–

pentru Komisia za protivodeystvie na koruptsiyata i za otnemane na nezakonno pridobitoto imushtestvo, de P. Georgiev și N. Kolev, în calitate de agenți;

–

pentru BP, de L. E. Karadaliev, advokat;

–

pentru AB, de S. A. Stoyanov, advokat;

–

pentru PB, de D. V. Kostadinova și de S. Pappas, advokati;

–

pentru „Тrast B” ООD, de S. A. Stoyanov, advokat;

–

pentru „Dunarit” AD, de T. S. Trifonov, advokat;

–

pentru Corporate Commercial Bank, în lichidare, de K. H. Marinova și de A. N. Donov, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul bulgar, de L. Zaharieva și de T. Mitova, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek, de J. Vláčil și de A. Kasalická, în calitate de agenți;

–

pentru Irlanda, de J. O’Connor, de M. Browne, de C. Durnin, de M. Berry și de A. Joyce, în calitate de agenți, asistați de D. Dodd, BL, de B. Murray și de N. Butler, SC;

–

pentru Comisia Europeană, de R. Troosters și de Y. G. Marinova, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană (JO 2014, L 127, p. 39, rectificare în JO 2014, L 138, p. 114).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Komisia za protivodeystvie na koruptsiyata i za otnemane na nezakonno pridobitoto imushtestvo (Comisia anticorupție și de confiscare a bunurilor dobândite în mod ilegal, Bulgaria) (denumită în continuare „comisia de confiscare a bunurilor”), pe de o parte, și BP, precum și mai multe persoane fizice și juridice despre care se presupune că sunt fie asociate cu BP, fie controlate de BP, pe de altă parte, în legătură cu o cerere de confiscare a bunurilor dobândite în mod ilegal de BP și de aceste persoane.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Decizia‑cadru 2005/212/JAI

3

Considerentele (1), (5) și (10) ale Deciziei‑cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea (JO 2005, L 68, p. 49, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 147) au următorul cuprins:

4

Articolul 1 prima-a patra liniuță din această decizie‑cadru prevede:

–

«produs» înseamnă orice avantaj economic obținut din infracțiune. Acest avantaj poate consta din bunuri de orice natură, astfel cum sunt definite la liniuța următoare;

–

«bun» înseamnă un bun de orice natură, corporal sau incorporal, mobil sau imobil, precum și actele juridice sau documentele care atestă un titlu sau un drept asupra unui astfel de bun;

–

«instrument» înseamnă orice obiect utilizat sau destinat a fi utilizat, în orice mod, în tot sau în parte, pentru săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni;

–

«confiscare» înseamnă o pedeapsă sau o măsură dispusă de o instanță în urma unei proceduri în legătură cu o infracțiune sau infracțiuni, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv.”

5

Articolul 2 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Confiscare”, prevede:

6

Intitulat „Atribuții de confiscare sporite”, articolul 3 din aceeași decizie‑cadru prevede, la alineatul (2) litera (c) și la alineatul (4), următoarele:

7

Articolul 4 din Decizia‑cadru 2005/212 prevede:

8

Articolul 5 din această decizie‑cadru prevede:

9

Articolul 6 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată prevede:

Decizia‑cadru 2006/783/JAI

10

Potrivit considerentului (8) al Deciziei‑cadru 2006/783/JAI a Consiliului din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce pentru hotărârile de confiscare (JO 2006, L 328, p. 59, Ediție specială, 19/vol. 9, p. 44):

Directiva 2014/42

11

Considerentele (9), (22) și (23) ale Directivei 2014/42 au următorul cuprins:

12

Articolul 1 din această directivă prevede:

13

Articolul 2 din directiva menționată prevede:

14

Articolul 3 din Directiva 2014/42 are următorul cuprins:

15

Articolul 4 din Directiva 2014/42, intitulat „Confiscarea”, prevede:

16

Articolul 5 din această directivă, intitulat „Confiscarea extinsă”, prevede, la alineatul (1), următoarele:

17

Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

18

Articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2014/42 prevede:

19

Potrivit articolului 14 din această directivă:

Dreptul bulgar

Legea privind confiscarea

20

Înainte de abrogarea sa la 19 ianuarie 2018, Zakon za otnemane v polza na darzhavata na nezakono pridobito imushtestvo (Legea privind confiscarea în favoarea statului a bunurilor dobândite în mod ilegal) (DV nr. 38 din 18 mai 2012, denumită în continuare „Legea privind confiscarea”), care a intrat în vigoare la 19 noiembrie 2012 și care a fost abrogată prin Zakon za protivodeystvie na korupsiata i za otnemane na nezakonno pridobitoto imushestvo (Legea privind combaterea corupției și confiscarea bunurilor dobândite în mod ilegal) (DV nr. 7 din 19 ianuarie 2018), prevedea la articolul 1:

21

Articolul 2 alineatul 1) din Legea privind confiscarea prevedea:

22

Potrivit articolului 5 alineatul 1) din această lege:

23

Articolul 21 din legea menționată prevedea:

24

Articolul 22 alineatul 1) din Legea privind confiscarea prevedea:

25

Articolul 66 din această lege prevedea:

26

Potrivit articolului 75 alineatul 1) din legea menționată:

27

Articolul 76 alineatul 2) din aceeași lege prevedea:

28

Articolul 80 din Legea privind confiscarea prevedea:

Codul de procedură civilă

29

Articolul 17 alineatul 1) din Codul de procedură civilă prevede:

Codul penal

30

Articolul 53 din Codul penal prevede:

31

Articolul 201 din acest cod prevede:

32

Potrivit articolului 203 alineatul 1) din codul menționat:

Litigiul principal și întrebările preliminare

33

În luna iulie a anului 2014, Sofiyska gradska prokuratura (Parchetul Orașului Sofia, Bulgaria) a informat comisia de confiscare a bunurilor că a început urmărirea penală împotriva lui BP, în calitate de președinte al consiliului de supraveghere al unei bănci bulgare, pentru că ar fi incitat cu bună știință alte persoane, din luna decembrie a anului 2011 până la 19 iunie 2014, să deturneze fonduri care aparțineau băncii menționate, cu încălcarea articolului 201 și a articolului 203 alineatul (1) din Codul penal, în valoare totală de peste 205 milioane de leva bulgărești (BGN) (aproximativ 105 milioane de euro).

34

Din decizia de trimitere reiese că această urmărire penală este în curs și încă nu a condus la pronunțarea unei hotărâri definitive, cu atât mai puțin a unei condamnări definitive.

35

Comisia de confiscare a bunurilor a desfășurat o anchetă care privea perioada cuprinsă între 4 august 2004 și 4 august 2010, din care reiese, printre altele, că BP și membrii familiei sale ar dispune de depozite bancare de o valoare considerabilă, care nu corespund veniturilor lor legale, că ar fi efectuat operațiuni bancare cu mijloace a căror origine nu poate fi determinată, că ar fi dobândit bunuri mobile și imobile de o valoare considerabilă și că BP ar fi fost remunerat în temeiul unor contracte despre care se afirmă că sunt fictive, veniturile obținute din aceste operațiuni fictive având ca scop disimularea originii ilegale a mijloacelor care au servit la dobândirea bunurilor de către BP.

36

Prin decizia din 14 mai 2015, comisia de confiscare a bunurilor a inițiat, în temeiul articolului 22 alineatul (1) punctul 8 din Legea privind confiscarea, o procedură la Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria), în vederea confiscării bunurilor lui BP și ale membrilor familiei sale, precum și ale terților asociați cu BP sau controlați de BP, care ar fi fost dobândite în mod ilegal, a contravalorii acestora în bani, atunci când acestea au fost revândute, sau a bunurilor care au rezultat din conversia bunurilor menționate dobândite în mod ilegal.

37

La cererea comisiei de confiscare a bunurilor, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a dispus măsuri asigurătorii cu privire la bunurile care fac obiectul cererii de confiscare.

38

În cadrul procedurii inițiate la instanța de trimitere, BP și anumiți pârâți din litigiul principal susțin că cererea de confiscare a bunurilor introdusă de comisia de confiscare a bunurilor ar fi inadmisibilă în esență, pentru motivul că ar fi contrară Directivei 2014/42. Astfel, această directivă ar impune ca confiscarea bunurilor să se bazeze pe o condamnare definitivă, element care ar lipsi în cauza principală. Potrivit lui BP și pârâților menționați, la nivelul Uniunii nu ar exista nicio reglementare privind confiscarea civilă, astfel încât măsura confiscării s‑ar putea lua numai pe baza unei condamnări definitive de natură penală. Or, potrivit acelorași părți, pârâții din litigiul principal ar fi tratați ca și când ar fi fost judecați și condamnați definitiv, ceea ce ar aduce atingere, printre altele, prezumției de nevinovăție și dreptului la un proces echitabil.

39

Instanța de trimitere arată că reiese în mod expres din Legea privind confiscarea că procedura de confiscare inițiată în fața instanței civile este independentă de procedura penală inițiată împotriva persoanei vizate de anchetă și/sau a persoanelor asociate acesteia sau controlate de aceasta. Simpla existență a unor acuzații penale ar fi suficientă pentru a iniția o procedură de confiscare civilă. Cu toate acestea, potrivit instanței de trimitere, din modul de redactare a Directivei 2014/42 ar rezulta în mod clar că nu trebuie exclusă o legătură între procedura penală și procedura de confiscare civilă și că aceasta din urmă nu trebuie încheiată înainte de finalizarea procedurii penale. Potrivit acestei instanțe, Legea privind confiscarea ar fi depășit armonizarea minimală prevăzută de Directiva 2014/42 și, prin urmare, ar fi fost contrară acesteia. Întrucât BP încă nu a fost condamnat penal pentru faptele în discuție în litigiul principal, instanța menționată apreciază că procedura de confiscare civilă ar trebui suspendată până la încheierea procedurii penale inițiate, printre alții, împotriva lui BP.

40

Având totuși îndoieli cu privire la interpretarea dispozițiilor Directivei 2014/42, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

41

Comisia de confiscare a bunurilor, precum și guvernele bulgar și ceh susțin că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă.

42

Potrivit acestor persoane interesate, interpretarea Directivei 2014/42 nu ar fi relevantă pentru soluționarea cauzei principale. Astfel, mai întâi, această directivă ar avea ca obiect instituirea de norme minime privind confiscarea bunurilor în materie penală, în timp ce procedura de confiscare inițiată în cauza principală, de natură civilă, ar fi independentă de derularea sau de rezultatul unei proceduri penale. În continuare, cererea de confiscare a bunurilor, prezentată de comisia menționată, și‑ar avea originea în infracțiunea deturnării de fonduri, prevăzută la articolele 201-203 din Codul penal. Or, această infracțiune nu ar fi menționată în niciunul dintre actele prevăzute la articolul 3 din Directiva 2014/42, care determină domeniul de aplicare material al acestei directive. În sfârșit, comisia de confiscare a bunurilor și guvernul bulgar arată că termenul de transpunere a Directivei 2014/42 a fost stabilit la 4 octombrie 2016 de articolul 12 din această directivă, în timp ce procedura la instanța de trimitere a fost inițiată la 22 martie 2016, astfel încât dispozițiile acestei directive nu ar fi aplicabile ratione temporis în procedura principală.

43

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii, adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice, beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 24 iunie 2008, Commune de Mesquer, C‑188/07, EU:C:2008:359, punctul 30, și Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Levola Hengelo, C‑310/17, EU:C:2018:899, punctul 28).

44

Or, în cazul în care, precum în speță, nu rezultă în mod vădit că interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, obiecția întemeiată pe inaplicabilitatea acestei dispoziții în cauza principală nu are legătură cu admisibilitatea cererii de decizie preliminară, ci ține de fondul întrebărilor (Hotărârea din 12 decembrie 2019, Slovenské elektrárne, C‑376/18, EU:C:2019:1068, punctul 29 și jurisprudența citată).

45

În consecință, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

Cu privire la fond

Considerații introductive

46

În cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. Împrejurarea că, pe plan formal, o instanță națională a formulat o întrebare preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze acestei instanțe toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă ea s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională, mai ales din motivarea deciziei de trimitere, elementele dreptului Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (Hotărârea din 5 decembrie 2019, EVN Bulgaria Toplofikatsia și Toplofikatsia Sofia, C‑708/17 și C‑725/17, EU:C:2019:1049, punctul 46 și jurisprudența citată).

47

Prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor Directivei 2014/42. Cu toate acestea, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 41 din concluziile sale, actele de deturnare de fonduri, astfel cum sunt descrise în decizia de trimitere, nu constituie una dintre infracțiunile reglementate de instrumentele juridice enumerate în mod exhaustiv la articolul 3 din Directiva 2014/42, astfel încât obiectul procedurii naționale inițiate de comisia de confiscare a bunurilor nu intră în domeniul de aplicare material al directivei menționate.

48

În plus, reiese din articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2014/42 că această directivă înlocuiește numai primele patru liniuțe ale articolului 1, precum și articolul 3 din Decizia‑cadru 2005/212 pentru statele membre care au obligații în temeiul directivei, ceea ce are drept consecință, astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctele 48 și 49 din concluziile sale, că articolele 2, 4 și 5 din decizia‑cadru menționată rămân în vigoare după adoptarea Directivei 2014/42.

49

În speță, rezultă din modul de redactare a articolului 2 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2005/212 că statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a le permite acestora să confiște, în totalitate sau în parte, instrumentele și produsele care sunt rezultatul unei infracțiuni care se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an, în timp ce infracțiunile menționate de instanța de trimitere se pedepsesc cu o pedeapsă privativă de libertate de la 10 la 20 de ani și, prin urmare, sunt susceptibile să intre în domeniul de aplicare al acestei decizii‑cadru.

50

Rezultă că, fără a aduce atingere interpretării și domeniului de aplicare ale Deciziei‑cadru 2005/212, dispozițiile acesteia fac parte în mod necesar din elementele de drept al Uniunii care, având în vedere obiectul litigiului principal și indicațiile furnizate de instanța de trimitere, trebuie luate în considerare de Curte pentru ca aceasta să răspundă în mod util la întrebările care i‑au fost adresate.

Cu privire la întrebările preliminare

51

Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Decizia‑cadru 2005/212 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care prevede că confiscarea bunurilor dobândite în mod ilegal este dispusă de o instanță națională la finalul unei proceduri care nu este condiționată nici de constatarea unei infracțiuni, nici, a fortiori, de condamnarea presupușilor autori ai unei astfel de infracțiuni.

52

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit că Decizia‑cadru 2005/212 se întemeiază pe dispozițiile titlului VI din Tratatul UE, în versiunea anterioară Tratatului de la Lisabona, intitulat „Dispoziții privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală”, mai precis pe articolul 29, pe articolul 31 alineatul (1) litera (c) și pe articolul 34 alineatul (2) litera (b) UE.

53

Articolul 31 alineatul (1) litera (c) UE prevede că acțiunea comună în domeniul cooperării judiciare în materie penală vizează asigurarea compatibilității normelor aplicabile în statele membre, în măsura necesară îmbunătățirii acestei cooperări. În acest context, Decizia‑cadru 2005/212 are drept obiectiv să garanteze, astfel cum se arată în considerentul (10) al acesteia, că toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracțiunea.

54

Astfel, articolul 2 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2005/212 impune ca statele membre să ia măsurile necesare pentru le permite acestora să confiște, în totalitate sau în parte, instrumentele și produsele care sunt rezultatul unei infracțiuni care se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an sau bunurile de o valoare corespunzătoare acestor produse, în timp ce articolul 1 a patra liniuță din aceasta definește „confiscarea” drept o pedeapsă sau o măsură dispusă de o instanță în urma unei proceduri în legătură cu o infracțiune sau cu infracțiuni, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv.

55

Astfel cum reiese și din considerentul (10) al Deciziei‑cadru 2005/212, aceasta este asociată unei propuneri a Regatului Danemarcei care a condus la adoptarea Deciziei‑cadru 2006/783/JAI a Consiliului din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce pentru hotărârile de confiscare (JO 2006, L 328, p. 59, Ediție specială, 19/vol. 9, p. 44). Astfel cum precizează considerentul (8) al acestei din urmă decizii‑cadru, scopul acesteia este de a facilita cooperarea dintre statele membre în materie de recunoaștere reciprocă și de executare a hotărârilor de confiscare a bunurilor, astfel încât un stat membru să fie obligat să recunoască și să execute pe teritoriul său hotărârile de confiscare emise de o instanță competentă în materie penală a unui alt stat membru.

56

În consecință, ținând seama de obiectivele și de modul de redactare a dispozițiilor Deciziei‑cadru 2005/212, precum și de contextul în care aceasta a fost adoptată, este necesar să se considere că decizia menționată este un act care urmărește să impună statelor membre să aplice norme minime comune de confiscare a instrumentelor și a produselor infracțiunilor, pentru a facilita recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare de confiscare adoptate în cadrul procedurilor penale, astfel cum a arătat în esență și doamna avocată generală la punctul 63 din concluziile sale.

57

Decizia‑cadru 2005/212 nu reglementează, așadar, confiscarea unor instrumente și a unor produse provenite din activități ilegale care este dispusă de o instanță a unui stat membru în cadrul sau în urma unei proceduri care nu are legătură cu constatarea uneia sau mai multor infracțiuni.

58

Această interpretare nu este nicidecum infirmată de articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată.

59

Astfel, această dispoziție se limitează la a enunța că, în ceea ce privește încălcările de natură fiscală, statele membre pot recurge la alte proceduri decât cele penale pentru a‑l deposeda pe autor de produsele având legătură cu infracțiunea. Ea nu poate fi interpretată, a contrario, în sensul că statele membre ar fi private de posibilitatea de a institui proceduri de confiscare, altele decât procedurile penale, care nu sunt legate de încălcări de natură fiscală. Astfel, o asemenea interdicție ar depăși domeniul de aplicare al normelor minime instituite prin Decizia‑cadru 2005/212.

60

În speță, rezultă că procedura de confiscare pendinte în fața instanței de trimitere este de natură civilă și că aceasta coexistă, în dreptul intern, cu un regim de confiscare de drept penal. Desigur, în temeiul articolului 22 alineatul (1) din Legea privind confiscarea, o astfel de procedură este inițiată de comisia de confiscare a bunurilor atunci când aceasta din urmă este informată cu privire la faptul că o persoană este acuzată de săvârșirea anumitor infracțiuni. Cu toate acestea, reiese din elementele dosarului de care dispune Curtea și din precizările furnizate, în ședință, de comisia de confiscare a bunurilor, de guvernul bulgar și de Comisia Europeană că, în conformitate cu dispozițiile legii menționate, odată deschisă, această procedură, care se concentrează exclusiv pe bunurile despre care se pretinde că au fost dobândite în mod ilegal, se derulează independent de o eventuală procedură penală inițiată împotriva presupusului autor al infracțiunilor, precum și de rezultatul unei astfel de proceduri, în special de eventuala condamnare a respectivului autor.

61

În aceste condiții, este necesar să se constate că hotărârea pe care instanța de trimitere este chemată să o pronunțe în cauza principală nu se înscrie în cadrul sau în continuarea unei proceduri în legătură cu una sau cu mai multe infracțiuni. Așadar, aceasta nu intră în domeniul de aplicare al Deciziei‑cadru 2005/212.

62

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că Decizia‑cadru 2005/212 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru care prevede că confiscarea bunurilor dobândite în mod ilegal este dispusă de o instanță națională la finalul unei proceduri care nu este condiționată nici de constatarea unei infracțiuni, nici, a fortiori, de condamnarea presupușilor autori ai unei astfel de infracțiuni.

Cu privire la cheltuielile de judecată

63

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.