C-208/0562005J02080006.0002213123826CJHOTĂRÂREA DIN 11.1.2007 — CAUZA C-208/05ITC<TI><P><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Camera a treia)</P><P><DATE ISO="20070111">11 ianuarie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR"><P>Limba de procedură: germana.</P></NOTE></P></TI>

În cauza C-208/05,

având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Sozialgericht Berlin (Germania), prin decizia din 11 aprilie 2005, primită de Curte la 12 mai 2005, în procedura

ITC Innovative Technology Center GmbH

împotriva

Bundesagentur für Arbeit,

CURTEA (Camera a treia),

compusă din: domnul A. Rosas, preşedinte de cameră, domnii A. Borg Barthet, J. Malenovský, U. Lõhmus şi A. Ó Caoimh (raportor), judecători,

avocat general: domnul P. Léger,

grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 4 mai 2006,

luând în considerare observaţiile prezentate:

pentru ITC Innovative Technology Center GmbH, de L. A. Wenderoth, Rechtsanwalt;

pentru guvernul german, de domnul M. Lumma şi de doamna C Schulze-Bahr, în calitate de agenţi;

pentru Comisia Comunităţilor Europene, de domnul V. Kreuschitz şi de doamna L Kaufmann-Bühler, în calitate de agenţi,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 5 octombrie 2006,

pronunţă prezenta

<TI><P>Hotărâre</P></TI>1Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea articolelor 18 CE, 39 CE, 49 CE şi 87 CE, acesta din urmă coroborat cu articolele 81 CE, 85 CE şi 86 CE, precum şi a articolelor 3 şi 7 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii (JO L 257, p. 2, Ediţie specială, 05/vol. 1, p. 11).2Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între ITC Innovative Technology Center GmbH (denumită în continuare ITC), o agenţie de ocupare privată cu sediul în Germania, pe de o parte, şi Bundesagentur für Arbeit (Agenţia Federală a Muncii, denumită în continuare Bundesagentur), pe de altă parte, cu privire la refuzul acesteia din urmă de a plăti agenţiei ITC un bon de plasare, întrucât locul de muncă pe care ITC I-a obţinut unui solicitant de loc de muncă nu era supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale în Germania.<TI><P>Cadrul juridic</P></TI><TI><P>Reglementarea comunitară</P></TI>3Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1612/68:

Orice resortisant al unui stat membru, indiferent de reşedinţa sa, are dreptul de acces la o activitate salariată şi de a desfăşura această activitate pe teritoriul altui stat membru, în conformitate cu actele cu putere de lege şi cu actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a resortisanţilor statului respectiv.

4Articolul 2 din acest regulament prevede:

Orice resortisant al unui stat membru şi orice angajator care desfăşoară o activitate pe teritoriul unui stat membru pot face schimb de cereri şi de oferte de încadrare în muncă şi pot încheia şi executa contracte de muncă, în conformitate cu actele cu putere de lege şi cu actele administrative în vigoare, fără a da naştere la discriminări.

5Articolul 3 din Regulamentul nr. 1612/68 prevede:

(1)în domeniul de aplicare al prezentului regulament nu sunt aplicabile actele cu putere de lege şi actele administrative sau practicile administrative ale unui stat membru care:

restrâng sau supun unor condiţii care nu se aplică propriilor lor cetăţeni cererea şi oferta de locuri de muncă, accesul la ocuparea unui loc de muncă sau dreptul străinilor de a desfăşura o activitate sau care

deşi se aplică indiferent de cetăţenie, scopul sau efectul lor exclusiv sau principal este de a împiedica accesul resortisanţilor altui stat membru la locurile de muncă oferite.

[...]

6Articolul 7 alineatele (1) şi (2) din acelaşi regulament are următorul cuprins:

(1)Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, faţă de lucrătorii naţionali, pe criterii de cetăţenie, în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă şi în special în ceea ce priveşte remunerarea, concedierea şi, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională şi reangajarea.(2)Acesta beneficiază de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi lucrătorii naţionali.

<TI><P>Reglementarea naţională</P></TI>7Codul de securitate socială (Sozialgesetzbuch, denumit în continuare SGB) prevede la articolul 421g din cartea III (denumită în continuare SGB III):

1.Au dreptul la un bon de plasare salariaţii care beneficiază de o alocaţie sau de un ajutor social de şomaj şi care nu au fost încadraţi în muncă până la expirarea unei perioade de şomaj de trei luni sau cei care ocupă un loc de muncă ce beneficiază de un ajutor acordat pentru crearea de locuri de muncă sau pentru adaptare structurală în temeiul secţiunii şase din capitolul şase. Prin eliberarea bonului de plasare, Bundesagentur se angajează să achite, în conformitate cu prevederile prevăzute în continuare, comisionul datorat intermediarului la care a apelat salariatul şi care a obţinut pentru acesta din urmă un loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale, cu un program de lucru săptămânal de minimum cincisprezece ore. Bonul de plasare este valabil pentru perioade succesive de trei luni.

[...]

8Potrivit articolului 1 din cartea IV din SGB (denumită în continuare SGB IV):

1.[...] Prevederile prezentei cărţi, cu excepţia celor din primul şi al doilea titlu din cea de a patra şi a cincea secţiune, se aplică în egală măsură şi în privinţa stimulării ocupării forţei de muncă.

[...]

9Articolul 3 din SGB IV arată:

Prevederile referitoare la obligaţia de asigurare şi la dreptul de asigurare se aplică,

1.în măsura în care acestea presupun o activitate salariată sau independentă, tuturor persoanelor care exercită una dintre aceste activităţi în domeniul de aplicare a prezentului cod,

[...]

10Potrivit articolului 30 din cartea I din SGB:

1.Prevederile prezentului cod se aplică tuturor persoanelor care au domiciliul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul său de aplicare.2.Nu se aduce atingere prevederilor de drept supranational şi internaţional

[...]

<TI><P>Acţiunea principală şi întrebările preliminare</P></TI>11La 27 august 2003, ITC a încheiat un contract de plasare cu domnul Halacz, solicitant de loc de muncă. Acest contract prevedea obligaţia ITC de a-l ajuta pe domnul Halacz să găsească un loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale şi de a îndeplini toate formalităţile necesare pentru plasarea în muncă a acestuia.12Domnul Halacz prezentase agenţiei ITC bonul de plasare care îi fusese atribuit de Bundesagentur. Bonul preciza că solicitantul de loc de muncă putea apela la unul sau mai mulţi intermediari la liberă alegere şi că suma indicată pe bon urma să fie plătită intermediarului privat care îi obţine un loc de muncă. Potrivit prevederilor relevante din SGB III, remuneraţia se plăteşte cu condiţia, în special, ca locul de muncă să fie supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale, ca programul de lucru să fie de cel puţin cincisprezece ore pe săptămână şi ca programul de lucru convenit să fie de cel puţin trei luni.13La 3 septembrie 2003, cu ajutorul agenţiei ITC, domnul Halacz a încheiat un contract de muncă pe durată determinată cu o societate stabilită în Ţările de Jos, pentru perioada cuprinsă între 4 septembrie 2003 şi 4 martie 2004. Acest angajator a confirmat că era vorba de un raport de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale şi că programul de lucru era de cel puţin cincisprezece ore pe săptămână.14Printr-o scrisoare din 15 septembrie 2003, ITC a solicitat Bundesagentur plata primei rate, şi anume a sumei de 1000 de euro, în conformitate cu bonul de plasare prezentat în acelaşi timp. Bundesagentur a respins această cerere prin decizia administrativă din 2 octombrie 2003, pentru motivul că domnul Halacz nu fusese plasat într-un loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale pe teritoriul german.15Contestaţia introdusă la 16 octombrie 2003 de ITC a fost respinsă de Bundesagentur prin decizia administrativă din 27 octombrie 2003, pentru motivul că noţiunea de asigurare socială obligatorie era definită de articolele 1, 2 şi 3 din SGB IV, prevederi care s-ar fi aplicat şi în privinţa SGB IIL Prevederile referitoare la asigurarea socială obligatorie s-ar aplica astfel tuturor persoanelor aflate într-un raport de muncă pe teritoriul de aplicare a SGB, şi anume pe teritoriul german.16La 14 noiembrie 2003, ITC a introdus la Sozialgericht Berlin o acţiune în anulare împotriva deciziei Bundesagentur din 2 octombrie 2003, astfel cum a fost confirmată prin decizia pronunţată la 27 octombrie 2003 ca urmare a contestaţiei sale.17Deşi susţine că articolul 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III poate fi interpretat în conformitate cu dreptul comunitar, această instanţă constată că, dacă acest articol este interpretat doar prin prisma dreptului german, acesta se aplică numai locurilor de muncă ocupate pe teritoriul de aplicare a SGB.18în aceste condiţii, Sozialgericht Berlin a decis să suspende judecata şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:

1)în ce măsură o interpretare a articolului 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III în sensul că prin loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale trebuie să se înţeleagă doar locul de muncă de acest tip ocupat pe teritoriul de aplicare a [SGB] aduce atingere normelor de drept comunitar care protejează libera circulaţie a persoanelor, prevăzute în special la articolele 18 CE şi 39 CE, precum şi la articolele 3 şi 7 din Regulamentul nr. 1612/68?2)a)în ce măsură este posibil şi necesar să se interpreteze această dispoziţie în conformitate cu dreptul comunitar pentru a evita încălcarea care ar putea rezulta în ipoteza menţionată la prima întrebare?b)în cazul în care nu ar fi posibil sau necesar ca dispoziţia în cauză să fie interpretată în conformitate cu dreptul comunitar, în ce măsură articolul 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III contravine normelor de drept comunitar care protejează libera circulaţie a lucrătorilor?3)în ce măsură o interpretare a articolului 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III în sensul că prin loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale trebuie să se înţeleagă doar locul de muncă de acest tip ocupat pe teritoriul de aplicare a [SGB] aduce atingere normelor de drept comunitar care protejează libertatea de a presta servicii şi concurenţa, prevăzute în special la articolele 49 CE, 50 CE şi 87 CE, coroborat cu articolele 81 CE, 85 CE şi 86 CE, sau altor norme de drept comunitar?4)a)în ce măsură este posibil şi necesar să se interpreteze această dispoziţie în conformitate cu dreptul comunitar pentru a evita încălcarea care ar putea rezulta în ipoteza menţionată la cea de a treia întrebare?b)în cazul în care nu ar fi posibil sau necesar ca dispoziţia în cauză să fie interpretată în conformitate cu dreptul comunitar, în ce măsură articolul 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III contravine dreptului comunitar, în măsura în care libera circulaţie a lucrătorilor nu este protejată?

<TI><P>Cu privire la întrebările preliminare</P></TI><TI><P>Cu privire la prima întrebare şi la a doua întrebare litera b), referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor</P></TI>19Prin intermediul acestor întrebări, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă articolul 39 CE, precum şi articolele 3 şi 7 din Regulamentul nr. 1612/68 se opun ca o prevedere naţională, precum articolul 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III, să prevadă ca plata de către un stat membru în favoarea unei agenţii de ocupare private a remuneraţiei datorate acesteia de către un solicitant de loc de muncă pentru medierea unei angajări să fie condiţionată de faptul ca locul de muncă găsit de acest intermediar să fie supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale pe teritoriul statului respectiv.20în primul rând, trebuie să se răspundă argumentului guvernului german potrivit căruia o agenţie de ocupare privată, precum ITC, nu ar putea invoca nici articolul 39 CE, nici Regulamentul nr. 1612/68, pentru motivul că, acţionând în calitate de intermediar, iar nu de lucrător salariat, aceasta nu intră în domeniul de aplicare ratione personae al acestor prevederi. în această privinţă, guvernul german face referire la hotărârea din 11 decembrie 1997, Job Centre, cunoscută sub denumirea Job Centre II (C-55/96, Rec, p. I-7119, punctul 13).21Articolul 39 alineatul (1) CE prevede, în termeni generali, că libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Comunităţii Europene. Potrivit alineatelor (2) şi (3) ale aceluiaşi articol, această libertate implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă şi implică, sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică, dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă, de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre, de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în aceleaşi condiţii cu cetăţenii acelui stat şi de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat22Cu toate acestea, deşi s-a stabilit că dreptul la liberă circulaţie prevăzut la articolul 39 CE este în beneficiul lucrătorilor, inclusiv al solicitanţilor de locuri de muncă (a se vedea în acest sens hotărârea din 26 februarie 1991, Antonissen, C-292/89, Rec, p. I-745, punctele 12 şi 13), nimic din modul de redactare a acestui articol nu arată că aceste drepturi nu pot fi invocate şi de alte persoane (a se vedea hotărârea din 7 mai 1998, Clean Car Autoservice, C-350/96, Rec, p. I-2521, punctul 19).23Astfel cum Curtea a statuat deja, pentru a fi eficace şi util, dreptul lucrătorilor de a fi angajaţi şi încadraţi în muncă fără discriminare trebuie să fie în mod necesar completat de dreptul angajatorilor de a-i angaja respectând regulile în materia liberei circulaţii a lucrătorilor (hotărârea Clean Car Autoservice, citată anterior, punctul 20).24în ceea ce priveşte o agenţie de ocupare privată, precum ITC, aceasta desfăşoară activităţi de mediere şi interpunere între cererile şi ofertele de muncă. Prin urmare, un contract de plasare încheiat cu un solicitant de loc de muncă conferă acestei agenţii un rol de intermediar, având în vedere că aceasta reprezintă solicitantul de loc de muncă şi urmăreşte să îi obţină acestuia un loc de muncă.25în aceste condiţii, nu poate fi exclusă posibilitatea ca o agenţie de ocupare privată să poată invoca, în anumite condiţii, drepturile recunoscute prin articolul 39 CE direct lucrătorilor comunitari.26într-adevăr, pentru a fi eficace şi util, dreptul lucrătorilor de a avea acces la o activitate salarizată şi de a desfăşura această activitate pe teritoriul altui stat membru fără discriminare trebuie completat şi cu dreptul intermediarilor, precum o agenţie de ocupare privată, de a-i ajuta să obţină un loc de muncă, cu respectarea normelor care reglementează libera circulaţie a lucrătorilor.27Această interpretare a normelor menţionate se impune cu atât mai mult în împrejurări precum cele din acţiunea principală, atunci când o agenţie de ocupare privată a încheiat un contract de plasare cu un solicitant de loc de muncă pe baza unui bon de plasare eliberat acestuia din urmă în temeiul căruia Bundesagentur îşi asumă obligaţia să acopere cheltuielile agenţiei de ocupare private dacă aceasta îi obţine acestui solicitant de loc de muncă un contract de muncă ce îndeplineşte anumite criterii. în aceste împrejurări, agenţia de ocupare privată, iar nu solicitantul de loc de muncă, are dreptul de a cere Bundesagentur să plătească remuneraţia datorată acestei agenţii.28Nimic din raţionamentul Curţii din hotărârea Job Centre II, citată anterior, nu se opune acestei interpretări a prevederilor tratatului CE în materie de liberă circulaţie a lucrătorilor.29În al doilea rând, cu privire la argumentul guvernului german potrivit căruia ITC nu ar putea invoca drepturile prevăzute al articolul 39 CE, pentru motivul că această agenţie ar fi stabilită într-un singur stat membru, trebuie amintit faptul că normele tratatului care reglementează libera circulaţie a persoanelor şi măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestora nu pot fi aplicate unor activităţi care nu prezintă niciun punct de legătură cu niciuna dintre situaţiile reglementate de dreptul comunitar şi în care totalitatea elementelor relevante se limitează la interiorul unui singur stat membru (hotărârea din 26 ianuarie 1999, Terhoeve, C-18/95, Rec, p. I-345, punctul 26, şi hotărârea din 11 octombrie 2001, Khalil şi alţii, cauzele C-95/99-C-98/99 şi C-180/99, Rec, p. I-7413, punctul 69).30Cu toate acestea, chiar dacă o agenţie de ocupare privată stabilită în Germania, precum ITC, ar dori să invoce în faţa autorităţilor germane normele care reglementează libera circulaţie a lucrătorilor, acest fapt nu ar avea niciun efect asupra aplicării normelor menţionate. Într-adevăr, această agenţie se plânge tocmai pentru că a fost defavorizată de sistemul de bonuri de plasare stabilit prin articolul 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III, astfel încât solicitantul de loc de muncă căruia i-a obţinut un loc de muncă a fost sau ar fi putut să fie la rândul său defavorizat ca urmare a faptului că acest loc de muncă se găsea într-un alt stat membru (a se vedea în acest sens şi hotărârea Terhoeve, citată anterior, punctul 28).31în al treilea rând, în ceea ce priveşte întrebarea dacă o reglementare naţională precum cea în cauză în acţiunea principală constituie o restricţie la libera circulaţie a lucrătorilor, trebuie amintit că ansamblul dispoziţiilor tratatului privind libera circulaţie a persoanelor urmăreşte facilitarea exercitării de activităţi profesionale de orice natură de către resortisanţii comunitari pe teritoriul Comunităţii şi se opune măsurilor care i-ar putea defavoriza atunci când doresc să exercite o activitate economică pe teritoriul unui alt stat membru (hotărârea din 7 iulie 1988, Wolf şi alţii, 154/87 şi 155/87, Rec, p. 3897, punctul 13, hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman, C-415/93, Rec, p. I-4921, punctul 94, hotărârea Terhoeve, citată anterior, punctul 37, hotărârea din 27 ianuarie 2000, Graf, C-190/98, Rec, p. I-493, punctul 21, şi hotărârea din 17 martie 2005, Kranemann, C-109/04, Rec, p. I-2421, punctul 25).32În acest context, resortisanţii statelor membre dispun în special de dreptul, izvorât direct din tratat, de a-şi părăsi statul de origine pentru a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru şi de şedere pe teritoriul acelui stat pentru a desfăşura o activitate economică (a se vedea în special hotărârile citate anterior Bosman, punctul 95, şi Terhoeve, punctul 38).33Prevederile naţionale care împiedică sau descurajează un lucrător resortisant al unui stat membru să îşi părăsească statul de origine pentru a-şi exercita dreptul la liberă circulaţie constituie, prin urmare, obstacole la această libertate, chiar dacă acestea se aplică indiferent de cetăţenia lucrătorilor în cauză (hotărârile citate anterior Bosman, punctul 96, Terhoeve, punctul 39, Graf, punctul 23, hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, C-224/01, Rec, p. I-10239, punctul 74, hotărârea din 2 octombrie 2003, Van Lent, C-232/01, Rec, p. I-11525, punctul 16, şi hotărârea Kranemann, citată anterior, punctul 26).34într-adevăr, ar fi incompatibil cu dreptul la liberă circulaţie ca unui lucrător sau unui solicitant de loc de muncă să i se poată aplica, în statul membru al cărui resortisant este, un tratament mai puţin favorabil decât cel de care ar beneficia dacă nu ar fi folosit facilităţile prevăzute prin tratat în materie de circulaţie (a se vedea în acest sens hotărârea din 11 iulie 2002, D'Hoop, C-224/98, Rec, p. I-6191, punctul 30, şi hotărârea din 29 aprilie 2004, Pusa, C-224/02, Rec, p. I-5763, punctul 18).35în cazul în care o reglementare naţională stabileşte ca statul membru să nu plătească remuneraţia datorată unei agenţii de ocupare private decât dacă locul de muncă obţinut de aceasta este supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale în acest stat, un solicitant de loc de muncă pentru care agenţia respectivă a obţinut un loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale într-un alt stat membru se găseşte într-o situaţie mai puţin favorabilă decât dacă agenţia în cauză i-ar fi obţinut un loc de muncă în acest stat membru, deoarece, într-un astfel de caz, ar fi beneficiat de plata de către acest stat a remuneraţiei datorate agenţiei intermediare pentru medierea angajării.36O astfel de reglementare, care creează un obstacol ce poate descuraja solicitanţii de locuri de muncă, în special pe aceia ale căror resurse financiare sunt limitate, şi, în consecinţă, agenţiile de ocupare private să caute un loc de muncă într-un alt stat membru, având în vedere că statul membru de origine al solicitanţilor în cauză nu va plăti comisionul de plasare, este, în principiu, interzisă de articolul 39 CE. în consecinţă, nu este necesar să se examineze dacă a avut loc o încălcare a articolelor 3 şi 7 din Regulamentul nr. 1612/68.37O măsură care împiedică libera circulaţie a lucrătorilor nu poate fi admisă decât dacă urmăreşte un obiectiv legitim compatibil cu tratatul şi dacă este justificată de motive imperative de interes general Dar, chiar şi în acest caz, este necesar ca punerea în aplicare a unei astfel de măsuri să fie de natură a garanta realizarea obiectivului vizat şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv (a se vedea în special hotărârea Kranemann, citată anterior, punctul 33).38Prin urmare, trebuie analizat dacă o măsură de genul sistemului german de bonuri de plasare poate fi justificată, în primul rând, de faptul că un astfel de sistem reprezintă un instrument nou al politicii naţionale a pieţei muncii care urmăreşte să amelioreze plasarea lucrătorilor, precum şi diminuarea şomajului, în al doilea rând, de faptul că urmăreşte să protejeze sistemul naţional de asigurări sociale, ceea ce nu s-ar putea realiza decât prin intermediul contribuţiilor plătite la nivel naţional, sistem care ar suferi pierderi de contribuţii în cazul încadrării în alte state membre a solicitanţilor de locuri de muncă, şi, în ultimul rând, de faptul că urmăreşte să protejeze piaţa naţională a muncii împotriva pierderii forţei de muncă calificate.39în ceea ce priveşte prima justificare expusă, trebuie amintit că revine statelor membre sarcina de a alege măsurile care pot conduce la realizarea obiectivelor urmărite în domeniul muncii. Curtea a recunoscut că statele membre dispun de o marjă de apreciere considerabilă în exercitarea acestei competenţe. în plus, nu poate fi contestat faptul că promovarea ocupării forţei de muncă reprezintă un obiectiv legitim de politică socială (a se vedea, în ceea ce priveşte egalitatea de tratament între lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin, hotărârea din 9 februarie 1999, Seymour-Smith şi Perez, C-167/97, Rec, p. I-623, punctele 71 şi 74, precum şi hotărârea din 11 septembrie 2003, Steinicke, C-77/02, Rec, p. I-9027, punctele 61 şi 62).40Cu toate acestea, marja de apreciere de care dispun statele membre În materie de politică socială nu poate justifica afectarea unor drepturi pe care particularii le au în temeiul prevederilor tratatului care consacră libertăţile lor fundamentale (a se vedea hotărârile citate anterior Terhoeve, punctul 44, Seymour-Smith şi Perez, punctul 75, şi Steinicke, punctul 63).41Or, simple afirmaţii generale privind capacitatea sistemului de bonuri de plasare în cauză în acţiunea principală de a ameliora plasarea lucrătorilor, precum şi de a diminua şomajul în Germania nu pot fi suficiente pentru a demonstra că obiectivul acestui sistem justifică restrângerea exercitării uneia dintre libertăţile fundamentale ale dreptului comunitar şi nici pentru a furniza elemente care să permită să se aprecieze în mod rezonabil că mijloacele alese sunt sau ar putea fi apte să conducă la realizarea acestui obiectiv.42Situaţia este asemănătoare în privinţa celei de a doua justificări, întemeiată pe protecţia sistemului german de securitate socială. într-adevăr, nu a fost stabilită existenţa unei legături de cauzalitate între pierderea contribuţiilor sociale în Germania şi plasarea unui solicitant de loc de muncă într-un alt stat membru. în plus, având în vedere rata ridicată a şomajului în Germania, nu este evident că un loc de muncă vacant în acel stat va rămâne neocupat mult timp pentru motivul că un solicitant de loc de muncă a fost încadrat în alt stat membru.43Dacă este cert că riscul de a aduce o atingere gravă echilibrului financiar al unui sistem de securitate socială poate constitui un motiv imperativ de interes general (a se vedea în special hotărârea din 28 aprilie 1998, Kohll, C-158/96, Rec, p. I-1931, punctul 41), un astfel de risc nu a fost demonstrat în speţă. în fapt, pierderile de contribuţii la regimul german de securitate socială pot fi reduse. Pe de o parte, dacă solicitantul de loc de muncă încadrat într-un alt stat membru nu mai este obligat să plătească contribuţiile sociale în statul său membru de origine, nici acesta din urmă nu mai este obligat să îi plătească indemnizaţia de şomaj. Pe de altă parte, chiar natura liberei circulaţii a lucrătorilor stabilită prin tratat presupune ca plecarea unui lucrător într-un alt stat membru să poată fi compensată de sosirea unui lucrător provenind dintr-un alt stat membru.44Chiar presupunând că organizarea pieţei muncii, inclusiv prevenirea pierderii forţei de muncă calificate, poate, în anumite împrejurări şi respectând anumite condiţii, să justifice restricţii la libera circulaţie a lucrătorilor, trebuie subliniat că, în orice caz, o reglementare naţională precum cea în cauză în acţiunea principală depăşeşte ceea ce apare ca fiind necesar pentru atingerea obiectivelor urmărite. Astfel de obiective nu pot justifica refuzul sistematic al beneficiului bonurilor de plasare în cazul solicitanţilor de locuri de muncă încadraţi în alte state membre. într-adevăr, o astfel de măsură echivalează chiar cu negarea liberei circulaţii a lucrătorilor prevăzute de articolul 39 CE, care urmăreşte să garanteze solicitanţilor de locuri de muncă şi lucrătorilor comunitari dreptul de a avea acces la o activitate salarizată şi de a desfăşura această activitate pe teritoriul altui stat membru (a se vedea, în ceea ce priveşte libertatea de stabilire, hotărârea din 5 noiembrie 2002, Überseering, C-208/00, Rec, p. I-9919 punctul 93).45în aceste împrejurări, trebuie să se răspundă la prima întrebare şi la a doua întrebare litera b) că articolul 39 CE se opune ca o reglementare naţională, precum articolul 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III, să prevadă ca plata de către un stat membru în favoarea unei agenţii de ocupare private a remuneraţiei datorate acesteia de către un solicitant de loc de muncă pentru medierea unei angajări să fie condiţionată de faptul ca locul de muncă găsit de acest intermediar să fie supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale pe teritoriul acestui stat.<TI><P>Cu privire la a treia întrebare</P></TI>46Prin intermediul acestei întrebări, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă articolele 49 CE şi 50 CE se opun ca o reglementare naţională, precum articolul 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III, să prevadă ca plata de către un stat membru în favoarea unei agenţii de ocupare private a remuneraţiei datorate acesteia de către un solicitant de loc de muncă pentru medierea unei angajări să fie condiţionată de faptul ca locul de muncă găsit de acest intermediar să fie supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale pe teritoriul acestui stat Pe de altă parte, instanţa de trimitere întreabă dacă articolul 87 CE, coroborat cu articolele 81 CE, 85 CE şi 86 CE, se opune unei astfel de reglementări.<TI><P>Cu privire la dispoziţiile tratatului în materie de ajutoare de stat</P></TI>47în această privinţă, rezultă din decizia de trimitere că Sozialgericht Berlin solicită să se stabilească, în esenţă, dacă bonurile de plasare prevăzute de articolul 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III constituie ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, având în vedere că exonerarea solicitantului de loc de muncă de obligaţia de a plăti agenţiei de ocupare private remuneraţia datorată acesteia pentru medierea unei angajări pe care a realizat-o poate conferi un avantaj în favoarea acestor agenţii de intermediere.48în această privinţă, trebuie amintit, pe de o parte, că numai instanţa naţională, care este sesizată cu acţiunea principală şi care trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată, are competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii (a se vedea în special hotărârea Bosman, citată anterior, punctul 59).49Cu toate acestea, Curtea a apreciat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea validităţii unei reguli comunitare, solicitate de instanţa naţională, nu au nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale, atunci când problema are o natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea în special hotărârea din 13 iulie 2000, Idéal tourisme, C-36/99, Rec, p. I-6049 punctul 20).50în prezenta cauză, instanţa de trimitere nu explică implicaţiile pentru litigiul cu care este sesizată a unei eventuale calificări drept ajutor de stat a sistemului de bonuri de plasare instituit prin reglementarea în litigiu.51Mai mult, deşi instanţa de trimitere explică în mod general funcţionarea sistemului de bonuri de plasare în discuţie în acţiunea principală, absenţa unor indicaţii concrete referitoare la existenţa sau inexistenţa vreunui avantaj şi la impactul acestui sistem asupra schimburilor dintre statele membre nu permite să se verifice dacă acest sistem este conform cu normele comunitare aplicabile în materie de ajutoare de stat (a se vedea în acest sens hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra, C-379/98, Rec, p. I-2099 punctele 58-62, şi ordonanţa din 8 octombrie 2002, Viacom, C-190/02, Rec, p. I-8287, punctul 21).52în absenţa unor informaţii suficiente, nu este posibil să se determine problema concretă de interpretare care ar putea apărea în raport cu prevederile dreptului comunitar în materie de concurenţă a căror interpretare o solicită instanţa de trimitere. Or, exigenţa preciziei cu privire la contextul de fapt şi de drept este cu atât mai importantă în domeniul concurenţei, care este caracterizat prin situaţii de fapt şi de drept complexe (ordonanţa din 19 martie 1993, Banchero, C-157/92, Rec, p. I-1085 punctul 5, hotărârea din 13 aprilie 2000, Lehtonen şi Castors Braine, C-176/96, Rec, p. I-2681, punctul 22, şi ordonanţa din 28 iunie 2000, Laguillaumie, C-116/00, Rec, p. I-4979, punctul 19).53Având în vedere aceste considerente, nu este necesar să se răspundă acestei părţi din cea de a treia întrebare.<TI><P>Cu privire la libertatea de a presta servicii</P></TI>54În prealabil, trebuie amintit că activitatea de plasare a forţei de muncă reprezintă, în conformitate cu jurisprudenţa, o prestare de servicii în sensul articolelor 49 CE şi 50 CE (a se vedea hotărârea din 18 ianuarie 1979, Van Wesemael, 110/78 şi 111/78, Rec, p. 35, punctul 7, şi hotărârea din 17 decembrie 1981, Webb, 279/80, Rec, p. 3305, punctele 8 şi 9).55în ceea ce priveşte întrebarea dacă o reglementare naţională, precum cea în discuţie în acţiunea principală, cuprinde o restricţie interzisă în temeiul articolului 49 CE, trebuie amintit faptul că, potrivit unei jurisprudente constante, libertatea de a presta servicii impune nu numai eliminarea oricărei discriminări pe considerente de cetăţenie sau naţionalitate faţă de prestatorul de servicii stabilit în alt stat membru, ci, în egală măsură, şi înlăturarea oricărei restricţii, chiar dacă aceasta se aplică fără a distinge între prestatorii naţionali şi cei din alte state membre, atunci când este de natură să interzică, să împiedice sau să facă mai puţin atrăgătoare activităţile prestatorului stabilit în alt stat membru, unde acesta furnizează în mod legal servicii similare (a se vedea în special hotărârea din 18 iunie 1998, Corsica Ferries France, C-266/96, Rec, p. I-3949, punctul 56, hotărârea din 23 noiembrie 1999, Arblade şi alţii, C-369/96 şi C-376/96, Rec, p. I-8453, punctul 33, şi hotărârea din 20 februarie 2001, Analir şi alţii, C-205/99, Rec, p. I-1271, punctul 21).56Potrivit acestei reguli, contrar susţinerilor guvernului german, libertatea de a presta servicii poate fi invocată de o întreprindere împotriva statului în care este stabilită în cazul în care serviciile sunt furnizate unor destinatari stabiliţi într-un alt stat membru şi, în general, în toate cazurile în care un prestator de servicii oferă servicii pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel în care este stabilit (a se vedea în special hotărârea din 5 octombrie 1994, Comisia/Franţa, C-381/93, Rec, p. I-5145, punctul 14).57Prin condiţionarea plăţii bonurilor de plasare de faptul ca solicitantul de loc de muncă să fie încadrat într-un loc de muncă supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale pe teritoriul naţional, o reglementare precum cea în cauză în acţiunea principală conţine o restricţie la libertatea de a presta servicii întemeiată pe locul executării acestei prestaţii.58Într-adevăr, o astfel de reglementare îl poate afecta pe destinatarul serviciilor, şi anume pe solicitantul de loc de muncă în acţiunea principală, care trebuie, atunci când locul de muncă obţinut de către agenţia de ocupare privată este situat într-un alt stat membru, să achite el însuşi remuneraţia datorată agenţiei respective.59În ceea ce priveşte agenţia de ocupare privată, prestatoare de servicii, chiar dacă, în mod cert, poate continua să îşi exercite activitatea de plasare în alte state membre, încadrarea în muncă a unui solicitant de loc de muncă într-un alt stat membru are drept consecinţă faptul că remuneraţia datorată pentru plasare nu va mai fi achitată de Bundesagentur, ci va trebui să fie plătită de solicitantul de loc de muncă. Prin urmare, chiar dacă activitatea acestei agenţii de ocupare nu este exclusă, posibilitatea de a-şi extinde activitatea pe teritoriul altor state membre va fi restrânsă, având în vedere că numeroşi solicitanţi de locuri de muncă recurg la serviciile acestei agenţii în virtutea existenţei sistemului de bonuri de plasare şi tot în virtutea acestui sistem agenţia poate încadra în muncă o persoană într-un alt stat membru fără a fi supusă unui risc de neplată.60Cu privire la întrebarea dacă există un obstacol şi în privinţa libertăţii de a presta servicii a agenţiilor de ocupare a forţei de muncă stabilite în afara teritoriului german, trebuie subliniat că aceasta prezintă un caracter ipotetic, având în vedere situaţia de fapt din acţiunea principală, astfel încât nu este necesar să se răspundă acestei întrebări în prezenta cauză.61în sfârşit, cu privire la întrebarea dacă un astfel de obstacol poate fi justificat, având în vedere că motivele invocate pentru a justifica acest obstacol la libertatea de a presta servicii sunt identice cu cele examinate la punctele 37-44 din prezenta hotărâre cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor, trebuie concluzionat că o reglementare naţională precum articolul 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III depăşeşte ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele urmărite.62Având în vedere considerentele care precedă, trebuie să se răspundă la cea de a treia întrebare că articolele 49 CE şi 50 CE se opun ca o reglementare naţională, precum articolul 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III, să prevadă ca plata de către un stat membru în favoarea unei agenţii de ocupare private a remuneraţiei datorate acesteia de către un solicitant de loc de muncă pentru medierea unei angajări să fie condiţionată de faptul ca locul de muncă găsit de acest intermediar să fie supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale pe teritoriul acestui stat.<TI><P>Cu privire la prima întrebare, referitoare la cetăţenia Uniunii Europene</P></TI>63Prin intermediul acestei întrebări, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă articolul 18 CE se opune unei dispoziţii naţionale precum articolul 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III.64în această privinţă, este suficient să amintim că articolul 18 CE, care enunţă în mod general dreptul oricărui cetăţean al Uniunii la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, îşi găseşte o expresie specifică în articolele 39 CE şi 49 CE în ceea ce priveşte libera circulaţie a lucrătorilor şi libertatea de a presta servicii.65Or, în măsura în care acţiunea principală se referă la aceste ultime prevederi, nu este necesară pronunţarea asupra interpretării articolului 18 CE (a se vedea hotărârea din 26 noiembrie 2002, Oteiza Olazabal, C-100/01, Rec, p. I-10981, punctul 26, şi hotărârea din 6 februarie 2003, Stylianakis, C-92/01, Rec, p. I-1291, punctul 20).<TI><P>Cu privire la a doua întrebare litera a) şi la a patra întrebare litera a)</P></TI>66Prin intermediul acestor întrebări, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească în ce măsură este posibil şi necesar să se interpreteze o dispoziţie de drept intern în conformitate cu dreptul comunitar.67În prealabil, trebuie amintit că prevederile articolelor 39 CE, 49 CE şi 50 CE conferă particularilor drepturi pe care le pot invoca în justiţie şi pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze (a se vedea hotărârea din 3 decembrie 1974, Van Binsbergen, 33/74, Rec, p. 1299, punctul 26, şi hotărârea din 4 decembrie 1974, Van Duyn, 41/74, Rec, p. 1377, punctul 7).68Potrivit unei jurisprudente constante, instanţa naţională are sarcina ca, în limitele de apreciere conferite de dreptul naţional, să interpreteze şi să aplice dispoziţiile de drept intern în conformitate cu exigenţele dreptului comunitar (a se vedea hotărârea din 4 februarie 1988, Murphy şi alţii, 157/86, Rec, p. 673, punctul 11, şi hotărârea din 26 septembrie 2000, Engelbrecht, C-262/97, Rec, p. I-7321, punctul 39).69În cazul în care o astfel de aplicare conformă nu este posibilă, instanţa naţională are obligaţia să aplice integral dreptul comunitar şi să protejeze drepturile pe care acesta le conferă particularilor, neaplicând, la nevoie, nicio dispoziţie contrară din dreptul intern (a se vedea în acest sens hotărârea Murphy şi alţii, citată anterior, punctul 11, hotărârea din 29 aprilie 1999, Ciola, C-224/97, Rec, p. I-2517, punctul 26, şi hotărârea Engelbrecht, citată anterior, punctul 40).70Prin urmare, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera a) şi la a patra întrebare litera a) că instanţa naţională are sarcina ca, în limitele de apreciere conferite de dreptul naţional, să interpreteze şi să aplice dispoziţiile de drept intern în conformitate cu exigenţele dreptului comunitar, iar în cazul în care o astfel de interpretare conformă nu este posibilă, atunci când este vorba de prevederi ale tratatului care conferă particularilor drepturi pe care aceştia le pot invoca în justiţie şi pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze, să nu aplice nicio dispoziţie din dreptul intern care ar fi contrară prevederilor respective.<TI><P>Cu privire la cheltuielile de judecată</P></TI>71întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

1)Articolele 39 CE, 49 CE şi 50 CE se opun ca o reglementare naţională, precum articolul 421g alineatul 1 a doua teză din SGB III, să prevadă ca plata de către un stat membru în favoarea unei agenţii de ocupare private a remuneraţiei datorate acesteia de către un solicitant de loc de muncă pentru medierea unei angajări să fie condiţionată de faptul ca locul de muncă găsit de acest intermediar să fie supus contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale pe teritoriul acestui stat.2)Instanţa naţională are sarcina ca, în limitele de apreciere conferite de dreptul naţional, să interpreteze şi să aplice dispoziţiile de drept intern în conformitate cu exigenţele dreptului comunitar, iar în cazul în care o astfel de interpretare conformă nu este posibilă, atunci când este vorba de prevederi ale tratatului care conferă particularilor drepturi pe care aceştia le pot invoca în justiţie şi pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze, să nu aplice dispoziţie nicio din dreptul intern care ar fi contrară prevederilor respective.

Semnături