C-303/0562005J03030001.000236721369827CJHOTĂRÂREA DIN 3.5.2007 — CAUZA C-303/05ADVOCATEN VOOR DE WERELD<TI><P><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Marea Cameră)</P><P><DATE ISO="20070503">3 mai 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR"><P>Limba de procedură: olandeza.</P></NOTE></P></TI>

În cauza C-303/05,

având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 35 UE de Arbitragehof (Belgia), prin decizia din 13 iulie 2005, primită de Curte la 29 iulie 2005, în procedura

Advocaten voor de Wereld VZW

împotriva

Leden van de Ministerraad,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, preşedinte, domnii P. Jann, C. W. A. Timmermans, A. Rosas, R. Schintgen, P. Kūris, E. Juhász şi J. Klučka, preşedinţi de cameră, domnii J. N. Cunha Rodrigues (raportor), J. Makarczyk, U. Lõhmus, E. Levits şi L. Bay Larsen, judecători,

avocat general: domnul D. Ruiz-Jarabo Colomer,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 11 iulie 2006,

luând în considerare observaţiile prezentate:

pentru Advocaten voor de Wereld VZW, de L. Deleu, P. Bekaert şi F. van Vlaenderen, advocaten;

pentru guvernul belgian, de domnul M. Wimmer, în calitate de agent, asistat de E. Jacubowitz şi P. de Maeyer, avocats;

pentru guvernul ceh, de domnul T. Boček, în calitate de agent;

pentru guvernul spaniol, de domnul J. M. Rodríguez Cárcamo, în calitate de agent;

pentru guvernul francez, de domnii G. de Bergues şi J.-C Niollet, precum şi de doamna E. Belliard, în calitate de agenţi;

pentru guvernul leton, de doamna E. Balode-Buraka, în calitate de agent;

pentru guvernul lituanian, de domnul D. Kriaučiūnas, în calitate de agent;

pentru guvernul olandez, de doamnele H. G. Sevenster, M. de Mol şi C M. Wissels, în calitate de agenţi;

pentru guvernul polonez, de domnul J. Pietras, în calitate de agent;

pentru guvernul finlandez, de doamna E. Bygglin, în calitate de agent;

pentru guvernul Regatului Unit, de doamnele S. Nwaokolo şi C Gibbs, în calitate de agenţi, asistate de domnul A. Dashwood, barrister;

pentru Consiliul Uniunii Europene, de doamna S. Kyriakopoulou, precum şi de domnii J. Schutte şi O. Petersen, în calitate de agenţi;

pentru Comisia Comunităţilor Europene, de domnii W. Bogensberger şi R. Troosters, în calitate de agenţi,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 12 septembrie 2006,

pronunţă prezenta

<TI><P>Hotărâre</P></TI>1Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte verificarea validităţii Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (JO L 190, p. 1, Ediţie specială, 19/vol. 6, p. 3, denumită în continuare decizia-cadru).2Această cerere a fost prezentată în cadrul unei acţiuni introduse de Advocaten voor de Wereld VZW (denumit în continuare Advocaten voor de Wereld) la Arbitragehof, în scopul anulării legii belgiene din 19 decembrie 2003 privind mandatul european de arestare (Moniteur belge din 22 decembrie 2003, p. 60075, denumită în continuare legea din 19 decembrie 2003) şi în special a articolului 3, a articolului 5 alineatele 1 şi 2, precum şi a articolului 7.<TI><P>Cadrul juridic</P></TI>3Potrivit considerentului (5) al deciziei-cadru:

Obiectivul stabilit pentru Uniune, şi anume, de a deveni un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, duce la eliminarea extrădării între statele membre şi la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autorităţile judiciare. Pe de altă parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentinţelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexităţii şi a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relaţiile de cooperare clasice care au dominat până în prezent între statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulaţie a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinţei de condamnare, cât şi a celor definitive, într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.

4Considerentul (6) al deciziei-cadru are următorul cuprins:

Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie-cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii reciproce pe care Consiliul European 1-a calificat drept piatra de temelie a cooperării judiciare.

5Conform considerentului (7) al deciziei-cadru:

Dat fiind faptul că obiectivul de a înlocui sistemul de extrădare multilateral întemeiat pe Convenţia europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 nu poate fi suficient realizat de statele membre acţionând unilateral şi, prin urmare, datorită dimensiunii şi efectelor sale, poate fi mai bine realizat la nivelul Uniunii, Consiliul poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, astfel cum se prevede la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la articolul 5 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. în conformitate cu principiul proporţionalităţii, astfel cum este prevăzut de acest ultim articol, prezenta decizie-cadru nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

6Potrivit considerentului (11) al deciziei-cadru:

Mandatul european de arestare ar trebui să înlocuiască, în relaţiile dintre statele membre, toate instrumentele anterioare privind extrădarea, inclusiv dispoziţiile titlului III din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen cu privire la aceste aspecte.

7Articolul 1 din decizia-cadru, care a fost adoptată în temeiul articolului 31 alineatul (1) literele (a) şi (b) UE şi al articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE, prevede următoarele:

(1)Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării şi a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.(2)Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoaşterii reciproce şi în conformitate cu dispoziţiile prezentei decizii-cadru.(3)Prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligaţiei de respectare a drepturilor fundamentale şi a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

8Articolul 2 din decizia-cadru prevede următoarele:

(1)Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privative de libertate a căror durată maximă este de cel puţin douăsprezece luni sau, atunci când s-a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s-a pronunţat o măsură de siguranţă, pentru condamnări pronunţate cu o durată de cel puţin patru luni.(2)Următoarele infracţiuni, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privative de libertate a căror durată maximă este de cel puţin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de dreptul statului membru emitent, duc la predarea pe baza unui mandat european de arestare, în condiţiile prezentei decizii-cadru şi fără verificarea dublei incriminări a faptei:

apartenenţa la o organizaţie criminală;

terorismul;

traficul de persoane;

exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;

traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope;

traficul ilicit de arme, muniţie şi materiale explozive;

corupţia;

frauda, inclusiv frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, în sensul Convenţiei privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene din 26 iulie 1995;

spălarea produselor infracţiunii;

falsificarea [de monedă], inclusiv falsificarea monedei euro;

criminalitatea informatică;

infracţiunile împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii animale pe cale de dispariţie şi traficul ilicit de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;

facilitarea intrării şi a şederii ilegale;

omuciderea voluntară, loviturile şi vătămările corporale grave;

traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;

răpirea, sechestrarea şi luarea de ostateci;

rasismul şi xenofobia;

jafurile organizate sau armate;

traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţile şi operele de artă;

înşelăciunea;

racketul şi extorcarea de fonduri;

contrafacerea şi pirateria produselor;

falsificarea de documente administrative şi traficul de falsuri;

falsificarea mijloacelor de plată;

traficul ilicit de substanţe hormonale şi de alţi factori de creştere;

traficul ilicit de materiale nucleare şi radioactive;

traficul de vehicule furate;

violul;

incendierea cu intenţie;

infracţiunile de competenţa Curţii Penale Internaţionale;

sechestrarea ilegală de aeronave şi nave;

sabotajul

(3)Consiliul poate decide în orice moment, hotărând în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, în condiţiile prevăzute la articolul 39 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, să adauge alte categorii de infracţiuni la lista inclusă la alineatul (2) din prezentul articol Consiliul examinează, pornind de la raportul prezentat de Comisie, în temeiul articolului 34 alineatul (3), dacă această listă trebuie extinsă sau modificată.(4)Pentru alte infracţiuni decât cele prevăzute la alineatul (2), predarea poate fi subordonată condiţiei ca faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie o infracţiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea acesteia.

9Articolul 31 din decizia-cadru prevede următoarele:

(1)Fără a aduce atingere aplicării acestora în relaţiile dintre statele membre şi statele terţe, prezenta decizie-cadru înlocuieşte, de la 1 ianuarie 2004, dispoziţiile corespunzătoare ale următoarelor convenţii aplicabile în materie de extrădare, în relaţiile dintre statele membre:

(a)Convenţia europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957, Protocolul adiţional al acesteia din 15 octombrie 1975, al doilea Protocol adiţional al acesteia din 17 martie 1978 şi Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977, în partea referitoare la extrădare;(b)Acordul între cele douăsprezece state membre ale Comunităţilor Europene privind simplificarea şi modernizarea modalităţilor de transmitere a cererilor de extrădare, din 26 mai 1989;(c)Convenţia privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, din 10 martie 1995;(d)Convenţia privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, din 27 septembrie 1996;(e)titlul III capitolul 4 din Convenţia de punere în aplicare din 19 iunie 1990 a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune.

(2)Statele membre pot continua să aplice acordurile sau aranjamentele bilaterale sau multilaterale în vigoare la data adoptării prezentei decizii-cadru, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea obiectivelor acesteia şi contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare.

Statele membre pot încheia acorduri sau aranjamente bilaterale sau multilaterale după data intrării în vigoare a prezentei decizii-cadru, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea conţinutului acesteia şi contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare, în special stabilind termene mai scurte decât cele fixate la articolul 17, extinzând lista infracţiunilor prevăzute la articolul 2 alineatul (2), limitând şi mai mult motivele de refuz prevăzute la articolele 3 şi 4 sau scăzând pragul prevăzut la articolul 2 alineatul (1) sau (2).

Acordurile şi aranjamentele menţionate la al doilea paragraf nu pot afecta în niciun fel relaţiile cu statele membre care nu sunt părţi la acestea.

Statele membre notifică Consiliului şi Comisiei, în termen de trei luni de la data intrării în vigoare a prezentei decizii-cadru, acordurile sau aranjamentele existente prevăzute la primul paragraf pe care doresc să continue să le aplice.

De asemenea, statele membre notifică Consiliului şi Comisiei orice acord sau aranjament nou prevăzut la al doilea paragraf în termen de trei luni de la data semnării acestora.

(3)În măsura în care convenţiile sau acordurile prevăzute la alineatul (1) se aplică teritoriilor statelor membre sau unor teritorii pentru ale căror relaţii externe este responsabil un stat membru, cărora nu li se aplică prezenta decizie-cadru, aceste instrumente continuă să reglementeze relaţiile existente între aceste teritorii şi celelalte state membre.

<TI><P>Acţiunea principală şi întrebările preliminare</P></TI>10Din hotărârea de trimitere reiese că, prin cererea din 21 iunie 2004, Advocaten voor de Wereld a introdus la Arbitragehof o acţiune având ca obiect anularea totală sau parţială a legii din 19 decembrie 2003, care transpune prevederile deciziei-cadru în dreptul intern belgian.11în sprijinul acţiunii sale, Advocaten voor de Wereld arată, printre altele, că decizia-cadru este lipsită de validitate, întrucât materia mandatului european de arestare ar fi trebuit reglementată printr-o convenţie, iar nu printr-o decizie-cadru, din moment ce, în temeiul articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE, deciziile-cadru nu pot fi adoptate decât în scopul armonizării actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre, ceea ce nu ar fi cazul în speţă.12Advocaten voor de Wereld susţine, în plus, că articolul 5 alineatul 2 din legea din 19 decembrie 2003, care transpune în dreptul intern belgian articolul 2 alineatul (2) din decizia-cadru, încalcă principiul egalităţii şi al nediscriminării prin aceea că, pentru faptele pedepsibile menţionate în această ultimă prevedere, în cazul executării unui mandat european de arestare, se derogă de la cerinţa dublei incriminări fără să existe o justificare obiectivă şi raţională, în timp ce această cerinţă este menţinută pentru alte infracţiuni.13Advocaten voor de Wereld pretinde de asemenea că legea din 19 decembrie 2003 nu îndeplineşte nici condiţiile impuse de principiul legalităţii în materie penală, prin aceea că nu enumera infracţiuni având un conţinut normativ suficient de clar şi precis, ci numai categorii vagi de comportamente nedorite. Autoritatea judecătorească ce trebuie să decidă în ceea ce priveşte executarea unui mandat european de arestare ar dispune de informaţii insuficiente pentru a verifica efectiv dacă infracţiunile pentru care persoana cercetată este urmărită sau pentru care împotriva acesteia s-a pronunţat o pedeapsă intră într-una dintre categoriile prevăzute la articolul 5 alineatul 2 din legea menţionată. Lipsa unei definiţii clare şi precise a infracţiunilor prevăzute de această dispoziţie ar duce la aplicarea neuniformă a legii menţionate de către diferitele autorităţi însărcinate cu executarea unui mandat european de arestare şi, astfel, ar încălca de asemenea principiul egalităţii şi al nediscriminării.14Arbitragehof arată că legea din 19 decembrie 2003 este urmarea directă a deciziei Consiliului de a reglementa materia mandatului european de arestare printr-o decizie-cadru. Obiecţiile formulate de către Advocaten voor de Wereld împotriva legii menţionate sunt în egală măsură valabile în ceea ce priveşte decizia-cadru. Diferenţele de interpretare între instanţele judecătoreşti cu privire la validitatea actelor comunitare şi a legislaţiei de transpunere a acestora în dreptul intern ar compromite unitatea ordinii juridice comunitare şi ar aduce atingere principiului general al securităţii juridice.15Arbitragehof adaugă că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) UE, numai Curtea este competentă pentru a hotărî, cu titlu preliminar, cu privire la validitatea deciziilor-cadru şi că Regatul Belgiei a acceptat competenţa Curţii în această materie, în conformitate cu alineatul (2) al aceluiaşi articol.16În aceste condiţii, Arbitragehof a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:

1)Decizia-cadru [...] este compatibilă cu articolul 34 alineatul (2) litera (b) din Tratatul [UE], conform căruia deciziile-cadru nu pot fi adoptate decât în scopul armonizării actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre?2)Articolul 2 alineatul (2) din decizia-cadru [...], în măsura în care elimină verificarea cerinţei dublei incriminări pentru infracţiunile care sunt prevăzute în acesta, este compatibil cu articolul 6 alineatul (2) din Tratatul [UE] şi, mai exact, cu principiul legalităţii în materie penală şi cu principiul egalităţii şi al nediscriminării, garantate de această dispoziţie?

<TI><P>Cu privire la întrebările preliminare</P></TI><TI><P>Cu privire la prima întrebare</P></TI><TI><P>Cu privire la admisibilitate</P></TI>17Guvernul ceh susţine că prima întrebare preliminară este inadmisibilă, întrucât aceasta ar obliga Curtea să examineze articolul 34 alineatul (2) litera (b) UE, care este o dispoziţie de drept primar ce nu este supusă controlului acesteia.18Această argumentare nu este întemeiată. într-adevăr, conform articolului 35 alineatul (1) UE, Curtea este competentă, sub rezerva condiţiilor definite la acel articol, să hotărască cu titlu preliminar cu privire la interpretarea şi la validitatea, printre altele, a deciziilor-cadru, ceea ce presupune în mod necesar ca aceasta să poată, chiar şi în lipsa unei competenţe exprese în acest sens, să fie pusă în situaţia de a interpreta dispoziţii ale dreptului primar, precum articolul 34 alineatul (2) litera (b) UE, atunci când, ca şi în acţiunea principală, este chemată să aprecieze dacă decizia-cadru a fost adoptată în mod legal în temeiul acestei din urmă dispoziţii.19Potrivit guvernului ceh, prima întrebare preliminară este de asemenea inadmisibilă în măsura în care decizia de trimitere nu indică în mod clar motivele pertinente care ar justifica constatarea nevalidităţii deciziei-cadru. în consecinţă, acestui guvern i-ar fi fost imposibil să prezinte observaţii utile cu privire la această întrebare. Mai exact, în măsura în care Advocaten voor de Wereld ar susţine că decizia-cadru nu a avut ca rezultat o armonizare a actelor cu putere de lege ale statelor membre, aceasta ar fi trebuit să argumenteze această afirmaţie, iar Arbitragehof ar fi trebuit să menţioneze argumentele în decizia de trimitere.20Trebuie amintit că informaţiile furnizate în deciziile de trimitere sunt destinate nu numai să permită Curţii să dea răspunsuri utile, ci şi să ofere guvernelor statelor membre, precum şi celorlalte părţi interesate posibilitatea de a prezenta observaţii conform articolului 23 din Statutul Curţii de Justiţie (a se vedea în special ordonanţa din 2 martie 1999, Colonia Versicherung si alţii, C-422/98, Rec, p. I-1279, punctul 5).21în acţiunea principală, decizia de trimitere conţine suficiente informaţii pentru a răspunde acestor cerinţe. într-adevăr, astfel cum s-a arătat la punctul 11 din prezenta hotărâre, din decizia de trimitere reiese că Advocaten voor de Wereld susţine teza potrivit căreia materia mandatului european de arestare ar fi trebuit reglementată printr-o convenţie, iar nu printr-o decizie-cadru, în condiţiile în care, în temeiul articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE, deciziile-cadru nu pot fi adoptate decât în scopul armonizării actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre, ceea ce nu s-ar întâmpla în speţă.22Asemenea informaţii sunt suficiente nu numai pentru a permite Curţii să dea un răspuns util, ci şi pentru a asigura posibilitatea pe care o au părţile în cauză, statele membre, Consiliul şi Comisia de a prezenta observaţii conform articolului 23 din Statutul Curţii de Justiţie, astfel cum o dovedesc şi observaţiile depuse de către toate părţile care au intervenit în prezenta cauză, inclusiv cele prezentate de guvernul ceh.23Prin urmare, prima întrebare preliminară este admisibilă.<TI><P>Cu privire la fond</P></TI>24Advocaten voor de Wereld susţine, spre deosebire de toate celelalte părţi care au prezentat observaţii în cadrul prezentei proceduri, că materia mandatului european de arestare ar fi trebuit reglementată, conform articolului 34 alineatul (2) litera (d) UE, printr-o convenţie.25într-adevăr, pe de o parte, decizia-cadru nu ar fi putut fi adoptată în mod valabil în scopul armonizării actelor cu putere de lege şi a normelor administrative, astfel cum se prevede la articolul 34 alineatul (2) litera (b) UE, în măsura în care Consiliul nu ar fi abilitat să adopte decizii-cadru decât pentru armonizarea progresivă a normelor de drept penal şi numai în cazurile prevăzute la articolul 29 al doilea paragraf a treia liniuţă UE şi la articolul 31 alineatul (1) litera (e) UE. Pentru celelalte acţiuni comune în domeniul cooperării judiciare în materie penală, Consiliul ar trebui să recurgă la convenţii, în temeiul articolului 34 alineatul (2) litera (d) UE.26Pe de altă parte, în temeiul articolului 31 din decizia-cadru, aceasta ar înlocui, începând cu 1 ianuarie 2004, dreptul convenţional aplicabil în materia extrădării în relaţiile dintre statele membre. Or, numai un act de aceeaşi natură, şi anume o convenţie în sensul articolului 34 alineatul (2) litera (d) UE, ar putea să deroge în mod valabil de la dreptul convenţional în vigoare.27Această argumentare nu poate avea câştig de cauză.28Astfel cum reiese în special de la articolul 1 alineatele (1) şi (2) din decizia-cadru şi din considerentele (5), (8) şi (11) ale acesteia, decizia-cadru are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare între statele membre cu un sistem de predare între autorităţile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite, în scopul executării sentinţelor de condamnare sau a urmăririlor, bazat pe principiul recunoaşterii reciproce.29Recunoaşterea reciprocă a mandatelor de arestare emise în diferitele state membre conform dreptului statului emitent respectiv necesită armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative referitoare la cooperarea judiciară în materie penală şi, mai exact, a normelor privind condiţiile, procedurile şi efectele predării între autorităţile naţionale.30Tocmai acesta este obiectul deciziei-cadru în ceea ce priveşte, printre altele, normele privind categoriile de infracţiuni enumerate pentru care nu există o verificare a dublei incriminări [articolul 2 alineatul (2)], motivele de neexecutare obligatorie sau facultativă a unui mandat european de arestare (articolele 3 şi 4), conţinutul şi forma acestuia din urmă (articolul 8), transmiterea unui astfel de mandat şi procedura de transmitere (articolele 9 şi 10), garanţiile minimale care trebuie acordate persoanei căutate sau arestate (articolele 11-14), termenele şi procedurile pentru decizia de executare a mandatului menţionat (articolul 17) şi termenele pentru predarea persoanei căutate (articolul 23).31Temeiul juridic al deciziei-cadru este articolul 31 alineatul (1) literele (a) şi (b) UE, care prevede că acţiunea comună în domeniul cooperării judiciare în materie penală vizează, printre altele, facilitarea şi accelerarea cooperării judiciare în materie de procedură şi executare a deciziilor, precum şi facilitarea extrădării între statele membre.32Contrar celor susţinute de Advocaten voor de Wereld, nimic nu permite să se concluzioneze că armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre prin adoptarea de decizii-cadru în temeiul articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE nu ar viza decât normele de drept penal ale acestora din urmă menţionate la articolul 31 alineatul (1) litera (e) UE, şi anume cele referitoare la elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile în domeniile prevăzute în această din urmă dispoziţie.33În temeiul articolului 2 primul paragraf a patra liniuţă UE, dezvoltarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie figurează printre obiectivele urmărite de Uniune, iar articolul 29 primul paragraf UE prevede că, pentru a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un astfel de spaţiu, este elaborată o acţiune comună a statelor membre, în special în domeniul cooperării judiciare în materie penală. Conform celui de al doilea paragraf a treia liniuţă al aceluiaşi articol, la realizarea acestui obiectiv contribuie şi o cooperare mai strânsă între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale statelor membre, [...], în conformitate cu articolele 31 [UE] şi 32 [UE].34Totuşi, articolul 31 alineatul (1) literele (a) şi (b) UE nu conţine nicio indicaţie cu privire la instrumentele juridice care trebuie folosite în acest scop.35Pe de altă parte, conform articolul 34 alineatul (2) UE, care este redactat în termeni generali, Consiliul ia măsuri şi favorizează cooperarea cu scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii, iar [î]n acest scop, este împuternicit să adopte diferite tipuri de acte, enumerate la literele (a) şi (d) ale alineatului (2) amintit, printre care se numără deciziile-cadru şi convenţiile.36În plus, nici articolul 34 alineatul (2) UE şi nici vreo altă dispoziţie din titlul VI din Tratatul UE nu fac vreo distincţie în ceea ce priveşte tipurile de acte care pot fi adoptate în funcţie de materia care face obiectul acţiunii comune în domeniul cooperării penale.37Articolul 34 alineatul (2) UE nu stabileşte nici vreo ordine de prioritate între diferitele instrumente care sunt enumerate în această dispoziţie, astfel încât nu este exclus ca, pentru reglementarea unei anumite materii, alegerea între diferitele instrumente să aparţină Consiliului, sub rezerva limitelor impuse prin natura instrumentului ales.38În aceste condiţii, articolul 34 alineatul (2) UE, în măsura în care enumera şi defineşte, în termeni generali, diferitele tipuri de instrumente juridice care pot fi utilizate pentru realizarea obiectivelor Uniunii prevăzute în titlul VI din Tratatul UE, nu ar putea fi interpretat în sensul că ar exclude ca armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre, prin adoptarea unei decizii-cadru în temeiul literei (b) a alineatului (2) menţionat, să poată avea ca obiect şi alte domenii decât cele menţionate la articolul 31 alineatul (1) litera (e) UE şi, în particular, materia mandatului european de arestare.39Interpretarea potrivit căreia armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre prin adoptarea de decizii-cadru nu este permisă numai în domeniile prevăzute la articolul 31 alineatul (1) litera (e) UE este confirmată de litera (c) a aceluiaşi alineat, care prevede că acţiunea comună presupune de asemenea asigurarea compatibilităţii normelor aplicabile în statele membre, în măsura necesară îmbunătăţirii acestei cooperării [judiciare în materie penală], fără a distinge între diferitele tipuri de acte care pot fi utilizate în scopul armonizării acestor reglementări.40În speţă, în măsura în care articolul 34 alineatul (2) litera (c) UE exclude posibilitatea pentru Consiliu de a recurge la o decizie pentru a realiza armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre, iar instrumentul juridic al poziţiei comune, în sensul literei (a) a alineatului (2) menţionat, trebuie să se limiteze la definirea abordării de către Uniune a unei chestiuni determinate, se pune atunci întrebarea dacă, contrar celor susţinute de Advocaten voor de Wereld, Consiliul putea să reglementeze în mod valabil materia mandatului european de arestare printr-o decizie-cadru mai degrabă decât printr-o convenţie conform articolului 34 alineatul (2) litera (d) UE.41Dacă este adevărat că mandatul european de arestare ar fi putut în egală măsură să facă obiectul unei convenţii, ţine de puterea de apreciere a Consiliului să dea întâietate instrumentului juridic al deciziei-cadru atunci când, ca şi în speţa de faţă, sunt îndeplinite condiţiile de adoptare a unui astfel de act.42Această concluzie nu este infirmată de împrejurarea că, potrivit articolului 31 alineatul (1) din decizia-cadru, aceasta înlocuieşte începând de la 1 ianuarie 2004, numai în relaţiile dintre statele membre, dispoziţiile corespunzătoare ale convenţiilor anterioare în materie de extrădare care sunt enumerate în această dispoziţie. Orice altă interpretare, care nu îşi are temeiul nici în articolul 34 alineatul (2)UE şi nici în vreo altă prevedere a Tratatului UE, ar risca să priveze de esenţa efectului său util posibilitatea recunoscută Consiliului de a adopta decizii-cadru în domenii reglementate anterior prin convenţii internaţionale.43Rezultă din aceasta că decizia-cadru nu a fost adoptată cu încălcarea articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE.<TI><P>Cu privire la a doua întrebare</P></TI>44Advocaten voor de Wereld susţine, contrar tuturor celorlalte părţi care au depus observaţii în cadrul prezentei proceduri, că articolul 2 alineatul (2) din decizia-cadru, întrucât elimină verificarea dublei incriminări pentru infracţiunile care sunt menţionate în această dispoziţie, este contrar principiului egalităţii şi al nediscriminării, precum şi principiului legalităţii în materie penală.45Trebuie arătat mai întâi că, în temeiul articolului 6 UE, Uniunea se întemeiază pe principiul statului de drept şi respectă drepturile fundamentale, astfel cum acestea sunt garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, ca principii generale de drept comunitar. Rezultă din aceasta că instituţiile sunt supuse controlului conformităţii actelor lor cu tratatele şi cu principiile generale de drept, asemenea statelor membre atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii (a se vedea în special hotărârile din 27 februarie 2007, Gestoras Pro Amnistia şi alţii/Consiliul, C-354/04 P, Rep., p. I-1579, punctul 51, şi Segi şi alţii/Consiliul, C-355/04 P, Rep., p. I-1657, punctul 51).46Este cert că printre aceste principii se numără atât principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, cât şi principiul egalităţii şi al nediscriminării, care au fost de asemenea reafirmate la articolele 49, 20 şi, respectiv, 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO C 364, p.1).47Prin urmare, este de competenţa Curţii să verifice validitatea deciziilor-cadru în raport cu principiile menţionate.<TI><P>Cu privire la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei</P></TI>48Potrivit Advocaten voor de Wereld, lista cuprinzând peste treizeci de infracţiuni pentru care condiţia tradiţională a dublei incriminări este eliminată atunci când statul membru emitent le pedepseşte cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de cel puţin trei ani este într-atât de neclară încât încalcă sau cel puţin poate încălca principiul legalităţii în materie penală. Infracţiunile prevăzute în această listă nu ar fi însoţite de definiţia lor legală, ci ar reprezenta categorii foarte vag definite de comportamente nedorite. Persoana privată de libertate prin executarea unui mandat european de arestare fără verificarea dublei incriminări nu ar beneficia de garanţia potrivit căreia legea penală trebuie să îndeplinească cerinţele de precizie, de claritate şi de previzibilitate care să permită fiecărei persoane să ştie, la momentul săvârşirii faptei, dacă aceasta constituie sau nu o infracţiune şi aceasta spre deosebire de cei care sunt privaţi de libertate în lipsa unui mandat european de arestare.49Trebuie amintit că principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), care face parte din principiile generale ale dreptului aflate la baza tradiţiilor constituţionale comune statelor membre, a fost consacrat în egală măsură prin diferite tratate internaţionale, în special prin articolul 7 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea în acest sens în special hotărârea din 12 decembrie 1996, X, C-74/95, Rec, p. I-6609, punctul 25, şi hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, 0189/02 P, C-202/02 P, 0205/02 P-208/02 P şi 0213/02 P, Rec, p. I-5425, punctele 215-219).50Acest principiu presupune ca legea să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele pentru acestea. Această condiţie este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate şti, plecând de la textul dispoziţiei pertinente şi, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării care este dată acestui text de către instanţe, care sunt acţiunile şi omisiunile care angajează răspunderea sa penală (a se vedea în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea Coëme şi alţii împotriva Belgiei din 22 iunie 2000, Recueil des arrêts et décisions, 2000-VII, § 145).51Conform articolului 2 alineatul (2) din decizia-cadru, infracţiunile enumerate în această dispoziţie, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privative de libertate a căror durată maximă este de cel puţin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de dreptul statului membru emitent, duc la predarea pe baza unui mandat european de arestare fără verificarea dublei incriminări a faptei.52Prin urmare, chiar dacă, în scopul punerii în aplicare a deciziei-cadru, statele membre preiau textual enumerarea categoriilor de infracţiuni prevăzută la articolul 2 alineatul (2) din aceasta, definiţia propriu-zisă a acestor infracţiuni şi pedepsele aplicabile sunt cele prevăzute de dreptul statului membru emitent. Decizia-cadru nu urmăreşte armonizarea infracţiunilor respective în ceea ce priveşte elementele lor constitutive sau pedepsele prevăzute pentru acestea.53Prin urmare, dacă articolul 2 alineatul (2) din decizia-cadru elimină verificarea dublei incriminări pentru categoriile de infracţiuni prevăzute în această dispoziţie, definirea acestora şi a pedepselor aplicabile continuă să fie reglementată de dreptul statului membru emitent, care, cum se prevede, de altfel, la articolul 1 alineatul (3) din aceeaşi decizie-cadru, trebuie să respecte drepturile fundamentale şi principiile juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate la articolul 6 UE, şi, în consecinţă, principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei.54Rezultă din aceasta că articolul 2 alineatul (2) din decizia-cadru, în măsura în care elimină verificarea dublei incriminări pentru infracţiunile menţionate în această dispoziţie, nu este lipsit de validitate ca urmare a unei încălcări a principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei.<TI><P>Cu privire la principiul egalităţii şi al nediscriminării</P></TI>55Potrivit Advocaten voor de Wereld, principiul egalităţii şi al nediscriminării este încălcat de decizia-cadru în măsura în care, pentru infracţiunile care nu sunt prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din aceasta, predarea poate fi supusă condiţiei ca faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie o infracţiune conform dreptului statului membru de executare. Această distincţie nu ar fi justificată în mod obiectiv. Eliminarea verificării dublei incriminări ar fi cu atât mai criticabilă cu cât nicio definiţie detaliată a faptelor pentru care este solicitată predarea nu figurează în decizia-cadru. Regimul instituit de aceasta din urmă ar duce la o diferenţă nejustificată de tratament între justiţiabili, după cum faptele incriminate au fost săvârşite în statul membru de executare sau în afara acestui stat. Aceiaşi justiţiabili ar fi, prin urmare, judecaţi în mod diferit în ceea ce priveşte privarea lor de libertate, fără ca acest lucru să fie justificat.56Trebuie arătat că principiul egalităţii şi al nediscriminării impune ca situaţii comparabile să nu fie tratate într-un mod diferit şi ca situaţii diferite să nu fie tratate în acelaşi fel, cu excepţia cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea în special hotărârea din 26 octombrie 2006, Koninklijke Coöperatie Cosun, 0248/04, Rec, p. I-10211, punctul 72 şi jurisprudenţa citată).57În ceea ce priveşte, pe de o parte, alegerea celor 32 de categorii de infracţiuni enumerate la articolul 2 alineatul (2) din decizia-cadru, Consiliul a putut aprecia, conform principiului recunoaşterii reciproce şi având în vedere nivelul ridicat de încredere şi de solidaritate între statele membre, că, fie datorită naturii lor, fie datorită pedepsei maxime de cel puţin trei ani prevăzute, categoriile de infracţiuni respective fac parte dintre cele pentru care gravitatea atingerii aduse ordinii şi siguranţei publice justifică eliminarea verificării dublei incriminări.58Prin urmare, chiar presupunând că situaţia persoanelor bănuite de comiterea unor infracţiuni cuprinse în lista prevăzută la articolul 2 alineatul (2) din decizia-cadru sau condamnate pentru săvârşirea unor astfel de infracţiuni este comparabilă cu aceea a persoanelor bănuite că au comis sau condamnate pentru comiterea altor infracţiuni decât cele enumerate în această dispoziţie, distincţia este, în orice caz, justificată în mod obiectiv.59În ceea ce priveşte, pe de altă parte, faptul că lipsa de precizie în definirea categoriilor de infracţiuni în discuţie ar risca să aibă ca rezultat o aplicare contradictorie a deciziei-cadru în diferitele ordini juridice naţionale, este suficient să se arate că obiectul acesteia nu este să armonizeze dreptul penal material al statelor membre şi că nicio dispoziţie din titlul VI din Tratatul UE, ale cărui articole 34 şi 31 au fost desemnate ca fiind temeiul juridic al acestei decizii-cadru, nu condiţionează aplicarea mandatului european de arestare de armonizarea legislaţiilor penale ale statelor membre în materia respectivelor infracţiuni (a se vedea, prin analogie, în special hotărârea din 11 februarie 2003, Gözütok şi Brügge, C-187/01 şi C-385/01, Rec, p. I-1345, punctul 32, precum şi hotărârea din 28 septembrie 2006, Gasparini şi alţii, C-467/04, Rec, p. I-9199, punctul 29).60Rezultă din aceasta că articolul 2 alineatul (2) din decizia-cadru, în măsura în care elimină verificarea dublei incriminări pentru infracţiunile menţionate în această dispoziţie, nu este lipsit de validitate ca urmare a unei încălcări a articolului 6 alineatul (2) UE şi, mai exact, a principiilor legalităţii incriminării şi a pedepsei, precum şi egalităţii şi nediscriminării.61Având în vedere toate consideraţiile de mai sus, trebuie să se răspundă că examinarea întrebărilor adresate nu a relevat niciun element de natură să afecteze validitatea deciziei-cadru.<TI><P>Cu privire la cheltuielile de judecată</P></TI>62Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Examinarea întrebărilor adresate nu a relevat niciun element de natură să afecteze validitatea Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.

Semnături