Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE
DOAMNA LAILA MEDINA
prezentate la 8 octombrie 2026(1)
Cauza C‑222/25
X
împotriva
Rahapesu Andmebüroo,
cu participarea:
Andmekaitse Inspektsioon
[cerere de decizie preliminară formulată de Riigikohus (Curtea Supremă, Estonia)]
„ Trimitere preliminară – Protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal – Regulamentul (UE) 2016/679 – Articolul 2 alineatul (2) litera (d) – Directiva (UE) 2016/680 – Articolul 1 alineatul (1) – Domeniu de aplicare – Noțiunea de «autoritate competentă» – Directiva (UE) 2015/849 – Interzicere a utilizării sistemului de informații financiare în scopul combaterii spălării banilor sau a finanțării terorismului – Unități de informații financiare (UIF) – Prelucrare a datelor cu caracter personal schimbate în legătură cu tranzacții suspecte de spălare de bani – Dreptul de acces al persoanei vizate – Restricții prevăzute de o măsură legislativă – Accesul indirect prin intermediul unei autorități de supraveghere ”
I. Introducere
1. Infracționalitatea, veniturile obținute din infracțiuni și fluxurile financiare ilicite nu au frontiere. De‑a lungul ultimelor câteva decenii, Uniunea Europeană a dezvoltat un cadru robust privind combaterea spălării banilor (CSB), care urmărește de asemenea combaterea finanțării terorismului (CFT). Respectivul cadru este în continuă evoluție, în conformitate cu eforturile depuse în acest domeniu la nivel internațional și în special cu recomandările Grupului de Acțiune Financiară Internațională (GAFI)(2) și cu instrumentele altor organisme internaționale active în materie de CSB/CFT(3). Informațiile și schimbul de informații financiare constituie piatra de temelie a acestor eforturi. Autoritățile naționale care dețin competențe în materie de informații financiare și unitățile de informații financiare (UIF) sunt o componentă esențială a cadrului internațional și al Uniunii în materie de CSB/CFT(4).
2. În cadrul sarcinii lor principale de a colecta, analiza și disemina informații financiare, UIF prelucrează un volum mare de date cu caracter personal. În pofida importantelor lor competențe și a volumului mare de date pe care acestea îl prelucrează, regimul de protecție a datelor cu caracter personal care le este aplicabil UIF nu este încă pe deplin clar. Prezenta cauză oferă pentru prima dată Curții posibilitatea de a analiza în detaliu statutul juridic al UIF, regimul de protecție a datelor aplicabil acestora și condițiile de limitare a dreptului de acces al persoanelor vizate la datele cu caracter personal deținute de UIF.
II. Situația de fapt, litigiul național și întrebările preliminare
3. La 16 decembrie 2019 și la 27 decembrie 2019, X a adresat Rahapesu Andmebüroo (Unitatea de Informații Financiare din Estonia, denumită în continuare „RAB”) două cereri de informații, prin care urmărea să afle dacă anumite informații care îl priveau fuseseră transmise instituțiilor de credit estoniene sau străine ori autorităților străine sau dacă fuseseră efectuate anchete de către acestea.
4. La 20 decembrie 2019 și, respectiv, la 6 ianuarie 2020, RAB a respins cele două cereri pentru motivul că, în conformitate cu articolul 60 alineatul (1) din Rahapesu ja terrorismi rahastamise tõkestamise seadus (Legea privind prevenirea spălării banilor și a finanțării terorismului) din 26 octombrie 2017 (RT I, 17.11.2017, 2, denumită în continuare „RahaPTS”)(5) și cu articolul 23 alineatul (1) punctul 1) din Avaliku teabe seadus (Legea privind informațiile publice) din 15 noiembrie 2000 (RT I 2000, 92, 597, denumită în continuare „AvTS”)(6), aceasta nu putea divulga niciun fel de date colectate în exercitarea atribuțiilor sale sau niciun fel de informații referitoare la existența unor astfel de date ori la orice schimb al unor astfel de date. În răspuns la solicitarea ulterioară adresată de X de a preciza temeiul restricționării accesului, RAB a reiterat faptul că, potrivit articolului 60 alineatul (1) din RahaPTS, aceasta nu putea nici să confirme existența informațiilor solicitate, nici să divulge aceste informații.
5. Tallinna Halduskohus (Tribunalul Administrativ din Tallinn, Estonia) și, ulterior, Tallina Ringkonnakohus (Curtea de Apel din Tallinn, Estonia) au respins acțiunea formulată de X împotriva respingerii cererilor sale. Ambele hotărâri au fost anulate de Riigikohus (Curtea Supremă, Estonia), care, printr‑o hotărâre din 24 martie 2022, a obligat RAB să adopte o nouă decizie privind cererile adresate de X.
6. În respectiva hotărâre, Riigikohus (Curtea Supremă) a statuat că, în conformitate cu articolul 41 din Directiva (UE) 2015/849(7) și în lipsa unei proceduri penale, Regulamentul (UE) 2016/679(8) este aplicabil în ceea ce privește dreptul de acces al lui X la datele sale.
7. Această instanță a reținut de asemenea că articolul 60 alineatul (1) din RahaPTS nu prevede ca atare o restricționare a drepturilor persoanei vizate, ci conferă conducătorului RAB competența de a restricționa accesul la informații prin clasificarea acestor informații ca fiind destinate uzului intern. Cu toate acestea, în prezenta cauză nu a fost adoptată o astfel de decizie.
8. Între timp, X a depus la RAB o a treia cerere de informații, prin care urmărea să afle dacă aceasta din urmă deschisese un dosar de anchetă cu privire la el și dacă adresase cereri Statelor Unite ale Americii, cerere care a fost din nou respinsă de RAB.
9. X a depus o plângere administrativă la Andmekaitse Inspektsioon (Autoritatea de supraveghere a prelucrării datelor din Estonia, denumită în continuare „AKI”). AKI a admis plângerea administrativă și a obligat RAB să reexamineze cererea de informații. La 17 februarie 2022, RAB a respins din nou cererea de informații, decizie în urma căreia X a depus o nouă plângere administrativă la AKI.
10. Prin decizia din 18 aprilie 2022, AKI a emis un ordin provizoriu prin care a obligat RAB să furnizeze informațiile solicitate, precizând că drepturile persoanei vizate nu puteau fi restricționate în temeiul articolului 60 alineatul (1) din RahaPTS.
11. La 22 aprilie 2022, conducătorul RAB, întemeindu‑se pe articolul 60 alineatul (1) a doua teză din RahaPTS, a adoptat o decizie prin care a restricționat accesul lui X, invocând obligația pe care o avea de a păstra confidențialitatea informațiilor cuprinse în baza de date a RAB, în scopul de a proteja sistemul financiar din Estonia.
12. La 13 mai 2022, conducătorul RAB a adoptat o dispoziție prin care restricționa, cu efect retroactiv, accesul la datele înregistrate în baza de date a RAB și declara datele prevăzute la articolele 8-17 din Decretul nr. 56 al ministrului de finanțe din 16 decembrie 2020 privind Rahapesu Andmebüroo andmekogu põhimäärus (statutul bazei de date a RAB)(9) ca fiind informații destinate exclusiv uzului de către autoritate (denumită în continuare „dispoziția conducătorului RAB”).
13. La 19 mai 2022, conducătorul RAB a adoptat o decizie prin care reitera refuzul de admitere a cererii de informații a lui X, făcând referire la articolul 23 alineatul (1) punctul 1) din AvTS și la restricționările accesului stabilite prin decizia din 22 aprilie 2022 și prin dispoziția conducătorului RAB.
14. X a contestat deciziile din 22 aprilie 2022 și din 19 mai 2022, precum și dispoziția conducătorului RAB în fața Tallinna Halduskohus (Tribunalul Administrativ din Tallinn). Această instanță a admis acțiunea prin hotărârea din 19 decembrie 2022. Ea a constatat că articolul 60 alineatul (1) din RahaPTS nu era conform cu articolul 23 din RGPD. În această privință, instanța respectivă a subliniat că articolul 60 alineatul (1) din RahaPTS nu preciza care erau activitățile RAB care presupuneau prelucrarea datelor cu caracter personal, motivele pentru care divulgarea informațiilor referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal este refuzată sau durata restricției. Prin urmare, instanța a obligat RAB să se pronunțe din nou asupra cererilor de informații formulate de X.
15. RAB a formulat un apel la Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel din Tallinn), care a fost respins prin hotărârea din 10 aprilie 2024. Respectiva instanță a confirmat raționamentul adoptat în hotărârea atacată, reținând că articolul 60 alineatul (1) din RahaPTS nu este clar și precis și nu permite persoanelor vizate să constate durata restricției. Instanța a considerat de asemenea că deciziile în discuție și dispoziția conducătorului RAB în discuție prevăd o restricție absolută și nelimitată a dreptului de acces, care nu este proporțională.
16. RAB a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate de Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel din Tallinn) la Riigikohus (Curtea Supremă), care este instanța de trimitere.
17. În primul rând, instanța de trimitere solicită o clarificare din partea Curții cu privire la regimul de protecție a datelor care se aplică datelor prelucrate de RAB, având în vedere, pe de o parte, articolul 41 din Directiva 2015/849, care prevede că prelucrarea datelor efectuată în temeiul acestei directive face obiectul RGPD și, pe de altă parte, considerentul (40) al Directivei 2018/843(10), care enunță că aceasta se aplică fără a aduce atingere protecției datelor cu caracter personal prelucrate de autoritățile competente în conformitate cu Directiva (UE) 2016/680(11).
18. Instanța de trimitere afirmă că faptul că RAB nu este un organism de anchetă și nu desfășoară proceduri penale nu trebuie să fie în mod necesar definitoriu pentru delimitarea domeniului de aplicare al RGPD și al Directivei 2016/680, în lumina Hotărârii Curții în cauza La Quadrature du Net ș.a. (Date personale și combaterea contrafacerii)(12).
19. În al doilea rând, instanța de trimitere întreabă dacă, în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (h) din RGPD sau al articolului 15 alineatul (3) din Directiva 2016/680, RAB poate să nu indice temeiului juridic care justifică un refuz al accesului. În această privință, ea observă lipsa, în cuprinsul RGPD, a oricărui mecanism de exercitare indirectă a drepturilor persoanei vizate prin intermediul autorității de supraveghere competente, echivalent cu cel prevăzut la articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2016/680.
20. În al treilea rând, instanța de trimitere subliniază că, deși este permisă o limitare a drepturilor persoanei vizate printr‑o măsură legislativă, indiferent dacă în respectiva cauză se aplică RGPD sau Directiva 2016/680, măsura legislativă relevantă trebuie să îndeplinească cerințele de claritate și precizie, iar aplicarea sa trebuie să fie previzibilă.
21. Instanța de trimitere arată că articolul 60 alineatul (1) din RahaPTS nu stabilește în mod explicit condițiile în care conducătorul RAB poate lua decizia de a restricționa accesul la informații sau domeniul temporal sau material de aplicare al restrângerii accesului. Restrângerea drepturilor persoanei vizate poate dura până la expirarea perioadelor de păstrare prevăzute la articolul 26 din statutul bazei de date a RAB (de obicei 15 ani). Ulterior acestei perioade, persoanele vizate nu mai pot obține informații referitoare la datele care le privesc, întrucât datele sunt șterse.
22. În plus, obiectul restrângerii accesului în temeiul articolului 60 alineatul (1) a doua teză din RahaPTS poate fi determinat doar prin interpretarea acestei dispoziții coroborat cu alte dispoziții ale aceleiași legi și cu actele legislative în materie de prevenire a spălării banilor și a finanțării terorismului.
23. În sfârșit, instanța de trimitere întreabă dacă articolul 23 din RGPD și articolul 15 din Directiva 2016/680 se opun unei reglementări naționale care restrânge pe deplin exercitarea dreptului de acces la datele cu caracter personal până la distrugerea unor astfel de date.
24. În aceste împrejurări, Riigikohus (Curtea Supremă) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 2 alineatul (2) litera (d) din [RGPD] și articolul 2 alineatul (1) coroborat cu articolul 1 din [Directiva 2016/680] trebuie interpretate în sensul că prelucrarea potențială a datelor cu caracter personal de către o [UIF] poate fi asimilată unei prelucrări de date cu caracter personal realizată de autoritățile competente în scopul prevenirii, investigării, depistării sau urmăririi penale a infracțiunilor ori al executării sancțiunilor penale, inclusiv al protejării împotriva amenințărilor la adresa siguranței publice și al prevenirii acestora, deși [UIF] nu este o autoritate de anchetă în sensul codului de procedură penală?
2) Articolul 23 alineatul (2) litera (h) din RGPD și articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2016/680 trebuie interpretate în sensul că într‑o procedură administrativă sau jurisdicțională se poate refuza să se dezvăluie persoanei vizate actul normativ în temeiul căruia i s‑a refuzat accesul la datele cu caracter personal care o privesc, în scopul de a împiedica confirmarea sau infirmarea faptului prelucrării datelor cu caracter personal care o privesc, în cazul în care persoana vizată nu știe dacă a avut sau nu loc o asemenea prelucrare, și este permis ca într‑un astfel de caz să se omită și informarea persoanei vizate despre posibilitatea de a se prevala de măsura adoptată în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2016/680?
3) Articolul 15 din Directiva 2016/680 și, respectiv, articolul 23 din RGPD trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care conferă șefului unei [UIF] competența de a restrânge drepturile persoanei vizate și care, coroborată cu alte [acte normative], printre care unele de rang inferior, stabilește obiectivul, condițiile și durata în timp și spațiu a restrângerii drepturilor persoanei vizate?
4) Articolul 15 din Directiva 2016/680 și, respectiv, articolul 23 din RGPD trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care restrânge pe deplin exercitarea dreptului prevăzut la articolul 14 din Directiva 2016/680 și, respectiv, la articolul 15 din RGPD până la distrugerea datelor, cu consecința că persoana vizată nu va avea niciodată acces la aceste date?”
25. Reclamantul din litigiul principal, Republica Estonia, Regatul Spaniei, Republica Finlanda și Comisia Europeană au depus observații scrise. Republica Estonia, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Republica Letonia, Marele Ducat al Luxemburgului, Regatul Țărilor de Jos, Republica Finlanda și Comisia au participat la ședința care s‑a desfășurat la 3 iunie 2026 și au răspuns la întrebările adresate de Curte pentru care s‑a solicitat un răspuns oral.
III. Apreciere
A. Prima întrebare (cadrul Uniunii în materie de protecție a datelor aplicabil UIF)
26. Prin intermediul primei sale întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (2) litera (d) din RGPD și articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2016/680 coroborat cu articolul 1 alineatul (1) din aceasta din urmă trebuie interpretate în sensul că prelucrarea datelor cu caracter personal de către o UIF, precum RAB, poate fi considerată ca fiind efectuată de o autoritate competentă în scopul prevenirii, detectării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor penale, inclusiv în scopul protejării împotriva amenințărilor la adresa siguranței publice și al prevenirii acestora, chiar dacă UIF relevantă nu reprezintă un organism de anchetă în sensul codului național de procedură penală.
27. Această întrebare urmărește să determine cadrul juridic al Uniunii în materie de protecție a datelor aplicabil unei UIF atunci când aceasta își exercită misiunile care îi sunt conferite în contextul CSB/CFT. O astfel de determinare este deosebit de importantă din perspectiva diferențelor existente între RGPD și Directiva 2016/680. În scopul prezentei cauze, este important să se observe diferența în ceea ce privește conținutul restricționării drepturilor persoanei vizate(13), rolul autorității de supraveghere, prevăzut la articolul 17 din Directiva 2016/680, de a exercita în mod indirect drepturile persoanei vizate, precum și diferențele în ceea ce privește regimul aplicabil transferurilor de date către țările terțe sau organizațiile internaționale(14).
28. Aspectul esențial pentru determinarea cadrului aplicabil în materie de protecție a datelor este acela dacă prelucrarea datelor efectuată de către o UIF precum RAB trebuie considerată o prelucrare efectuată de o „autoritate competentă”, în sensul Directivei 2016/680. Dacă acesta ar fi cazul, prelucrarea datelor efectuată de RAB ar intra în domeniul material de aplicare al Directivei 2016/680, conform articolului 2 alineatul (1) și articolului 1 alineatul (1) din aceasta. Pentru a analiza respectivul aspect, vom face mai întâi o prezentare a criteriilor de delimitare a domeniului de aplicare al RGPD și al Directivei 2016/680. Vom examina apoi statutul, misiunile și funcțiile, înainte de a trage concluzii cu privire la cadrul în materie de protecție a datelor care se aplică UIF în exercitarea misiunilor lor principale în domeniul CSB/CFT.
1. Delimitarea domeniului de aplicare al RGPD și al Directivei 2016/680
29. Dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal este consacrat la articolul 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și la articolul 16 alineatul (1) TFUE. Cadrul Uniunii în materie de protecție a datelor se întemeiază pe trei piloni: RGPD, Directiva 2016/680 și Regulamentul (UE) 2018/1725(15), care se aplică instituțiilor Uniunii.
30. După cum sugerează și denumirea sa, RGPD stabilește un regim general și orizontal pentru protecția datelor(16). Articolul 2 alineatul (2) din RGPD prevede patru excepții de la domeniul de aplicare al acestui regulament, astfel cum este definit la articolul 2 alineatul (1) din acesta, excepții care trebuie să fie de strictă interpretare(17).
31. Mai precis, articolul 2 alineatul (2) litera (d) din RGPD exclude din domeniul său de aplicare prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, investigării, depistării sau urmăririi penale a infracțiunilor ori al executării sancțiunilor penale, inclusiv al protejării împotriva amenințărilor la adresa siguranței publice și al prevenirii acestora.
32. După cum rezultă din considerentul (19) al RGPD, această excepție este motivată de împrejurarea că prelucrările în astfel de scopuri și de către autoritățile competente a datelor cu caracter personal sunt reglementate de un act specific al Uniunii, și anume Directiva 2016/680, care a fost adoptată la aceeași dată ca RGPD(18).
33. Domeniul de aplicare al Directivei 2016/680, prevăzut la articolul 2 alineatul (1) coroborat cu articolul 1 alineatul (1) din aceasta, este determinat în funcție de persoana sau autorul care efectuează prelucrarea și în funcție de scopurile prelucrării(19). Persoana care efectuează operațiunea trebuie să fie o „autoritate competentă”, în sensul punctului 7 al articolului 3 din Directiva 2016/680. Scopurile operațiunii de prelucrare cuprind prevenirea, depistarea, investigarea sau urmărirea penală a infracțiunilor sau executarea pedepselor, inclusiv protejarea împotriva amenințărilor la adresa securității publice și prevenirea acestora.
34. Rezultă din considerentul (10) al Directivei 2016/680 că noțiunea de „autoritate competentă” trebuie înțeleasă în legătură cu protecția datelor cu caracter personal în domeniul cooperării judiciare în materie penală și al cooperării polițienești, ținând seama de adaptările care se pot dovedi necesare în această privință, având în vedere natura specifică a acestor domenii(20).
35. Definiția noțiunii de „autoritate competentă” este prevăzută la punctul 7 a articolului 3 din Directiva 2016/680.
36. Punctul 7 al articolului 3 din Directiva 2016/680 prevede două categorii de autorități competente. La litera (a) a respectivei dispoziții, noțiunea de „autoritate competentă” este definită ca însemnând „orice autoritate publică competentă în materie de prevenire, depistare, investigare sau urmărire penală a infracțiunilor sau de executare a pedepselor, inclusiv în materie de protejare împotriva amenințărilor la adresa securității publice și de prevenire a acestora”. Această definiție se referă la autoritățile publice, precum autoritățile judiciare, poliția sau alte autorități de aplicare a legii(21).
37. Punctul 7 litera (b) al articolului (3) extinde definiția noțiunii de autoritate competentă la „orice alt organism sau entitate împuternicit(ă) de dreptul intern să exercite autoritate publică și competențe publice în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor, inclusiv al protejării împotriva amenințărilor la adresa securității publice și al prevenirii acestora”.
38. Definiția noțiunii de „autoritate competentă” trebuie aplicată prin analogie în privința articolului 2 alineatul (2) litera (d) din RGPD și a excepției privind aplicarea respectivului regulament prevăzută de această dispoziție(22). Modul de redactare a acestei dispoziții evidențiază în mod clar că, pentru ca respectiva excepție să fie aplicabilă, este necesară îndeplinirea în mod cumulat a celor două condiții, care se referă la scopurile prelucrării și, respectiv, la autorul acestei prelucrări(23).
39. Astfel, faptul că prelucrarea datelor se efectuează în scopul aplicării legii nu este suficient în sine pentru a exclude aplicarea RGPD(24). În sens invers, faptul că o autoritate competentă prelucrează date nu este suficient pentru a o include în domeniul de aplicare al Directivei 2016/680 dacă o astfel de prelucrare nu are legătură cu scopul de aplicare a legii(25).
40. Jurisprudența Curții oferă exemple edificatoare în ceea ce privește delimitarea domeniului de aplicare al celor două instrumente juridice. Curtea a considerat că, în desfășurarea unei activități care constă în divulgarea către public, în scopul siguranței rutiere, a unor date cu caracter personal referitoare la punctele de penalizare aplicate conducătorilor auto pentru încălcări ale normelor de circulație rutieră, entitatea responsabilă din Letonia(26) nu poate fi considerată o „autoritate competentă” în sensul punctului 7 a articolului 3 din Directiva 2016/680. Prin urmare, o astfel de activitate intră în domeniul de aplicare material al RGPD(27). Curtea a statuat de asemenea că, atunci când autoritatea fiscală colectează date cu caracter personal de la un operator economic în scopul perceperii impozitului și al combaterii fraudei fiscale, aceasta nu poate fi considerată o „autoritate competentă” în sensul articolului 3 punctul 7 din Directiva 2016/680(28).
41. În schimb, Curtea a considerat că prelucrarea datelor din registrul cu numele pasagerilor (PNR) pentru prevenirea, depistarea, investigarea și urmărirea penală a infracțiunilor de terorism și a infracțiunilor grave efectuată de o unitate de informații despre pasageri (UIP), o autoritate competentă pentru prevenirea, depistarea, investigarea sau urmărirea penală a infracțiunilor de terorism și a infracțiunilor grave, instituită prin Directiva (EU) 2016/681(29), intră sub incidența Directivei 2016/680(30).
42. Curtea a statuat de asemenea că Directiva 2016/680 se aplică prelucrării datelor de către Haute Autorité pour la diffusion des œuvres et la protection des droits sur internet (Autoritatea publică franceză pentru difuzarea operelor și protecția drepturilor pe internet, denumită în continuare „Hadopi”), atunci când această autoritate adoptă măsuri în cadrul așa‑numitei proceduri de „răspuns gradual”, atât timp cât respectivele măsuri au un caracter prepenal direct legat de procedura judiciară(31).
43. Din respectiva jurisprudență reiese că, în ceea ce privește prevenirea infracțiunilor, aplicabilitatea Directivei 2016/680 nu depinde de aspectul dacă autoritatea publică competentă constituie un organism de anchetă în conformitate cu dreptul penal național. Aplicabilitatea respectivei directive depinde de misiunile și de funcțiile specifice pe care le are autoritatea publică competentă în lanțul de prevenire a infracțiunilor în temeiul actului legislativ care reglementează prelucrarea datelor de către respectiva autoritate în scopul prevenirii infracțiunilor.
44. În lumina considerațiilor de ordin general formulate mai sus, vom examina în cele ce urmează statutul, misiunile și funcțiile UIF în cadrul juridic în materie de CSB/CFT, urmând să analizăm apoi dacă aceste unități îndeplinesc criteriile de aplicare a Directivei 2016/680.
2. Statutul, misiunile și funcțiile UIF în cadrul juridic al Uniunii în materie de CSB/CFT
45. Obligația statelor membre de a institui UIF este prevăzută la articolul 32 alineatul (1) din Directiva 2015/849 (cunoscută și sub denumirea de A patra directivă privind combaterea spălării banilor).
46. Cu toate acestea, UIF existau cu mult timp înainte ca acestea să fie recunoscute în mod formal prin respectiva directivă(32). Decizia 2000/642/JAI a Consiliului(33), adoptată în temeiul fostului „al treilea pilon” privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală(34), prevedea, la articolul 1 alineatul (1), obligația statelor membre de a se asigura că „UIF înființate sau desemnate să adune informațiile financiare comunicate în scopul combaterii spălării banilor cooperează în conformitate cu competențele lor naționale în vederea completării, analizării și investigării informațiilor pertinente în cadrul UIF privind orice fapt care ar putea constitui un indiciu al spălării banilor”. Potrivit articolului 3 din respectiva decizie, statele membre trebuiau să se asigure că „statutul intern al UIF, indiferent că este vorba despre autorități administrative, de aplicare a legii sau judiciare”, nu afecta îndeplinirea sarcinilor care le revin.
47. Statutul UIF diferă de la un stat membru la altul(35). Tipul UIF nu a fost armonizat, „responsabilitatea instituirii și a stabilirii structurii organizatorice a [UIF] rămân[ând] în întregime în sarcina statelor membre”(36).
48. Cu toate acestea, Directiva 2015/849 stabilește o cerință esențială care se aplică indiferent de statutul UIF ales de fiecare stat membru. Potrivit articolului 32 alineatul (3) din Directiva 2015/849, UIF trebuie să fie „independentă și autonomă”, ceea ce înseamnă că aceasta trebuie să aibă „autoritatea și capacitatea de a‑și exercita funcțiile în mod liber, inclusiv abilitatea de a lua decizii autonome de a analiza, solicita și comunica informații specifice”.
49. În plus, diversitatea statutului juridic al UIF nu trebuie să afecteze cooperarea dintre ele(37) și eficacitatea schimbului de informații între autoritățile de aplicare a legii sau parchete și UIF(38).
50. Misiunea principală a unei UIF(39), prevăzută la articolul 32 alineatul (1) din Directiva 2015/849, este aceea de a „preveni, detecta și combate în mod eficace spălarea banilor și finanțarea terorismului”. În acest scop, potrivit articolului 32 alineatul (3) din Directiva 2015/849, UIF este unitatea centrală națională responsabilă de primirea(40) și analizarea rapoartelor privind tranzacții suspecte și a altor informații relevante pentru spălarea banilor, infracțiuni premisă asociate sau finanțarea terorismului. UIF este de asemenea responsabilă de comunicarea autorităților competente a rezultatelor analizei sale și a oricăror informații suplimentare relevante, în cazul în care există motive de a suspecta spălarea banilor, infracțiuni premisă asociate sau finanțări ale terorismului.
51. Din articolul 32 alineatul (4) din Directiva 2015/849 reiese că, în îndeplinirea misiunii și a funcțiilor lor, UIF dispun de importante competențe de acces la informațiile „de aplicare a legii de care au nevoie pentru a‑și îndeplini sarcinile în mod corespunzător”(41).
52. UIF au de asemenea, potrivit articolului 32 alineatul (7) din Directiva 2015/849, competența de a lua „măsuri urgente […] atunci când există o suspiciune că o tranzacție are legătură cu spălarea banilor sau finanțarea terorismului, precum și de a suspenda sau de a refuza tranzacția aflată în derulare, în scopul analizării acesteia, al confirmării suspiciunii și al comunicării rezultatelor analizei către autoritățile competente”.
53. Misiunile, funcțiile și competențele UIF demonstrează importanța acestora în depistarea și prevenirea infracțiunilor în materie de CSB/CFT. UIF sunt împuternicite atât cu misiunea de prevenire, cât și cu cea de combatere a spălării banilor și a finanțării terorismului, ceea ce reprezintă o misiune în domeniul aplicării legii, și se află în strânsă cooperare cu autoritățile competente de aplicare a legii(42).
54. UIF au un statut sui generis. Deși își desfășoară activitatea în „sfera mai amplă a structurii polițienești”(43), ele nu sunt în mod necesar integrate în structura poliției. Fără a nega importanța lor în asigurarea bunei funcționări a pieței financiare a Uniunii (fapt care justifică întemeierea adoptării Directivei 2015/849 pe articolul 114 TFUE), trebuie să se sublinieze că rolul lor specific în schimbul de informații financiare cu autoritățile de aplicare a legii și cu Europol este reglementat într‑un instrument în domeniul cooperării polițienești, întemeiat pe articolul 87 alineatul (2) TFUE, și anume în Directiva 2019/1153 (care a abrogat Decizia 2000/642, un fost instrument din cadrul celui de „al treilea pilon”).
55. Misiunea, sarcinile și competențele principale ale UIF demonstrează că regimul Uniunii în materie de protecție a datelor aplicabil prelucrării de date de către o UIF trebuie să fie cel care este cel mai adecvat în scop de aplicare a legii. Vom dezvolta acest aspect în cele ce urmează,
3. Cadrul juridic în materie de protecție a datelor aplicabil UIF
56. Toate guvernele care au adoptat o poziție cu privire la problema regimului aplicabil al Uniunii în materie de protecție a datelor(44), fie în observațiile lor scrise, fie în cadrul ședinței, au considerat că UIF sunt, în exercitarea misiunii lor principale, „autorități competente” în sensul Directivei 2016/680. În această privință, guvernele adoptă în esență o abordare funcțională în ceea ce privește interpretarea respectivei directive, axată pe misiunile și pe funcțiile exercitate de UIF.
57. Suntem de acord că prelucrarea datelor cu caracter personal de către UIF în exercitarea misiunilor și a funcțiilor lor principale intră în domeniul de aplicare al Directivei 2016/680.
58. Astfel cum am explicat deja, misiunea principală a UIF se referă la depistarea și prevenirea infracțiunilor în materie de CSB/CFT. Articolul 83 alineatul (1) TFUE prevede terorismul și spălarea banilor în rândul domeniilor criminalității de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră pentru care legiuitorul european poate stabili norme minime cu privire la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor(45). În exercitarea respectivei misiuni, UIF participă la prevenirea și depistarea infracțiunilor relevante.
59. După cum am arătat mai sus, în cadrul misiunilor lor, UIF au strânse legături de cooperare cu autoritățile de aplicare a legii și cu Europol. Ele comunică rezultatele analizei lor autorităților de aplicare a legii, răspund cererilor de informații din partea unor astfel de autorități și au totodată ele însele acces la informațiile de aplicare a legii de care au nevoie.
60. UIF sunt situate, pe de o parte, între entitățile din sectorul privat care sunt supuse obligațiilor de raportare în domeniul CSB, și anume entitățile obligate, și, pe de altă parte, autoritățile de aplicare a legii. Cu toate acestea, rolul UIF nu se rezumă doar la primirea și comunicarea informațiilor. Valoarea adăugată a UIF constă în analizarea de către acestea a informațiilor(46), care este esențială în lanțul de prevenire a criminalității. Având în vedere rolul pe care îl joacă în analiza respectivă, precum și canalele de schimb și de comunicare de care dispun, UIF constituie, astfel cum acestea au fost descrise în mod corespunzător în literatura juridică, „polii de informații financiare”(47) ai Uniunii Europene și joacă, prin urmare, un rol esențial în structura sistemului de CSB/CFT.
61. Acestea se află la intersecția(48) dintre prevenire, pe de o parte, și investigarea și urmărirea penală de către autorități de aplicare a legii în cadrul sistemului statal de CSB/CFT, pe de altă parte. Misiunea principală a unei UIF se situează, astfel cum a susținut guvernul leton în ședință, în etapa preliminară a procedurilor penale. În aceeași ordine de idei, guvernul luxemburghez a observat în mod justificat că UIF îndeplinesc o funcție de ordin „prepenal”, care face parte dintr‑un „continuum funcțional” care conduce la aplicarea legii.
62. În lumina rolului exercitat de acestea în prevenirea și depistarea infracțiunilor, anumite guverne care au participat la procedura scrisă și la ședință au efectuat o analogie cu constatările formulate de Curte în Hotărârea La Quadrature du Net ș.a. (Date personale și combaterea contrafacerii)(49) în ceea ce privește autoritatea franceză Hadopi. În respectiva cauză, așa cum s‑a arătat deja mai sus(50), Curtea a considerat că Hadopi, o autoritate administrativă care are competența de a adopta măsuri cu caracter „prepenal”, trebuie calificată drept „autoritate competentă”, în sensul articolului 3 din Directiva 2016/680, implicată în prevenirea și detectarea infracțiunilor, și anume neglijența gravă sau contrafacerea, și intră, așadar, în domeniul de aplicare al respectivei directive, în conformitate cu articolul 1 din aceasta(51). Curtea a statuat în acest fel chiar dacă a constatat că, în temeiul dreptului național aplicabil, Hadopi „nu dispune[a] […] de competențe decizionale proprii”(52).
63. Dacă prelucrarea datelor de către o autoritate administrativă precum Hadopi intră în domeniul de aplicare al Directivei 2016/680, aceeași concluzie trebuie să fie a fortiori valabilă în raport cu o UIF, o autoritate publică ce este competentă, indiferent de statutul său în temeiul dreptului intern, să ia decizii autonome de a analiza, solicita și comunica informații financiare și care dispune de importante competențe conferite de dreptul Uniunii, necesare pentru depistarea și prevenirea infracțiunilor în domeniul CSB/CFT.
64. Majoritatea guvernelor au subliniat, în mod întemeiat, în opinia noastră, natura similară a misiunilor UIF și a celor ale UIP(53), pe care Curtea le‑a clasificat, în Hotărârea Ligue des droits humains(54), drept „autorități competente” care intră sub incidența Directivei 2016/680. UIP au fost clasificate ca atare, având în vedere competența lor, care rezultă din articolele 4 și 7 din Directiva PNR, în materie de prevenire, depistare, investigare sau urmărire penală a infracțiunilor de terorism sau a infracțiunilor grave. Respectivele UIP colectează datele de la transportatorii aerieni, le prelucrează și transferă datele respective sau rezultatul prelucrării acestora autorităților competente. Ele sunt de asemenea responsabile de schimbul de date din PNR, precum și de schimbul de rezultate ale prelucrării acestora cu UIP din alte state membre și cu Europol. UIP fac parte în mod clar din sfera penală și sunt integrate în lanțul de prevenire și depistare a infracțiunilor.
65. Rolul UIF în lanțul de prevenire a infracțiunilor este similar cu cel al UIP, întrucât și acestea din urmă primesc informații, le analizează și le comunică autorităților de aplicare a legii.
66. Prin urmare, jurisprudența Curții susține concluzia că prelucrarea datelor de către UIF în scopul prevenirii infracțiunilor în materie de CSB/CFT intră în domeniul de aplicare al Directivei 2016/680.
67. De asemenea, UIF respectă condițiile care trebuie îndeplinite pentru a fi asimilate unei „autorități competente”, în sensul articolului 3 punctul 7 litera (a) din Directiva 2016/680. Astfel cum am arătat mai sus(55), definiția noțiunii de autoritate competentă nu se referă doar la autoritățile judiciare sau de aplicare a legii în sens „tradițional”, ci se extinde la „orice autoritate publică” (sublinierea noastră) care are competențe în domeniul aplicării legii.
68. Clasificarea unei UIF drept „autoritate competentă” în temeiul articolului 3 punctul 7 din Directiva 2016/680 nu trebuie să depindă de structura organizațională aleasă (de aplicare a legii, judiciară, administrativă sau hibridă), ci de misiunea și de funcțiile care îi sunt încredințate, precum și de competențele pe care le exercită. Nici faptul că o UIF, precum RAB, nu este un organism de anchetă în sensul codului național de procedură penală nu este un criteriu decisiv(56).
69. Chiar dacă s‑ar considera că o UIF nu intră sub incidența punctului 7 litera (a) al articolului 3 din Directiva 2016/680, astfel cum a susținut guvernul luxemburghez, ar trebui să se considere că aceasta intră, în orice caz, sub incidența punctului 7 litera (b) al acestei dispoziții, care se aplică „oricărui alt organism sau entitate” cu sarcini de aplicare a legii. În măsura în care, în temeiul articolului 3 punctul 7 litera (b) din respectiva directivă, o entitate privată poate fi calificată drept „autoritate competentă” atunci când este împuternicită prin dreptul unui stat membru să exercite competențe de aplicare a legii, acest lucru trebuie să fie cu atât mai mult valabil în ceea ce privește o UIF, care este o autoritate publică ce deține importante competențe în materie de CSB/CFT.
70. Rezultă că o UIF trebuie calificată drept „autoritate competentă” în sensul articolului 3 punctul 7 din Directiva 2016/680 atunci când aceasta își îndeplinește principalele sale misiuni în materie de CSB/CFT.
71. Această concluzie nu aduce atingere aplicabilității RGPD atunci când UIF prelucrează date în scopul îndeplinirii altor atribuții, cu care acestea au fost împuternicite prin dreptul statelor membre, care nu au legătură cu una dintre activitățile prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2016/680. Din articolul 9 alineatul (2) din aceeași directivă rezultă că RGPD trebuie să se aplice pentru prelucrarea în alte astfel de scopuri. Guvernul estonian a susținut că RAB are competențe de supraveghere în privința sectorului nefinanciar și controlează de asemenea executarea anumitor sancțiuni financiare. Prin urmare, atunci când o UIF prelucrează date în scopuri care nu au legătură cu principala sa atribuție în materie de CSB/CFT, o asemenea prelucrare intră în domeniul de aplicare al RGPD(57).
72. Comisia consideră însă că UIF nu constituie „autorități competente” în sensul Directivei 2016/680, astfel încât prelucrarea datelor de către aceste autorități intră sub incidența RGPD.
73. În această privință, Comisia consideră că activitatea UIF se limitează la „prelucrarea preliminară de natură administrativă” a oricăror informații pe care ele le obțin. Doar autoritățile competente cărora acestea le comunică informații pot trage concluzii cu privire la aspectul dacă activitățile în cauză sunt de natură penală.
74. Având în vedere misiunile, funcțiile și competențele UIF, care au fost deja explicate pe larg, respectiva abordare nu este compatibilă, în opinia noastră, cu rolul esențial al UIF în lanțul de prevenire a infracțiunilor. UIF, astfel cum sugerează și denumirea lor, constituie veritabili poli de informații, care au capacitatea de a lua decizii autonome în procesul de analiză a informațiilor relevante. Competența UIF de a avea acces la informațiile de aplicare a legii, de care au nevoie pentru a‑și îndeplini sarcinile în mod corespunzător [în temeiul articolului 32 alineatul (4) din Directiva 2015/849], de a face schimb de informații între ele, cu autoritățile de aplicare a legii și cu Europol, precum și competența de a suspenda sau de a refuza o tranzacție arată în mod clar faptul că rolul lor nu se rezumă doar la o prelucrare preliminară de natură administrativă.
75. Faptul că UIF se situează la mijlocul lanțului de depistare și prevenire a infracțiunilor și că acestea comunică informații autorităților competente nu se opune calificării acestora drept „autorități competente”. Astfel, o asemenea calificare nu depinde de poziția exactă în care se situează autoritatea în structura de combatere a infracțiunilor, ci de misiunile și de funcțiile ei(58).
76. Cel mai puternic argument invocat de Comisie privește textul articolului 41 alineatul (1) din Directiva 2015/849, care prevede că la prelucrarea datelor cu caracter personal în temeiul acestei directive se aplică RGPD. Comisia arată că respectiva dispoziție este formulată în termeni generali, astfel încât să cuprindă toate operațiunile de prelucrare reglementate în Directiva 2015/849, inclusiv prelucrarea efectuată de UIF.
77. Cu toate acestea, așa cum au susținut aproape toate guvernele care au depus observații scrise și care au fost prezente la ședință(59), articolul 41 alineatul (1) din Directiva 2015/849 trebuie să fie interpretat fără a aduce atingere aplicării Directivei 2016/680.
78. Legiuitorul Uniunii a prevăzut un set cuprinzător de norme privind protecția datelor, care trebuie aplicat în mod coerent în toate domeniile de drept al Uniunii. RGPD și Directiva 2016/680 se aplică, fiecare, în domeniul lor respectiv. Cu alte cuvinte, astfel cum a susținut guvernul spaniol în ședință, articolul 41 alineatul (1) din Directiva 2015/849 nu modifică condițiile necesare pentru respectivul domeniu de aplicare al RGPD și al Directivei 2016/680.
79. Această concluzie este confirmată de considerentul (42) al Directivei 2015/849, potrivit căruia directiva amintită nu aduce atingere protecției datelor cu caracter personal prelucrate în cadrul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, care include și Decizia‑cadru 2008/977/JAI a Consiliului(60), predecesoarea Directivei 2016/680. Este important să amintim că această decizie‑cadru, abrogată prin Directiva 2016/680, avea un domeniu limitat de aplicare în materia cooperării polițienești și judiciare, întrucât reglementa doar prelucrările transfrontaliere.
80. După cum a susținut guvernul francez în ședință, reiese și din considerentul (22) al Directivei 2016/680 că legiuitorul Uniunii nu a urmărit să modifice norma de delimitare dintre RGPD și Directiva 2016/680 în materie de CSB/CFT. Respectivul considerent se referă la o serie de autorități publice cărora le sunt divulgate date cu caracter personal în conformitate cu o obligație legală pentru exercitarea misiunii lor oficiale și precizează că prelucrarea datelor cu caracter personal de către respectivele autorități publice ar trebui să respecte normele aplicabile privind protecția datelor, în conformitate cu scopurile prelucrării.
81. Necesitatea de a asigura conformitatea Directivei 2015/849 cu cadrul juridic al Uniunii existent în materie de protecție a datelor este, în sfârșit, confirmată prin Directiva 2024/1640 (A șasea directivă privind combaterea spălării banilor), care abrogă Directiva 2015/849. Directiva 2024/1640 nu mai prevede nicio dispoziție explicită cu privire la regimul aplicabil în materie de protecție a datelor. Deși considerentul (122) al acesteia precizează că RGPD se aplică prelucrării datelor cu caracter personal în sensul respectivei directive, același considerent face referire și la aplicarea Directivei 2016/680.
82. Comisia a exprimat îngrijorări cu privire la faptul că, în cazul în care UIF ar fi considerate „autorități competente”, acest lucru ar putea pune în pericol independența lor față de autoritățile competente cărora le comunică informații.
83. Considerăm că este dificil să împărtășim îngrijorările exprimate de Comisie. UIF trebuie considerate „autorități competente” în scopul determinării regimului aplicabil al Uniunii în materie de protecție a datelor. Respectiva determinare nu aduce atingere independenței și autonomiei lor, care trebuie să fie asigurate indiferent de statutul lor organizațional, chiar și atunci când UIF este inclusă în structura existentă a unei alte autorități(61).
84. Un ultim argument în favoarea aplicabilității Directivei 2016/680 în privința UIF în exercitarea misiunilor și a funcțiilor lor în materie de CSB/CFT se referă la nevoia de a garanta posibilitatea exercitării indirecte a dreptului de acces al persoanelor vizate prin intermediul autorității de supraveghere, conform articolului 17 din această directivă. Astfel cum vom explica în continuare în cadrul analizei celei de a patra întrebări preliminare, controlul exercitat în mod indirect prin intermediul autorității de supraveghere constituie o importantă garanție destinată să compenseze posibilitatea unei limitări totale a dreptului de acces prevăzute la articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2016/680.
85. În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, articolul 2 alineatul (2) litera (d) din RGPD și articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2016/680 coroborat cu articolul 1 alineatul (1) din această directivă trebuie interpretate în sensul că prelucrarea datelor cu caracter personal de către o UIF precum RAB, în exercitarea misiunii sale de a preveni, depista și combate spălarea banilor și finanțarea terorismului și în lumina funcțiilor și a competențelor sale în această materie, trebuie considerată ca fiind efectuată de către o autoritate competentă, în sensul articolului 3 punctul 7 din Directiva 2016/680, chiar dacă respectiva UIF nu constituie un organism de anchetă în sensul codului intern de procedură penală. Prelucrarea unor astfel de date intră, așadar, în domeniul de aplicare al Directivei 2016/680.
86. Având în vedere răspunsul pe care îl propunem Curții la prima întrebare preliminară, vom analiza restul întrebărilor referitoare la limitarea dreptului de acces al persoanei vizate în temeiul dispozițiilor relevante ale Directivei 2016/680 fără luarea în considerare a RGPD.
B. A patra întrebare
87. Prin intermediul celei de a patra întrebări, pe care este oportun să o analizăm în cea de a doua etapă, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 15 din Directiva 2016/680 trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale care restricționează total exercitarea dreptului de acces al persoanei vizate la datele sale cu caracter personal deținute de o UIF, până la distrugerea acestor date, astfel încât persoana vizată nu poate niciodată să obțină informații referitoare la respectivele date.
88. Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2016/680 autorizează legiuitorul național, având în vedere natura specifică a scopurilor pentru care se efectuează prelucrarea datelor reglementată de această directivă [aspect asupra căruia se atrage atenția în special în considerentul (10) al acesteia], să adopte măsuri legislative care limitează dreptul de acces al persoanei vizate, în anumite condiții. Dreptul de acces poate fi limitat „integral sau parțial” „în măsura în care și atât timp cât o astfel de limitare, parțială sau totală, constituie o măsură necesară și proporțională într‑o societate democratică, ținându‑se seama de drepturile fundamentale și de interesele legitime ale respectivei persoane fizice”, în scopul de a proteja un anumit număr de obiective de interes general, enumerate exhaustiv la literele (a)-(e) ale dispoziției menționate. Aceste obiective includ necesitatea de a „evita obstrucționarea cercetărilor, anchetelor sau procedurilor oficiale sau juridice” și de a „a nu prejudicia prevenirea, depistarea, investigarea sau urmărirea penală a infracțiunilor […]”.
89. În conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2016/680, statele membre pot adopta măsuri legislative pentru a stabili categoriile de prelucrare care pot intra, integral sau parțial, sub incidența respectivelor obiective.
90. Articolul 41 alineatul (4) din Directiva 2015/849 stabilește o obligație specifică a statelor membre de limitare a dreptului de acces al persoanelor vizate „în aplicarea interdicției de divulgare prevăzute la articolul 39 alineatul (1)”. Potrivit respectivei dispoziții, în aplicarea aceleiași interdicții, statele membre trebuie să adopte măsuri legislative care limitează, „integral sau parțial”, dreptul de acces al persoanei vizate, în condițiile prevăzute în respectiva dispoziție. Aceste condiții sunt în esență identice cu cele prevăzute la articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2016/680. Ele se referă la caracterul necesar și proporțional al limitării parțiale sau totale, precum și la necesitatea de a asigura realizarea obiectivelor prevăzute la articolul 41 alineatul (4)(62).
91. Interdicția de divulgare la care se referă teza introductivă a articolului 41 alineatul (4) din Directiva 2015/849 privește entitățile obligate, cărora le este interzisă divulgarea (sau „dezvăluirea”, potrivit terminologiei utilizate în Recomandarea 21 a GAFI) a faptului că informațiile referitoare la tranzacții suspecte sunt în curs de transmitere, au fost sau vor fi transmise unei UIF în conformitate cu articolul 33 din această directivă(63).
92. Referirea la interdicția de divulgare pare să indice faptul că articolul 41 alineatul (4) din Directiva 2015/849 reglementează în mod specific limitarea dreptului de acces al persoanelor vizate în raport cu informațiile deținute de entitățile obligate și faptul că aceste informații sunt în curs de transmitere, au fost sau vor fi transmise unei UIF (sau unui organism de autoreglementare). Cu toate acestea, în ceea ce privește dreptul de acces la datele deținute de o UIF, trebuie amintit că respectivele autorități primesc informații nu numai de la entitățile obligate, ci și de la alte surse (autorități competente interne și străine, UIF din alte state membre și Europol), cu care fac și schimb de informații. De asemenea, UIF generează informații financiare(64). Ca urmare a adoptării Directivei 2016/680 și având în vedere modul amplu de redactare a cererilor de acces formulate de persoana vizată în litigiul principal, pare mult mai adecvat să examinăm limitarea dreptului de acces prin prisma articolului 15 din această directivă. Respectiva dispoziție are un domeniu larg de aplicare și este susceptibilă să se aplice tuturor datelor și informațiilor deținute de UIF(65).
93. Din articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2016/680, reiese în mod clar că limitarea dreptului de acces pe care statele membre pot să o prevadă poate fi „totală”. Cu toate acestea, o astfel de limitare totală (sau parțială) trebuie să respecte principiul proporționalității. Potrivit acestei dispoziții, măsura legislativă care limitează, integral sau parțial, dreptul la acces al persoanei vizate poate fi adoptată „în măsura în care și atât timp cât o astfel de limitare, parțială sau totală, constituie o măsură necesară și proporțională într‑o societate democratică, ținându‑se seama de drepturile fundamentale și de interesele legitime ale respectivei persoane fizice”. Orice limitare trebuie, așadar, să fie limitată în conținut și în timp la ceea ce este necesar și proporțional(66).
94. În această privință, trebuie amintit că dreptul de acces la datele cu caracter personal ale unei persoane este consacrat la articolul 8 alineatul (2) din cartă. Acest drept nu este o prerogativă absolută, ci trebuie să fie luat în considerare în raport cu funcția sa în societate.
95. Astfel, după cum reiese din articolul 52 alineatul (1) din cartă, aceasta admite restrângeri ale exercițiului acestor drepturi, în măsura în care aceste restrângeri sunt prevăzute de lege, respectă substanța drepturilor respective și, prin respectarea principiului proporționalității, sunt necesare și răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți(67).
96. În contextul Directivei 2015/849, confidențialitatea deplină a informațiilor constituie o condiție prealabilă esențială pentru eficacitatea sistemului de CSB/CFT instituit prin această directivă(68). Din considerentul (46) al aceleiași directive reiese de asemenea că accesarea de către persoanele vizate a oricăror informații legate de un raport privind tranzacții suspecte ar afecta considerabil eficacitatea luptei împotriva spălării banilor și a finanțării terorismului. Informațiile sunt și trebuie să rămână confidențiale de‑a lungul întregului lanț al principalilor actori ai acestui sistem: entitățile obligate, care sunt supuse unei interdicții de divulgare, UIF, care colectează și analizează informații confidențiale, și autoritățile de aplicare a legii.
97. Toate guvernele care au depus observații scrise au susținut în ședință că cerința de confidențialitate constituie o caracteristică intrinsecă a sistemului de CSB/CFT și este un element esențial al cooperării dintre UIF. Respectivele guverne au subliniat caracterul sensibil al informațiilor deținute de UIF, în sensul că simpla cunoaștere a faptului că datele fac obiectul unei prelucrări ar putea fi de natură să pună în pericol analizele și investigațiile în curs de desfășurare și ar putea permite persoanelor suspectate să disimuleze originea fondurilor.
98. O limitare totală a dreptului de acces la informațiile deținute de UIF în contextul misiunii lor principale pare a fi, așadar, necesară și adecvată pentru realizarea obiectivelor sistemului de CSB/CFT.
99. Acestea fiind spuse, trebuie să se reamintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, proporționalitatea măsurilor din care rezultă o ingerință în drepturile garantate la articolul 8 din cartă impune respectarea cerințelor de aptitudine și de necesitate, precum și a celei legate de caracterul proporțional al acestor măsuri în raport cu obiectivul urmărit(69). Mai exact, derogările de la protecția datelor cu caracter personal și limitările acesteia se efectuează în limitele strictului necesar(70).
100. Mai precis, potrivit jurisprudenței Curții, orice reglementare care determină o ingerință în dreptul la protecția datelor cu caracter personal trebuie, în conformitate cu principiul proporționalității, să prevadă norme clare și precise care să reglementeze conținutul și aplicarea măsurii respective și să impună cerințe minime, astfel încât persoanele ale căror date cu caracter personal fac obiectul unei prelucrări să dispună de garanții suficiente care să permită protejarea în mod eficient a acestor date împotriva riscurilor de abuz, precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilegale a acestor date(71). Această reglementare trebuie să fie obligatorie din punct de vedere juridic în dreptul intern și în special să indice în ce împrejurări și în ce condiții o măsură care prevede prelucrarea unor asemenea date poate fi luată, garantând în acest mod că o ingerință este limitată la strictul necesar, astfel încât să nu pună în pericol un obiectiv de interes public(72).
101. Din respectiva jurisprudență rezultă că o restricție absolută și necondiționată a dreptului de acces la informațiile deținute de UIF, în privința căreia nu sunt permise niciun fel de împrejurări, condiții sau garanții, constituie o ingerință nejustificată în dreptul la protecția datelor, care nu este compatibilă cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2016/680. În lipsa unor condiții sau criterii prevăzute prin lege, nici autoritatea de supraveghere, nici instanța competentă care exercită controlul judiciar al deciziei operatorului nu pot să examineze legalitatea restricției impuse.
102. Trebuie de asemenea să se sublinieze că, în temeiul articolului 15 alineatul (4) din Directiva 2016/680, operatorul trebuie să justifice motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază decizia de refuz al accesului și să pună respectivele informații la dispoziția autorităților de supraveghere. Obligația operatorului de a justifica refuzul asigură răspunderea acestuia față de autoritatea de supraveghere și permite un control judiciar efectiv(73). Cu alte cuvinte, posibilitatea operatorului de a refuza accesul persoanei vizate nu reprezintă un „cec în alb” acordat operatorului (în speță, UIF).
103. Cerințele de necesitate și de proporționalitate care decurg din articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie să fie îndeplinite și atunci când statele membre stabilesc, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2016/680, categoriile de prelucrare pentru care se aplică limitarea prevăzute la articolul 15 alineatul (1) din această directivă.
104. În ceea ce privește reglementarea națională din litigiul principal, instanța de trimitere a precizat că aceasta prevede o limitare absolută a dreptului de acces al tuturor persoanelor, în orice condiții și până la distrugerea datelor. Dispoziția conducătorului RAB, care restricționează accesul la toate datele din baza de date a RAB, nu pare să prevadă niciun fel de norme precise care să reglementeze conținutul și aplicarea limitării dreptului de acces și nici să impună cerințe minime care să protejeze împotriva riscurilor de abuz și să asigure faptul că UIF aplică respectiva limitare în măsura strictului necesar. Astfel cum a subliniat în esență Comisia în observațiile sale scrise, necesitatea și proporționalitatea limitării dreptului trebuie să fie garantate în temeiul unor criterii generale care să permită o examinare a fiecărei cereri individuale de acces.
105. Guvernul estonian a precizat în ședință că în cadrul juridic intern nu este prevăzută o limitare absolută sau categorică. Acesta a susținut că conducătorul RAB dispune de o marjă de apreciere care îi permite să examineze fiecare cerere de acces și să ia o decizie în privința sa. Respectivul guvern a confirmat că o astfel de marjă este exercitată, de exemplu, atunci când o persoană are deja cunoștință de faptul că există o anchetă în desfășurare sau atunci când RAB decide să înghețe fondurile respectivei persoane.
106. Revine instanței de trimitere, care are competența de a interpreta dreptul său intern, sarcina de a verifica dacă există elemente în cadrul juridic intern care să asigure faptul că limitarea dreptului de acces se aplică doar în măsura în care este strict necesar, astfel încât să nu pună în pericol obiectivul de interes public pentru care este prevăzută limitarea dreptului de acces, precum și că această limitare nu este arbitrară.
107. Acestea fiind spuse, așa cum a observat în mod întemeiat Comisia în ședință, chiar dacă s‑ar considera că conducătorul RAB are o marjă de apreciere, elementele sau criteriile care delimitează o astfel de marjă de apreciere trebuie să fie prevăzute în respectiva măsură națională. Aceste elemente nu rezultă însă din modul de redactare a reglementării naționale relevante.
108. Prin urmare, deși dreptul intern poate stabili o limitare totală a accesului la datele deținute de UIF, acesta trebuie să prevadă norme clare și precise care să reglementeze conținutul și condițiile de aplicare a măsurii legislative în cauză și să impună cerințe minime, astfel încât persoanele ale căror date cu caracter personal fac obiectul unei prelucrări să dispună de garanții suficiente care să permită protejarea în mod eficient a acestor date împotriva riscurilor de abuz, precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilegale a acestor date de către UIF sau de către orice altă autoritate competentă din cadrul sistemului de CSB/CFT(74).
109. În plus, orice limitare totală a dreptului de acces impusă persoanei vizate trebuie să fie contrabalansată prin mecanismul prevăzut la articolul 17 din Directiva 2016/680. Respectiva dispoziție reglementează exercitarea indirectă a drepturilor persoanei vizate prin intermediul autorității de supraveghere. Această exercitare indirectă se aplică printre altele în cazul prevăzut la articolul 15 alineatul (3) din directiva menționată, care oferă operatorului posibilitatea de a nu informa persoana vizată cu privire la refuzarea sau limitarea accesului și la motivele refuzului sau ale limitării respectivelor informații atunci când furnizarea lor ar contraveni unuia dintre scopurile de interes public prevăzute la articolul 15 alineatul (1) din respectiva directivă. Potrivit alineatului (3) al articolului 17, atunci când autoritatea de supraveghere exercită dreptul de acces în numele persoanei vizate, această autoritate trebuie să informeze persoana vizată cel puțin că au fost realizate toate verificările necesare sau o revizuire de către autoritatea de supraveghere.
110. Jurisprudența Curții subliniază importanța exercitării indirecte a drepturilor persoanei vizate în scopul de a asigura un echilibru adecvat între interesul public care justifică limitarea dreptului de acces și dreptul fundamental al persoanei vizate la protecția datelor și, respectiv, cel la o cale de atac eficientă prevăzut la articolul 47 din cartă. În Hotărârea Ligue des droits humains (Verificarea de către autoritatea de supraveghere a prelucrării datelor), Curtea a statuat că, așa cum reiese din considerentul (48) al Directivei 2016/680, exercitarea indirectă a drepturilor persoanei vizate prin intermediul autorității de supraveghere competente trebuie să fie considerată necesară pentru protecția acestor drepturi, exercitarea lor directă față de operator dovedindu‑se dificilă sau chiar imposibilă(75).
111. În ceea ce privește rolul precis al autorității de supraveghere în exercitarea indirectă a respectivelor drepturi, Curtea a statuat că această autoritate trebuie să inițieze cu operatorul un dialog confidențial și, în urma acestui dialog, trebuie să decidă care sunt informațiile necesare exercitării de către persoana vizată a dreptului său la o cale de atac judiciară efectivă(76).
112. În plus, din jurisprudența Curții reiese că, în cadrul controlului judiciar al aplicării corecte a articolului 17 din Directiva 2016/680 de către autoritatea de supraveghere, revine statelor membre sarcina de a prevedea norme care să permită instanței competente să ia cunoștință atât de ansamblul motivelor, cât și de elementele de probă aferente acestora pe care autoritatea respectivă și‑a întemeiat, în acest cadru, verificarea legalității prelucrării datelor în cauză, precum și concluziile la care a ajuns(77). Informațiile care au fost puse la dispoziția autorității de supraveghere de către operator cu privire la motivele pe care acesta și‑a întemeiat decizia trebuie de asemenea puse la dispoziția instanței sesizate cu o acțiune împotriva autorității de supraveghere(78).
113. În ședință, guvernul estonian a susținut că autoritatea națională de supraveghere are competența de a verifica legalitatea prelucrării datelor de către RAB. Revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă dreptul intern asigură corecta aplicare a articolului 17 din Directiva 2016/680.
114. Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, articolul 15 din Directiva 2016/680 trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale care limitează total exercitarea dreptului de acces al persoanei vizate la datele sale cu caracter personal deținute de o UIF, până la distrugerea respectivelor date, astfel încât persoana vizată nu poate obține niciodată informații referitoare la datele amintite, în condițiile în care această măsură națională nu pare să prevadă norme clare și precise care să reglementeze conținutul și aplicarea măsurii în cauză și să impună cerințe minime, în așa fel încât persoanele ale căror date cu caracter personal fac obiectul unei prelucrări să dispună de suficiente garanții care să permită protejarea în mod eficient a acestor date împotriva riscurilor de abuz, precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilegale a datelor respective de către UIF în discuție.
C. A doua întrebare
115. Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate(79).
116. În prezenta cauză, prima parte a celei de a doua întrebări a instanței de trimitere privește stabilirea aspectului dacă articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2016/680 permite unei UIF să refuze divulgarea către persoana vizată a actului legislativ în temeiul căruia s‑a refuzat acordarea accesului la datele cu caracter personal ale respectivei persoane în scopul de a împiedica confirmarea sau infirmarea faptului că datele cu caracter personal referitoare la aceasta au făcut obiectul unei prelucrări.
117. În observațiile sale scrise, Comisia a susținut că cea de a doua întrebare este inadmisibilă. Aceasta a arătat că decizia RAB de refuz al accesului în discuție în litigiul principal făcea în mod explicit referire la temeiul juridic al refuzului, și anume la articolul 60 alineatul (1) din RahaPTS și la articolul 23 alineatul (1) punctul 1) din AvTS.
118. În cadrul ședinței, guvernul estonian a susținut că întrebarea este admisibilă, în timp ce guvernul neerlandez a arătat că este impropriu să se sugereze că divulgarea unui temei al restricției este de natură să divulge faptul că datele cu caracter personal au făcut obiectul unei prelucrări. În orice caz, restricția dreptului de acces ar permite limitarea informațiilor referitoare la prelucrarea sau nu a datelor.
119. Având în vedere explicațiile cuprinse în decizia de trimitere, care face referire, în termeni generali, la „temeiul juridic” al restricției, dar și la „motivele de fapt și de drept” ale deciziilor care afectează persoanele vizate, prima parte a celei de a doua întrebări poate fi înțeleasă ca vizând posibilitatea unei UIF de a refuza să comunice motivele care a au stat la baza refuzului.
120. Prin urmare, în aplicarea jurisprudenței menționate la punctul 115 din prezentele concluzii, trebuie să se considere că, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2016/680 trebuie interpretat în sensul că permite unei UIF să refuze să furnizeze motivele refuzului sau ale limitării în scopul de a evita confirmarea sau infirmarea faptului că au fost prelucrate date cu caracter personal referitoare la persoana vizată și dacă, într‑o astfel de situație, persoanelor vizate li se poate refuza comunicarea informațiilor cu privire la posibilitatea acestora de a‑și exercita dreptul de acces prin intermediul autorității de supraveghere, conform articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2016/680.
121. În temeiul articolului 15 alineatul (3) din Directiva 2016/680, atunci când se aplică o limitare a dreptului de acces al persoanei vizate(80), operatorul trebuie să informeze în scris persoana vizată, fără întârzieri nejustificate, cu privire la refuzarea sau limitarea accesului și la motivele refuzului sau ale limitării. Astfel de informații pot fi însă omise atunci când furnizarea lor ar pune în pericol unul dintre obiectivele de interes public [astfel cum acestea sunt prevăzute la articolul 15 alineatul (1) din directiva amintită](81).
122. Din dispoziția menționată reiese că, sub rezerva condițiilor prevăzute în aceasta, o UIF poate să furnizeze un răspuns care „nici nu confirmă, nici nu admite” efectuarea prelucrării, prin omiterea informațiilor cu privire la aspectul dacă a avut sau nu loc o prelucrare.
123. Cu toate acestea, din articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2016/680 rezultă că, într‑o astfel de situație, operatorul este obligat să informeze persoana vizată cu privire la posibilitatea de a depune o plângere la autoritatea de supraveghere sau de a introduce o cale de atac judiciară. Operatorul este de asemenea obligat, în conformitate cu articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2016/680, să informeze persoana vizată cu privire la posibilitatea acesteia de a‑și exercita drepturile prin intermediul autorității de supraveghere, conform alineatului (1) al acestui articol. Nu este permisă nicio derogare de la obligația de furnizare a unor astfel de informații.
124. Acest lucru se datorează importanței deosebite a dreptului de acces indirect prin intermediul autorității de supraveghere. După cum s‑a arătat deja mai sus, în cadrul analizei celei de a patra întrebări(82), existența dreptului de acces indirect compensează refuzul operatorului de a furniza orice informație cu privire la prelucrarea datelor. Atunci când exercitarea directă a dreptului de acces este dificilă sau imposibilă, persoana vizată trebuie să fie întotdeauna informată în legătură cu posibilitatea pe care o are de a‑și exercita drepturile în mod indirect. În plus, o UIF nu este scutită de obligația de a expune motivele pe care se întemeiază refuzul accesului și de a pune asemenea informații la dispoziția autorităților de supraveghere, în conformitate cu articolul 15 alineatul (4) din directiva menționată(83).
125. În lumina celor de mai sus, articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2016/680 trebuie interpretat în sensul că permite unei UIF să refuze să furnizeze motivele refuzului sau ale limitării în scopul de a evita confirmarea sau infirmarea faptului că datele cu caracter personal referitoare la persoana vizată au făcut obiectul unei prelucrări. Cu toate acestea, într‑o astfel de situație, persoanelor vizate trebuie să li se furnizeze întotdeauna informații cu privire la posibilitatea acestora de a‑și exercita dreptul de acces prin intermediul autorității de supraveghere conform articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2016/680.
D. A treia întrebare
126. Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2016/680 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care, printr‑o dispoziție cu caracter general, conferă conducătorului unei UIF competența de a limita drepturile persoanelor vizate, atunci când înțelegerea scopului, a condițiilor și a obiectului respectivei limitări impune coroborarea respectivei dispoziții cu alte dispoziții legislative, inclusiv cu dispoziții legislative de rang inferior.
127. Din articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2016/680 reiese că orice limitare a dreptului de acces al persoanelor vizate impune adoptarea de către statele membre a unei măsuri legislative.
128. Din considerentul (33) al directivei menționate reiese că trimiterea la o măsură legislativă nu necesită neapărat un act legislativ adoptat de către un parlament. Cu toate acestea, măsura legislativă în cauză trebuie să fie clară și precisă, iar aplicarea sa să fie previzibilă destinatarilor, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Considerentul menționat precizează de asemenea că dreptul intern care reglementează prelucrarea datelor cu caracter personal ar trebui să precizeze cel puțin obiectivele, datele cu caracter personal care urmează a fi prelucrate, scopurile prelucrării, precum și procedurile de păstrare a integrității și a confidențialității datelor cu caracter personal și procedurile de distrugere a acestora, oferind astfel garanții suficiente împotriva riscurilor de abuzuri și de arbitrar.
129. În jurisprudența sa, Curtea a dedus din articolul 8 alineatul (2) din cartă, care nu face altceva decât să reflecte, concretizând‑o, cerința prevăzută la articolul 52 din cartă, potrivit căreia orice restrângere a exercițiului drepturilor fundamentale recunoscute de aceasta trebuie, printre altele, să fie prevăzută de lege și că orice temei juridic care permite ingerința în dreptul la protecția datelor cu caracter personal trebuie să definească el însuși conținutul limitării exercitării acestui drept pe care acesta poate să o determine(84).
130. În plus, Curtea a statuat, în ceea ce privește cerința prevăzută la articolul 52 din cartă, că orice ingerință în dreptul la protecția datelor cu caracter personal trebuie efectuată cu respectarea principiului proporționalității, ceea ce impune ca orice reglementare care conține o asemenea ingerință să prevadă norme clare și precise care să reglementeze conținutul și aplicarea măsurii respective și să impună cerințe minime, astfel încât persoanele ale căror date cu caracter personal fac obiectul unei prelucrări să dispună de garanții suficiente care să permită protejarea în mod eficient a acestor date împotriva riscurilor de abuz, precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilegale a acestor date(85).
131. Din jurisprudența Curții, care face referire la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, reiese că expresia „prevăzut de lege” utilizată la articolul 8 alineatul (2) din cartă trebuie înțeleasă în accepțiunea sa materială, iar nu formală(86). În plus, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că termenul „lege” utilizat în expresia „prevăzut de lege” prevăzută la articolul 8 paragraful 2 din CEDO se referă nu doar la actele legislative, ci și la dispozițiile legislative de rang inferior(87). El se referă la textul legislativ în vigoare, astfel cum acesta este interpretat de instanțele competente(88).
132. Prin urmare, cerința prevăzută la articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2016/680, potrivit căreia orice limitare trebuie să se întemeieze pe măsuri legislative, trebuie să fie înțeleasă în sens larg, astfel încât să fie îndeplinită nu doar atunci când există un singur act legislativ care reglementează toate aspectele limitării accesului la o anumită categorie de date precum datele deținute de RAB. Noțiunea de „măsuri legislative” poate viza un ansamblu de dispoziții legislative, printre care se numără și dispozițiile legislative de rang inferior, așa cum ele sunt interpretate de instanțele competente.
133. Acest lucru este însă valabil cu condiția ca măsurile legislative relevante să permită o înțelegere clară și precisă a conținutului limitării pe care o impun și ca aplicarea unor asemenea măsuri să fie previzibile pentru persoanele vizate de ele. Aplicarea unei măsuri adoptate în temeiul Directivei 2016/680 este previzibilă pentru persoanele vizate de aceasta atunci când acestea din urmă sunt în măsură să identifice împrejurările și condițiile în care întinderea drepturilor pe care le conferă directiva menționată poate face obiectul unei limitări(89).
134. În litigiul principal, o serie de măsuri legislative prevăd dispoziții relevante pentru exercitarea dreptului de acces. Articolul 60 alineatul (1) din RahaPTS autorizează conducătorul RAB să restricționeze accesul la datele cuprinse în baza de date a RAB și să le clasifice drept informații destinate uzului intern. Dispoziția RAB din 13 mai 2022 prevede o restricție a accesului la datele cuprinse în baza de date a RAB, care precizează că aceste date sunt destinate uzului intern. Articolul 23 alineatul (1) punctul 1) din AvTS permite restricția accesului la date atunci când persoana care formulează cererea nu are dreptul de acces la datele respective.
135. Astfel de dispoziții par a fi formulate în termeni foarte generali, care nu permit persoanelor vizate să identifice condițiile și împrejurările în care este posibilă o limitare și garanțiile care să permită protejarea în mod eficient a datelor prelucrate împotriva riscurilor de abuz, precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilegale a acestor date(90).
136. Este adevărat că regulamentul intern al RAB cuprinde anumite informații relevante în ceea ce privește prelucrarea datelor, și anume precizarea operatorului de date (RAB), tipul de date introduse în baza de date(91), clasificarea modalităților de protejare a datelor(92) și perioada de păstrare în baza de date a datelor care privesc o persoană(93).
137. Cu toate acestea, respectivele aspecte privesc cu titlu mai general prelucrarea datelor de către RAB, fără o referire specifică la condițiile și împrejurările în care poate fi aplicată limitarea dreptului de acces și la garanțiile împotriva riscurilor de abuz.
138. În ședință, guvernul estonian a precizat că conducătorul RAB dispune de o marjă de apreciere pentru a decide dacă acordă sau nu acces la datele cuprinse în baza de date a RAB și dacă sunt aplicabile condiții în care accesul poate fi acordat. Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat deja mai sus(94), cadrul legislativ relevant nu pare să circumscrie respectiva marjă de apreciere sau să prevadă condiții clare și precise pentru limitarea dreptului de acces. Aceasta confirmă concluzia potrivit căreia măsurile legislative naționale relevante nu par să îndeplinească standardele privind existența unei norme clare și precise, a cărei aplicare să fie previzibilă pentru persoana vizată care urmărește să își exercite dreptul de acces, aspect a cărui apreciere revine însă instanței naționale.
139. Având în vedere cele de mai sus, articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2016/680 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care, printr‑o dispoziție cu caracter general, conferă conducătorului unei UIF competența de a limita drepturile persoanelor vizate, pentru simplul motiv că înțelegerea scopului, a condițiilor și a conținutului respectivei limitări impune coroborarea respectivei dispoziții cu alte dispoziții legislative, inclusiv cu dispoziții legislative de rang inferior. Cu toate acestea, aceeași dispoziție se opune unei astfel de reglementări naționale în măsura în care reglementarea națională relevantă nu pare să prevadă norme clare și precise care să guverneze conținutul și condițiile de aplicare a limitării dreptului de acces, astfel încât persoanele ale căror date cu caracter personal fac obiectul unei prelucrări să dispună de suficiente garanții care să permită protejarea în mod eficient a datelor prelucrate împotriva riscurilor de abuz, precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilegale a acestor date.
IV. Concluzie
140. În lumina celor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Riigikohus (Curtea Supremă, Estonia) după cum urmează:
1) Articolul 2 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) și articolul 2 alineatul (1) din Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei‑cadru 2008/977/JAI coroborat cu articolul 1 alineatul (1) din respectiva directivă
trebuie interpretate în sensul că prelucrarea datelor cu caracter personal de către o unitate de informații financiare (UIF), precum RAB, în exercitarea misiunii sale de a preveni, depista și combate spălarea banilor și finanțarea terorismului și având în vedere funcțiile și competențele sale în această materie, trebuie să fie considerată ca fiind efectuată de către o autoritate competentă în sensul articolului 3 punctul 7 din Directiva 2016/680, chiar dacă respectiva UIF nu constituie un organism de anchetă în sensul codului intern de procedură penală. Prelucrarea unor astfel de date intră, așadar, în domeniul de aplicare al Directivei 2016/680.
2) Articolul 15 din Directiva 2016/680
trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale care limitează total exercitarea exercitării dreptului de acces al persoanei vizate la datele sale cu caracter personal deținute de o UIF, până la distrugerea acestor date, astfel încât persoana vizată nu poate obține niciodată informații referitoare la datele amintite, în măsura în care respectiva măsură națională nu pare să prevadă norme clare și precise care să reglementeze conținutul și aplicarea măsurii în cauză și să impună cerințe minime, în așa fel încât persoanele ale căror date cu caracter personal fac obiectul unei prelucrări să dispună de suficiente garanții care să permită protejarea în mod eficient a acestor date împotriva riscurilor de abuz, precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilegale a acestor date de către UIF în discuție.
3) Articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2016/680
trebuie interpretat în sensul că permite unei UIF să refuze să furnizeze motivele refuzului sau ale limitării în scopul de a evita confirmarea sau infirmarea faptului că datele cu caracter personal ale persoanei vizate au făcut obiectul unei prelucrări. Cu toate acestea, într‑o astfel de situație, persoanelor vizate trebuie să li se furnizeze întotdeauna informații cu privire la posibilitatea acestora de a‑și exercita dreptul de acces prin intermediul autorității de supraveghere, conform articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2016/680.
4) Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2016/680
trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care, printr‑o dispoziție cu caracter general, conferă conducătorului unei UIF competența de a limita drepturile persoanelor vizate, pentru simplul motiv că înțelegerea scopului, a condițiilor și a conținutului respectivei limitări impune coroborarea respectivei dispoziții cu alte dispoziții legislative, inclusiv cu dispoziții legislative de rang inferior. Cu toate acestea, aceeași dispoziție se opune unei astfel de reglementări naționale în măsura în care reglementarea națională relevantă nu pare să prevadă norme clare și precise care să guverneze conținutul și condițiile de aplicare a limitării dreptului de acces, astfel încât persoanele ale căror date cu caracter personal fac obiectul unei prelucrări să dispună de suficiente garanții care să permită protejarea în mod eficient a datelor prelucrate împotriva riscurilor de abuz, precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilegale a acestor date.
1 Limba originală: engleza.
2 GAFI este un organism interguvernamental care stabilește standarde și elaborează și promovează politici de CSB/CFT.
3 A se vedea considerentul (4) al Regulamentului (UE) 2024/1624 al Parlamentului European și al Consiliului din 31 mai 2024 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului (JO L 2024/1624); Mitsilegas, V., și Vavoula, N., „The evolving EU anti‑money laundering regime: Challenges for fundamental rights and the rule of law”, Maastricht Journal of European and Comparative Law, vol. 23, nr. 2, 2016, p. 261-293.
4 A se vedea preambulul Cartei Grupului Egmont al Unităților de Informații Financiare, aprobată în luna iulie 2013 de conducătorii Unităților de Informații Financiare ai Grupului Egmont.
5 Potrivit acestei dispoziții, „[n]umai un funcționar sau angajat al Unității de Informații Financiare are acces la informațiile din baza de date a Unității de Informații Financiare și dreptul de a le prelucra. În temeiul respectivei legi, șeful Unității de Informații Financiare poate stabili restricții privind accesul la informații, clasificând informațiile ca fiind destinate uzului intern.”
6 Potrivit acestei dispoziții, „[d]eținătorul de informații va refuza să dea curs unei solicitări de informații dacă: 1) informațiile solicitate sunt supuse unor restricții de acces, iar persoana care solicită informații nu are dreptul de a accesa informațiile solicitate”.
7 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei 2006/70/CE a Comisiei (JO 2015, L 141, p. 73).
8 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (JO 2016, L 119, p. 1) (denumit în continuare „RGPD”).
9 RT I, 18.12.2020, 38.
10 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 2018 de modificare a Directivei 2015/849, precum și de modificare a Directivelor 2009/138/CE și 2013/36/UE (JO 2018, L 156, p. 43).
11 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei‑cadru 2008/977/JAI a Consiliului (JO 2016, L 119, p. 89).
12 Hotărârea din 30 aprilie 2024 (C‑470/21, EU:C:2024:370, punctul 158).
13 RGPD conține o clauză orizontală la articolul 23, în timp ce, în temeiul Directivei 2016/680, fiecare drept poate fi limitat în mod individual. În special în ceea ce privește dreptul de acces al persoanei vizate, articolul 15 din Directiva 2016/680 permite în mod expres statelor membre să adopte măsuri legislative care limitează „integral sau parțial” acest drept, precum și măsuri legislative pentru a stabili „categoriile de prelucrare” care pot intra „integral sau parțial” sub incidența diverselor categorii de motive care justifică limitarea. În literatura juridică se observă în mod întemeiat că, deși drepturile persoanelor vizate, inclusiv dreptul de acces, pot fi limitate și în temeiul RGPD, Directiva 2016/680 permite o marjă de manevră mai mare în privința limitărilor, sporind probabilitatea ca o persoană care solicită accesul la date din partea unei autorități de aplicare a legii să primească un răspuns de tipul „nici nu admite, nici nu respinge” accesul (a se vedea Mouzakiti, F., „Cooperation between Financial Intelligence Units in the European Union: Stuck in the middle between the General Data Protection Regulation and the Police Data Protection Directive”, 2020, vol. 11, nr. 3, New Journal of European Criminal Law, p. 351-374, la p. 366.
14 Deciziile Comisiei privind caracterul adecvat, adoptate în temeiul articolului 46 din RGPD, care stabilesc dacă o țară terță oferă un nivel adecvat de protecție, nu se aplică schimburilor de date prevăzute în Directiva 2016/680, pentru care trebuie să existe o decizie distinctă privind caracterul adecvat al nivelului de protecție în temeiul articolului 36 din aceasta din urmă. În lipsa unei astfel de decizii, transferurile pot avea loc sub rezerva unor garanții adecvate, în conformitate cu articolul 37 din Directiva 2016/680.
15 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2018 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 și a Deciziei nr. 1247/2002/CE (JO 2018, L 295, p. 39).
16 A se vedea considerentul (10) al RGPD.
17 Hotărârea din 24 februarie 2022, Valsts ieņēmumu dienests (Prelucrarea datelor cu caracter personal în scopuri fiscale) (C‑175/20, EU:C:2022:124, punctul 40).
18 Hotărârea din 24 februarie 2022, Valsts ieņēmumu dienests (Prelucrarea datelor cu caracter personal în scopuri fiscale) (C‑175/20, EU:C:2022:124, punctul 42 și jurisprudența citată).
19 A se vedea Vogiatzoglou, P., „Scope”, în Kosta, E., și Boehm, F. (editori), The EU Law Enforcement Directive (LED), Oxford University Press, Oxford, 2024, p. 67-77, la p. 74.
20 Hotărârea din 24 februarie 2022, Valsts ieņēmumu dienests (Prelucrarea datelor cu caracter personal în scopuri fiscale) (C‑175/20, EU:C:2022:124, punctul 43 și jurisprudența citată).
21 A se vedea considerentul (11) al Directivei 2016/680.
22 Hotărârea din 24 februarie 2022, Valsts ieņēmumu dienests (Prelucrarea datelor cu caracter personal în scopuri fiscale) (C‑175/20, EU:C:2022:124, punctul 42 și jurisprudența citată).
23 A se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2022, Ligue des droits humains (C‑817/19, EU:C:2022:491, punctul 67). A se vedea Brewczyńska, M., „A critical reflection on the material scope of the application of the Law Enforcement Directive and its boundaries with the General Data Protection Regulation”, în Kosta, E., și colab. (editori), Research handbook on EU data protection law, Edward Elgar, Cheltenham, 2022, p. 91-114, la p. 104.
24 Reiese din articolul 23 alineatul (1) literele (d) și (h) din RGPD că prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată de particulari în scopurile de punere în aplicare a legii vizate la articolul 2 alineatul (2) litera (d) din acest regulament intră în domeniul de aplicare al acestuia; a se vedea Hotărârea din 21 iunie 2022, Ligue des droits humains (C‑817/19, EU:C:2022:491, punctul 68 și jurisprudența citată).
25 După cum reiese din considerentele (11) și (12) ale Directivei 2016/680, RGPD se aplică prelucrării datelor cu caracter personal care ar fi efectuată de o „autoritate competentă” în sensul punctului 7 al articolului 3 din directiva menționată, dar în alte scopuri decât cele de aplicare a legii. Hotărârea din 24 februarie 2022, Valsts ieņēmumu dienests (Prelucrarea datelor cu caracter personal în scopuri fiscale) (C‑175/20, EU:C:2022:124, punctul 43 și jurisprudența citată).
26 Ceļu satiksmes drošības direkcija (Direcția pentru Siguranță Rutieră, Letonia).
27 Hotărârea din 22 iunie 2021, Latvijas Republikas Saeima (Puncte de penalizare) (C‑439/19, EU:C:2021:504, punctul 72).
28 Hotărârea din 24 februarie 2022, Valsts ieņēmumu dienests (Prelucrarea datelor cu caracter personal în scopuri fiscale) (C‑175/20, EU:C:2022:124, punctul 44).
29 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind utilizarea datelor din registrul cu numele pasagerilor (PNR) pentru prevenirea, depistarea, investigarea și urmărirea penală a infracțiunilor de terorism și a infracțiunilor grave (JO 2016, L 119, p. 132, denumită în continuare „Directiva PNR”).
30 Hotărârea din 21 iunie 2022, Ligue des droits humains (C‑817/19, EU:C:2022:491, punctul 80).
31 Hotărârea din 30 aprilie 2024, La Quadrature du Net ș.a. (Date cu caracter personal și acțiune de combatere a contrafacerii) (C‑470/21, EU:C:2024:370, punctele 158 și 159).
32 Pentru o prezentare generală a istoricului unităților de informații financiare în cadrul sistemului de combatere a spălării banilor, a se vedea Parlamentul European: Serviciul de cercetare al Parlamentului European și Scherrer, A., Fighting tax‑crimes – Cooperation between Financial Intelligence Units, Ex‑post impact assessment – Studiu, martie 2017, p. 8 (denumit în continuare „Studiul PE din 2017”); Mitsilegas, V., „New forms of transnational policing: The emergence of financial intelligence units in the European Union and the challenges for human rights: Part 1”, Journal of Money Laundering Control, vol. 3, nr. 2, 1999, p. 147. Cooperarea dintre unitățile specializate în domeniul informațiilor financiare s‑a concretizat odată cu prima reuniune a „Grupului Egmont”, în 1995. În anul 2003, GAFI a adoptat un set revizuit de patruzeci de recomandări care includea în mod formal o recomandare de instituire și funcționare a unităților de informații financiare. Recomandările GAFI din 2012, actualizate în iunie 2026, cuprind o recomandare privind UIF (Recomandarea nr. 29).
33 Decizia Consiliului din 17 octombrie 2000 privind acordurile de cooperare între unitățile de informații financiare ale statelor membre în ceea ce privește schimbul de informații (JO 2000, L 271, p. 4, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 53).
34 Fostul articol 34 alineatul (2) litera (c) TUE.
35 A se vedea Fondul Monetar Internațional, Financial Intelligence Units: An Overview, 2004 (https://www.elibrary.imf.org/display/book/9781589063624/9781589063624.xml), p. 9. Studiul PE din anul 2017 face referire, la paginile 13 și 14, la un raport din anul 2016 elaborat de platforma Uniunii privind UIF, în care se menționează trei tipuri de astfel de unități: administrative, de aplicare a legii (sau judiciare) și hibride. Tipurile de unități de informații financiare la care se referea respectivul raport sunt distribuite în felul următor: 12 unități de informații financiare din Uniune sunt de natură administrativă și sunt situate, de exemplu, în cadrul ministerului finanțelor, ministerului justiției sau ministerului de interne ori sunt integrate în structura Băncii Centrale sau a unei autorități de supraveghere (fiind menționate Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Spania, Franța, Croația, Italia, Letonia, Malta, Polonia, România și Slovenia); 11 unități de informații financiare din Uniune sunt organizate conform unui tip de unități de aplicare a legii (polițienești și/sau judiciare), fiind menționate Austria, Estonia, Finlanda, Germania, Irlanda, Lituania, Portugalia, Slovacia, Suedia, Luxemburg și Regatul Unit; 5 unități de informații financiare s‑au definit ca având o natură „hibridă” ca urmare a prezenței combinate a unor elemente de natură polițienească și administrativă, fiind menționate Danemarca, Grecia, Cipru, Ungaria și Țările de Jos. În ceea ce privește motivele care justifică alegerea tipului de unitate de informații financiare, a se vedea Masciandaro, D., și Volpicella, A., „Designing financial supervision: The puzzling case of the FIUs against money laundering”, Journal of Financial Regulation, vol. 2, nr. 1, 2016, p. 79-113.
36 A se vedea considerentul (14) al Directivei (UE) 2019/1153 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2019 de stabilire a normelor de facilitare a utilizării informațiilor financiare și de alt tip în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a anumitor infracțiuni și de abrogare a Deciziei 2000/642/JAI a Consiliului (JO 2019, L 186, p. 122).
37 A se vedea articolul 52 din Directiva 2015/849, potrivit căruia unitățile de informații financiare trebuie să coopereze între ele în cea mai mare măsură posibilă, „indiferent de statutul lor organizațional”.
38 A se vedea considerentul (14) al Directivei 2019/1153. Această directivă, adoptată în temeiul articolului 87 alineatul (2) TFUE, privind cooperarea polițienească (și care a abrogat Decizia 2000/642), a urmărit să consolideze schimbul de informații financiare cu autoritățile competente desemnate, precum și să sporească securitatea juridică și eficacitatea operațională. Articolul 1 alineatul (2) litera (a) din directiva respectivă precizează că aceasta nu aduce atingere Directivei 2015/849 și dispozițiilor conexe din dreptul intern, „inclusiv statutului organizațional conferit [unităților de informații financiare] în conformitate cu dreptul intern, și nici independenței operaționale și autonomiei acestora”.
39 UIF pot fi împuternicite, în funcție de statul membru, cu alte misiuni și atribuții, în măsura în care acestea nu interferează cu misiunea lor principală. Guvernul estonian a susținut că RAB are și un rol de supraveghere. Cu toate acestea, litigiul principal are ca obiect dreptul de acces în ceea ce privește datele deținute de o UIF în exercitarea misiunii și a funcției sale principale.
40 Aceasta primește informații de la entitățile obligate cărora li se aplică Directiva 2015/849, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din aceasta. Entitățile obligate au obligația de a informa UIF, inclusiv prin transmiterea unui raport privind tranzacțiile suspecte, conform articolului 33 din aceeași directivă.
41 În acest scop, fiecare stat membru trebuie să se asigure, în conformitate cu articolul 8 din Directiva 2019/1153, că autoritățile sale competente desemnate sunt obligate să răspundă, în timp util, solicitărilor de informații din domeniul aplicării legii venite din partea unităților de informații financiare naționale, în urma unei analize de la caz la caz, atunci când informațiile sunt necesare pentru prevenirea, depistarea și combaterea spălării banilor, a infracțiunilor premisă asociate și a finanțării terorismului.
42 Acestea fiind spuse, chiar și atunci când UIF sunt integrate în structura poliției sau a autorităților judiciare, acestea trebuie să rămână independente și autonome. A se vedea articolul 19 alineatul (4) din Directiva (UE) 2024/1640 a Parlamentului European și a Consiliului din 31 mai 2024 privind mecanismele care trebuie instituite de statele membre pentru prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, de modificare a Directivei (UE) 2019/1937 și de modificare și abrogare a Directivei 2015/849 (JO L, 2024/1640) (A șasea directivă privind combaterea spălării banilor, cu care statele membre trebuie să se conformeze până la 10 iulie 2027).
43 Mouzakiti, F., nota de subsol 13, op. cit., p. 373, care descrie UFI ca fiind „noi structuri polițienești”.
44 Regatul Țărilor de Jos, în observațiile sale orale, s‑a abținut de la adoptarea unei poziții cu privire la problema cadrului juridic în materie de protecție a datelor aplicabil UIF.
45 Pe acest temei, Directiva (UE) 2018/1673 a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2018 privind combaterea prin măsuri de drept penal a spălării banilor (JO 2018, L 284, p. 22) stabilește cerințe privind incriminarea spălării banilor.
46 Acest aspect este subliniat și de Comitetul de experți al Consiliului Europei pentru evaluarea măsurilor de CSB/CFT (Moneyval) în prezentarea funcțiilor unităților de informații financiare (disponibilă la: https://www.coe.int/en/web/moneyval/implementation/fiu). Potrivit asociației Transparency International, atunci când analizează informații, UIF „pun cap la cap fragmente pe care nicio altă bancă sau autoritate nu le poate observa singură” (a se vedea https://www.transparency.org/en/news/financial-intelligence-units-powerful-tools-against-corruption).
47 Mouzakiti, F., nota de subsol 13, op. cit., p. 353.
48 A se vedea Senatul francez, Rapport fait au nom de la commission d’enquête aux fins d’évaluer les outils de la lutte contre la délinquance financière, la criminalité organisée et le contournement des sanctions internationales, en France et en Europe, et de proposer des mesures face aux nouveaux défis, volumul I, 18 iunie 2005, p. 197, în care se subliniază că UIF din Franța (Tracfin) se situează la granița dintre prevenire și urmărirea penală („à la frontière entre les volets préventif et répressif”).
49 Hotărârea din 30 aprilie 2024 (C‑470/21, EU:C:2024:370).
50 La punctul 42 de mai sus din prezentele concluzii.
51 Hotărârea din 30 aprilie 2024, La Quadrature du Net ș.a. (Date cu caracter personal și acțiunea de combatere a contrafacerii) (C‑470/21, EU:C:2024:370, punctul 158).
52 Ibidem.
53 A se vedea punctul 41 din prezentele concluzii.
54 Hotărârea din 21 iunie 2022 (C‑817/19, EU:C:2022:491, punctele 79 și 80).
55 A se vedea punctul 36 din prezentele concluzii.
56 A se vedea punctul 43 din prezentele concluzii.
57 Pentru a asigura caracterul complet al analizei, subliniem că, astfel cum reiese din considerentul (14) al Directivei 2016/680, această directivă nu se aplică prelucrării datelor cu caracter personal în cadrul unei activități care nu intră sub incidența dreptului Uniunii, în special activităților privind securitatea națională.
58 Această interpretare este susținută de Hotărârea din 21 iunie 2022, Ligue des droits humains (C‑817/19, EU:C:2022:491), în care Curtea a statuat că UIP trebuie clasificate drept „autorități competente” în sensul Directivei 2016/680. O astfel de clasificare nu a fost exclusă prin faptul că UIP transferă datele din PNR sau rezultatul prelucrării acestora autorităților competente.
59 Cu excepția guvernului Țărilor de Jos, care nu a adoptat o poziție cu privire la acest aspect.
60 Decizia‑cadru din 27 noiembrie 2008 privind protecția datelor cu caracter personal prelucrate în cadrul cooperării polițienești și judiciare în materie penală (JO 2008, L 350, p. 60).
61 A se vedea articolul 19 alineatul (4) a doua teză din Directiva 2024/1640.
62 Și anume, pentru a permite entității obligate sau autorității naționale competente să își îndeplinească sarcinile în sensul acestei directive în mod corespunzător și pentru a se evita obstrucționarea anchetelor, analizelor, investigațiilor sau procedurilor în sensul respectivei directive și pentru a asigura faptul că nu este pusă în pericol prevenirea, investigarea și depistarea activităților de spălare a banilor și de finanțare a terorismului. Existența unei astfel de limitări sectoriale specifice privind dreptul de acces al persoanei vizate în legătură cu interdicția divulgării poate fi explicată eventual prin faptul că Directiva 2015/849 este anterioară adoptării instrumentului Uniunii privind protecția datelor în domeniul aplicării legii, și anume Directiva 2016/680. Directiva 2024/1640, care, astfel cum s‑a menționat mai sus (la punctul 81 din prezentele concluzii), abrogă Directiva 2015/849, nu mai cuprinde respectiva dispoziție privind limitarea dreptului de acces.
63 Sau unui organism de autoreglementare pentru profesia în cauză, conform condițiilor prevăzute la articolul 34 din Directiva 2015/849.
64 A se vedea punctul 60 din prezentele concluzii.
65 În cazul în care Curtea adoptă poziția potrivit căreia articolul 41 alineatul (4) din Directiva 2015/849 se aplică în raport cu toate datele deținute de UIF, analiza pe care o efectuăm cu privire la cea de a patra întrebare rămâne relevantă în măsura în care această dispoziție reflectă în esență principalele condiții de aplicare a limitării dreptului de acces prevăzute la articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2016/680.
66 A se vedea Dimitrova, D., „Limitations to the right of access” în Kosta, E., și Boehm, F. (editori), nota de subsol 19, op.cit., p. 288.
67 Hotărârea din 6 octombrie 2020, Privacy International (C‑623/17, EU:C:2020:790, punctul 64).
68 A se vedea articolul 38 alineatul (2) și articolul 42 din Directiva 2015/849, precum și a treia teză a articolului 61 alineatul (3) din aceasta.
69 Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Luxembourg Business Registers (C‑37/20 și C‑601/20, EU:C:2022:912, punctul 63).
70 Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Luxembourg Business Registers (C‑37/20 și C‑601/20, EU:C:2022:912, punctul 64).
71 Hotărârea din 18 iunie 2026, NTH Haustechnik (C‑484/24, EU:C:2026:496, punctul 72 și jurisprudența citată).
72 Hotărârea din 6 octombrie 2020, Privacy International (C‑623/17, EU:C:2020:790, punctul 68 și jurisprudența citată).
73 A se vedea Dimitrova, D., nota de subsol 69, op. cit., p. 292, în care se subliniază că obligația de justificare urmărește să asigure faptul că restricțiile nu vor fi impuse în mod arbitrar.
74 Aceste garanții nu trebuie să aducă atingere garanțiilor prevăzute în dreptul penal național în cazul în care persoana vizată este acuzată în mod oficial de săvârșirea unei infracțiuni.
75 Hotărârea din 16 noiembrie 2023 (C‑333/22, EU:C:2023:874, punctul 44).
76 Ibidem, punctul 66.
77 Ibidem, punctul 69 și jurisprudența citată.
78 Ibidem, punctul 70.
79 Hotărârea din 16 iulie 2026, AEDT și État du Grand‑Duché de Luxembourg (C‑158/25, EU:C:2026:591, punctul 21).
80 A se vedea punctul 88 și următoarele din prezentele concluzii.
81 Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Ligue des droits humains (Verificarea de către autoritatea de supraveghere a prelucrării datelor) (C‑333/22, EU:C:2023:874, punctul 42).
82 A se vedea punctul 109 din prezentele concluzii.
83 A se vedea punctul 102 din prezentele concluzii.
84 Hotărârea din 18 iunie 2026, NTH Haustechnik (C‑484/24, EU:C:2026:496, punctul 71 și jurisprudența citată).
85 Ibidem, punctul 72 și jurisprudența citată.
86 Ibidem, punctul 74 și jurisprudența citată.
87 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 23 ianuarie 2025, H.W. împotriva Franței, CE:ECHR:2025:0123JUD001380521, § 65 și jurisprudența citată.
88 A se vedea în această privință Hotărârea din 18 iunie 2026, NTH Haustechnik (C‑484/24, EU:C:2026:496, punctul 75, care citează în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 23 ianuarie 2025, H.W. împotriva Franței, CE:ECHR:2025:0123JUD001380521, § 65 și jurisprudența citată).
89 A se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2022, Valsts ieņēmumu dienests (Prelucrarea datelor cu caracter personal în scopuri fiscale) (C‑175/20, EU:C:2022:124, punctul 56).
90 A se vedea punctul 100 și următoarele din prezentele concluzii.
91 Articolele 8-17 din statutul bazei de date a RAB.
92 Nivelul de securitate a datelor prelucrate este stabilit ca fiind „ridicat” la articolul 5 alineatul (2) din statutul bazei de date a RAB.
93 Articolul 26 alineatul (1) din statutul bazei de date a RAB prevede că datele cuprinse în baza de date și documentele înregistrate în aceasta care privesc o persoană sunt păstrate în baza amintită 15 ani de la închiderea respectivului raport sau dosar. Datele referitoare la o persoană, legăturile persoanei cu alte date și documentele legate de o persoană sunt șterse din baza de date în așa fel încât să se asigure integritatea datelor referitoare la persoane, la rapoarte și la dosare.
94 A se vedea punctul 107 din prezentele concluzii.