C-523/0462004C05230013.000132701331344CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL MENGOZZI — CAUZA C-523/04COMISIA / ŢĂRILE DE JOS<TI><P><HT TYPE="UC">Concluziile avocatului general</HT></P><P><HT TYPE="UC">Paolo Mengozzi</HT></P><P>prezentate la <DATE ISO="20061116">16 noiembrie 2006</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Limba originală: italiana.</P></NOTE></P></TI><TI><NP><NO.P>I —</NO.P><TXT>Introducere</TXT></NP></TI>1.La 5 noiembrie 2002, sesizată de Comisia Comunităţilor Europene în temeiul articolului 169 din Tratatul CEE (devenit articolul 226 CE), Curtea a pronunţat opt hotărâri împotriva Republicii Austria

Hotărârea Comisia/Austria (C-475/98, Rec., p. I-9797).

, a Regatului Belgiei

Hotărârea Comisia/Belgia (C-471/98, Rec., p. I-9681).

, a Regatului Danemarcei

Hotărârea Comisia/Danemarca (C-467/98, Rec., p. I-9519).

, a Republicii Finlanda

Hotărârea Comisia/Finlanda (C-469/98, Rec., p. I-9627).

, a Republicii Federale Germania

Hotărârea Comisia/Germania (C-476/98, Rec., p. I-9855).

, a Marelui Ducat al Luxemburgului

Hotărârea Comisia/Luxemburg (C-472/98, Rec., p. I-9741).

, a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord

Hotărârea Comisia/Regatul Unit (C-466/98, Rec., p. I-9427).

 şi, respectiv, a Regatului Suediei

Hotărârea Comisia/Suedia (C-468/98, Rec. p. I-9575).

, prin care a constatat că, prin negocierea, prin aplicarea şi/sau prin menţinerea în vigoare a anumitor angajamente internaţionale cu Statele Unite ale Americii în materie de transport aerian, respectivele state membre nu şi-au îndeplinit obligaţiile ce le revin în temeiul articolului 5 din Tratatul CE (devenit articolul 10 CE) şi al articolului 52 din Tratatul CE (devenit, în urma modificării, articolul 43 CE), precum şi al Regulamentelor (CEE) nr. 2409/92 al Consiliului din 23 iulie 1992 privind tarifele serviciilor aeriene pentru transportul de pasageri şi de marfă

JO L 240, p. 15, Ediţie specială, 07/vol. 2, p. 176.

 şi nr. 2299/89 al Consiliului din 24 iulie 1989 de stabilire a unui cod de conduită pentru sistemele informatizate de rezervare

JO L 220, p. 1, Ediţie specială, 07/vol. 2, p. 30.

, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 3089/93 al Consiliului din 29 octombrie 1993

JO L 278, p. 35, Ediţie specială, 07/vol. 3, p. 5.

 (denumite în continuare hotărârile din 5 noiembrie 2002)

în cauza Comisia/Regatul Unit (C-466/98), acţiunea era limitată la încălcarea articolului 52 din Tratatul CE.

.2.Prin acţiunea care face obiectul prezentei cauze, Comisia doreşte să obţină din partea Curţii o hotărâre similară referitoare la Regatul Ţărilor de Jos.<TI><NP><NO.P>II —</NO.P><TXT>Cadrul legal de referinţă</TXT></NP></TI>3.Motivele formulate de către Comisie împotriva Regatului Ţărilor de Jos se limitează la încălcările constatate de Curte în hotărârile menţionate din 5 noiembrie 2002.4.în afară de încălcarea articolelor 5 şi 52 din Tratatul CE, Comisia impută Regatului Ţărilor de Jos neîndeplinirea obligaţiilor ce revin acestui stat membru în virtutea anumitor regulamente ale Consiliului care au fost adoptate în sectorul transportului aerian. Este necesară prezentarea pe scurt a cadrului legal în care se înscriu aceste acte.5.în vederea realizării graduale a pieţei interne a transportului aerian, Consiliul a adoptat în 1987, în 1990 şi în 1992, în temeiul articolului 84 alineatul (2) din Tratatul CE [devenit articolul 80 alineatul (2) CE]

După cum se ştie, articolul 80 alineatul (1) CE prevede că dispoziţiile titlului V din tratat, privind transporturile, se aplică numai transporturilor feroviare, rutiere şi pe căi navigabile. Navigaţia maritimă şi aeriană fac, în schimb, obiectul unei reglementări speciale. Conform dispoziţiilor articolului 80 alineatul (2), Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide în ce caz, în ce măsură şi prin ce procedură se pot adopta dispoziţii corespunzătoare în aceste sectoare.

, trei pachete normative destinate să asigure, pe de o parte, libera prestare a serviciilor de transport aerian şi, pe de altă parte, aplicarea în acest sector a normelor comunitare în materie de concurenţă.6.Adoptat în cadrul celui de al treilea pachet, care avea ca scop realizarea unei liberalizări complete a transporturilor aeriene intracomunitare

în afară de Regulamentul nr. 2409/92, al treilea pachet includea Regulamentul (CEE) nr. 2407/92 al Consiliului din 23 iulie 1992 privind licenţele operatorilor de transport aerian (JO L 240, p. 1, Ediţie specială, 06/vol. 2, p. 76.) şi Regulamentul (CEE) nr. 2408/92 al Consiliului din 23 iulie 1992 privind accesul operatorilor de transport aerian comunitari la rutele aeriene intracomunitare (JO L 240, p. 8, Ediţie specială, 07/vol. 2, p. 167).

, Regulamentul nr. 2409/92 defineşte criteriile şi procedurile care trebuie aplicate la stabilirea tarifelor pentru pasageri şi pentru mărfuri pentru serviciile aeriene corespunzătoare transporturilor efectuate exclusiv în interiorul Comunităţii [articolul 1 alineatul (1)].7.Conform articolului 1 alineatul (2) litera (a), regulamentul nu se aplică tarifelor aeriene pentru transportul de pasageri şi de mărfuri percepute de operatorii de transport aerian necomunitari, cu excepţia situaţiei prevăzute la articolul 1 alineatul (3), care precizează că numai operatorii de transport aerian comunitari sunt abilitaţi să introducă produse noi sau tarife inferioare celor existente pentru produse identice. După cum se va vedea mai bine în continuare, în hotărârile din 5 noiembrie 2002, Curtea a considerat, pe baza unei lecturi coroborate a acestor dispoziţii, că Regulamentul nr. 2409/92 interzice, în mod indirect, dar cert, operatorilor de transport aerian din state terţe care operează în interiorul Comunităţii să introducă produse noi sau tarife inferioare celor existente pentru produse identice şi că, procedând astfel, legiuitorul comunitar a limitat libertatea de stabilire a tarifelor de către aceşti operatori de transport în cazul în care asigură rute intracomunitare în temeiul drepturilor aferente celei de a cincea libertăţi de care dispun. Prin urmare, în opinia Curţii, în măsura prevăzută la articolul 1 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2409/92, Comunitatea a dobândit competenţa exclusivă de a-şi asuma faţă de ţările terţe angajamentele care se referă la această limitare a libertăţii operatorilor de transport necomunitari de a stabili tarifele

A se vedea, de exemplu, hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctul 124.

.8.Conform articolului 12, Regulamentul nr. 2409/92 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993.9.Pe lângă reglementările existente în pachetele normative menţionate, legiuitorul comunitar a adoptat mai multe regulamente destinate să reglementeze anumite aspecte specifice în sectorul transportului aerian.10.în special, Regulamentul nr. 2299/89 stabileşte un cod de conduită pentru utilizarea sistemelor informatizate de rezervare. Conform articolului 1 din regulament, acesta se aplică sistemelor informatizate de rezervare (denumite în continuare SIR), care includ servicii de transport aerian, atunci când sunt propuse spre utilizare şi/sau utilizate pe teritoriul Comunităţii, indiferent de statutul sau naţionalitatea vânzătorului sistemului, de sursa de informaţii folosită sau amplasarea respectivei unităţi centrale de prelucrare a datelor şi de localizarea geografică a aeroporturilor între care se efectuează transportul aerian.11.în hotărârile din 5 noiembrie 2002, după cum se va vedea în continuare, Curtea a considerat că, în conformitate cu articolele 1 şi 7, acest regulament se aplică, cu condiţia reciprocităţii, şi resortisanţilor unor ţări terţe, atunci când propun sau utilizează un SIR pe teritoriul Comunităţii şi că, prin intermediul acestui regulament, Comunitatea a dobândit astfel competenţa exclusivă de a-şi asuma faţă de ţările terţe obligaţiile privind SIR propuse spre utilizare sau utilizate pe teritoriul său

A se vedea, de exemplu, hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctele 128 şi 129.

.<TI><NP><NO.P>III —</NO.P><TXT>Istoricul cauzei şi situaţia de fapt</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Acordul bilateral între Regatul Ţârilor de Jos şi Statele Unite ale Americii</TXT></NP></TI>12.Raporturile dintre Regatul Ţărilor de Jos şi Statele Unite ale Americii în materie de transport aerian sunt guvernate de un acord bilateral parafat la 3 aprilie 1957 (denumit în continuare: acordul din 1957). Acest acord a fost ulterior modificat şi completat, mai întâi printr-un schimb de scrisori la 25 noiembrie 1969, iar apoi prin trei protocoale diferite, în 1978, în 1987 şi în 1991.13.Din dosar rezultă că, în 1992, Statele Unite ale Americii au avut iniţiativa de a propune diferitelor state europene să încheie cu acestea un acord bilateral cunoscut sub denumirea cer deschis. Un acord de acest tip trebuia, pe de o parte, să faciliteze alianţele între operatorii de transport americani şi cei europeni şi, pe de altă parte, să respecte mai multe criterii definite de guvernul american, precum liberul acces la toate rutele, acordarea de drepturi nelimitate de rută şi de trafic, stabilirea preţurilor pe baza unui sistem cunoscut sub denumirea de dublă dezaprobare pentru rutele aeriene dintre părţile la acord şi posibilitatea de code-sharing.14.La 14 octombrie 1992, Regatul Ţărilor de Jos şi Statele Unite ale Americii au efectuat un schimb de note referitoare la consultările care s-au derulat la Washington între 1 şi 4 septembrie 1992 (denumit în continuare: schimbul de note din 1992), în cursul cărora s-a ajuns la un consens cu privire la modificările ce trebuie aduse textului acordului din 1957 şi protocolului din 1978.15.în cursul anilor 1993 şi 1994, Statele Unite ale Americii şi-au intensificat eforturile în vederea încheierii de acorduri bilaterale în materie de transport aerian cu cât mai multe state europene, conform aşa-numitei politici de cer deschis.16.într-o scrisoare din 17 noiembrie 1994 adresată statelor membre, Comisia le-a atras atenţia acestora asupra efectelor negative pe care aceste acorduri bilaterale le-ar putea avea pentru Comunitate şi a luat poziţie, declarând că acest tip de acorduri ar putea aduce atingere reglementărilor interne ale Comunităţii. Comisia a mai adăugat că astfel de acorduri ar putea fi negociate în mod eficient şi valabil din punct de vedere juridic numai la nivel comunitar.<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Hotărârile Curţii din <DATE ISO="20021105">5 noiembrie 2002</DATE></TXT></NP></TI>17.Se impune să amintim pe scurt principiile stabilite de Curte în hotărârile din 5 noiembrie 2002, deoarece este vorba de precedentul judiciar pe care se bazează Comisia în susţinerea acţiunii sale.18.Prin opt acţiuni distincte, introduse toate la 18 decembrie 1998, Comisia a chemat în judecată în faţa Curţii de Justiţie Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Regatul Danemarcei, Regatul Suediei, Republica Finlanda, Regatul Belgiei, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Austria şi Republica Federală Germania. Aceste acţiuni urmăreau să se constate, în temeiul articolului 169 din Tratatul CE, diferite încălcări ale dreptul comunitar rezultate din încheierea de către aceste state de acorduri bilaterale cu Statele Unite ale Americii în materie de transport aerian. Statelor pârâte, cu excepţia Regatului Unit, li se imputa:

că au încheiat cu Statele Unite ale Americii, între 1995 şi 1996, acorduri foarte liberale în materie de transport aerian (acordurile cunoscute sub denumirea cer deschis), încălcând principiile referitoare la repartizarea competenţelor externe între Comunitate şi statele membre;

în subsidiar, că au încălcat, după caz, articolul 234 al doilea paragraf din Tratatul CE (devenit articolul 307 al doilea paragraf CE) sau articolul 5 din Tratatul CE, deoarece nu au făcut tot posibilul pentru a asigura deplina conformitate cu dreptul comunitar a acordurilor încheiate cu Statele Unite ale Americii înaintea intrării în vigoare a Tratatului CE sau înaintea adoptării de reglementări comunitare în materie de transport aerian, în special a aşa-numitului al treilea pachet normativ.

19.Se imputa de asemenea tuturor statelor pârâte:

că au încălcat articolul 52 din Tratatul CE, prin introducerea sau menţinerea în acordurile bilaterale cu Statele Unite ale Americii a unei aşa-numite clauze de naţionalitate, care, în practică, permitea fiecărei părţi să refuze acordarea drepturilor prevăzute de acordurile menţionate unor operatori de transport aerian desemnaţi de celălalt stat contractant, dar care nu se aflau în proprietatea sau sub controlul unor resortisanţi ai acestui stat.

20.Este util să amintim că Regatul Ţărilor de Jos a intervenit în toate cele opt cauze.21.în ceea ce priveşte primul motiv formulat de Comisie împotriva a şapte dintre cele opt state membre pârâte, referitor la încălcarea competenţei externe a Comunităţii, Curtea a arătat în primul rând că, în cazul în care articolul 80 alineatul (2) CE poate fi folosit de Consiliu drept temei juridic pentru a recunoaşte Comunităţii competenţa de a încheia un acord internaţional în materie de transport aerian într-un caz determinat, acest articol nu ar putea, în schimb, să stabilească, singur, o competenţă comunitară externă în această materie

A se vedea, de exemplu, hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctul 81.

.22.în al doilea rând, Curtea a amintit că, în Avizul 1/76

Avizul din 26 aprilie 1977 (Rec., p. 741, punctele 3 şi 4).

, a hotărât următoarele: competenţa Comunităţii de a-şi asuma angajamente faţă de state terţe poate rezulta în mod implicit din prevederile tratatului referitoare la competenţa internă, în măsura în care participarea Comunităţii la acordul internaţional ar fi necesară pentru realizarea unuia dintre obiectivele acesteia din urmă. Curtea a mai amintit că a precizat ulterior, în Avizul 1/94

Avizul din 15 noiembrie 1994 (Rec., p. I-5267, punctul 89).

, că această situaţie există atunci când competenţa internă nu poate fi exercitată în mod util decât în acelaşi timp cu competenţa externă, încheierea unui acord internaţional fiind astfel necesară pentru a îndeplini anumite obiective ale tratatului, care nu pot fi atinse prin adoptarea de norme autonome. Curtea a exclus totuşi posibilitatea ca o astfel de situaţie să existe în cauzele în speţă

A se vedea, de exemplu, hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctele 82 şi 83.

.23.în al treilea rând, Curtea a examinat posibilitatea de a recunoaşte competenţa Comunităţii de a încheia acorduri cu ţări terţe în sectorul transportului aerian, în aplicarea principiilor stabilite în hotărârea AETR

Hotărârea din 31 martie 1971, Comisia/Consiliul, cunoscută sub denumirea AETR (22/70, Rec., p. 263).

.24.După cum se ştie, în această hotărâre, Curtea a afirmat că, de fiecare dată când, pentru a pune în aplicare o politică comună prevăzută de tratat, Comunitatea a adoptat prevederi care introduc, indiferent sub ce formă, norme comune, statele membre nu mai au dreptul, nici individual, nici colectiv, să îşi asume în raport cu ţări terţe obligaţii care aduc atingere acestor norme sau care modifică întinderea acestora şi că, pe măsură ce aceste norme comune sunt adoptate, numai Comunitatea este în măsură să îşi asume sau să execute angajamentele asumate faţă de ţările terţe

Ibidem, punctele 16-18 şi 22.

, cu efect pentru întregul domeniu de aplicare al ordinii juridice comunitare. Or, în opinia Curţii, aceste principii trebuiau aplicate şi în cauzele în speţă, deoarece, dacă statele membre ar fi fost libere să îşi asume angajamente internaţionale care să aducă atingere normelor comune adoptate în temeiul articolului 80 alineatul (2) CE, aceasta ar fi compromis realizarea obiectivului urmărit prin aceste norme şi ar fi împiedicat, prin urmare, Comunitatea să îşi îndeplinească propria sarcină în apărarea interesului comun

A se vedea, de exemplu, hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctele 105 şi 106.

.25.Curtea a analizat, aşadar, dacă angajamentele internaţionale asumate de statele membre pârâte puteau aduce atingere normelor comune adoptate în materie de transport aerian şi invocate de către Comisie. în urma acestei analize, Curtea a concluzionat că această interferenţă nu există decât în ceea ce priveşte dispoziţiile Regulamentului nr. 2409/92 şi ale Regulamentului nr. 2299/89 şi că, de la intrarea în vigoare a acestor acte, statele membre nu mai puteau să îşi asume sau să menţină în vigoare, în pofida renegocierii acordurilor contestate, angajamente internaţionale privind, pe de o parte, tarifele practicate de către operatorii de transport din ţări terţe pe rute intracomunitare şi, pe de altă parte, SIR-urile propuse spre utilizare sau utilizate pe teritoriile naţionale respective

A se vedea, de exemplu, hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctele 114-137. în ceea ce priveşte Regulamentul (CEE) nr. 95/93 al Consiliului din 18 ianuarie 1993 privind normele comune de alocare a sloturilor orare pe aeroporturile comunitare (JO L 14, p. 1, Ediţie specială, 07/vol. 2, p. 204), care se aplică, cu condiţia reciprocităţii, operatorilor de transport aerian din ţări terţe, Curtea a considerat că, deşi Comunitatea dispune, de la intrarea în vigoare a acestui regulament, de o competenţă exclusivă pentru a încheia acorduri privind acest domeniu cu ţări terţe, în speţă, Comisia nu a identificat angajamentele internaţionale asumate de statele membre respective şi care ar putea aduce atingere regulamentului menţionat.

.26.în consecinţă, Curtea a hotărât că, prin asumarea sau prin menţinerea în vigoare a unor asemenea angajamente cu Statele Unite ale Americii, Regatul Danemarcei, Regatul Suediei, Republica Finlanda, Regatul Belgiei, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Austria şi Republica Federală Germania au încălcat competenţa externă a Comunităţii.27.în ceea ce priveşte al doilea motiv pe care Comisia 1-a formulat împotriva tuturor statelor membre pârâte, referitor la pretinsa încălcare a prevederilor în materia dreptului de stabilire, Curtea a hotărât următoarele: clauzele inserate în acordurile contestate, prin care se recunoştea Statelor Unite ale Americii dreptul de a revoca, de a suspenda sau de a limita drepturile de trafic în cazurile în care operatorii de transport aerian desemnaţi de fiecare stat membru pârât nu se aflau în proprietatea acestuia sau a resortisanţilor acestuia, erau contrare articolului 52 din Tratatul CE, prin faptul că împiedicau companiile aeriene comunitare stabilite în aceste state membre, care se aflau în proprietatea şi sub controlul efectiv fie al unui stat membru, altul decât cel de stabilire, fie al resortisanţilor acestuia, să beneficieze de tratamentul national în statul membru gazdă

A se vedea, de exemplu, hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctele 147-156.

.28.în consecinţă, Curtea a hotărât că, prin introducerea unor asemenea clauze în acordurile contestate, cele opt state membre pârâte nu şi-au îndeplinit obligaţiile ce le reveneau în temeiul articolului 52 din Tratatul CE.<TI><NP><NO.P>C —</NO.P><TXT>Iniţiativele Comisiei şi ale Consiliului în urma hotărârilor Curţii din <DATE ISO="20021105">5 noiembrie 2002</DATE></TXT></NP></TI>29.La 19 noiembrie 2002, Comisia a publicat o comunicare privind consecinţele hotărârilor Curţii din 5 noiembrie 2002 asupra politicii europene în materie de transport aerian

COM (2002) 649 final.

. în această comunicare, Comisia a indicat situaţia relaţiilor externe ale Comunităţii în materie de transport aerian, a expus concluziile care, în opinia sa, trebuiau deduse din hotărârile menţionate şi a prezentat orientările şi principiile care stau la baza politicii externe a Comunităţii în domeniul respectiv. în special, la punctul 38 din această comunicare, Comisia afirma următoarele:

în măsura în care alte acorduri bilaterale referitoare la servicii aeriene privesc aceleaşi aspecte ca şi acordurile cer deschis în speţă, acestea trebuie de asemenea considerate ca fiind neconforme cu dreptul comunitar. Această concluzie priveşte nu doar celelalte acorduri încheiate cu Statele Unite, care nu au fost încă analizate de către Curte, ci toate acordurile bilaterale referitoare la servicii aeriene care conţin o clauză de naţionalitate similară sau care încalcă competenţa externă exclusivă a Comunităţii. [traducere neoficială]

30.Din dosar rezultă că, în paralel cu comunicarea din 19 noiembrie 2002, Comisia a trimis tuturor statelor membre o scrisoare prin care le invita să activeze clauzele de denunţare prevăzute în acordurile încheiate cu Statele Unite ale Americii. Această scrisoare a fost adresată Regatului Ţărilor de Jos la 25 noiembrie 2002. Comisia a reiterat invitaţia de a denunţa acordul dintre Regatul Ţărilor de Jos şi Statele Unite ale Americii în două scrisori succesive, care au fost adresate guvernului olandez la 30 iulie 2004 şi la 10 martie 2005.31.La 26 februarie 2003, Comisia a adoptat o nouă comunicare privind raporturile dintre Comunitate şi ţările terţe în domeniul transporturilor aeriene

COM (2003) 94 final.

, în care confirma necesitatea de a aduce raporturile dintre statele membre şi Statele Unite în conformitate cu dreptul comunitar.32.în scopul de a da curs hotărârilor din 5 noiembrie 2002, în cadrul reuniunii din 5 şi 6 iunie 2003, Consiliul a ajuns la un acord cu privire la adoptarea unui pachet de măsuri referitoare la politica externă comunitară în materie de aviaţie. Acest pachet includea:

o decizie a Consiliului care autoriza Comisia să iniţieze negocieri cu Statele Unite ale Americii în domeniul transportului aerian

Conform mandatului primit de la Consiliu, Comisia a început, în iunie 2003, negocierile în vederea încheierii unui acord în domeniul transportului aerian între Comunitatea Europeană şi membrii săi, pe de o parte, şi Statele Unite ale Americii, pe de altă parte. Textul acordului a fost finalizat de către Comisie la 18 noiembrie 2005 şi discutat în cadrul reuniunilor Consiliului din 5 decembrie 2005, din 27 martie şi din 6 iunie 2006. Exprimându-şi unanim satisfacţia pentru rezultatele negocierilor derulate de Comisie în noiembrie 2005, Consiliul subordonează încheierea acordului de reformarea de către Statele Unite ale Americii a regulilor în materie de control al companiilor aeriene americane de către resortisanţi străini (a se vedea http://ec.europa.eu/transport/air_portal/international/pillars/global_partners/us_en.htm).

;

o decizie a Consiliului care autoriza Comisia să înceapă negocieri cu ţări terţe în materie de proprietate şi control al operatorilor de transport aerian şi cu privire la alte aspecte ce ţin de competenţa exclusivă a Comunităţii;

o abordare generală cu privire la o propunere de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind negocierea şi punerea în aplicare a acordurilor de reglementare a serviciilor aeriene dintre statele membre şi ţările terţe.

33.Această din urmă măsură a fost urmată de adoptarea Regulamentului (CE) nr. 847/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind negocierea şi punerea în aplicare a acordurilor de reglementare a serviciilor aeriene dintre statele membre şi ţările terţe

JO L 157, p. 7, Ediţie specială, 07/vol. 14, p. 36.

. Printre obiectivele urmărite de acest regulament, considerentul (16) menţionează, printre altele, coordonarea negocierilor cu ţările terţe în scopul încheierii de acorduri de reglementare a serviciilor aeriene, necesitatea garantării unei abordări armonizate în ceea ce priveşte punerea în aplicare a acestor acorduri, precum şi verificarea conformităţii acestora cu dreptul comunitar. în acest scop, regulamentul introduce o procedură de cooperare între statele membre şi Comisie, care trebuie aplicată, conform articolului 1 alineatul (1), de fiecare dată când un stat membru decide să iniţieze negocieri cu o ţară terţă privind un nou acord de reglementare a serviciilor aeriene sau să modifice un acord existent şi anexele la acesta sau orice alt asemenea acord bilateral sau multilateral al cărui obiect este parţial de competenţa Comunităţii. Considerentele (2) şi (3) ale acestui regulament amintesc principiile pe care Curtea le-a stabilit în hotărârile din 5 noiembrie 2002, iar considerentul (5) indică faptul că procedura de cooperare stabilită în prezentul regulament ar trebui să nu aducă atingere repartizării competenţelor între Comunitate şi statele membre, în conformitate cu dreptul comunitar interpretat de Curtea de Justiţie.<TI><NP><NO.P>IV —</NO.P><TXT>Procedura precontencioasă</TXT></NP></TI>34.La 19 ianuarie 1999, Comisia a adresat guvernului olandez o scrisoare de punere în întârziere în care imputa Regatului Ţărilor de Jos încălcarea competenţei exclusive a Comunităţii în aplicarea principiilor stabilite de Curte în Avizul 1/76, încălcarea articolului 5 din Tratatul CE coroborat cu dispoziţiile de drept derivat din Regulamentele nr. 2407/92, nr. 2408/92, nr. 2409/92 şi nr. 2299/89, precum şi încălcarea articolului 52 din Tratatul CE. Aceste încălcări rezultau, în opinia Comisiei, din încheierea în 1992 şi din aplicarea ulterioară a unui acord de tip cer deschis cu Statele Unite ale Americii.35.La 1 iunie 1999, Regatul Ţărilor de Jos a răspuns la scrisoarea de punere în întârziere, manifestându-şi îndoiala cu privire la legalitatea deciziei adoptate de Comisie de a iniţia o procedură în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor pentru fapte mai vechi de şase ani şi cu privire la care nu a fost formulată nicio obiecţie în această perioadă, deşi în 1995 fusese declanşată o procedură în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva altor opt state membre, pentru fapte similare. Regatul Ţărilor de Jos contesta de asemenea analiza Comisiei cu privire la întinderea modificărilor aduse protocolului din 1992, la existenţa unei competenţe exclusive a Comunităţii în domeniul transportului aerian, la pretinsa încălcare a articolului 5 din Tratatul CE, în măsura în care modificările contestate fuseseră făcute înainte de intrarea în vigoare a actelor normative care fac parte din cel de al treilea pachet, precum şi la pretinsa încălcare a articolului 52 din Tratatul CE.36.întrucât răspunsurile obţinute nu au fost satisfăcătoare, Comisia a emis, la 24 octombrie 2000, un aviz motivat în care menţinea solicitările adresate guvernului olandez în scrisoarea din 19 ianuarie 1999. La 23 februarie 2001, Regatul Ţărilor de Jos şi-a transmis observaţiile cu privire la avizul motivat, menţinându-şi, la rândul său, poziţia adoptată în scrisoarea din 1 iunie 1999.<TI><NP><NO.P>V —</NO.P><TXT>Procedura şi concluziile părţilor</TXT></NP></TI>37.La 20 ianuarie 2004, Comisia a introdus acţiunea care face obiectul prezentei cauze.38.Prin ordonanţa preşedintelui Curţii din 6 iunie 2005, a fost admisă intervenţia Republicii Franceze în sprijinul concluziilor Regatului Ţărilor de Jos.39.Comisia solicită Curţii să constate că, prin asumarea sau menţinerea în vigoare, în pofida revizuirii acordului privind transportul aerian din 3 aprilie 1957 dintre Regatul Ţărilor de Jos şi Statele Unite ale Americii, a unor angajamente internaţionale

privind tarifele practicate de operatorii de transport aerian desemnaţi de către Statele Unite pe rutele intracomunitare şi sistemele informatizate de rezervare propuse spre utilizare sau utilizate pe teritoriul olandez şi

care recunosc Statelor Unite dreptul de a revoca, de a suspenda sau de a limita drepturile de trafic în cazurile în care operatorii de transport aerian desemnaţi de către Regatul Ţărilor de Jos nu se află în proprietatea acestuia din urmă sau a unor resortisanţi olandezi,

Regatul Ţărilor de Jos nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolelor 5 şi 52 din Tratatul CE, precum şi al Regulamentelor nr. 2409/92 şi nr. 2299/89.

40.Regatul Ţărilor de Jos solicită Curţii, în principal, respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi, în subsidiar, respingerea acesteia ca nefondată.41.Republica Franceză solicită Curţii respingerea acţiunii.<TI><NP><NO.P>VI —</NO.P><TXT>Analiza juridică</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Cu privire la admisibilitate</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Argumentele părţilor</TXT></NP></TI>42.Regatul Ţărilor de Jos arată că între negocierea angajamentelor contestate şi declanşarea procedurii în temeiul articolului 226 CE prin trimiterea scrisorii de punere în întârziere s-au scurs mai mult de şase ani, iar între adoptarea avizului motivat şi introducerea acţiunii în prezenta cauză, mai mult de patru ani. Acesta subliniază de asemenea că, deşi Comisia a iniţiat în 1995 o procedură în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva altor opt state membre, nu a fost luată nicio măsură împotriva Regatului Ţărilor de Jos până în ianuarie 1999, dată la care i-a fost adresată scrisoarea de punere în întârziere. Acţionând astfel, Comisia a pus Regatul Ţărilor de Jos într-o situaţie atât de defavorabilă încât a pierdut dreptul de a sesiza Curtea în scopul de a obţine constatarea neîndeplinirii obligaţiilor invocate în prezenta cauză.43.Statul membru pârât arată, în primul rând, că inacţiunea prelungită a Comisiei, precum şi împrejurarea că a fost iniţiată o procedură în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva altor opt state membre pentru acorduri pe care acestea le încheiasem au dat autorităţilor olandeze o încredere legitimă în legalitatea poziţiei Regatului Ţărilor de Jos, lăsându-le să înţeleagă că această poziţie era apreciată de Comisie ca fiind diferită de cea a statelor menţionate. Această convingere a fost întărită şi mai mult prin împrejurarea că, ulterior pronunţării hotărârilor Curţii din 5 noiembrie 2002, Comisia a aşteptat mai mult de doi ani înainte de a introduce o acţiune împotriva Regatului Ţărilor de Jos.44.Acesta invocă de asemenea încrederea legitimă a operatorilor vizaţi şi arată, în legătură cu aceasta, că angajamentele contestate permit accesul operatorilor de transport olandezi la rutele americane, acces care nu ar mai fi însă asigurat în cazul în care Regatul Ţărilor de Jos ar fi obligat, în urma hotărârii Curţii, să modifice aceste angajamente. Faţă de argumentul Comisiei conform căruia acest acces ar rămâne oricum asigurat în virtutea principiului curtoaziei, Regatul Ţărilor de Jos susţine că acest principiu este insuficient pentru a asigura stabilitatea necesară a traficului aerian între cele două ţări.45.Guvernul olandez subliniază de asemenea că angajamentele contestate condiţionează acordarea de către autorităţile americane a imunităţii antitrust operatorilor de transport olandezi şi că această imunitate a reprezentat una dintre condiţiile prealabile pentru realizarea alianţei între KLM şi Northwest Airlines, ce a fost aprobată de către Comisie în cursul procedurii precontencioase.46.Regatul Ţărilor de Jos arată, în al doilea rând, că puterea de apreciere care îi este recunoscută Comisiei în temeiul articolelor 211 CE şi 226 CE nu ar putea să o autorizeze pe aceasta să acţioneze prin încălcarea nu doar a principiului de cooperare loială prevăzut la articolul 10 CE, astfel cum a fost interpretat de Curte în ordonanţa Zwartveld şi alţii

Ordonanţa din 13 iulie 1990 (C-2/88 Imm, Rec., p. I-3365, punctul 17).

, ci şi a principiilor bunei administrări şi securităţii juridice. în virtutea acestor principii, Comisia ar fi obligată să respecte un termen rezonabil.47.în al treilea rând, guvernul olandez susţine că inadmisibilitatea acţiunii se justifică şi prin împrejurarea că nu au fost luate deloc în considerare de către Comisie evoluţiile ulterioare pronunţării hotărârilor Curţii din 5 noiembrie 2002 şi mai ales atribuirea către Comisie, prin decizia luată în cadrul reuniunii menţionate mai sus a Consiliului din 5 şi 6 iunie 2003

A se vedea punctul 32 de mai sus.

, a mandatelor de a negocia acorduri internaţionale în materie de transport aerian cu ţări terţe şi cu Statele Unite ale Americii, adoptarea Regulamentului nr. 847/2004 şi, în general, definirea obiectivelor comunitare în domeniul navigaţiei aeriene, la a căror îndeplinire Regatul Ţărilor de Jos ar fi participat, de altfel, în mod activ.48.Guvernul olandez subliniază, în sfârşit, că o eventuală hotărâre a Curţii care ar constata neîndeplinirea obligaţiilor imputată de către Comisie ar pune Regatul Ţărilor de Jos într-o situaţie imposibilă, deoarece l-ar obliga să negocieze cu Statele Unite ale Americii o revizuire a acordului bilateral, încălcând în acest fel competenţa exclusivă a Comunităţii şi cu riscul de a compromite obiectivele negocierilor aflate în derulare la nivel comunitar. Răspunzând argumentului Comisiei conform căruia, pentru a se conforma unei eventuale hotărâri a Curţii prin care se admite acţiunea, ar fi suficient să denunţe acordul, Regatul Ţărilor de Jos subliniază că recurgerea la această măsură ar crea, în lipsa unui acord la nivel comunitar, un vid juridic care nu poate fi tolerat şi care ar aduce prejudicii operatorilor naţionali din domeniul respectiv.49.Comisia arată în primul rând că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, nu este obligată, în cadrul unei proceduri întemeiate pe articolul 226 CE, să respecte termene determinate şi că durata eventual excesivă a procedurii precontencioase nu poate să aibă drept consecinţă inadmisibilitatea acţiunii decât atunci când are loc o încălcare a dreptului la apărare al statului membru. Or, în speţă, Comisia apreciază că Regatul Ţărilor de Jos nu a adus niciun argument care să dovedească că durata acestei proceduri a avut un efect aspra exercitării dreptului la apărare.50.în al doilea rând şi cu titlu pur informativ, în memoriul său în replică, Comisia arată că motivul pentru care a acţionat în 1995 împotriva altor opt state membre, dar nu şi împotriva Regatului Ţărilor de Jos, constă în faptul că, în acea perioadă, aceasta considera ca fiind un obstacol împrejurarea că, spre deosebire de celelalte opt cazuri, acordul contestat fusese încheiat de către Regatul Ţărilor de Jos înainte de intrarea în vigoare a actelor incluse în al treilea pachet, deşi ulterior adoptării acestora. Comisia a decis să acţioneze împotriva Regatului Ţărilor de Jos doar ulterior pronunţării, la 18 decembrie 1997, a hotărârii Curţii în cauza Inter-Environnement Wallonie

Hotărârea din 18 decembrie 1997 (C-129/96, Rec., p. I-7411).

. Pe de altă parte, Comisia arată că a descoperit doar cu ocazia elaborării replicii că Parlamentul olandez ratificase acordul la 26 aprilie 1993, adică după intrarea în vigoare a celui de al treilea pachet.51.în al treilea rând, Comisia arată că faptul că a iniţiat procedura precontencioasă mai târziu decât împotriva celorlalte opt state membre nu ar fi dezavantajat în niciun fel Regatul Ţărilor de Jos, care, dimpotrivă, a putut să aibă la dispoziţie mai mult timp pentru a se conforma hotărârilor Curţii din 5 noiembrie 2002. Referindu-se la timpul scurs între avizul motivat şi introducerea acţiunii în prezenta cauză, Comisia observă că a aşteptat pronunţarea hotărârilor menţionate şi că şi-a exprimat deja poziţia în urma pronunţării acestora în comunicarea din 19 noiembrie 2002, apoi, succesiv, în scrisorile adresate guvernului olandez la 25 noiembrie 2002, la 30 iulie 2004 şi la 10 martie 2005. De altfel, în aceste scrisori, Comisia ar fi invitat Regatul Ţărilor de Jos să se conformeze hotărârilor Curţii din 5 noiembrie 2002 prin denunţarea acordului contestat, ceea ce excludea posibilitatea unei renegocien a acestui acord. Or, în caz de denunţare, acordul ar continua să se aplice timp de încă doi ani şi, chiar dacă nu ar fi încheiat niciun acord la nivel comunitar în această perioadă, traficul aerian cu Statele Unite ale Americii ar continua să fie asigurat pe baza principiului curtoaziei.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Apreciere</TXT></NP></TI>52.Guvernul olandez contestă admisibilitatea acţiunii, invocând încălcarea principiilor încrederii legitime şi securităţii juridice, încălcare care ar decurge din întârzierea cu care Comisia a decis să acţioneze împotriva Regatului Ţărilor de Jos în exercitarea competenţelor care îi sunt recunoscute în temeiul articolului 226 CE. De asemenea, acţionând în mod intempestiv, Comisia ar fi încălcat articolul 5 din Tratatul CE, care, conform interpretării pe care Curtea i-a dat-o în ordonanţa Zwartveld şi alţii, citată anterior, impune instituţiilor comunitare să aibă o acţiune conformă cu cerinţele unei cooperări loiale cu statele membre.53.Regatul Ţărilor de Jos impută de asemenea Comisiei durata excesivă a procedurii precontencioase. în opinia acestui stat membru, Comisia este obligată, în exercitarea atribuţiilor care îi sunt conferite la articolul 226 CE, să acţioneze într-un termen rezonabil. Această obligaţie ar constitui nu doar o regulă de bună administrare, ci şi corolarul principiului securităţii juridice.54.Trebuie precizat mai întâi că argumentele guvernului olandez nu sunt noi. într-adevăr, după cum vom vedea în cele ce urmează, încă de la primele hotărâri pronunţate în cadrul unor acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, Curtea a fost pusă în situaţia de a analiza motive invocate de statele membre pârâte în sprijinul inadmisibilităţii acţiunii şi care urmăreau să conteste, pe de o parte, caracterul tardiv al intervenţiei Comisiei şi, pe de altă parte, durata excesivă a procedurii precontencioase.55.Totuşi, această cauză se caracterizează prin aspecte care prezintă o anumită specificitate, cum ar fi, mai ales, următoarele împrejurări: Comisia a acţionat împotriva altor opt state membre pentru neîndepliniri similare, amânând în schimb acţiunea împotriva Regatului Ţărilor de Jos, intervenţia hotărârilor respective ale Curţii prin care se constată neîndeplinirile menţionate, evoluţiile intervenite ca urmare a acestor hotărâri, caracterul sensibil din punct de vedere politic al procedurilor iniţiate şi finalizate de către Comisie şi, nu în ultimul rând, importanţa intereselor economice aflate în joc. De asemenea, în speţă, inerţia Comisiei a fost mult mai lungă decât în alte cazuri deja analizate de Curte.56.Apreciem, prin urmare, că ar fi util, în cadrul prezentelor concluzii, să aprofundam reflecţia asupra problemei centrale pe care guvernul olandez a ridicat-o în cadrul motivelor sale referitoare la inadmisibilitate, şi anume aspectul dacă trebuie reţinută, în contextul procedurilor în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor în temeiul articolului 226 CE, existenţa unei obligaţii a Comisiei de a acţiona într-un termen rezonabil.<TI><NP><NO.P>a)</NO.P><TXT>Consideraţii asupra jurisprudenţei comunitare în materia respectării termenului rezonabil</TXT></NP></TI>57.Trebuie observat mai întâi că există o jurisprudenţă comunitară bogată în care se foloseşte noţiunea de termen rezonabil.58.în scopul prezentei analize, este suficient să se arate că respectarea unui termen rezonabil a fost analizată de judecătorul comunitar înainte de toate ca un criteriu care permite să se aprecieze eventuala încălcare a anumitor principii generale ale dreptului comunitar, cum ar fi, printre altele, principiul protecţiei încrederii legitime, principiul securităţii juridice, principiul protecţiei dreptului la apărare şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ca un criteriu care permite să se aprecieze conformitatea acţiunii instituţiilor şi a organelor comunitare cu regula bunei administrări. Tribunalul de Primă Instanţă, începând cu hotărârea SCK şi FNK/Comisia

Hotărârea din 22 octombrie 1997 (T-213/95 şi T-18/96, Rec., p. II-1739, punctul 56).

, şi Curtea, în recenta hotărâre Technische Unie/Comisia

Hotărârea din 21 septembrie 2006 (C-113/04 P, Rec., p. I-8831, punctul 40).

, au apreciat că respectarea de către Comisie a unui termen rezonabil în procedurile administrative în materie de politică a concurenţei constituie un principiu general al dreptului comunitar.59.Indiferent de calificarea sa, ca principiu general al dreptului comunitar sau ca simplă componentă a principiilor cărora le este atribuită această calificare, respectarea unui termen rezonabil se impune administraţiei comunitare drept o regulă în temeiul căreia este apreciată legalitatea acţiunii sale

în temeiul articolului 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la Nisa la 7 decembrie 2000 (JO C 364, p. 1), obligaţia pentru instituţiile şi organele Uniunii de a acţiona într-un termen rezonabil constituie o componentă a dreptului la o bună administrare.

.60.Mai trebuie precizat şi că această regulă oferă nu numai un parametru care permite să se stabilească legalitatea duratei unei proceduri administrative, ci impune în general instituţiilor o limită temporală în exercitarea competenţelor cu care acestea sunt învestite. în acest sens, fără să facă totuşi referire în mod expres la noţiunea de termen rezonabil, Curtea a precizat cu diferite ocazii, după cum se va vedea mai bine în cele ce urmează, că principiul securităţii juridice se opune ca o instituţie să poată amâna în mod nedeterminat exercitarea competenţelor sale.61.Acestea fiind spuse, vom analiza în continuare aspectul dacă respectarea acestei reguli se impune Comisiei şi în cadrul exercitării competenţelor de care dispune în temeiul articolului 226 CE.<TI><NP><NO.P>b)</NO.P><TXT>Despre existenţa unei obligaţii a Comisiei de a respecta un termen rezonabil în cadrul procedurilor prevăzute la articolul 226 CE.</TXT></NP></TI>62.Analiza acestui aspect nu poate avea loc fără a ţine seama de natura procedurii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor. Elementul distinctiv al acestei proceduri pare să rezide în mod esenţial în caracterul discreţionar al puterilor conferite Comisiei.63.în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, este, într-adevăr, de competenţa Comisiei să aprecieze oportunitatea iniţierii unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, precum şi pentru ce acţiune sau inacţiune imputabilă statului membru în cauză trebuie introdusă această procedură

A se vedea, de exemplu, hotărârea din 11 august 1995, Comisia/Germania (C-431/92, Rec, p. I-2189, punctul 22).

. Dacă procedura a fost iniţiată, iar statul membru în cauză nu se conformează în termenul stabilit poziţiei exprimate de Comisie în avizul motivat, tot Comisia este cea care apreciază oportunitatea de a sesiza Curtea pentru a se constata neîndeplinirea prezumată. Conform unei jurisprudente bine stabilite, puterea discreţionară de care dispune Comisia exclude, pe de altă parte, dreptul particularilor de a pretinde acestei instituţii să iniţieze o procedură în temeiul articolului 226 CE

A se vedea hotărârea din 1 martie 1966, Lütticke/Comisia (48/65, Rec, p. 27), şi hotărârea din 14 februarie 1989, Star Fruit Company/Comisia (247/87, Rec, p. 291, punctele 11 şi 12).

. în considerarea acestei puteri discreţionare, Curtea, sesizată în temeiul articolului 226 CE, s-a abţinut în mod constant să aprecieze oportunitatea acţiunii atunci când această oportunitate era contestată de statul membru pârât

A se vedea, de exemplu, hotărârea din 9 iulie 1970, Comisia/ Franţa (26/69, Rec, p. 565, punctul 10).

.64.Pronunţându-se asupra unor critici ale statelor membre pârâte referitoare la caracterul tardiv al acţiunii Comisiei sau la durata excesivă a procedurii precontencioase, Curtea i-a recunoscut acestei instituţii o putere discreţionară şi în ceea ce priveşte stabilirea termenelor în care trebuie exercitate prerogativele de care dispune Comisia în temeiul articolului 226 CE.65.începând încă din anii 70, jurisprudenţa Curţii a pus accentul pe marja discreţionară de care dispune Comisia pentru a aprecia când trebuie să intervină împotriva unui stat membru despre care consideră că nu şi-a îndeplinit obligaţiile. în hotărârea Comisia/Franţa

Hotărârea din 14 decembrie 1971 (7/71, Rec., p. 1003).

, având ca obiect o acţiune introdusă de Comisie împotriva Republicii Franceze în temeiul articolului 141 din Tratatul CEEA, o prevedere având acelaşi conţinut ca şi articolul 226 CE, pronunţându-se asupra excepţiei de inadmisibilitate ridicate de guvernul francez, care imputa Comisiei că a acţionat tardiv, deşi cunoştea de mult timp comportamentul incriminat, Curtea a apreciat că acţiunea în temeiul articolului 141 din Tratatul CEEA nu trebuie exercitată într-un termen prestabilit, această procedură implicând, datorită naturii şi scopului său, opţiunea Comisiei de a aprecia care sunt modalităţile şi termenele cele mai potrivite pentru încetarea eventualelor neîndepliniri.66.Acest principiu a fost confirmat în hotărâri ulterioare privind articolul 226 CE. în special în hotărârea Comisia/Belgia

Hotărârea din 10 aprilie 1984 (324/82, Rec., p. 1861).

, Comisia imputa Regatului Belgiei o neîndeplinire a obligaţiilor care decurg din A şasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri — sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare (JO L 145, p. 1, denumită în continuare a şasea directivă). Conform articolului 27 alineatul (5) din această directivă, statul membru pârât notificase Comisiei în 1977 dispoziţiile contestate. Comisia comunicase obiecţiile sale în ceea ce priveşte compatibilitatea acestor dispoziţii cu directiva pentru prima dată în 1979 şi în 1981 iniţiase procedura în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor în temeiul articolului 226 CE. în faţa Curţii, guvernul belgian a invocat inadmisibilitatea acţiunii, arătând că reacţia tardivă a Comisiei crease o situaţie de insecuritate juridică, situaţie care aducea atingere intereselor sale, şi că, în lipsa unui termen prevăzut la articolul 27 alineatul (5) din a şasea directivă pentru a ridica obiecţii împotriva legislaţiei corect notificate a unui stat membru, Comisia era obligată să respecte un termen rezonabil. Guvernul pârât solicita, între altele, Curţii să aplice în speţă principiul enunţat în hotărârea Lorenz

Hotărârea din 11 decembrie 1973 (120/73, Rec., p. 1471).

 în ceea ce priveşte procedura prevăzută la articolul 93 alineatul (3) din Tratatul CE [devenit articolul 88 alineatul (3) CE]. După ce a exclus pertinenţa jurisprudenţei Lorenz, întrucât aceasta privea o procedură care, parţial, derogă expres de la prevederile articolului [226 CE], Curtea a apreciat că acest articol se aplică fără să existe o obligaţie a Comisiei de a respecta un termen determinat

Hotărârea Comisia/Belgia, citată la nota de subsol 41, punctul 12.

.67.în hotărârea Comisia/Ţările de Jos

Hotărârea din 16 mai 1991, Comisia/Ţările de Jos (C-96/89, Rec, p. I-2461).

, guvernul olandez imputa Comisiei o serie de întârzieri în procedura precontencioasă. Acest guvern pârât sublinia în special cå primele motive formulate de Comisie cu privire la faptele contestate se refereau la anul 1984, iar acţiunea în faţa Curţii nu fusese introdusă decât după cinci ani. în opinia guvernului olandez, neglijenţa Comisiei determinase o încălcare a dreptului la apărare şi implicase consecinţe financiare inacceptabile. Amintind hotărârea Comisia/Belgia menţionată la punctul precedent, Curtea a subliniat că dispoziţiile articolului [226 CE] [...] se aplică fără să existe o obligaţie a Comisiei de a respecta un termen determinat

Ibidem, punctul 15.

.68.Având în vedere cele de mai sus, trebuie să ne punem întrebarea dacă acest caracter discreţionar al puterilor conferite Comisiei la articolul 226 CE, pe de o parte, şi lipsa de termene prestabilite în care această instituţie este obligată să acţioneze, pe de altă parte, se opun într-adevăr afirmării existenţei unei obligaţii a Comisiei de a respecta un termen rezonabil şi în exercitarea competenţelor de care aceasta dispune în temeiul acestui articol.69.în ceea ce priveşte, în primul rând, caracterul discreţionar al puterilor Comisiei, trebuie menţionat mai întâi că recunoaşterea unei marje discreţionare mai mult sau mai puţin importante aparţinând acestei instituţii, în cadrul altor proceduri decât procedura în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, nu a împiedicat judecătorul comunitar să considere că, în temeiul unei reguli de bună administrare, Comisia era în orice caz obligată să acţioneze într-un termen rezonabil

A se vedea, printre altele, hotărârea din 18 martie 1997, Guérin automobiles/Comisia (C-282/95, Rec, p. I-1503, punctul 37), hotărârea din 9 septembrie 1999, UPS Europe/Comisia (T-127/98, Rec, p. II-2633, punctul 37), privind analiza plângerilor referitoare la încălcarea regulilor de concurenţă, hotărârea din 3 iunie 1999, TF1/Comisia (T-17/96, Rec, p. II-3757), privind analiza plângerilor referitoare la încălcarea regulilor în materie de ajutoare de stat.

 sau să afirme interdicţia Comisiei de a amâna în mod nedeterminat exercitarea puterilor sale, cu încălcarea principiului securităţii juridice

A se vedea, printre altele, hotărârea din 14 iulie 1972, Geigy/ Comisia (52/69, Rec, p. 787, punctul 21), şi hotărârea din 24 septembrie 2002, Falck şi Acciaierie di Bolzano/Comisia (C-74/00 P şi C-75/00 P, Rec, p. I-7869, punctele 140 şi 141), şi hotărârea din 22 octombrie 1997, SCK şi FNK/Comisia, citată mai sus, punctul 55.

.70.Desigur, procedura în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, prevăzută la articolul 226 CE, prezintă în mod incontestabil un caracter specific. Aceasta vizează constatarea obiectivă a neîndeplinirii obligaţiilor de către un stat membru în scopul încetării acestei încălcări, şi nu în vederea adoptării de măsuri având caracterul unei sancţiuni

Alte consideraţii ar putea fi eventual dezvoltate cu privire la procedura prevăzută la articolul 228 CE, dar aceasta ar exceda cadrului prezentei cauze.

. în plus, tocmai datorită scopurilor pe care le urmăreşte aceasta şi consideraţiilor în special de ordin politic care pot intra în joc în fiecare etapă a derulării sale, este vorba despre un instrument căruia ar trebui să i se recunoască o anumită flexibilitate.71.Considerăm totuşi că acest punct de vedere, precum şi marja discreţionară care îi este acordată Comisiei în cadrul procedurii respective nu se opun ca modalităţile de exercitare a competenţelor pe care această instituţie le deţine în temeiul acestui articol să poată face obiectul unui control, printre altele, limitându-ne la problema ridicată în prezenta cauză, cu privire la limitele temporale ale intervenţiei sale

în această privinţă, putem, de altfel, să amintim că nu am omis să scoatem în evidenţă faptul că aceste competenţe atribuite Comisiei în temeiul articolului 226 CE se situează într-o relaţie instrumentală în raport cu rolul fundamental de gardian al tratatului pe care i-1 atribuie articolul 211 CE şi că, în consecinţă, chiar în prezenţa unei marje discreţionare a Comisiei cu privire la momentul şi la condiţiile de realizare a diferitelor faze ale procedurii, nu s-ar putea exclude că, în principiu, există o obligaţie a Comisiei de a acţiona. în acest sens, a se vedea concluziile avocatului general Trabucchi prezentate în cauza Geddo (hotărârea din 12 iulie 1973, C-2/73, Rec, p. 865) şi, mai recent, pe cele ale avocatului general Alber, prezentate în cauza Comisia/Grecia (hotărârea din 12 septembrie 2000, C-260/98, Rec. 2000, p. I-6537, punctul 72) şi în cauza Comisia/Irlanda (hotărârea din 12 septembrie 2000, C-358/97, Rec, p. I-6301, punctul 83).

De altfel, de-a lungul anilor, adoptarea de către Comisie a unor proceduri interne de instrumentare a cazurilor de neîndeplinire a obligaţiilor a permis asigurarea unei mai mari transparenţe a modului său de acţiune. în 2001, la presiunea Ombudsmanului European, Comisia şi-a luat angajamentul de a publica, în formă consolidată, regulile sale interne de procedură aplicabile în raporturile cu autorul unei plângeri în cadrul acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor. Aceste reguli figurează în Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Ombudsman privind raporturile cu autorul unei plângeri în materia neîndeplinirii obligaţiilor ce decurg din dreptul comunitar (JO 2002, C 166, p. 3). Există, prin urmare, tendinţa către o depolitizare progresivă a procedurii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor şi către elaborarea de proceduri, cel puţin atunci când la originea acţiunii Comisiei se află plângerea unei persoane fizice. în sfârşit, trebuie arătat că Ombudsmanul a exercitat în mai multe rânduri un control asupra pertinenţei motivelor invocate de Comisie în cazul clasării unei plângeri (a se vedea, de exemplu, Decizia 995/98/OV).

.72.în al doilea rând, chiar împrejurarea că articolul 226 CE nu încadrează derularea diferitelor etape ale procedurii în termene prestabilite nu ni se pare de natură să împiedice afirmarea unei obligaţii de principiu a Comisiei de a acţiona respectând un termen rezonabil în exercitarea competenţelor de care dispune în temeiul acestui articol.73.în această privinţă, trebuie mai întâi să se arate că recunoaşterea existenţei unei astfel de obligaţii nu răspunde la întrebarea legată de consecinţele care decurg din eventuala încălcare a acesteia, aspect care va fi analizat în cele ce urmează. în acest stadiu, este suficient să subliniem că nerespectarea unui termen rezonabil nu produce în mod necesar aceleaşi consecinţe ca şi încălcarea unui termen de prescripţie sau de decădere.74.în plus, trebuie observat că, deşi articolul 226 CE nu prevede în mod expres niciun termen pentru derularea procedurii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, Comisia trebuie, după cum s-a afirmat în jurisprudenţă, să respecte criterii rezonabile atunci când stabileşte statului membru vizat termenele pentru a răspunde la scrisoarea de punere în întârziere sau pentru a se conforma avizului motivat şi că aceasta este obligată să acorde acestui stat, dacă este cazul, un termen rezonabil pentru a-şi pregăti apărarea

Hotărârea din 2 februarie 1988, Comisia/Belgia (C-293/85, Rec., p. 305, punctul 14), hotărârea din 2 iulie 1996, Comisia/Luxemburg (C-473/93, Rec., I-3207, punctul 20), hotărârea din 28 octombrie 1999, Comisia/Austria (C-328/96, Rec., I-7479, punctele 34 şi 51), şi hotărârea din 13 decembrie 2001, Comisia/Franţa (C-1/00, Rec., p. I-9989, punctele 64 şi 65).

. Aceste obligaţii sunt clar justificate, pe de o parte, de obiectivul pe care procedura în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor îl urmăreşte, şi anume încetarea încălcării imputate, şi, pe de altă parte, de cerinţa de a permite exercitarea efectivă a dreptului la apărare de către statul membru în cauză. Din aceeaşi preocupare de a proteja dreptul la apărare, Curtea şi-a rezervat, după cum vom vedea, dreptul de a cenzura durata excesivă a procedurii precontencioase.75.în sfârşit, trebuie precizat că, dacă este adevărat că judecătorul comunitar a exclus, în principiu, posibilitatea de a introduce termene de prescripţie pe cale jurisprudenţială plecând de la considerentul că pentru a-şi îndeplini funcţia, un termen de prescripţie trebuie stabilit de dinainte şi că stabilirea duratei acestui termen şi a modalităţilor sale de aplicare sunt de competenţa legiuitorului comunitar

A se vedea hotărârile Geigy/Comisia, punctul 21, şi Falck şi Acciaierie di Bolzano/Comisia, punctul 139, citate la nota de subsol 47.

, lipsa unei prevederi legale nu a împiedicat totuşi Curtea şi Tribunalul să se bazeze pe principiul securităţii juridice pentru a afirma obligaţia Comisiei de a acţiona într-un termen rezonabil sau de a nu amâna în mod nedeterminat exercitarea competenţelor sale

A se vedea, de exemplu, hotărârea Lorenz, citată la nota de subsol 42, punctul 4, hotărârea Geigy/Comisia, punctul 21, precum şi hotărârea Falck şi Acciaierie di Bolzano/Comisia, punctul 140, citate la nota de subsol 47, şi hotărârea Tribunalului din 13 martie 1990, Costacurta/Comisia (T-34/89 şi T-67/89, Rec, p. II-93, punctul 48), şi hotărârea Tribunalului din 10 februarie 1994, White/Comisia (T-107/92, RecFP, p. I-A-41, punctul 46).

.76.Având în vedere consideraţiile de mai sus, în opinia noastră, caracteristicile specifice ale procedurii prevăzute la articolul 226 CE nu se opun afirmării unei obligaţii a Comisiei, inclusiv în cadrul acestei proceduri, de a-şi adapta propria acţiune la principiul respectării unui termen rezonabil.77.De altfel, trebuie arătat că cerinţa de a exercita un control chiar şi limitat asupra modalităţilor de exercitare a puterii discreţionare de care se bucură Comisia în cadrul procedurilor în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, în special cu privire la stabilirea limitelor temporale în exercitarea acestei puteri, transpare, însoţită de confirmarea marjei discreţionare a Comisiei, de-a lungul jurisprudenţei Curţii evocate la punctele 65-67 de mai sus.78.Astfel, de exemplu, în hotărârea pronunţată în cauza Comisia/Franţa, citată la punctul 65 de mai sus, ca răspuns la argumentul guvernului francez pârât, care reproşa Comisiei că a iniţiat tardiv procedura prevăzută la articolul 141 din Tratatul CEEA, deşi avea cunoştinţă din 1965 despre presupusa neîndeplinire a obligaţiilor, Curtea, după ce a precizat că în temeiul acestui articol Comisia nu era obligată să acţioneze într-un termen prestabilit, a constatat totuşi că încălcarea în cauză nu fusese pe deplin stabilită decât în 1968, adică într-o perioadă mai recentă, şi că, încă din 1969, Comisia făcuse câteva demersuri premergătoare deschiderii formale a procedurii

Punctele 7 şi 8 din hotărâre.

.79.Posibilitatea unui control asupra exercitării puterii discreţionare a Comisiei a fost recunoscută în mod expres de către avocatul general Roemer

Având în vedere că procedura în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor prevăzută la articolul 141 din Tratatul CEEA este definită ca o ultima ratio de care dispune Comisia în scopul de a face să înceteze comportamentul unui stat membru pe care aceasta îl consideră ca fiind contrar dreptului comunitar, avocatul general Roemer a subliniat că necesitatea de a menţine eficacitatea acestei proceduri, precum şi faptul că recurgerea la această procedură pune în mod necesar în joc prestigiul statului membru interesat, în pofida caracterului obiectiv al constatării neîndeplinirii obligaţiilor, militează în favoarea excluderii oricărui automatism şi a recunoaşterii în beneficiul Comisiei a unei puteri discreţionare în ceea ce priveşte atât oportunitatea de a acţiona împotriva statului prin intermediul procedurii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, cât şi momentul în care această acţiune trebuie iniţiată.

, care, în concluziile sale prezentate în cauza menţionată mai sus, a arătat că, în cazul în speţă, mai multe considerente au determinat Comisia să se abţină să iniţieze procedura în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor mai devreme şi a concluzionat că, în lumina acestor împrejurări, trebuia recunoscut faptul că Comisia îşi exercitase atribuţiile în mod corect şi trebuia respinsă teza conform căreia s-ar fi produs o întârziere nelegală în iniţierea procedurii

Avocatul general Roemer invocă în special voinţa de a acorda prioritate, într-o primă fază, unei înţelegeri amiabile, efectele iniţial limitate ale încălcării, cerinţa de a nu agrava, prin iniţierea procedurii, criza pe care Comunitatea o traversa în 1965 şi, în sfârşit, faptul că noi prevederi urmau să fie adoptate în domeniul respectiv.

.80.Cerinţa de a justifica într-un caz concret şi dincolo de afirmaţii de principiu termenele de acţiune ale Comisiei transpare într-un mod mai explicit în hotărârile Comisia/Belgia, citată la punctul 66 de mai sus, şi Comisia/Ţările de Jos, citată la punctul 67 de mai sus.81.în prima cauză, după ce a respins argumentul guvernului belgian conform căruia Comisia era obligată în speţă să respecte un termen rezonabil, Curtea, confirmând marja discreţionară a Comisiei de a decide când este cazul să iniţieze procedura în temeiul articolului 226 CE, a remarcat că, făcând uz de puterea discreţionară pe care articolul [226 CE] i-o acordă, [Comisia] a estimat că trebuie să amâne analiza compatibilităţii măsurilor belgiene respective cu dreptul comunitar până la momentul în care directiva ar fi intrat în vigoare în toate statele membre şi că, acţionând astfel, Comisia nu a exercitat această putere discreţionară într-un mod contrar tratatului.82.în a doua hotărâre, Curtea a precizat că, în măsura în care [Comisia] a decis să aştepte hotărârea Curţii din 15 ianuarie 1987, Krohn [...], precum şi reacţia guvernului olandez cu privire la această hotărâre, înainte de a introduce prezenta acţiune, aceasta nu exercitase într-un mod contrar tratatului puterea discreţionară pe care o deţine în temeiul articolului [226 CE]

Punctul 15 din hotărâre.

.83.în sfârşit, trebuie subliniat că, în ceea ce priveşte în special durata procedurii precontencioase, Curtea afirmă că un caracter excesiv al acestei durate poate constitui un viciu care face inadmisibilă o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, dar precizează totuşi că o asemenea concluzie nu se impune decât în cazul în care comportamentul Comisiei [a] făcut dificilă respingerea argumentelor sale [împotriva statului membru pârât], încălcând astfel dreptul la apărare

A se vedea hotărârea din 12 mai 2005, Comisia/Belgia (C-287/03, Rec., p. I-3761, punctul 14), şi hotărârea din 8 decembrie 2005, Comisia/Luxemburg (C-33/04, Rec., p. I-10629, punctul 76). în termeni similari, a se vedea hotărârea din 21 ianuarie 1999, Comisia/Belgia (C-207/97, Rec., p. I-275, punctul 25).

.84.în această etapă, trebuie precizat, cu toate că aceasta rezultă deja din considerentele de mai sus, că respectarea unui termen rezonabil se impune nu doar ca un parametru de legalitate a duratei fazei precontencioase a procedurii prevăzute la articolul 226 CE, ci şi ca un obstacol în exercitarea tardivă a puterilor de care se bucură Comisia în temeiul acestei prevederi. Cu alte cuvinte, obligaţia ce revine Comisiei de a respecta un termen rezonabil implică, pe de o parte, că această instituţie nu poate amâna în mod nedeterminat, începând din momentul în care a avut cunoştinţă de presupusa neîndeplinire a obligaţiilor, exercitarea puterilor care îi sunt conferite la articolul 226 CE şi, pe de altă parte, că, odată iniţiată procedura precontencioasă în temeiul acestei prevederi, aceasta trebuie să respecte criterii rezonabile în ceea ce priveşte durata procedurii.85.Este clar că aprecierea concretă a caracterului rezonabil al termenului va varia după cum această apreciere este realizată în raport cu perioada anterioară deschiderii procedurii prin trimiterea scrisorii de punere în întârziere sau în raport cu durata acestei proceduri.86.în prima ipoteză, trebuie să se ţină seama de faptul că în mod normal Comisia iniţiază contacte informale cu statul membru interesat, în scopul de a obţine informaţiile necesare pentru clarificarea situaţiei de fapt şi de drept şi pentru a-şi face o primă idee cu privire la existenţa efectivă şi la întinderea încălcării dreptului comunitar, precum şi cu privire la acţiunile care trebuie întreprinse pentru a obţine încetarea încălcării, inclusiv, dacă este cazul, iniţierea unei proceduri formale în temeiul articolului 226 CE. în această primă fază, cu privire la care trebuie avută în vedere marja de apreciere importantă de care dispune Comisia în exercitarea puterilor care îi sunt conferite în temeiul articolelor 211 CE şi 226 CE, Comisia trebuie să dispună de un timp suficient pentru a analiza posibilitatea de a ajunge la o rezolvare amiabilă şi pentru a desfăşura, în vederea obţinerii acestei soluţii, negocierile care se impun cu statul membru interesat. în plus, Comisia trebuie să fie în măsură să acţioneze urmând anumite priorităţi care ţin seama de natura şi de gravitatea încălcărilor, precum şi de importanţa efectelor care decurg din acestea. Având în vedere aceste obiective, se justifică aplicarea unor criterii suple în contextul aprecierii caracterului rezonabil al duratei acestei perioade.87.Dimpotrivă, la momentul iniţierii procedurii, prin trimiterea scrisorii de punere în întârziere, Comisia dispune de toate informaţiile necesare pentru a aprecia comportamentul statului membru în cauză. Decizia de a trimite o scrisoare de punere în întârziere statului membru în cauză presupune că acest comportament a fost calificat de către Comisie ca reprezentând o neîndeplinire a obligaţiilor şi că aceasta consideră oportun, în scopul de a obţine încetarea neîndeplinirii, să recurgă la instrumentul prevăzut la articolul 226 CE. Criteriile pe baza cărora se apreciază caracterul rezonabil al termenului în care sunt adoptate diversele acte din care se compune procedura, până la decizia de a sesiza Curtea, dacă este cazul, trebuie, în consecinţă, să fie mai stricte.88.Odată stabilită obligaţia Comisiei de a respecta şi în cadrul procedurilor în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor un termen rezonabil, înţeles atât drept limită în exercitarea tardivă a puterilor de care dispune Comisia în acest domeniu, cât şi drept criteriu de apreciere a legalităţii duratei procedurii, este necesar să ne punem problema consecinţelor care decurg dintr-o eventuală încălcare a acestei obligaţii.<TI><NP><NO.P>c)</NO.P><TXT>Cu privire la consecinţele nerespectării unui termen rezonabil în cadrul procedurilor prevăzute la articolul 226 CE</TXT></NP></TI>89.Având în vedere că articolul 226 CE prevede un instrument direct în vederea constatării judiciare a unei încălcări actuale a dreptului comunitar, apreciem că trebuie exclus, în principiu, ca întârzierea nejustificată a Comisiei în iniţierea procedurii, începând din momentul în care a avut cunoştinţă de presupusa neîndeplinire, sau durata excesivă a acestei proceduri, odată ce a fost iniţiată, să poată avea ca efect decăderea din drepturi a Comisiei de a sesiza Curtea în scopul acestei constatări

Am putea ajunge la o concluzie diferită în ceea ce priveşte procedura prevăzută la articolul 228 CE.

.90.Totuşi, un astfel de efect nu poate fi a priori exclus atunci când intervenţia tardivă a Comisiei sau durata excesivă a procedurii au adus atingere în mod iremediabil exercitării dreptului la apărare al statului membru interesat. Această concluzie pare să decurgă în mod logic din constatarea unei posibile interferenţe între termenele de intervenţie a Comisiei şi exercitarea dreptului la apărare şi din jurisprudenţă, care, bazându-se pe această constatare, acceptă inadmisibilitatea acţiunii prevăzute la articolul 226 CE în cazul în care durata excesivă a procedurii a adus atingere exercitării dreptului la apărare al statului membru pârât

A se vedea punctul 83 de mai sus.

. Atunci când iniţierea unei noi proceduri nu permite remedierea acestui viciu, Comisia decade de fapt din dreptul de a sesiza Curtea pentru a obţine constatarea neîndeplinirii obligaţiilor.91.Excluderea, în principiu, a unui efect extinctiv asupra competenţelor Comisiei din cauza intervenţiei tardive a acesteia sau din cauza duratei excesive a procedurii se justifică a fortiori dacă se consideră că procedura contencioasă prevăzută la articolul 226 CE constă într-o acţiune în simplă constatare.92.Trebuie totuşi să amintim că, deşi Curtea nu are competenţa, în cadrul acestei acţiuni, să ordone statului membru care îşi încalcă obligaţiile să pună capăt încălcării, acest stat este totuşi obligat să dea curs hotărârii Curţii, luând toate măsurile necesare în vederea încetării neîndeplinirii obligaţiilor şi restabilirii unei situaţii conforme cu normele de drept comunitar încălcate.93.Or, nu s-ar putea exclude faptul că, în cazuri particulare, trecerea timpului, la care se adaugă inerţia Comisiei, poate avea ca efect limitarea posibilităţii acesteia de a obţine din partea statului membru interesat adoptarea măsurilor necesare în vederea încetării neîndeplinirii obligaţiilor, lăsând, în principiu, intact dreptul de a sesiza Curtea în scopul obţinerii constatării acestei neîndepliniri.94.O astfel de ipoteză s-a prezentat în cauza Comisia/Irlanda

Hotărârea din 12 septembrie 2000 ( C-358/97, Rec., p. I-6301).

. Comisia iniţiase împotriva Irlandei două acţiuni distincte în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, având ca obiect, pe de o parte, încălcarea prevederilor celei de a şasea directive în domeniul taxei pe valoarea adăugată, din cauza omisiunii de a aplica această taxă sumelor percepute pentru folosirea podurilor şi a străzilor, şi, pe de altă parte, încălcarea obligaţiilor ce decurg din reglementările privind sistemul de resurse proprii ale Comunităţii, din cauza omisiunii de a pune la dispoziţia Comisiei, cu titlu de resurse proprii provenite din taxa pe valoarea adăugată, cuantumul corespunzător taxei care ar fi trebuit încasată cu privire la sumele menţionate mai sus, majorate cu penalităţi de întârziere.95.După ce a constatat că lipsa impozitării sumelor în cauză constituie o încălcare a prevederilor în domeniul taxei pe valoarea adăugată, Curtea a ridicat problema consecinţelor inacţiunii prelungite a Comisiei (mai mult de şapte ani între notificarea avizului motivat şi introducerea acţiunii) asupra întinderii obligaţiei Irlandei de a plăti a posteriori sumele datorate în temeiul reglementării privind resursele proprii ale Comunităţii. La punctul 71 din hotărâre, Curtea a afirmat că, deşi nici în a şasea directivă [...], nici în reglementarea privind resursele proprii ale Comunităţii nu este prevăzut un termen de prescripţie referitor la recuperarea TVA-ului, cerinţa fundamentală privind securitatea juridică poate totuşi să împiedice Comisia, în cadrul unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor care are ca scop plata a posteriori a resurselor proprii, să întârzie în mod nedeterminat decizia de a iniţia faza contencioasă a acesteia. Aplicând, prin analogie, articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul (CEE, Euratom) nr. 1553/89 privind regimul unitar definitiv de colectare a resurselor proprii provenite din taxa pe valoarea adăugată (JO L 155, p. 9, Ediţie specială, 01/vol. 1, p. 80), care excludea posibilitatea de a rectifica dincolo de patru exerciţii bugetare rapoartele transmise de către statele membre care indică cuantumul resurselor proprii provenite din taxa pe valoarea adăugată, Curtea a exclus dreptul Comisiei de a pretinde vărsarea a posteriori a sumelor datorate de Irlanda pentru exerciţiile bugetare anterioare anului 1994.96.Dacă eventuala nerespectare a unui termen rezonabil nu poate, în principiu, să aibă ca efect lipsirea Comisiei de posibilitatea de a acţiona pentru constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către un stat membru şi de a sesiza în acest scop Curtea, aceasta din urmă a afirmat

A se vedea punctul 83 de mai sus.

, în ceea ce priveşte în special durata procedurii precontencioase, că un caracter excesiv al acestei durate constituie un viciu de procedură care poate să aibă drept consecinţă inadmisibilitatea acţiunii

Lăsând, aşadar, intactă posibilitatea de a reintroduce o nouă acţiune în cazul în care acest viciu ar putea fi remediat.

. Totuşi, Curtea nu a admis această posibilitate decât în cazul în care durata excesivă a procedurii a adus atingere dreptului la apărare al statului membru pârât.97.Or, este legitim să ne întrebăm dacă, indiferent de eventuala încălcare a dreptului la apărare al statului membru interesat, inadmisibilitatea acţiunii nu ar trebui acceptată, în cazuri specifice, atunci când Comisia, după expirarea termenului acordat statului membru pentru a se conforma avizului motivat, nu sesizează Curtea într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat ţinându-se cont de totalitatea împrejurărilor cauzei în speţă şi de justificările Comisiei, precum şi de marja largă de apreciere de care se bucură Comisia în exercitarea competenţelor care îi sunt conferite în temeiul articolelor 211 CE şi 226 CE.98.Cu toate că această soluţie poate să pară un exces de formalism, aceasta ar răspunde cerinţei de a se da utilitate unei eventuale hotărâri care ar constata o neîndeplinire a obligaţiilor, evitându-se ca instanţa comunitară, care, conform unei jurisprudente constante, este obligată să analizeze situaţia existentă la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat

După cum se ştie, conform unei jurisprudenţe constante, atunci când se pronunţă în cadrul unei acţiuni introduse în temeiul articolului 226 CE, Curtea nu poate lua în considerare evoluţiile intervenite între avizul motivat şi introducerea acţiunii, ci trebuie să se limiteze la analiza situaţiei astfel cum se prezenta la împlinirea termenului stabilit în avizul motivat.

, să hotărască cu privire la un context de drept şi de fapt care, schimbându-se în decursul timpului, nu mai este actual.99.În această privinţă, trebuie amintit că obiectivul procedurii precontencioase constă nu doar în a da statului membru vizat ocazia de a se apăra răspunzând motivelor formulate împotriva sa de către Comisie, ci şi, după cum a afirmat în mai multe rânduri Curtea, în a delimita obiectul viitorului litigiu în faţa instanţei comunitare. Regularitatea procedurii precontencioase constituie, prin urmare, pentru a folosi chiar cuvintele Curţii, o garanţie esenţială prevăzută de tratat nu doar pentru protejarea drepturilor statului membru în cauză, ci şi pentru a garanta că eventuala procedură contencioasă va avea ca obiect un litigiu clar definit

A se vedea ordonanţa din 11 iulie 1995, Comisia/Spania (C-266/94, Rec., p. I-1975, punctul 17), hotărârea din 10 aprilie 2003, Comisia/Portugalia (C-392/99, Rec., p. I-3373, punctul 133), şi hotărârea din 9 decembrie 2004, Comisia/Franţa (C-177/03, Rec., p. I-1167, punctul 20).

.100.Atunci când, în timpul scurs între expirarea termenului stabilit în avizul motivat şi introducerea acţiunii, contextul de drept şi de fapt al litigiului, astfel cum a fost definit în avizul motivat, a suferit anumite modificări, făcând inutilă, în esenţă, o hotărâre a Curţii care nu ar ţine seama de aceste modificări, putem să ne întrebăm dacă aceasta din urmă, luând act de modificarea împrejurărilor şi de o eventuală inerţie nejustificată a Comisiei care s-a prelungit dincolo de un termen rezonabil, nu ar putea respinge acţiunea ca fiind inadmisibilă.101.în acest caz, Comisia ar trebui să emită un nou aviz motivat, ceea ce i-ar permite să sesizeze din nou Curtea. Această obligaţie poate să pară adecvată obiectivului de a garanta corecta iniţiere a fazei jurisdicţionale a procedurii prevăzute la articolul 226 CE şi de a asigura actualitatea şi utilitatea unei eventuale hotărâri a Curţii care constată neîndeplinirea obligaţiilor.102.în această privinţă, semnalăm faptul că deja Curtea s-a arătat favorabilă soluţiei propuse. în hotărârea pronunţată în cauza C-177/03, citată la nota 64 de mai sus, Comisia se îndreptase împotriva Franţei în cadrul unei acţiuni introduse în temeiul articolului 226 CE după doi ani şi şase luni de la expirarea termenului stabilit în avizul motivat. în această perioadă, Franţa adoptase un anumit număr de măsuri semnificative în domeniul respectiv

Punctul 18 din hotărâre.

. Dezbaterea între părţi în faţa Curţii s-a concentrat, în esenţă, asupra întinderii acestor măsuri şi asupra caracterului lor adecvat pentru a pune în aplicare directiva a cărei transpunere insuficientă fusese reproşată guvernului francez. După ce a precizat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, această discuţie, în mod evident, nu putea fi luată în considerare în cadrul procedurii jurisdicţionale, Curtea a arătat că atunci când prevederile naţionale pertinente s-au modificat în mod substanţial între momentul expirării termenului stabilit pentru respectarea avizului motivat şi introducerea acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, această evoluţie poate priva hotărârea care urmează să fie pronunţată de către Curte de o parte importantă a utilităţii sale. într-o astfel de situaţie, ar fi preferabil cazul în care Comisia nu ar introduce o acţiune, ci ar emite un nou aviz motivat care să precizeze motivele pe care intenţionează să le reţină având în vedere împrejurările modificate

Punctul 21 din hotărâre.

. Curtea a reţinut totuşi că împrejurările în speţă nu erau de natură să justifice respingerea acţiunii ca inadmisibilă

Punctul 22 din hotărâre.

.103.De altfel, trebuie arătat că obligaţia de a sesiza Curtea într-un termen rezonabil de la data expirării termenului acordat statului membru pentru a se conforma avizului motivat, sub sancţiunea inadmisibilităţii acţiunii, obligaţie care ar reveni Comisiei atunci când consideră oportun să iniţieze faza jurisdicţională a procedurii, nu ar aduce atingere în niciun fel substanţei puterii discreţionare de care dispune Comisia în temeiul articolului 226 CE, ci ar constitui doar o condiţie pentru o exercitare corectă a acestei puteri.104.în astfel de cazuri, Comisia ar fi obligată, dacă apreciază oportun, să iniţieze o nouă procedură sau cel puţin să emită un nou aviz motivat. în momentul în care va decide dacă trebuie reiniţiată procedura precontencioasă, Comisia va trebui să aprecieze din nou oportunitatea de a acţiona şi, eventual, să reformuleze motivele invocate anterior împotriva statului membru intere-sat, în scopul de a ţine seama de împrejurările modificate.105.Să examinăm acum motivele invocate în prezenta cauză de către guvernul olandez.<TI><NP><NO.P>d)</NO.P><TXT>Cu privire la motivul referitor la o acţiune pretins tardivă a Comisiei</TXT></NP></TI>106.în ceea ce priveşte, în primul rând, motivul referitor la caracterul tardiv al acţiunii Comisiei, din cele prezentate mai sus rezultă că, şi atunci când respectivul motiv ar fi întemeiat, constatarea acestui aspect nu ar putea, în împrejurările cazului în speţă, să aducă atingere competenţei Comisiei de a sesiza Curtea în scopul de a obţine constatarea neîndeplinirii obligaţiilor imputate, după cum susţine în mod contrar guvernul olandez.107.în speţă, faptul de a lipsi Comisia de posibilitatea de a acţiona în vederea obţinerii unei constatări a presupusei neîndepliniri de către Regatul Ţărilor de Jos a obligaţiilor care îi revin în virtutea repartizării competenţelor între Comunitate şi statele membre în ceea ce priveşte încheierea şi punerea în aplicare a acordurilor internaţionale în materie de transport aerian, astfel cum a fost definită de Curte în hotărârile din 5 noiembrie 2002, ar permite doar Regatului Ţărilor de Jos să menţină în vigoare angajamente internaţionale, încălcând această repartizare şi con-ferindu-i acestui stat membru în mod nejustificat o situaţie privilegiată în raport cu alte state membre, în detrimentul aplicării uniforme a principiilor stabilite de către Curte în hotărârile citate anterior.108.După cum am arătat deja, un efect extinctiv asupra competenţelor Comisiei ar putea exista în cazul în care s-ar constata că întârzierea, ipotetic nejustificată, cu care Comisia a iniţiat procedura în temeiul articolului 226 CE a adus atingere în mod iremediabil dreptului la apărare al statului membru pârât în cadrul acestei proceduri. Totuşi, în speţă, Regatul Ţărilor de Jos nu a invocat în mod expres încălcarea dreptului la apărare şi, chiar presupunând că acest motiv se poate deduce din argumentele dezvoltate de acest stat, nu a fost adusă dovada unei astfel de încălcări.109.în ceea ce priveşte aspectul dacă eventuala constatare a unei întârzieri nejustificate imputabile Comisiei în iniţierea procedurii prevăzute la articolul 226 CE ar putea, în cazul în care acţiunea ar fi admisă, să aducă atingere întinderii obligaţiei care ar rezulta pentru Regatul Ţărilor de Jos din necesitatea de a se conforma hotărârii Curţii care constată neîndeplinirea obligaţiilor

A se vedea punctul de vedere exprimat cu privire la hotărârea Comisia/Irlanda, citată la punctul 94 de mai sus.

, trebuie arătat mai întâi că această obligaţie ar consta în înlăturarea, în viitor, a angajamentelor internaţionale contestate. Or, având în vedere natura acestei obligaţii, nu s-ar putea considera că timpul scurs a avut ca efect modificarea întinderii acesteia.110.Regatul Ţărilor de Jos mai arată că, dată fiind competenţa externă a Comunităţii în materie de transport aerian care a fost recunoscută de Curte în hotărârile din 5 noiembrie 2002 şi având în vedere evoluţiile legislative intervenite în urma acestor hotărâri, acesta nu ar mai fi autorizat să iniţieze negocieri cu Statele Unite ale Americii în scopul de a modifica clauzele acordului contestat pe care Curtea le-ar putea considera ilegale. în opinia acestui stat membru, rezultă că întârzierea cu care Comisia ar fi acţionat în privinţa sa l-ar pune în imposibilitatea de a se conforma unei eventuale hotărâri de admitere a acţiunii.111.Apreciem că acest argument nu poate fi reţinut. într-adevăr, astfel cum a subliniat Comisia, acordul contestat prevede posibilitatea pentru părţi de a declanşa un mecanism de denunţare a acordului. în consecinţă, Regatul Ţărilor de Jos dispune, contrar susţinerilor sale, de un instrument juridic care i-ar permite, dacă este cazul, să se conformeze unei hotărâri a Curţii care i-ar fi defavorabilă.112.Referitor la argumentul Regatului Ţărilor de Jos, susţinut în această privinţă de guvernul francez în calitate de intervenient, conform căruia denunţarea acordului contestat ar crea, în relaţiile cu Statele Unite în materie de transport aerian, un vid juridic care ar aduce prejudicii operatorilor naţionali interesaţi, este suficient să arătăm că, în urma hotărârilor Curţii din 5 noiembrie 2002, operatorii de transport aerian din statele membre împotriva cărora Comisia a acţionat cu nouă ani înainte sunt şi ei expuşi aceloraşi consecinţe negative. Sub acest aspect, apreciem că scurgerea timpului a acţionat mai degrabă în favoarea operatorilor olandezi de transport aerian decât în detrimentul lor.113.Mai trebuie arătat, cu titlu accesoriu, că argumentele dezvoltate în această privinţă atât de Regatul Ţărilor de Jos, cât şi de guvernul francez au ca scop, în definitiv, să ridice problema, care este crucială din punctul de vedere al intereselor operatorilor de transport comunitari vizaţi, a măsurilor pe care trebuie să le ia statele membre care s-au făcut răspunzătoare de încălcările dreptului comunitar constatate de Curte în hotărârile din 5 noiembrie 2002, precum şi Regatul Ţărilor de Jos, în cazul în care ar cădea în pretenţii în această cauză, pentru a pune în aplicare principiile stabilite în aceste hotărâri. în această privinţă, este uşor de înţeles că soluţia propusă de Comisie în scrisorile menţionate mai sus din 25 noiembrie 2002, din 30 iulie 2004 şi din 10 martie 2005, care indică denunţarea acordurilor care conţin clauze ilegale ca fiind singura cale de urmat - o renegociere a acestor clauze la nivel naţional trebuind să fie exclusă pe motivul competenţei externe exclusive a Comunităţii -, este respinsă unanim de statele membre interesate. într-adevăr, vidul juridic pe care l-ar produce aplicarea unei astfel de soluţii şi care, contrar celor susţinute de Comisie, nu ar putea fi acoperit în mod realist, fie şi provizoriu, prin aplicarea principiului curtoaziei riscă să aibă repercusiuni economice importante pentru operatorii de transport comunitari interesaţi, atât prin pierderea drepturilor de trafic pe rutele de plecare din şi cu destinaţia în Statele Unite ale Americii sau prin incertitudinea cu privire la menţinerea în timp a acestor drepturi, cât şi în măsura în care acest vid, după cum subliniază guvernul olandez şi cel francez, ar pune în pericol alianţele care există între companiile comunitare şi americane (alianţele KLM/NorthWest şi Skyteam).114.Având în vedere cele de mai sus, după cum s-a observat deja

A se vedea punctul 92 de mai sus.

, atunci când se pronunţă cu privire la o acţiune în temeiul articolului 226 CE, nu este de competenţa Curţii să definească modalităţile prin care statul membru interesat trebuie să se conformeze hotărârii care constată încălcarea

Eventualele divergenţe de opinie între Comisie şi statul membru interesat cu privire la măsurile necesare în vederea unei transpuneri corecte a hotărârii Curţii vor putea fi eventual luate în considerare în cadrul unei acţiuni în temeiul articolului 228 CE.

, deşi Curtea poate preciza întinderea acestei obligaţii

A se vedea hotărârea Comisia/Irlanda, citată la punctul 94 de mai sus.

. Rezultă că, în speţă

Prezenta cauză se deosebeşte de cele care au făcut obiectul hotărârilor Curţii din 14 septembrie 1999, Comisia/Belgia (C-170/98, Rec., p. I-5493), şi din 4 iulie 2000, Comisia/Portugalia (C-62/98, Rec., p. I-5171), în care Comisia reţinea, în cererile sale introductive, lipsa denunţării acordului în chestiune, sesizând, aşadar, Curtea cu problema existenţei unei obligaţii în acest sens în sarcina statelor membre pârâte.

, având în vedere că statul membru pârât, în cazul în care s-ar admite acţiunea, nu s-ar afla în imposibilitatea materială sau juridică de a se conforma hotărârii Curţii, acest stat şi Comisia au obligaţia, în virtutea principiului cooperării loiale şi reciproce care guvernează raporturile între instituţiile comunitare şi statele membre, să depună eforturile necesare pentru a găsi o soluţie la problemele pe care le-ar ridica executarea unei eventuale hotărâri de admitere a prezentei acţiuni

în situaţia în care Curtea ar decide să adopte o poziţie cu privire la acest aspect, ni se pare totuşi rezonabil să considerăm că atunci când, ca şi în speţă dacă acţiunea ar fi admisă, incompatibilitatea cu dispoziţiile dreptului comunitar nu priveşte decât anumite clauze ale unui acord internaţional, denunţarea acestui acord nu trebuie considerată indispensabilă decât dacă nu este posibil să se ajungă la eliminarea sau la modificarea clauzelor respective, în speţă, Comisia ar trebui, prin urmare, să autorizeze statul membru pârât să renegocieze clauzele contestate în scopul de a le face compatibile cu dispoziţiile comunitare pertinente şi doar atunci când un astfel de rezultat nu ar fi posibil ar putea fi solicitată denunţarea întregului acord.

.<TI><NP><NO.P>e)</NO.P><TXT>Cu privire la motivul referitor la durata pretins excesivă a procedurii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor</TXT></NP></TI>115.în ceea ce priveşte durata procedurii, Regatul Ţărilor de Jos invocă o întârziere imputabilă Comisiei doar în ceea ce priveşte timpul scurs între adoptarea avizului motivat şi introducerea acţiunii.116.întrucât avizul motivat a fost emis în luna octombrie 2000, iar acţiunea a fost introdusă în luna decembrie 2004, perioada care trebuie luată în considerare în scopul prezentei analize este de aproximativ patru ani.117.După cum rezultă din jurisprudenţă, caracterul rezonabil al duratei procedurii administrative trebuie apreciat în funcţie de împrejurările proprii fiecărei cauze şi în special de contextul acesteia, de diferitele etape procedurale pe care le-a urmat Comisia, de conduita părţilor în cursul procedurii, de complexitatea cauzei, precum şi de interesele părţilor în cauză

A se vedea hotărârea SCK şi FNK/Comisia, citată la punctul 58 de mai sus, punctul 57, şi, prin analogie, cu privire la durata procedurii jurisdictionale, hotărârea din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia (C-185/95 P, Rec., p. I-8417, punctul 29).

.118.în speţă, nu credem că i se poate reproşa Comisiei că a aşteptat hotărârea Curţii cu privire la acţiunile introduse în 1998, care aveau, în esenţă, acelaşi obiect ca şi acţiunea introdusă în prezenta cauză.119.Totuşi, Comisia a mai aşteptat încă doi ani după pronunţarea hotărârilor din 5 noiembrie 2002 înainte de a introduce acţiunea în cauză. Trebuie, prin urmare, apreciat dacă acest termen poate fi calificat ca fiind excesiv, având în vedere toate împrejurările pertinente ale cazului de faţă.120.în această privinţă, trebuie să constatăm mai întâi că acţiunile introduse de Comisie în 1998, al căror rezultat era departe de a fi sigur, după cum o dovedeşte, de altfel, şi faptul că nu au fost decât parţial admise de Curte, au ridicat pentru prima dată problema repartizării competenţelor externe între Comunitate şi statele membre în materie de transport aerian. Pe de altă parte, după cum am arătat deja mai sus, hotărârile din 5 noiembrie 2002 ridicau delicata problemă a măsurilor care trebuie luate pentru a acoperi eventualul vid juridic pe care l-ar fi creat înlăturarea angajamentelor internaţionale încheiate de statele membre interesate cu încălcarea competenţei externe exclusive a Comunităţii.121.Astfel, în urma pronunţării hotărârilor menţionate, a început o dezbatere în cadrul Consiliului cu privire la modalităţile de asigurare a unei corecte aplicări a principiilor stabilite de Curte, dezbatere care, după cum s-a arătat deja, a dus la adoptarea, în cursul reuniunii Consiliului din 5 şi 6 iunie 2003, a unui pachet de reglementări care vizează, printre altele, să acorde Comisiei un mandat pentru a negocia cu Statele Unite ale Americii un acord internaţional în materie de transport aerian.122.Mai trebuie să amintim că, la două săptămâni după pronunţarea hotărârilor din 5 noiembrie 2002, Comisia a adoptat comunicarea din 19 noiembrie 2002 menţionată mai sus, în care lua poziţie cu privire la consecinţele care rezultă din aceste hotărâri pentru acordurile pe care acestea nu le vizau în mod direct şi că, la 25 noiembrie 2002, Comisia a trimis Regatului Ţărilor de Jos o scrisoare în care invita acest stat membru să denunţe acordul contestat.123.în aceste împrejurări, apreciem că nu i se poate reproşa Comisiei faptul că, înainte de a introduce acţiunea care face obiectul prezentei cauze, a aşteptat sfârşitul dezbaterii politice care a luat naştere în urma pronunţării hotărârilor din 5 noiembrie 2002 şi nici faptul că a acordat Regatului Ţărilor de Jos timpul necesar pentru a se conforma acestor hotărâri, în special dacă avem în vedere că, în opinia Comisiei, aceasta ar fi implicat în mod necesar denunţarea angajamentelor încheiate de acest stat membru cu Statele Unite ale Americii, măsură care, după cum a subliniat, de altfel, însuşi guvernul olandez, ar fi avut repercusiuni considerabile asupra relaţiilor dintre cele două ţări în sectorul transportului aerian şi mai ales asupra intereselor operatorilor de transport olandezi.124.Din cele arătate mai sus rezultă că nu se poate imputa Comisiei faptul că a acţionat în afara unui termen rezonabil ca urmare a faptului că a aşteptat patru ani după adoptarea avizului motivat înainte de a introduce acţiunea care face obiectul prezentei cauze.125.în opinia noastră, motivul invocat în acest sens de către Regatul Ţărilor de Jos trebuie, prin urmare, respins ca nefondat.<TI><NP><NO.P>3.</NO.P><TXT>Concluzii cu privire la admisibilitate</TXT></NP></TI>126.în lumina celor arătate mai sus, apreciem că excepţia de inadmisibilitate a acţiunii pe care a ridicat-o guvernul olandez trebuie respinsă şi că acţiunea trebuie declarată admisibilă.<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Cu privire la fond</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>1.</NO.P><TXT>Cu privire la încălcarea competenţei externe exclusive a Comunităţii</TXT></NP></TI>127.După cum s-a arătat la punctul 25 de mai sus, în hotărârile din 5 noiembrie 2002, Curtea a apreciat că, în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2409/92 şi al articolelor 1 şi 7 din Regulamentul nr. 2299/89, Comunitatea a dobândit competenţa exclusivă de a încheia cu ţări terţe angajamente internaţionale privind, pe de o parte, exercitarea libertăţii de stabilire a tarifelor pe rutele intracomunitare de către operatorii de transport necomunitari şi, pe de altă parte, SIR-urile propuse spre utilizare sau utilizate pe teritoriul Comunităţii.128.în opinia Curţii, de la intrarea în vigoare a acestor acte, statele membre nu mai puteau încheia sau menţine în vigoare astfel de angajamente internaţionale, în pofida renegocierii acordurilor contestate.129.în speţă, Comisia solicită Curţii să constate că angajamentele internaţionale asumate de Regatul Ţărilor de Jos faţă de Statele Unite cu privire la tarifele practicate de către operatorii de transport americani pe rutele intracomunitare, precum şi SIR-urile propuse spre utilizare sau utilizate pe teritoriul acestui stat membru au fost încheiate cu încălcarea competenţei externe exclusive a Comunităţii.130.Aşadar, este necesar să analizăm dacă, prin schimbul de note din 1992 cu Statele Unite ale Americii, Regatul Ţărilor de Jos a încălcat competenţa exclusivă a Comunităţii în domeniul libertăţii de stabilire a tarifelor pe rutele intracomunitare de către operatorii de transport aerian din ţări terţe şi al SIR-urilor propuse spre utilizare sau utilizate pe teritoriul comunitar, libertate recunoscută prin hotărârile Curţii din 5 noiembrie 2002.<TI><NP><NO.P>a)</NO.P><TXT>Cu privire la problema existenţei unui nou acord</TXT></NP></TI>131.Comisia susţine că amendamentele care au fost aduse textului acordului din 1957 prin schimbul de note din 1992 au modificat radical natura acestuia, transfor-mându-l într-un acord de tip cer deschis. Cu alte cuvinte, în opinia Comisiei, schimbul de note din 1992 ar fi dat naştere unui nou acord, care îl înlocuieşte pe cel din 1957.132.în replică, guvernul olandez arată că, încă înainte de modificările introduse prin schimbul de note din 1992, acordul din 1957 conţinea mai multe dintre elementele esenţiale ale unui acord de tip cer deschis şi că modificările din 1992 constituiau ultima etapă a procesului de liberalizare a transportului aerian între cele două ţări, care fusese deja iniţiat prin modificările aduse acordului din 1957 în 1978 şi în 1991. în particular, schimbul de note din 1992 avea ca scop să asigure operatorilor de transport olandezi accesul deplin pe piaţa americană, înlăturând astfel dezechilibrul care fusese creat în favoarea operatorilor de transport americani prin precedentele amendamente aduse acordului din 1957. Acest acord ar fi încă în vigoare şi ar intra sub incidenţa articolului 307 primul paragraf CE, conform căruia dispoziţiile [...] tratatului nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor care rezultă din convenţiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele aderente, înainte de data aderării acestora, între unul sau mai multe state membre pe de o parte şi unul sau mai multe state terţe pe de altă parte.133.în pofida puţinelor indicaţii furnizate în această privinţă de către părţi, ni se pare că din dosar rezultă suficient de clar că prevederile referitoare la SIR au fost introduse în 1991

A se vedea anexa C la Memorandum of Consultations din 15 noiembrie 1991, care figurează în anexa la acţiune.

 şi nu au fost modificate ulterior prin schimbul de note din 1992.134.De asemenea, prevederile în materie tarifară, care consacră libertatea de stabilire a tarifelor de către operatorii de transport ai celor două părţi contractante şi instituie un sistem de dublă dezaprobare, au fost negociate în 1991

A se vedea anexa D la Memorandum of Consultations din 15 noiembrie 1991.

, în timp ce în schimbul de note din 1992 nu apare nicio menţiune în această privinţă.135.De altfel, la punctul 29 din acţiune, Comisia însăşi recunoaşte că negocierile din 1992, deşi au modificat radical acordul din 1957, astfel cum fusese amendat anterior, au lăsat neschimbate prevederile în materie de stabilire a tarifelor şi pe cele referitoare la SIR

Din acest punct de vedere, prezenta speţă este asemănătoare, sub multe aspecte, celei analizate de Curte în cauza Comisia/Belgia (C-471/98), citată anterior. Şi în acest caz, acordul iniţial din 1946 dintre Regatul Belgiei şi Statele Unite ale Americii fusese modificat de mai multe ori pentru a pune în aplicare o liberalizare progresivă a traficului aerian între cele două ţări. în această perspectivă, un nou acord fusese încheiat în 1980. în special, pentru ceea ce ne interesează în cazul de faţă, prevederile în domeniul libertăţii de stabilire a tarifelor pe rutele intracomunitare de către operatorii de transport americani şi în domeniul SIR-urilor fuseseră introduse înaintea acordurilor din 1994 contestate de către Comisie. A se vedea punctele 23-27 din hotărârea pronunţată în cauza C-471/98.

.136.în aceste împrejurări - dat fiind că nu ni se pare posibil să împărtăşim teza Comisiei conform căreia modificările aduse acordului din 1957 prin negocierile care s-au derulat în 1992 ar fi dat naştere unui nou acord, deoarece această idee este în opoziţie cu voinţa exprimată de părţile contractante, din care rezultă că acestea nu au înţeles să înlocuiască acordul anterior, ci doar să modifice anumite prevederi ale acestuia, fie ele importante -, am putea să ne întrebăm dacă, dincolo de argumentul bazat pe articolul 307 CE, invocat în apărare, există în mod concret o încălcare a competenţei exclusive a Comunităţii, după cum pretinde Comisia în prezenta cauză, în ceea ce priveşte clauzele în materie de stabilire a tarifelor, în condiţiile în care această competenţă, care se bazează pe prevederile Regulamentului nr. 2409/92, este ulterioară inserării acestor clauze în acordurile contestate, inserare ce datează din 1991, după cum am arătat mai sus.137.Cu toate acestea, nu considerăm că se impune aprofundarea acestui punct, dat fiind că abordarea Curţii în hotărârile din 5 noiembrie 2002 permite evitarea obstacolului constituit de faptul că unele dintre angajamentele internaţionale contestate au fost asumate la o dată anterioară apariţiei competenţei externe a Comunităţii care se prezumă a fi încălcată.138.în această privinţă, trebuie amintit că, în cauzele menţionate mai sus, Curtea a apreciat că analiza caracterului întemeiat cu privire la fondul cererii principale a Comisiei nu necesită luarea unei poziţii cu privire la aspectul, dezbătut de părţi, dacă modificările ar fi avut ca efect transformarea acordurilor preexistente în noi acorduri.139.într-adevăr, în opinia Curţii, modificările contestate au avut ca efect liberalizarea totală a transportului aerian între Statele Unite ale Americii şi statele membre interesate, asigurând liberul acces la toate rutele existente între punctele situate în cele două state, fără limitări de capacitate şi de frecvenţă, fără restricţii în ceea ce priveşte punctele intermediare şi punctele situate dincoace sau dincolo (behind, between and beyond rights) şi cu toate combinaţiile de aparate dorite (change of gauge).140.Rezultă, aşadar, că modificările contestate au creat cadrul unei cooperări mai strânse între Statele Unite ale Americii şi statele membre vizate, din care au decurs noi şi importante obligaţii internaţionale pentru acestea din urmă.141.De asemenea, Curtea a considerat că aceste modificări au dovedit existenţa unei renegocieri a acordurilor preexistente în ansamblul lor. în opinia Curţii, rezulta că, deşi anumite prevederi ale acestor acorduri nu au fost modificate din punct de vedere formal sau nu au suferit decât modificări marginale de redactare, obligaţiile care decurgeau din aceste prevederi trebuiau totuşi considerate ca fiind confirmate cu ocazia acestei renegocieri. Evocând hotărârile din 4 iulie 2000, Comisia/Portugalia

C-62/98, Rec, p. I-5171, şi C-84/98, Rec, p. I-5215.

, Curtea a precizat că, în asemenea împrejurări, statelor membre le este interzis nu doar să îşi asume noi angajamente internaţionale, ci şi să menţină în vigoare astfel de ansai amente dacă acestea încalcă drentul comunitar

Hotărârea Comisia/Belgia, C-471/98, citată anterior, punctul 50.

.142.în sfârşit, Curtea a apreciat că modificările contestate, aduse acordurilor preexistente considerate în ansamblul lor, ar aduce atingere întinderii prevederilor care nu au fost modificate în mod formal sau care au fost modificate doar într-o măsură limitată.143.Curtea a concluzionat că toate acordurile internaţionale contestate în cererea principală introdusă de Comisie trebuiau analizate în lumina prevederilor de drept comunitar pe care Comisia le-a invocat în sprijinul acestei cereri

A se vedea hotărârea Comisia/Belgia, C-471/98, citată anterior, punctele 44-53.

.144.Nu credem că prezentul dosar conţine elemente care să nu ne permită să urmăm abordarea pe care am descris-o mai sus, întrucât elementele menţionate la punctul 139 de mai sus se regăsesc şi în prezenta cauză.145.în sfârşit, trebuie arătat că această abordare face inaplicabil argumentul guvernului olandez bazat pe articolul 307 primul paragraf CE

în această privinţă, trebuie să se observe, de altfel, că protecţia acordată de articolul 307 primul paragraf CE acordurilor internaţionale încheiate de statele membre înainte de intrarea în vigoare a tratatului nu se extinde asupra modificărilor acestor acorduri încheiate ulterior intrării în vigoare a tratatului. A se vedea în acest sens hotărârea Comisia/Germania, C-476/98, citată anterior, punctul 69.

.<TI><NP><NO.P>b)</NO.P><TXT>Cu privire la împrejurarea că schimbul de note din 1992 a precedat intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 2409/92</TXT></NP></TI>146.Faţă de situaţiile analizate de Curte în cauzele care se află la originea hotărârilor din 5 noiembrie 2002, în prezenta cauză se ridică o problemă nouă şi diferită.147.într-adevăr, atât negocierile între Regatul Ţărilor de Jos şi Statele Unite ale Americii, care s-au desfăşurat la Washington între 1 şi 4 septembrie 1992, cât şi schimbul de note din 14 octombrie 1992, care a oficializat rezultatele acestor negocieri, au avut loc înainte de intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 1993, a Regulamentului nr. 2409/92, dar ulterior adoptării acestuia, la 23 iulie 1992.148.Bazându-se pe aceste date, guvernul olandez, susţinut de guvernul francez intervenient în cauză, consideră că nu i se poate imputa nicio încălcare a competenţei externe a Comunităţii, în măsura în care această competenţă nu există decât de la data intrării în vigoare a reglementării comunitare interne care, în speţă, ar fi ulterioară datei la care au fost asumate angajamentele internaţionale contestate.149.Comisia face trimitere, în replică, la hotărârea Inter-Environnement-Wallonie, menţionată la punctul 50 de mai sus, în care Curtea a precizat că, dacă statele membre nu sunt obligate să adopte măsurile prevăzute de o directivă comunitară înainte de expirarea termenului de transpunere, de la articolul 10 al doilea paragraf CE coroborat cu articolul 249 al treilea paragraf CE rezultă că, în acest termen, acestea trebuie să se abţină să adopte dispoziţii de natură a compromite serios rezultatul prevăzut de această directivă

Punctul 45 din hotărâre.

. în opinia Comisiei, principiul enunţat de Curte în hotărârea Inter-Environnement-Wallonie este aplicabil mutatis mutandis în cazul de faţă, în care acordul contestat a fost negociat şi încheiat ulterior adoptării Regulamentului nr. 2409/92 şi în termenul prevăzut pentru intrarea în vigoare a acestui regulament.150.Apreciem că în speţă nu este necesar să ne pronunţăm cu privire la temeinicia argumentelor invocate de către Comisie şi, în consecinţă, nici cu privire la admisibilitatea acestora, care este contestată atât de către guvernul pârât, cât şi de către guvernul intervenient. în scopul soluţionării prezentei cauze, nu ni se pare util nici să analizăm, în general, dacă un stat membru poate, fără să încalce principiul cooperării loiale prevăzut la articolul 10 CE, să încheie acorduri internaţionale cu încălcarea unei competenţe externe exclusive a Comunităţii, dobândite prin adoptarea unei reglementări interne comune, deşi această reglementare, neintrând încă în vigoare, nu obligă în mod formal statele membre.151.într-adevăr, în memoriul său în replică, Comisia, fără să fie contrazisă de către guvernul olandez asupra acestui punct, observă că schimbul de note din 14 octombrie 1992 a fost ratificat de către Parlamentul olandez la 26 aprilie 1993, adică ulterior intrării în vigoare, la 1 ianuarie 1993, a Regulamentului nr. 2409/92.152.Guvernul olandez răspunde, la rândul său, că data ratificării schimbului de note este irelevantă în speţă, întrucât acest schimb de note era deja aplicat începând din 14 octombrie 1992.153.Trebuie amintit că, atunci când un acord internaţional, chiar încheiat în formă simplificată, precum în cazul unui schimb de note, prevăzut expres la articolul 13 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor

Adoptată la 23 mai 1969.

, este supus ratificării de către una sau mai multe părţi, momentul naşterii obligaţiei definitive este reprezentat de notificarea reciprocă (sau doar de către statele contractante care trebuie să o efectueze) a ratificării efectuate (sau de schimbul de instrumente de ratificare). Or, întrucât întâlnirea voinţelor definitive ale părţilor contractante marchează data începerii validităţii acordului, adică intrarea sa în vigoare, atunci când, pentru una sau mai multe părţi contractante, este necesară ratificarea prealabilă a acordului, intrarea în vigoare a acestuia este subordonată, în consecinţă, notificării către celelalte părţi a ratificării efectuate.154.în temeiul articolului 25 din Convenţia de la Viena, părţile contractante au totuşi posibilitatea de a prevedea aplicarea în mod provizoriu a acordului. Acest articol prevede în special că un tratat sau o parte a unui tratat se aplică în mod provizoriu până la intrarea sa în vigoare: a) dacă tratatul însuşi dispune astfel sau b) dacă statele care au participat la negociere conveniseră astfel, într-un alt mod.155.Or, din dosar rezultă că acordul contestat a fost aplicat în mod provizoriu începând cu schimbul de note din 14 octombrie 1992, până la îndeplinirea de către Regatul Ţărilor de Jos a formalităţilor necesare pentru ratificarea acestui acord. Ultimul paragraf al notei trimise la 14 octombrie 1992 de către ministrul olandez al afacerilor externe la Ambasada Statelor Unite ale Americii de la Haga, al cărei text este reprodus în extrasul din Tractatenblad pe care guvernul pârât 1-a depus în anexă la memoriul în duplică, are următorul cuprins:

I propose that if the foregoing proposal is acceptable to the Government of the United States of America, [...] this note and your note in reply indicating such acceptance shall constitute an agreement between our two governments, which shall enter into force upon an exchange of diplomatic notes following completion of all necessary internal procedures of the Government of the Kingdom of the Netherlands. Pending entry into force, the terms of this agreement shall be applied provisionally from the date of your note in reply.

156.La rândul său, ultimul paragraf al notei de răspuns care a fost trimisă la 14 octombrie 1992 de către Ambasada Statelor Unite ale Americii la Haga ministrului olandez al afacerilor externe are următorul conţinut:

I have the honour to inform Your Excellency, on behalf of the Government of the United States of America, that it accepts the above proposal of the Government of the Kingdom of the Netherlands and to confirm that Your Excellency's note and this reply shall constitute an agreement between our two governments, the terms of which shall be applied provisionally from the date of this note and which shall enter into force upon a subsequent exchange of notes following the completion of all necessary internal procedures of the Government of the Kingdom of the Netherlands.

157.în aceste împrejurări, trebuie reţinut că perfectarea acordului contestat, adică întâlnirea voinţelor definitive ale celor două părţi contractante, având drept consecinţă intrarea în vigoare a acestui acord, a avut loc doar printr-un schimb de note diplomatice posterior ratificării acordului de către Parlamentul olandez, la 26 aprilie 1993, aşadar la o dată în mod necesar ulterioară faţă de intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 1993, a Regulamentului nr. 2409/92.158.Din cele arătate rezultă că, la data la care Regatul Ţărilor de Jos şi-a asumat în mod definitiv angajamentele internaţionale contestate, care derivau din schimbul de note din 14 octombrie 1992, prevederile Regulamentului nr. 2409/92 care, după cum au confirmat hotărârile din 5 noiembrie 2002, au condus la apariţia competenţei externe exclusive a Comunităţii în domeniul libertăţii de stabilire a tarifelor pe rutele intracomunitare de către operatorii de transport aerian din ţările terţe intraseră deja în vigoare.159.Argumentul guvernului olandez conform căruia competenţa externă exclusivă a Comunităţii care derivă din adoptarea Regulamentului nr. 2409/92 nu ar putea fi invocată în speţă pentru a susţine nelegalitatea angajamentelor internaţionale contestate este, prin urmare, lipsit de substanţă, întrucât rezultă dintr-o interpretare greşită a faptelor.160.în sfârşit, credem că este necesar să precizăm că analiza propusă, chiar bazân-du-se pe un element pe care Comisia 1-a invocat doar în memoriul în replică, nu porneşte de la consideraţii care modifică obiectul cauzei, astfel cum este acesta definit în cererea introductivă de instanţă, şi nici nu se bazează pe noi motive invocate tardiv, cu încălcarea prevederilor articolului 42 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curţii. într-adevăr, în concluziile formulate în cererea introductivă, Comisia solicită Curţii să constate că, prin încheierea sau prin menţinerea în vigoare a angajamentelor contestate, Regatul Ţărilor de Jos nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul anumitor prevederi ale dreptului comunitar. Importanţa care este atribuită, în cadrul analizei expuse mai sus, datei ratificării angajamentelor în cauză serveşte doar la determinarea momentului în care aceste angajamente trebuie considerate ca fiind în mod definitiv obligatorii pentru statul membru pârât.161.Pe baza tuturor consideraţiilor de mai sus şi având în vedere ceea ce Curtea a declarat deja în hotărârile din 5 noiembrie 2002, apreciem că nimic nu se opune constatării, în speţă, a existenţei neîndeplinirii imputate statului membru pârât în ceea ce priveşte dispoziţiile Regulamentelor nr. 2409/92 şi nr. 2299/89.<TI><NP><NO.P>2.</NO.P><TXT>Cu privire la încălcarea articolului 52 din Tratatul CE</TXT></NP></TI>162.După cum am amintit deja la punctele 27 şi 28 de mai sus, în hotărârile din 5 noiembrie 2002, Curtea a constatat că, prin asumarea faţă de Statele Unite ale Americii a unor angajamente internaţionale care au ca scop recunoaşterea în favoarea acestora a dreptului de a revoca, de a suspenda sau de a limita drepturile de trafic în cazurile în care operatorii de transport aerian desemnaţi de statele membre pârâte nu se află în proprietatea acestor state membre sau a resortisanţilor lor, statele membre în cauză nu şi-au îndeplinit obligaţiile care le revin în temeiul articolului 52 din Tratatul CE.163.în această privinţă, în hotărârile menţionate mai sus, Curtea a precizat mai întâi că articolul 52 din Tratatul CE se aplică în materie de transport aerian şi că acesta este aplicabil în special companiilor aeriene stabilite într-un stat membru care furnizează servicii de transport aerian între un stat membru şi o ţară terţă.164.Curtea a continuat amintind că, potrivit acestui articol, libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi independente şi la exercitarea acestora, precum şi constituirea şi administrarea întreprinderilor şi în special a societăţilor, în înţelesul articolului 58 al doilea paragraf din Tratatul CE (devenit articolul 48 al doilea paragraf CE), în condiţiile prevăzute de legislaţia statului membru de stabilire pentru resortisanţii proprii şi că articolele 52 şi 58 din Tratatul CE garantează astfel aplicarea tratamentului naţional al statului membru de stabilire resortisanţilor comunitari care şi-au exercitat libertatea de stabilire, precum şi societăţilor care sunt asimilate acestora.165.Curtea a remarcat în continuare că dispoziţiile privind proprietatea şi controlul companiilor aeriene inserate în acordurile contestate - care permit în special Statelor Unite ale Americii să revoce, să suspende sau să limiteze licenţele de exploatare sau autorizaţiile tehnice ale unei companii aeriene desemnate de către statele membre interesate, al cărei control efectiv şi o parte substanţială a proprietăţii nu aparţin acestor state membre sau resortisanţilor lor - puteau afecta companiile aeriene stabilite pe teritoriul respectivelor state membre al căror control efectiv, precum şi o parte substanţială a proprietăţii aparţin unui alt stat membru decât cel de stabilire sau resortisanţilor acestuia. Aceste companii aeriene puteau fi, prin urmare, excluse de la beneficiul aplicării acordului de transport aerian încheiat între statele membre pârâte şi Statele Unite ale Americii, acest beneficiu existând, în schimb, pentru companiile aeriene din statele membre pârâte.166.în consecinţă, Curtea a reţinut că dispoziţiile menţionate mai sus sunt contrare articolului 52 din Tratatul CE, deoarece permit o discriminare între companiile aeriene din statul parte la acord şi companiile din celelalte state membre, împiedicându-le pe acestea din urmă, atunci când sunt stabilite pe teritoriul statului membru parte la acord, să beneficieze de tratamentul naţional al statului membru de stabilire

A se vedea, de exemplu, hotărârea Comisia/Germania, C-476/98, citată anterior, punctele 144-156.

.167.în prezenta cauză, Comisia solicită Curţii să constate existenţa aceleiaşi încălcări în ceea ce priveşte Regatul Ţărilor de Jos.168.Din dosar rezultă că această clauză privind proprietatea şi controlul companiilor aeriene, inserată în acordul bilateral dintre Regatul Ţărilor de Jos şi Statele Unite ale Americii, a fost modificată prin schimbul de note din 1992. Comisia susţine că această clauză a fost modificată în mod substanţial, în timp ce guvernul olandez arată că modificările au vizat exclusiv redactarea.169.în această privinţă, este suficient să amintim raţionamentul, prezentat la punctele 138-143 de mai sus, pe care Curtea 1-a dezvoltat în hotărârile din 5 noiembrie 2002, conform căruia, ca urmare a renegocierii acordurilor preexistente, clauzele nemodificate sau care au suferit doar modificări minore trebuie considerate ca fiind confirmate.170.Cu privire la acest aspect, ne raliem în special la concluziile avocatului general Tizzano prezentate în cauzele în care s-au pronunţat hotărârile din 5 noiembrie 2002, concluzii în care acesta sublinia că, deşi din punct de vedere formal clauzele referitoare la control şi la proprietate nu au fost modificate prin acordurile în litigiu, conţinutul şi întinderea acestora au fost totuşi modificate substanţial prin aceste acorduri, acestea din urmă având în mod incontestabil incidenţă asupra domeniului de aplicare al respectivelor clauze, ca urmare a liberalizării complete a rutelor celei de a cincea libertăţi

A se vedea punctele 137 şi 138.

.171.Având în vedere cele deja constatate de către Curte în hotărârile din 5 noiembrie 2002, trebuie să se constate, în opinia noastră, existenţa încălcării articolului 52 din Tratatul CE invocate de către Comisie.<TI><NP><NO.P>C —</NO.P><TXT>Cu privire la cheltuielile de judecată</TXT></NP></TI>172.în temeiul articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Având în vedere concluziile la care am ajuns, conform cărora Regatul Ţărilor de Jos a căzut în pretenţii, şi întrucât Comisia a solicitat obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, apreciem că Regatul Ţărilor de Jos trebuie obligat la plata acestor cheltuieli.173.Conform alineatului (4) primul paragraf al aceluiaşi articol, Republica Franceză, care a intervenit în litigiu, suportă propriile cheltuieli de judecată.<TI><NP><NO.P>VII —</NO.P><TXT>Concluzie</TXT></NP></TI>174.Având în vedere consideraţiile de mai sus, propunem Curţii să hotărască următoarele:

1)Prin încheierea sau menţinerea în vigoare, în pofida renegocierii acordului de transport aerian din 3 aprilie 1957 dintre Regatul Ţărilor de Jos şi Statele Unite ale Americii, a unor angajamente internaţionale cu Statele Unite ale Americii

privind tarifele aeriene practicate de către operatorii de transport desemnaţi de către Statele Unite ale Americii pe rutele intracomunitare;

privind sistemele informatizate de rezervare propuse spre utilizare sau utilizate pe teritoriul olandez şi

care recunosc Statelor Unite ale Americii dreptul de a interzice sau de a revoca exercitarea drepturilor de trafic în cazurile în care operatorii de transport aerian desemnaţi de către Regatul Ţărilor de Jos nu se află în proprietatea acestuia sau a unor resortisanţi olandezi,

Regatul Ţărilor de Jos nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolelor 5 din Tratatul CE (devenit articolul 10 CE) şi 52 din Tratatul CE (devenit, în urma modificării, articolul 43 CE), precum şi al Regulamentelor (CEE) nr. 2409/92 al Consiliului din 23 iulie 1992 privind tarifele serviciilor aeriene pentru transportul de pasageri şi de marfă şi nr. 2299/89 al Consiliului din 24 iulie 1989 de stabilire a unui cod de conduită pentru sistemele informatizate de rezervare, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 3089/93 al Consiliului din 29 octombrie 1993.

2)Obligă Regatul Ţărilor de Jos la plata cheltuielilor de judecată.3)Republica Franceză suportă propriile cheltuieli de judecată.