I.

Introducere

1.

Prezenta cerere de decizie preliminară invită Curtea să interpreteze Regulamentul (UE) 2020/1783, care instituie o cooperare judiciară în materie civilă și comercială în ceea ce privește obținerea de probe ( 2 ).

2.

Mai precis, se solicită Curții să aprecieze pentru prima dată dacă o reglementare națională, considerată drept chestiune de ordine publică în dreptul național, poate fi invocată ca motiv pentru refuzare a executării unei cereri de obținere de probe adresate de o instanță a unui stat membru (instanța solicitantă) instanței unui alt stat membru (instanța solicitată).

3.

Întrebările adresate Curții se înscriu în cadrul unei proceduri jurisdicționale introduse în fața Tribunale di Genova (Tribunalul din Genova, Italia, denumit în continuare „instanța italiană”) pentru se a stabili paternitatea reclamantului în prezenta cauză. În acest scop, instanța menționată a formulat o cerere către tribunal judiciaire de Chambéry (Tribunalul Judiciar din Chambéry, Franța), care este instanța de trimitere, pentru obținerea de probe în temeiul Regulamentului 2020/1783 în vederea realizării unei expertize genetice necesare pentru stabilirea paternității. Executarea acestei cereri implică exhumarea corpului tatălui prezumat, înmormântat în Franța, și prelevarea din corp a unei probe necesare pentru stabilirea profilului genetic.

II.

Dreptul Uniunii aplicabil

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

4.

Articolul 1, intitulat „Demnitatea umană”, prevede:

5.

Articolul 7, intitulat „Respectarea vieții private și de familie”, prevede:

Regulamentul 2020/1783

6.

Articolul 1 definește domeniul de aplicare al Regulamentului 2020/1783. El face o distincție între obținerea de probe în mod indirect, prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din acesta, și obținerea de probe în mod direct, prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din același regulament. Această dispoziție este redactată după cum urmează:

7.

Articolul 12 din Regulamentul 2020/1783 conține dispoziții generale privind executarea cererilor de obținere de probe în mod indirect, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din acest regulament. Dispozițiile relevante din articolul 12 menționat prevăd:

8.

Articolul 16 din Regulamentul 2020/1783 enumeră motivele de refuzare a executării cererilor de obținere a unor probe în mod indirect, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din acest regulament. În timp ce articolul 16 alineatul (1) se referă numai la cererile de audiere a unei persoane, care nu prezintă relevanță în speță, articolul 16 alineatul (2) este redactat după cum urmează:

9.

Articolul 19 din Regulamentul 2020/1783 privește cererile de obținere de probe în mod direct, prevăzute la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din acest regulament. Articolul 19 alineatul (7) enumeră motivele de refuzare a executării unei asemenea cereri și este redactat după cum urmează:

Regulamentul nr. 1206/2001 ( 3 )

10.

Regulamentul 2020/1783 constituie o reformare a Regulamentului nr. 1206/2001.

11.

Dispozițiile relevante din Regulamentul nr. 1206/2001, și anume articolele 1, 10, 14 și 17, corespund articolelor 1, 12, 16 și, respectiv, 19 din Regulamentul 2020/1783.

12.

În această privință, jurisprudența referitoare la Regulamentul nr. 1206/2001 este relevantă și pentru interpretarea dispozițiilor aplicabile din Regulamentul 2020/1783 în prezenta cauză.

III.

Situația de fapt din litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

13.

Reclamantul din prezenta cauză, xx, a sesizat Tribunale di Genova (Tribunalul din Genova) cu o cerere prin care solicită să se stabilească faptul că aa, decedat și înmormântat în Franța, este tatăl său biologic.

14.

Reclamantul solicită acestei instanțe (i) să constate că este fiul natural al lui aa, (ii) să îl autorizeze să utilizeze numele de familie al tatălui său și (iii) să dispună ca ofițerul de stare civilă competent să efectueze mențiunile de stare civilă corespunzătoare, în conformitate cu hotărârea care urmează să fie pronunțată atunci când aceasta va rămâne definitivă.

15.

Pârâții din litigiul principal, care sunt copiii legitimi ai lui aa, au refuzat să efectueze testele necesare unei expertize hematologice pentru a se stabili dacă reclamantul prezintă caracteristici genetice care corespund cu cele ale pârâților. În schimb, ei au solicitat efectuarea unei expertize genetice asupra corpul tatălui lor defunct. Prin urmare, instanța italiană a dispus efectuarea unei expertize hematologice și a numit un expert care să realizeze o comparație de natură genetică între reclamant și corpul tatălui prezumat, ulterior exhumării acestuia.

16.

La 18 noiembrie 2022, instanța italiană a transmis instanței de trimitere o cerere de exhumare a corpului tatălui prezumat, în temeiul Regulamentului 2020/1783, prin intermediul formularului A prevăzut în anexa I la regulamentul menționat.

17.

În conformitate cu Code civil (Codul civil francez), o instanță nu poate însă dispune exhumarea unui corp în scopul prelevării unor probe genetice în vederea stabilirii unei legături de filiație decât dacă persoana decedată și‑a dat consimțământul expres în acest sens în cursul vieții sale.

18.

Dispoziția relevantă din Code civil (Codul civil francez), și anume articolul 16-11 ( 4 ), prevede:

19.

În plus, după cum arată guvernul francez, întregul capitol din Codul civil francez din care face parte această dispoziție este considerat ca fiind de ordine publică, în temeiul articolului 16-9 din codul menționat.

20.

În aceste împrejurări, instanța de trimitere ridică problema dacă articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul 2020/1783 trebuie interpretat în sensul că permite unei instanțe să refuze executarea unei cereri de obținere de probe atunci când o astfel de cerere este considerată contrară principiilor fundamentale de drept ale statului membru de care aparține instanța solicitată.

21.

Instanța de trimitere a arătat că motivele de refuz al aplicării dispozițiilor Regulamentului 2020/1783 sunt enumerate în mod exhaustiv la articolul 16 din acesta, astfel încât articolul 12 nu conține un motiv suplimentar de refuz al aplicării dispozițiilor regulamentului menționat. Totuși, această instanță și‑a exprimat de asemenea preocuparea că o atare interpretare a articolului 12 înseamnă că nu există nicio garanție care să protejeze împotriva unor cereri formulate în cadrul unor proceduri care nu respectă standardele dreptului Uniunii ( 5 ), în special articolele 1 și 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

22.

În aceste condiții, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

23.

Reclamantul din litigiul principal, guvernul francez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în fața Curții.

24.

La 29 aprilie 2025 a avut loc o ședință în cadrul căreia guvernul francez și Comisia au prezentat observații orale.

IV.

Analiză

A.

Considerații introductive – deconstrucția întrebărilor adresate

25.

Pentru a oferi îndrumări utile Curții, considerăm că este necesar să procedăm la o deconstrucție a întrebărilor preliminare pentru a înțelege mai bine preocupările instanței de trimitere.

26.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă poate refuza executarea unei cereri formulate în temeiul Regulamentului 2020/1783, prin care se urmărește, în scopul stabilirii filiației, o prelevare genetică post-mortem de la o persoană înhumată în Franța, în condițiile în care Codul civil francez interzice obținerea unor astfel de probe atunci când persoana în cauză nu și‑a dat consimțământul în timpul vieții.

27.

Potrivit acestei instanțe, nu este posibilă refuzarea executării cererii în temeiul articolului 12, întrucât articolul 16 din Regulamentul 2020/1783 cuprinde o listă exhaustivă a motivelor de refuzare a executării unei astfel de cereri, iar ordinea publică națională nu figurează printre acestea. Cu toate acestea, instanța de trimitere dorește să se verifice dacă un astfel de motiv poate fi desprins din articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul 2020/1783.

28.

În observațiile prezentate Curții, guvernul francez susține că cererea instanței italiene nu este o cerere de obținere de probe în mod indirect, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul 2020/1783, motiv pentru care articolul 12 din acesta nu este pertinent în speță. Potrivit acestui guvern, cererea menționată vizează obținerea de probe în mod direct, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2020/1783, ceea ce înseamnă că este aplicabil articolul 19 din respectivul regulament. Potrivit acestui guvern, prima întrebare ar trebui reformulată, astfel încât să se refere la interpretarea articolului 19 din Regulamentul 2020/1783.

29.

Importanța unei asemenea interpretări pentru prezenta cauză constă în posibilitatea unei instanțe solicitate de a refuza executarea unei cereri de obținere de probe în mod direct în cazul în care o astfel de obținere de probe în mod direct contravine principiilor fundamentale de drept din statul membru solicitat, astfel cum prevede articolul 19 alineatul (7) litera (c) din Regulamentul 2020/1783. În schimb, nu există niciun motiv echivalent pentru refuzarea executării unei cereri de obținere de probe în mod indirect.

30.

Prin urmare, pentru a răspunde la prima întrebare, este necesar să se aprecieze mai întâi dacă articolul 12 din Regulamentul 2020/1783 se aplică efectiv în speță, ceea ce ar fi cazul numai dacă cererea în discuție este o cerere de obținere de probe în mod indirect.

31.

A doua întrebare adresată de instanța de trimitere este ceva mai complexă. Presupunând că nu se poate aplica articolul 16-11 din Codul civil francez pentru a refuza prelevarea genetică post-mortem de la aa, instanța de trimitere solicită în plus să se stabilească dacă executarea cererii instanței italiene ar contraveni cartei. Mai precis, această instanță se referă la legăturile dintre articolele 1 și 7 din cartă. Astfel, ea solicită de fapt să se stabilească cum ar trebui analizate comparativ în temeiul cartei dreptul la respectarea demnității corpului uman după deces și dreptul la cunoașterea originii.

32.

După cum s‑a sugerat în ședință, a doua întrebare urmărește, așadar, în esență să se stabilească dacă dreptul italian aplicabil, care permite instanțelor să dispună o prelevare genetică post-mortem în scopul stabilirii filiației, indiferent dacă părintele prezumat și‑a dat sau nu consimțământul în cursul vieții sale, este conformă cu carta.

33.

Cu toate acestea, în decizia de trimitere, instanța de trimitere nu își exprimă nicio preocupare cu privire la conformitatea dreptului italian aplicabil cu carta. Mai degrabă, ea precizează că răspunsul la a doua întrebare ar ajuta‑o să stabilească dacă articolul 16-11 din Codul civil francez este el însuși compatibil cu carta.

34.

Problema compatibilității articolului 16-11 din Codul civil francez cu carta se pune numai în ipoteza în care această normă este aplicabilă în speță în scopul justificării refuzului de a executa cererea de obținere de probe. Numai după ce se stabilește că poate fi aplicat articolul 16-11 se poate aprecia dacă această aplicare ar fi conformă cu carta. Cu toate acestea, răspunzând la a doua întrebare astfel cum a fost adresată, și anume plecând de la prezumția că articolul 12 alineatul (2) și articolul 16 din Regulamentul 2020/1783 exclud aplicarea articolului 16-11 din Codul civil francez ca motiv de refuz al executării unei cereri de obținere de probe, problema compatibilității acestei norme cu carta ar prezenta un caracter ipotetic, întrucât această normă nu este aplicabilă situației de fapt din speță.

35.

Prin urmare, considerăm că Curtea poate răspunde la a doua întrebare numai dacă aceasta poate fi înțeleasă în sensul că urmărește să se stabilească dacă carta trebuie interpretată într‑un mod conform cu o lectură a Regulamentului 2020/1783 potrivit căreia acest regulament nu se opune ca instanța italiană, în împrejurările prezentei cauze, să formuleze o cerere de obținere de probe constând într‑o prelevare genetică post-mortem.

36.

Cu titlu subsidiar, în ipoteza în care Curtea ar răspunde afirmativ la prima întrebare, permițând astfel instanței de trimitere să se întemeieze pe normele sale interne de ordine publică pentru a refuza executarea cererii de obținere de probe, ar trebui să se reformuleze a doua întrebare preliminară. În acest caz, considerăm că a doua întrebare urmărește să se stabilească dacă carta trebuie interpretată în sensul că permite normelor naționale să condiționeze prelevarea genetică post-mortem de consimțământul expres al persoanei dat în timpul vieții sale.

B.

Cu privire la prima întrebare preliminară

37.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul 2020/1783 îi permite să refuze executarea unei cereri de obținere de probe în mod indirect pentru motivul că procedura prevăzută în această cerere este contrară unor principii fundamentale ale dreptului național al statului solicitat.

1.

Obținere de probe în mod indirect sau direct

38.

Astfel cum am explicat, guvernul francez a susținut că cererea instanței italiene este o cerere de obținere de probe în mod direct, iar nu indirect, caz în care articolul 12 din Regulamentul 2020/1783 nu ar fi aplicabil, dispoziția pertinentă fiind, în schimb, articolul 19 din acesta.

39.

Diferența factuală dintre obținerea de probe în mod indirect [astfel cum este definită la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul 2020/1783] și obținerea de probe în mod direct [astfel cum este definită la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2020/1783] constă în aspectul dacă probele sunt obținute de persoane aflate sub jurisdicția instanței solicitate sau de persoane aflate sub jurisdicția instanței solicitante. În acest din urmă caz, persoanele respective obțin ele însele probe într‑un alt stat membru, de exemplu, prin efectuarea unei deplasări și prin luarea declarației unui martor pe teritoriul statului membru solicitat ( 6 ).

40.

Diferența procedurală dintre cele două tipuri de obținere de probe constă în organismele responsabile de comunicarea și autorizarea obținerii probelor. Atunci când se formulează o cerere de obținere de probe în mod indirect, instanța solicitantă contactează direct instanța solicitată. Aceasta din urmă decide apoi cu privire la metodele de obținere a probelor solicitate potrivit propriei legislații. În plus, astfel de cereri se trimit prin intermediul formularului A, care este anexat la Regulamentul 2020/1783. În schimb, pentru obținerea de probe în mod direct, instanța solicitantă trebuie să primească permisiunea organismului central sau a autorității competente, pe care fiecare stat membru trebuie să le desemneze potrivit Regulamentului 2020/1783 ( 7 ). O atare cerere se transmite prin intermediul formularului L, care este anexat la regulamentul respectiv.

41.

În plus, pentru cererile de obținere de probe în mod indirect, procedura de obținere a probelor se desfășoară potrivit dreptului intern al instanței solicitate ( 8 ). În schimb, în cazul cererilor de obținere de probe în mod direct, probele sunt obținute în conformitate cu procedura prevăzută de legislația statului instanței solicitante.

42.

În sfârșit – și foarte important pentru prezenta cauză – motivele de refuzare a executării unei cereri de obținere de probe diferă în funcție de modul în care urmează să fie obținute, indirect sau direct. Spre deosebire de obținerea de probe în mod indirect, obținerea de probe în mod direct poate fi refuzată din motive de ordine publică a statului membru solicitat. Potrivit articolului 19 alineatul (7) litera (c) din Regulamentul 2020/1783, cererea de obținere de probe în mod direct poate fi refuzată dacă ea contravine principiilor fundamentale de drept din acel stat membru.

43.

Regulamentul 2020/1783 nu oferă nicio explicație cu privire la rațiunea pentru care cele două tipuri de obținere de probe au motive diferite de refuzare a executării cererilor ( 9 ). Cu toate acestea, așa cum susține Comisia, raționamentul pentru un domeniu de aplicare mai larg în cazul refuzării unei cereri de obținere de probe în mod direct este probabil justificat de natura sa intruzivă în privința suveranității statului solicitat ( 10 ). În cazul obținerii de probe în mod direct, statului solicitat i se cere să permită accesul unor persoane din statul membru solicitant pe teritoriul său pentru a efectua o investigație, ceea ce poate afecta competențele statului membru în care se desfășoară aceasta ( 11 ).

44.

Cu toate acestea, chiar și atunci când este vorba de obținerea de probe în mod direct, motivul prevăzut la articolul 19 alineatul (7) litera (c) din Regulamentul 2020/1783 pentru refuzarea cererilor în temeiul principiilor fundamentale de drept ale statului solicitat este limitat. După cum au sugerat unii specialiști în drept, un astfel de motiv se aplică doar posibilității de executare directă a măsurii de cercetare de către instanța solicitantă, iar nu fondului măsurii de cercetare. Prin urmare, chiar dacă obținerea de probe în mod direct ar putea fi considerată contrară principiilor fundamentale ale unui stat membru solicitat, acest lucru nu ar exclude în mod automat posibilitatea ca respectivele probe să fie obținute în mod indirect. În această situație, autoritatea centrală poate totuși invita instanța solicitantă să sesizeze instanța competentă din statul solicitat ( 12 ).

45.

În speță, instanța italiană a solicitat obținerea de probe în mod indirect sau direct?

46.

În primul rând, cererea a fost adresată direct instanței de trimitere, iar nu organismului central francez ( 13 ).

47.

În al doilea rând, cererea a fost trimisă prin intermediul formularului A, utilizat pentru obținerea de probe în mod indirect. Totuși, acest aspect, în sine, nu exclude în mod necesar posibilitatea ca instanța solicitantă să fi utilizat un formular greșit și să fi avut de fapt intenția de a trimite o cerere de obținere de probe în mod direct.

48.

Prin urmare, este necesar să se aprecieze, în al treilea rând, ce anume a cerut instanța solicitantă.

49.

În opinia noastră, pentru obținerea probelor necesare stabilirii filiației în prezenta cauză trebuie parcurse mai multe etape. Primo, trebuie exhumat corpul. Secundo, trebuie să se preleveze o probă din acest corp în vederea stabilirii profilului genetic. Tertio, trebuie analizată această probă. Quarto, proba analizată trebuie să fie comparată cu proba prelevată de la reclamant.

50.

Formularul A, prin intermediul căruia a fost trimisă cererea, a fost transmis Curții în cadrul dosarului național. Din acest formular reiese că instanța solicitantă a cerut instanței solicitate să dispună exhumarea corpului. Or, în mod evident, exhumarea în sine nu poate constitui o probă în sensul Regulamentului 2020/1783 și, prin urmare, nu face obiectul cererii.

51.

Proba constă în materialul genetic prelevat din corpul exhumat. Nu reiese în mod clar din formularul A, astfel cum a fost depus, cine trebuie să preleveze probele din corp. Instanța solicitantă a cerut permisiunea ca un expert – aceeași persoană care va compara ulterior probele prelevate – să fie prezent la momentul prelevării materialului genetic din corp. Cu toate acestea, prezența părților și a reprezentanților instanței solicitante este posibilă în timpul obținerii de probe în mod indirect ( 14 ). Astfel, simpla prezență a expertului aflat sub jurisdicția instanței solicitante nu înseamnă că proba este obținută în mod direct. Termenii utilizați în formularul A de către instanța solicitantă permit două interpretări: aceasta cere fie ca expertul italian să preleveze direct probele, fie ca expertul să fie doar prezent în timpul obținerii de probe ( 15 ). În opinia noastră, chiar dacă expertul italian ar urma să preleveze fizic proba, această acțiune ar fi totuși efectuată sub controlul și responsabilitatea reprezentanților instanței solicitate și, prin urmare, ar putea fi înțeleasă tot ca obținere de probe în mod indirect. În orice caz, instanța de trimitere nu a solicitat lămuriri instanței solicitante și se pare că a tratat cererea ca implicând obținerea de probe în mod indirect.

52.

Împrejurările de mai sus conduc la concluzia că instanța solicitantă a cerut obținerea de probe în mod indirect ( 16 ). Prin urmare, este pertinent articolul 12 pentru a se aprecia dacă instanța de trimitere din litigiul principal are dreptul de a refuza să execute cererea de obținere de probe formulată în temeiul Regulamentului 2020/1783.

2.

Interpretarea articolului 12 din Regulamentul 2020/1783

53.

Potrivit articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul 2020/1783, instanța solicitată execută cererea fără întârziere și în termen maxim de 90 de zile de la primirea cererii. Astfel cum prevede articolul 12 alineatul (2) din acest regulament, instanța solicitată execută cererea în conformitate cu dreptul său intern.

54.

Poate fi articolul 16-11 din Codul civil francez circumscris noțiunii de „drept intern” în sensul articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul 2020/1783? În cazul unui răspuns afirmativ, poate justifica această dispoziție refuzarea executării cererii de obținere de probe?

55.

În opinia Comisiei, articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul 2020/1783 urmărește doar să precizeze că modalitățile procedurale potrivit cărora se efectuează obținerea de probe sunt determinate de dreptul instanței solicitate.

56.

Suntem de acord cu Comisia.

57.

O astfel de interpretare este susținută de modul de formulare a articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul 2020/1783, atunci când este analizat în contextul mai larg al dispoziției respective, de istoricul său legislativ și, cel mai important, de logica și de cadrul tipic al instrumentelor de recunoaștere reciprocă adoptate în temeiul titlului V din Tratatul FUE.

58.

Mai întâi, analizând modul de formulare în contextul său imediat, arătăm că articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul 2020/1783 permite instanței solicitante să ceară instanței solicitate să obțină probe în conformitate cu o procedură specială, astfel cum este prevăzută în dreptul intern al statului instanței solicitante. Aceasta arată că sintagma „dreptul intern” utilizată la articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul 2020/1783 se raportează la procedura obținerii de probe, deoarece scopul articolului 12 alineatul (3) este de a permite o modificare a procedurii aplicabile, dreptul instanței solicitate fiind înlocuit de dreptul instanței solicitante, chiar dacă probele sunt în continuare obținute de instanța solicitată.

59.

În continuare, examinând lucrările pregătitoare, Regulamentul nr. 1206/2001 și ulterior Regulamentul 2020/1783 s‑au inspirat din Convenția de la Haga privind obținerea de probe ( 17 ). În consecință, în scopul interpretării respectivului regulament, se poate recurge și la dispozițiile relevante ale convenției menționate ( 18 ).

60.

Articolul 9 primul alineat din această convenție prevede că „[a]utoritatea judiciară care procedează la executarea unei comisii rogatorii aplică legile țării sale în ceea ce privește formalitățile de urmat” ( 19 ).

61.

Prin urmare, textul articolului 9 primul alineat din Convenția de la Haga privind obținerea de probe este mai puțin ambiguu în ceea ce privește domeniul său de aplicare decât articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul 2020/1783, întrucât se referă în mod explicit la formalități ( 20 ).

62.

Prin urmare, este justificat să se concluzioneze, astfel cum a sugerat Comisia fără ca guvernul francez să conteste, că articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul 2020/1783 se aplică numai aspectelor metodologice și procedurale legate de obținerea de probe. Prin urmare, numai aceste chestiuni sunt reglementate de dreptul intern al statului membru solicitat, în timp ce chestiunile de fond, precum probele care pot fi admise pentru dovedirea anumitor fapte, sunt reglementate de dreptul statului solicitant.

63.

Prin urmare, aspectul dacă este necesară solicitarea anumitor tipuri de probe în contextul unei proceduri judiciare specifice și dacă o atare solicitare este conformă cu protecția drepturilor fundamentale este o chestiune care trebuie apreciată de instanța solicitantă potrivit legislației sale naționale – în speță, cea italiană – iar nu potrivit legislației statului solicitat. Întrucât articolul 16-11 din Codul civil francez este o astfel de normă de drept material, care exprimă in abstracto un echilibru ales de legiuitorul francez între dreptul la cunoașterea originilor și dreptul la respectarea corpului uman, acesta nu este aplicabil cererii instanței italiene, pentru care justul echilibru este stabilit de dreptul italian.

64.

Chiar dacă acest lucru nu este, desigur, exprimat foarte clar în Regulamentul 2020/1783, din structura acestuia rezultă că obținerea de probe este dispusă de instanța solicitantă și, prin urmare, intră în responsabilitatea acesteia. Acest lucru este logic, întrucât numai această instanță, care cunoaște toate faptele din speță, poate aprecia, în temeiul dreptului său național, ce probe sunt necesare și dacă motivele obținerii lor pot justifica restrângerea anumitor drepturi ( 21 ).

65.

Regulamentul 2020/1783 se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce, principiu care stă la baza tuturor instrumentelor privind cooperarea judiciară adoptate în temeiul Tratatului FUE, inclusiv cooperarea judiciară în materie civilă sau comercială ( 22 ).

66.

Principiul recunoașterii reciproce se întemeiază pe încrederea reciprocă în rândul statelor membre în faptul că instituțiile lor respectă valorile și drepturile fundamentale, astfel cum sunt protejate de ordinea juridică a Uniunii ( 23 ). Pe baza acestui principiu, instanța solicitată trebuie să aibă încredere că o decizie a instanței solicitante, precum și legislația națională pe care se întemeiază aceasta nu încalcă drepturile fundamentale, astfel cum sunt protejate de cartă. Această instanță nu poate, în principiu, să pună la îndoială legalitatea deciziei instanței solicitante, ci trebuie să acționeze ca și cum aceasta ar fi valabilă și, prin urmare, trebuie să execute cererea respectivă. Acest lucru este valabil chiar dacă soluția reținută de dreptul statului solicitant diferă de soluția prevăzută de dreptul statului solicitat. Validitatea juridică a unei asemenea decizii poate fi contestată numai în fața instanței solicitante, care este responsabilă de asigurarea conformității ei cu drepturile fundamentale.

67.

Alte instrumente bazate pe principiul recunoașterii reciproce dispun de un cadru similar: chestiunile de fond legate de cererea de cooperare transfrontalieră sunt de competența instanței emitente/solicitante și a ordinii sale juridice, în timp ce procedura de executare a unei asemenea cereri este de competența instanței de executare/solicitate și ordinii sale juridice. În același timp, motivele de refuz al executării unei cereri de cooperare transfrontalieră sunt restrânse și enumerate exhaustiv de actul în cauză.

68.

Astfel, de exemplu, ordinul european de anchetă (denumit în continuare „OEA”), care urmărește un scop similar cu cel al Regulamentului 2020/1783, dar care privește cooperarea transfrontalieră în materie penală, prevede de asemenea că, în principiu, responsabilitatea pentru deciziile pe fond referitoare la obținerea de probe revine instanței emitente, în timp ce procedura de obținere efectivă a probelor respective este reglementată de legislația instanței de executare ( 24 ). O distribuție similară a responsabilităților se regăsește și în Regulamentul EPPO ( 25 ).

69.

Prin urmare, protecția drepturilor fundamentale în cadrul unei decizii pe fond privind obținerea de probe intră, în principiu, în responsabilitatea instanței emitente sau, în formularea din prezenta cauză, în cea a instanței solicitante. Cu toate acestea, pentru a garanta protecția drepturilor fundamentale, așa cum sunt consacrate de ordinea juridică a Uniunii, Curtea a statuat că instanța de executare/solicitată poate să pună totuși sub semnul întrebării legalitatea cererii de cooperare judiciară în împrejurări excepționale ( 26 ). Au fost constatate astfel de împrejurări excepționale atunci când există probleme sistemice cu privire la respectarea drepturilor fundamentale în sistemul juridic al instanței emitente/solicitante, cunoscute de instanța de executare/solicitată. Într‑o atare situație, se efectuează o examinare în două etape, în care instanța de executare/solicitată apreciază mai întâi dacă există o problemă sistemică în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale în ordinea juridică a instanței emitente/solicitante și, în cazul în care se dovedește că există o asemenea problemă sistemică, ea trebuie să verifice dacă există un risc de încălcare a drepturilor unei anumite persoane ( 27 ). Instanța de executare poate refuza să execute cererea de cooperare transfrontalieră numai în cazul în care sunt îndeplinite ambele condiții.

70.

În afara acestor împrejurări excepționale, nu există niciun temei care să permită să se desprindă din articolul 12 din Regulamentul 2020/1783 alte motive de refuz de executare a unei cereri de obținere de probe.

71.

În prezenta cauză, niciunul dintre participanți nu invocă probleme sistemice în ordinea juridică italiană. În plus, niciunul dintre participanții la procedură nu a contestat legalitatea deciziei instanței italiene prin care solicită obținerea de probe. În aceste condiții, nu există niciun motiv pentru ca instanța franceză solicitată să refuze executarea cererii, cu excepția cazului în care se constată existența unuia dintre motivele enumerate în mod expres la articolul 16 din Regulamentul 2020/1783.

72.

Modul de formulare a articolului 16 alineatul (2) din acest regulament este foarte clar în sensul că lista situațiilor care justifică refuzul de a executa o cerere de obținere de probe este exhaustivă ( 28 ). Acesta utilizează formularea „poate fi refuzată numai”, apoi sunt enunțate patru situații ( 29 ).

73.

Curtea a confirmat deja necesitatea unei interpretări stricte a acestor excepții, ceea ce conduce la concluzia că o astfel de cerere poate fi refuzată numai în situațiile enumerate în această dispoziție ( 30 ).

74.

Prima excepție permite unei instanțe solicitate să refuze o cerere atunci când aceasta nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului 2020/1783. În această privință, trebuie arătat că Curtea a precizat că instanța solicitantă este liberă să solicite cooperarea judiciară internațională într‑un cadru juridic diferit de cel stabilit prin Regulamentul 2020/1783 ( 31 ). Alegerea cadrului juridic este de competența instanței solicitante.

75.

În cauza de față, pare clar că instanța solicitantă a ales Regulamentul 2020/1783 ca fiind cadrul juridic aplicabil, întrucât a trimis cererea utilizând formularul A prevăzut în anexa I la acest regulament.

76.

Celelalte trei situații nu sunt în mod evident aplicabile împrejurărilor din speță, aspect care nu a fost contestat de niciunul dintre participanții la această procedură.

77.

Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se concluzioneze că articolul 16-11 din Codul civil francez nu este aplicabil pentru a decide dacă poate fi refuzată cererea de obținere de probe în mod indirect. Aceasta este situația chiar dacă norma menționată este considerată ca fiind, în dreptul francez, de ordine publică.

C.

Cu privire la a doua întrebare

78.

Ținând seama de răspunsul pe care îl propunem la prima întrebare, potrivit căruia instanța solicitată trebuie să execute cererea de obținere de probe în mod indirect în pofida unei norme naționale de ordine publică care interzice o asemenea obținere de probe, a doua întrebare a instanței de trimitere, așa cum a fost explicată la începutul acestei analize (secțiunea A), nu poate fi înțeleasă decât în sensul în care urmărește să se stabilească dacă carta interzice o interpretare a Regulamentului 2020/1783 potrivit căreia obținerea de probe genetice post-mortem în scopul stabilirii paternității este posibilă indiferent dacă persoana și‑a dat sau nu în prealabil consimțământul în cursul vieții.

79.

Instanța de trimitere adresează această întrebare în cadrul evaluării comparative a drepturilor consacrate la articolele 1 și 7 din cartă. A doua întrebare adresată de instanța de trimitere se referă la articolul 1 ca fiind dispoziția care protejează dreptul la demnitatea corpului omenesc chiar și după deces și se referă la articolul 7 ca fiind dispoziția care protejează dreptul la cunoașterea originilor, garantată ca parte a dreptului la respectarea vieții private.

80.

Din modul în care înțelegem noi prezenta cauză, încălcarea articolului 1 din cartă nu este în discuție, cel puțin nu în sensul naturii absolute a dreptului la demnitatea umană. Prezenta cauză ridică mai degrabă întrebarea în ce măsură carta protejează, pe de o parte, dreptul la cunoașterea originilor, căruia instanța italiană pare să îi acorde prioritate prin formularea cererii sale de obținere de probe în mod indirect, și, pe de altă parte, dreptul la respectarea corpului uman după deces, căruia dreptul francez pare să îi acorde o valoare mai mare decât dreptul italian.

81.

Problema, astfel cum se ridică în prezenta cauză, urmărește de fapt să clarifice aspectul dacă evaluarea comparativă a acestor două drepturi sau interese, care, în temeiul dreptului italian, a dat naștere unei cereri de exhumare a unui corp în scopul prelevării genetice în vederea stabilirii paternității, este compatibilă cu carta.

82.

Vom dezvolta analiza noastră pornind de la întrebarea dacă carta, în primul rând, protejează dreptul la cunoașterea originilor, în al doilea rând, protejează dreptul la respectarea corpului uman după moarte și, în al treilea rând, se opune modului în care aceste două drepturi sunt evaluate comparativ în conformitate cu dreptul italian.

83.

Înainte de a efectua această analiză, trebuie să explicăm că, în opinia noastră, în sistemul bazat pe recunoaștere reciprocă, instanței solicitate nu i se permite, în principiu, să repună în discuție conformitatea cu carta a deciziei instanței italiene. Pentru a garanta respectarea drepturilor fundamentale, ar trebui ca persoana ale cărei drepturi se pretinde că sunt încălcate să aibă posibilitatea să conteste decizia instanței italiene, iar contestația în cauză ar trebui introdusă în cadrul sistemului italian de căi de atac jurisdicționale. Or, în speță, persoana ale cărei interese sunt în discuție nu mai este în viață, iar familia acesteia, în acest caz copiii săi legitimi, care ar putea avea un interes să se opună exhumării corpului tatălui lor și prelevării de probe genetice, nu numai că nu s‑au opus, ci au solicitat ca probele să fie prelevate din acest corp. Pentru acest motiv, considerăm că, ținând seama de împrejurările prezentei cauze, Curtea ar trebui să răspundă la a doua întrebare preliminară adresată de instanța de trimitere.

1.

Dreptul la cunoașterea originilor în temeiul cartei

84.

Dreptul la cunoașterea originilor genetice a fost recunoscut în mod expres, pentru prima dată, de Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului ( 32 ) și, ulterior, de Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale ( 33 ). Acest drept nu este menționat în mod explicit în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDO”), însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) l‑a recunoscut ca fiind un drept implicit întemeiat pe articolul 8 din aceasta.

85.

Curtea nu a avut încă ocazia să interpreteze acest drept în contextul dreptului Uniunii. Cu toate acestea, în temeiul articolului 52 alineatul (3) din cartă, în măsura în care aceasta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, înțelesul și întinderea drepturilor conferite de cartă vor fi aceleași sau mai extinse.

86.

Articolul 7 din cartă corespunde articolului 8 din CEDO. Prin urmare, Curtea ar trebui să interpreteze dreptul la cunoașterea originilor genetice în temeiul cartei prin luarea în considerare a modului în care Curtea EDO a interpretat articolul 8 din CEDO.

87.

Curtea EDO a recunoscut dreptul la cunoașterea originilor ca parte a dreptului de a stabili elementele constitutive ale identității unei persoane ca ființă umană în cauza Gaskin împotriva Regatului Unit ( 34 ). În plus, ea a explicat, în cauza Mikulić împotriva Croației, că stabilirea filiației este un aspect important al dezvoltării identității individuale. Astfel, Curtea EDO a statuat că copiii au un interes vital, protejat de CEDO, de a putea beneficia de informațiile necesare pentru a descoperi adevărul cu privire la aspecte importante ale identității lor personale, care pot avea puternice consecințe formative asupra sentimentului de identitate al unei persoane ( 35 ). La un an după pronunțarea acestei hotărâri, Curtea EDO, în cauza Odièvre împotriva Franței, a statuat în mod expres că persoanele au un drept de a‑și cunoaște originile, drept care decurge din noțiunea de viață privată ( 36 ).

88.

Totuși, aceeași instanță a statuat de asemenea că dreptul menționat nu este unul absolut și că el trebuie să facă obiectul unei evaluări comparative în fiecare cauză în parte prin raportare la alte drepturi fundamentale ale terților, precum și la interesul public, statele membre beneficiind în consecință de o anumită marjă de apreciere ( 37 ).

89.

În Hotărârea Jäggi împotriva Elveției, Curtea EDO a reafirmat că dreptul reclamantului de a‑și cunoaște originile genetice este corelat cu dreptul la identitate protejat de articolul 8 din CEDO ( 38 ). Mai exact, în hotărârea respectivă, instanța menționată a pus în balanță dreptul la cunoașterea originilor genetice și dreptul la respectul datorat persoanelor decedate. Ea a explicat că interesul unei persoane de a‑și cunoaște originile genetice nu scade odată cu vârsta ( 39 ).

90.

Ulterior, în cauza Pascaud împotriva Franței, Curtea EDO, reiterând dreptul la cunoașterea originilor, a constatat că autoritățile franceze nu au acordat suficientă importanță dreptului domnului Pascaud de a‑și cunoaște filiația, din moment ce dreptul intern nu oferea nicio cale legală care să permită efectuarea unei expertize post-mortem din cauza inexistenței unor rude aflate în viață care să își exprime consimțământul în acest sens, ceea ce a lăsat reclamantul fără nicio cale de atac efectivă pentru stabilirea identității sale ( 40 ).

91.

Prin urmare, pe baza jurisprudenței Curții EDO referitoare la articolul 8 din CEDO, pe care Curtea trebuie să o utilizeze pentru a interpreta articolul 7 din cartă în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din aceasta, putem concluziona că dreptul la cunoașterea originilor genetice este un drept care ar trebui să fie recunoscut de Curte. În același timp însă acest drept nu este unul absolut, ci poate fi limitat, chiar dacă limitarea sa necesită o evaluare comparativă cu alte drepturi și interese ale tuturor terților implicați, inclusiv cu dreptul la respectarea corpului uman după deces.

2.

Dreptul la respectarea corpului uman după deces

92.

În cadrul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere a pus în balanță, pe de o parte, dreptul la cunoașterea originilor, garantat la articolul 7 din cartă și, pe de altă parte, dreptul la demnitatea umană, protejat de articolul 1 din cartă.

93.

Justificarea pentru existența unui drept la respectarea corpului uman după deces derivat din dreptul la demnitatea umană se regăsește în jurisprudența Conseil constitutionnel (Consiliul Constituțional) francez. În două hotărâri, pronunțate în anul 2011 și în anul 2024, instanța menționată a constatat că articolul 16-11 din Codul civil francez reflectă voința legiuitorului francez de a asigura respectarea corpului uman după deces ca o chestiune care ține de demnitatea ființei umane. Această instanță a confirmat constituționalitatea opțiunii legislative în cauză în pofida atingerii aduse dreptului la cunoașterea identității ( 41 ).

94.

Cu toate acestea, dreptul la demnitatea umană este protejat de articolul 1 din cartă ca fiind un drept absolut ( 42 ) și, prin urmare, nu poate fi pus în balanță cu alte drepturi ( 43 ).

95.

În schimb, dreptul la respectarea corpului uman după deces, chiar dacă este interpretat ca o expresie a valorii acordate demnității persoanei ( 44 ), nu ar trebui calificat ca fiind un drept absolut protejat de articolul 1 din cartă. În sistemele juridice care protejează un astfel de drept este posibilă limitarea lui ( 45 ), atunci când limitarea menționată este necesară pentru protecția altor drepturi sau interese publice. În Franța, astfel cum a explicat guvernul francez, demnitatea corpului uman după deces nu este un drept absolut ( 46 ).

96.

Cum poate fi înțeleasă legătura dintre dreptul la demnitatea corpului uman, care poate fi limitat, și dreptul la demnitatea umană care, atunci când este înțeles ca fiind un drept fundamental în temeiul cartei, este unul absolut?

97.

Explicațiile cu privire la cartă referitoare la articolul 1 din aceasta precizează că demnitatea umană nu constituie numai un drept fundamental în sine, ci reprezintă însuși temeiul altor drepturi fundamentale ( 47 ).

98.

În acest sens, alte drepturi cuprinse în cartă, precum dreptul la respectarea vieții private (exprimat la articolul 7 din cartă), dreptul la viață (exprimat la articolul 2 din cartă) sau dreptul la liberă exprimare și informare (exprimat la articolul 11 din cartă) ar putea fi înțelese ca expresii mai concrete ale demnității persoanei, exprimată ca principiu în cartă și ca valoare la articolul 2 TUE. Aceste expresii ale demnității umane nu sunt absolute ( 48 ) și pot fi limitate dacă acest lucru este necesar pentru atingerea altor obiective legitime sau pentru protecția altor drepturi fundamentale cu valoare relativă.

99.

Dacă restrângerea adusă unui drept care exprimă demnitatea umană nu poate fi însă justificată într‑o situație specifică, demnitatea, astfel cum este protejată prin articolul 1 din cartă, trebuie considerată ca fiind încălcată ( 49 ). La această concluzie se poate ajunge pe baza Explicațiilor cu privire la cartă, potrivit cărora demnitatea umană face parte din substanța altor drepturi înscrise în cartă și, prin urmare, ea trebuie respectată chiar și atunci când aceste alte drepturi sunt restrânse. Astfel poate fi interpretat caracterul absolut al dreptului la demnitatea umană prevăzut la articolul 1 din cartă ( 50 ).

100.

Pe scurt și fără a avea ambiția de a dezvolta o teorie cuprinzătoare privind demnitatea umană în dreptul Uniunii, considerăm că demnitatea umană poate fi înțeleasă ca fiind o noțiune cu dublu înțeles. Pe de o parte, avem esența demnității umane, care se bucură de o protecție absolută. Pe de altă parte, există „o zonă periferică de difuziune a demnității umane”, în care este posibilă efectuarea unui evaluări comparative cu alte drepturi aflate în conflict ( 51 ).

101.

Pe lângă expresiile demnității umane protejate în mod explicit de cartă, ar putea exista și alte manifestări ale acesteia. În acest sens, dreptul la respectarea corpului uman după deces poate fi dedus din dreptul la respectarea demnității umane. Acest drept ar putea fi în egală măsură înțeles ca o expresie a dreptului la respectarea vieții private, consacrat la articolul 7 din cartă.

102.

Curtea nu a avut încă ocazia să se pronunțe cu privire la existența unui astfel de drept ca drept fundamental la nivelul dreptului primar al Uniunii. Cu toate acestea, în Hotărârea Memoria și Dall’Antonia, Curtea a considerat că obiectivul de protecție a respectului datorat memoriei defuncților poate să constituie un motiv imperativ de interes general ( 52 ). În Concluziile prezentate în acea cauză, avocatul general Campos Sánchez‑Bordona a considerat că demnitatea de care o persoană decedată s‑a bucurat în perioada în care era în viață poate beneficia de o prelungire adecvată, susceptibilă să fie protejată din punct de vedere juridic, post-mortem ( 53 ).

103.

Analiza comparativă a sistemelor constituționale ale statelor membre constituie un sprijin considerabil în determinarea conținutului drepturilor fundamentale ale Uniunii ( 54 ).

104.

În această privință, nota de cercetare elaborată de Direcția de cercetare și documentare a Curții ( 55 ) a demonstrat că toate statele membre incluse în cercetarea respectivă recunosc că corpul uman merită să fie tratat cu respect după deces, chiar dacă această preocupare nu este în mod necesar înțeleasă ca reprezentând un drept fundamental. În cadrul unei evaluări comparative, drepturile defunctului sunt luate în considerare, însă dreptul la cunoașterea originilor pare să prevaleze în mod semnificativ ( 56 ).

105.

Pe baza acestei analize comparative, concluzionăm că dreptul la respectarea corpului uman după deces există ca principiu general al dreptului Uniunii, care poate fi considerat drept o manifestare a demnității umane. O astfel de preocupare ar trebui, așadar, să fie luată în considerare atunci când se pronunță o decizie cu privire la aspectul dacă se permite exhumarea unui corp în scopul respectării dreptului la cunoașterea originilor, protejat ca parte a dreptului la respectarea vieții private în temeiul articolului 7 din cartă.

3.

Evaluarea comparativă a dreptului la cunoașterea originilor și a dreptului la respectarea corpului uman

106.

Problema ridicată de cea de a doua întrebare adresată de instanța de trimitere este dacă punerea în balanță a acestor două drepturi prevăzute de cartă permite o interpretare a Regulamentului 2020/1783 în sensul că prelevarea de material genetic de la un corp uman în urma unei exhumări poate fi solicitată ca probă în cadrul cooperării judiciare transfrontaliere în scopul unei proceduri de stabilire a paternității.

107.

Chiar dacă, în cauza Jäggi împotriva Elveției ( 57 ) și în cauza Pascaud împotriva Franței ( 58 ), Curtea EDO s‑a pronunțat în favoarea dreptului la cunoașterea originilor, aceasta nu înseamnă că dreptul respectiv prevalează întotdeauna asupra dreptului la respectarea corpului uman după deces. Acestea trebuie puse în balanță luând în considerare împrejurările fiecărei spețe în parte și cântărind cu atenție toate interesele în cauză ( 59 ).

108.

Nimic nu arată că evaluarea comparativă realizată de instanța italiană în temeiul dreptului italian în prezenta cauză este interzisă de cartă. Această instanță pare să fi luat în considerare alte posibilități de stabilire a paternității și a solicitat exhumarea și prelevarea de probe genetice de la tatăl prezumat doar ca ultimă soluție.

109.

Faptul că instanța franceză sau o instanță din orice alt stat, ghidată de propria legislație națională, ar fi putut ajunge la o soluție diferită nu influențează concluzia potrivit căreia evaluarea comparativă realizată de instanța italiană pare să fie acceptabilă din perspectiva cartei.

110.

Curtea a explicat deja că statele membre pot avea interpretări diferite cu privire la demnitatea umană sau, mai general, la alte drepturi cuprinse în cartă, cu condiția ca ele să respecte substanța acestor drepturi ( 60 ). Atât timp cât nu există o armonizare a anumitor aspecte la nivelul Uniunii, pentru care legiuitorul Uniunii alege echilibrul just, soluțiile adoptate de diferitele state membre pot fi diferite ( 61 ).

111.

Legiuitorul Uniunii nu a adoptat (încă) norme comune care să reglementeze probele permise în procedurile civile și nici, mai concret, norme comune care să reglementeze acțiunile în stabilirea paternității în situațiile în care un părinte a decedat. Soluția italiană și cea franceză pot fi diferite în această privință și pot fi aplicate atât timp cât echilibrul reținut nu încalcă substanța unuia dintre drepturile puse astfel în balanță.

112.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare preliminară indicându-se că carta nu interzice unei instanțe dintr‑un stat membru să solicite, în temeiul Regulamentului 2020/1783, obținerea de probe prin prelevare genetică post-mortem chiar dacă persoana decedată nu și‑a dat consimțământul pentru o astfel de prelevare în cursul vieții sale.

V.

Concluzie

113.

Propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de tribunal judiciaire de Chambéry (Tribunalul Judiciar din Chambéry, Franța) după cum urmează: