,] solicitantul […] va fi tratat în conformitate cu […] principii[le]” enumerate la articolul 38 din directivă.

În sfârșit, în ceea ce privește articolul 39 din Directiva 2013/32, trebuie observat că această dispoziție prevede un regim mai puțin strict pentru respingerea cererilor solicitanților care provin din țări terțe europene sigure atunci când acești solicitanți, precum reclamantul din litigiul principal, au intrat ilegal pe teritoriul unui stat membru.

Totuși, această dispoziție prevede trei condiții, care trebuie să fie întrunite cumulativ, pentru ca Serbia să poată intra în categoria țărilor terțe europene sigure: primo, aceasta trebuie să fi ratificat și să respecte dispozițiile Convenției de la Geneva fără niciun fel de limitări geografice, secundo, ea trebuie să dispună de o procedură de azil prevăzută prin lege și, tertio, trebuie să fi ratificat Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și să respecte dispozițiile acesteia, inclusiv standardele cu privire la căile de atac efective.

Numai în cazul în care aceste condiții cumulative sunt respectate, Ungaria poate, pe de o parte, să se prevaleze de articolul 39 din directivă pentru a renunța la o examinare completă a cererii și, pe de altă parte, să aibă în vedere o trimitere a solicitantului către Serbia potrivit articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III. În măsura în care articolul 2 din decretul guvernamental nu conține informații relevante în această privință, îi revine instanței sesizate cu dosarul să verifice mai întâi dacă cele trei condiții menționate anterior sunt îndeplinite în cazul Serbiei.

În cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute fie la articolul 33, fie la articolul 39 din Directiva 2013/32, articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III nu se opune respingerii cererii și returnării persoanei interesate către o țară terță sigură în sensul directivei.

Orice altă interpretare a dispozițiilor sus‑menționate și în special aceea care ar consta în ridicarea articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III la rangul de principiu absolut de examinare pe fond a cererii nu ar face decât să avantajeze nejustificat analizarea dosarului solicitantului care s‑a sustras procedurii și a intrat sub incidența articolului 18 din Regulamentul Dublin III, în raport cu un solicitant onest, în cazul căruia articolul 18 nu este aplicabil.

Mai rău, dacă articolul 18 ar avea efectiv ca efect garantarea unui tratament favorabil solicitantului reprimit, această dispoziție ar încuraja orice solicitant să se sustragă procedurii îndreptându‑se către alt stat membru, chiar și numai pentru a evita respingerea ca inadmisibilă a cererii sale și pentru a evita măsurile de îndepărtare imediate.

Trebuie, așadar, să se răspundă la prima întrebare în sensul că faptul că un stat membru a fost determinat drept statul „responsabil” de examinarea unei cereri de protecție internațională, chiar dacă acesta și‑a recunoscut responsabilitatea în cadrul articolului 18 din Regulamentul Dublin III și chiar dacă l‑a reprimit pe solicitant, nu se poate opune ca statul membru respectiv să trimită ulterior solicitantul către o țară terță sigură, conform articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III, atunci când condițiile prevăzute de Directiva 2013/32 sunt îndeplinite.

În ipoteza în care un stat membru rămâne în principiu liber să exercite dreptul de a trimite un solicitant către o țară terță sigură după reprimirea acestui solicitant din alt stat membru, instanța de trimitere își pune în esență problema dacă, ținând seama de articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III și de dreptul solicitantului la o cale de atac efectivă, trimiterea solicitantului către o țară terță sigură este posibilă cu toate că statul membru care efectuează transferul nu a fost informat, în cursul procedurii de reprimire, cu privire la reglementarea națională aplicabilă trimiterii solicitanților către țări terțe sigure și la practica aplicată de autoritățile competente în materie.

Referitor la această întrebare, se impun trei remarci.

Mai întâi, absența unor informații în statul membru solicitant, care este statul în care solicitantul s‑a sustras procedurii, cu privire la practicile ulterioare ale statului solicitat, în speță Ungaria, nu poate influența legalitatea procedurilor care urmează să fie puse în aplicare în statul solicitat.

Procedura de transfer (inițiată de statul solicitant) și procedura conexă examinării cererii (în statul solicitat) sunt două proceduri distincte, fiecare dintre ele reglementată de propriile norme. Deși acestea trebuie să garanteze persoanei interesate o cale de atac efectivă, garanțiile care urmează să fie puse în aplicare în beneficiul solicitantului la momentul transferului acestuia sunt descrise la articolul 26 și următoarele din Regulamentul Dublin III și nu prevăd garanții speciale în privința practicilor statului solicitat.

În continuare, deși articolul 38 alineatul (5) din Directiva 2013/32 prevede că „[s]tatele membre informează periodic Comisia despre țările cărora li se aplică acest concept”, o obligație similară nu este prevăzută în beneficiul statelor membre 10 –A se vedea în acest sens punctul 27 din observațiile scrise ale Ungariei. .

În sfârșit, articolul 18 alineatul (2) al doilea paragraf in fine din Regulamentul Dublin III prevede că examinarea cererii trebuie finalizată în statul solicitat. Deși acest principiu exclude survenirea oricărui inconvenient în detrimentul solicitantului, acesta din urmă nu poate pretinde însă un statut mai favorabil decât cel pe care îl avea anterior sustragerii sale de la procedură. Mai precis, solicitantul nu se poate prevala de o lipsă de informații a autorităților statului membru solicitant, în care a intrat în condiții ilicite, pentru a împiedica aplicarea practicilor comun admise în statul solicitat, care este statul responsabil în sensul Regulamentului Dublin III.

Din cele de mai sus rezultă că trimiterea solicitantului către o țară terță sigură este posibilă chiar dacă statul membru care efectuează transferul nu a primit informații, în cursul procedurii de reprimire, cu privire la reglementarea națională aplicabilă în cazul trimiterii solicitanților către țări terțe sigure și la practica aplicată de autoritățile competente în materie.

În ipoteza în care statul membru responsabil are libertatea de a exercita dreptul de a trimite un solicitant către o țară terță sigură după reprimirea solicitantului, trebuie să se stabilească dacă articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III poate fi interpretat în sensul că procedura trebuie reluată din stadiul în care a fost întreruptă la momentul examinării primei cereri de protecție internațională prezentate în statul membru responsabil.

În această privință, este suficient să se sublinieze, pe de o parte, că articolul 18 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III nu impune statelor membre să reia examinarea cererii din stadiul în care a fost întreruptă. Potrivit acestui articol, autoritățile competente sunt autorizate fie să continue examinarea cererii inițiale, care se consideră retrasă, fie să permită solicitantului să depună o cerere nouă.

Pe de altă parte, trebuie menționat că articolul 28 alineatul (2) al patrulea paragraf din Directiva 2013/32 prevede expres că „[s]tatele membre pot permite autorității decizionale să reia examinarea din stadiul în care a fost întreruptă”, lăsându‑le astfel deplina libertate fie pentru a prevedea reluarea examinării din stadiul respectiv, fie relansarea procedurii de la punctul său de plecare.

Se impune, așadar, să se răspundă la a treia întrebare în sensul că articolul 18 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III nu impune statelor membre să reia examinarea cererii de protecție internațională din stadiul în care a fost întreruptă.