C-270/0562005J02700008.000115021151817CJHOTĂRÂREA DIN 15.2.2007 — CAUZA C-270/05ATHINAÏKI CHARTOPOÏÏA<TI><P><HT TYPE="UC">Hotărârea Curţii</HT> (Camera întâi)</P><P><DATE ISO="20070215">15 februarie 2007</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING="STAR"><P>Limba de procedură: greaca.</P></NOTE></P></TI>

În cauza C-270/05,

având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Areios Pagos (Grecia), prin decizia din 9 iunie 2005, primită de Curte la 1 iulie 2005, în procedura

Athinaïki Chartopoïïa AE

împotriva

L. Panagiotidis şi alţii,

cu participarea:

Geniki Synomospondia Ergaton Elládas (GSEE),

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul P. Jann, preşedinte de cameră, domnii E. Juhász (raportor), J. N. Cunha Rodrigues, K. Schiemann şi E. Levits, judecători,

avocat general: domnul M. Poiares Maduro,

grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 26 octombrie 2006,

luând în considerare observaţiile prezentate:

pentru Athinaîki Chartopoîia AE, de L-D. Filiotis, K. Keramefs, M. Merola şi C. Santacroce, dikigori;

pentru L. Panagiotidis şi alţii, de A. Vagias şi E. Dibanidoy-Vraka, dikigori;

pentru Geniki Synomospondia Ergaton Elládas (GSEE), de A. Kazakos, dikigoros;

pentru Comisia Comunităţilor Europene, de doamna M. Patakia şi de domnul J. Enegren, în calitate de agenţi,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunţă prezenta

<TI><P>Hotărâre</P></TI>1Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea noţiunii unitate care este prevăzută în special în articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective (JO L 225, p. 16, Ediţie specială, 05/vol. 5, p. 95).2Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între lucrători concediaţi, pe de o parte, şi fostul angajator al acestora, respectiv societatea Athinaïki Chartopoïïa AE (denumită în continuare societatea), pe de altă parte, cu privire la legalitatea concedierii colective intervenite ca urmare a deciziei societăţii de încetare a activităţii uneia dintre unităţile sale de producţie.<TI><P>Cadrul juridic</P></TI><TI><P>Reglementarea comunitară</P></TI>3Din cuprinsul considerentului (1) al Directivei 98/59 rezultă că, din motive de claritate şi raţionalitate, aceasta a realizat o codificare a Directivei 75/129/CEE a Consiliului din 17 februarie 1975 privind apropierea legislaţiei statelor membre cu privire la concedierile colective (JO L 48, p. 29), astfel cum a fost modificată de Directiva 92/56/CEE a Consiliului din 24 iunie 1992 (JO L 245, p. 3). Conform considerentului (2) al Directivei 98/59, aceasta urmăreşte să se acorde o protecţie sporită lucrătorilor în cazul concedierilor colective, luându-se în considerare necesitatea dezvoltării economice şi sociale echilibrate în cadrul Comunităţii.

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 98/59 stabileşte sfera de aplicare a acesteia după cum urmează:

(1)În sensul prezentei directive:

(a)concedieri colective reprezintă concedierile efectuate de un angajator dintr-unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana lucrătorului, în cazul în care, conform opţiunii statelor membre, numărul concedierilor este:

(i)fie, pentru o perioadă de 30 de zile:

de cel puţin 10 în unităţile care încadrează în mod normal mai mult de 20 şi mai puţin de 100 de lucrători;

de cel puţin 10 % din numărul lucrătorilor în unităţile care încadrează în mod normal cel puţin 100, dar nu mai mult de 300 de lucrători;

de cel puţin 30 în unităţile care încadrează în mod normal cel puţin 300 de lucrători;

(ii)fie, într-o perioadă de 90 de zile, de cel puţin 20, indiferent de numărul lucrătorilor angajaţi în mod normal în unităţile respective;

[...]

5Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 98/59 enumera cazurile în care aceasta nu se aplică. în cadrul Directivei 75/129, articolul 1 alineatul (2) litera (d) prevedea că aceasta nu se aplică lucrătorilor afectaţi de încetarea activităţii unei unităţi ca rezultat al unei hotărâri judecătoreşti. Litera (d) menţionată a fost eliminată de Directiva 92/56 şi nu a fost preluată de Directiva 98/59.6Articolul 2 alineatele (1), (2) şi (3) din Directiva 98/59 prevede anumite obligaţii în sarcina angajatorului care intenţionează să efectueze concedieri colective. în primul rând, acesta este obligat să iniţieze consultări cu reprezentanţii lucrătorilor, consultări care să se refere cel puţin la posibilităţile de a evita sau de a reduce concedierile, precum şi de a atenua consecinţele acestora. De asemenea, acesta este obligat să le comunice în scris motivele concedierii, numărul şi categoriile de lucrători care vor fi concediaţi, numărul de lucrători încadraţi în mod normal, perioada în cursul căreia vor avea loc concedierile preconizate, criteriile propuse pentru selectarea lucrătorilor care urmează a fi concediaţi, precum şi metoda de calcul al oricăror eventuale indemnizaţii de şomaj.7Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 98/59 prevede că angajatorul este obligat să notifice în scris autoritatea publică competentă cu privire la orice concediere colectivă preconizată şi, de asemenea, să îi comunice toate informaţiile pe care trebuie să le pună la dispoziţia lucrătorilor. Al doilea paragraf al acestei dispoziţii prevede:

Cu toate acestea, statele membre pot prevedea ca, în cazul unor concedieri colective preconizate care rezultă din încetarea activităţii unei societăţi în urma unei hotărâri judecătoreşti, angajatorul să aibă obligaţia de a notifica în scris autoritatea publică competentă numai la solicitarea acesteia.

8Articolul 4 din Directiva 98/59 prevede:

(1)Concedierile colective preconizate notificate autorităţii publice competente produc efecte în cel puţin 30 de zile de la notificarea prevăzută la articolul 3 alineatul (1) [...]

[...]

(2)Autoritatea publică competentă utilizează termenul prevăzut la alineatul (1) pentru a căuta soluţii la problemele ridicate de concedierile colective preconizate.(3)în cazul în care termenul iniţial prevăzut la alineatul (1) este mai mic de 60 de zile, statele membre pot acorda autorităţii publice competente posibilitatea de a prelungi termenul iniţial până la 60 de zile de la notificare în cazurile în care există riscul să nu se găsească soluţii pentru problemele ridicate de concedierile colective în termenul prevăzut iniţial

Statele membre pot acorda autorităţii publice competente posibilitatea de a prelungi aceste termene.

Angajatorul trebuie să fie informat cu privire la prelungire şi la motivele acesteia înainte de expirarea termenului iniţial prevăzut la alineatul (1).

(4)Statele membre pot să nu aplice prezentul articol în cazul unor concedieri colective preconizate care rezultă din încetarea activităţii unei societăţi ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti.

9În sfârşit, articolul 5 din Directiva 98/59 prevede că aceasta nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta acte cu putere de lege sau acte administrative mai favorabile lucrătorilor ori de a promova sau permite aplicarea unor convenţii colective mai favorabile lucrătorilor.<TI><P>Reglementarea naţională</P></TI>10Directiva 75/129 a fost transpusă în dreptul grec prin Legea nr. 1387/1983. Modificările aduse de Directiva 92/56, precum şi varianta codificată introdusă prin Directiva 98/59 au fost transpuse în dreptul grec prin Legea nr. 2736/1999 şi prin Legea nr. 2874/2000, de modificare a Legii nr. 1387/1983 (denumită în continuare Legea nr. 1387/1983). Articolul 3 din Legea nr. 1387/1983 impune informarea completă în scris a lucrătorilor de către angajator cu privire la concedierile colective preconizate, obligaţia acestuia de a iniţia consultări cu reprezentanţii lucrătorilor, precum şi obligaţia sa de notificare şi de informare a autorităţii publice competente.11Articolul 1 alineatul 1 din Legea nr. 1387/1983 prevede:

Concedieri colective reprezintă concedierile efectuate de unităţi sau exploatări care încadrează mai mult de 20 de lucrători, pentru motive independente de persoana lucrătorilor, şi care depăşesc, în cursul fiecărei luni calendaristice, limitele prevăzute la alineatul următor.

12Articolul 5 alineatele 2-4 din Legea nr. 1387/1983 prevede că, în situaţia încheierii unui acord între lucrători şi angajator în termenul legal de douăzeci de zile prevăzut pentru negocierile între părţile menţionate, concedierile colective sunt efectuate conform conţinutului acestui acord şi intră în vigoare după zece zile de la data comunicării procesului-verbal de constatare a acordului menţionat către prefect sau ministrul muncii. în lipsa unui acord între părţi, prefectul sau ministrul muncii, după verificarea elementelor dosarului şi analizarea datelor legate de piaţa muncii, a situaţiei unităţii, precum şi a interesului economiei naţionale, poate prelungi consultările pentru douăzeci de zile suplimentare sau poate respinge în totalitate ori în parte concedierile preconizate. Angajatorul poate efectua concedieri colective în limitele stabilite de decizia prefectului sau a ministrului muncii.13Conform articolului 5 alineatul 5 din această lege:

Alineatele 2, 3 şi 4 din prezentul articol nu se aplică în cazul concedierilor colective care rezultă din încetarea activităţii unităţii sau a exploatării ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti.

14În sfârşit, articolul 6 alineatul 1 din Legea nr. 1387/1983 prevede că acele concedieri colective efectuate cu nerespectarea dispoziţiilor acestei legi sunt nule şi neavenite.<TI><P>Acţiunea principală şi întrebarea preliminară</P></TI>15Din cuprinsul deciziei de trimitere rezultă că societatea dispune de trei unităţi distincte de producţie, situate în trei localităţi diferite, şi anume o primă unitate de producţie de hârtie de scris, hârtie pentru tipărit, pastă mecanică, panouri de particule şi de sulfat de aluminiu, în care sunt încadraţi 420 de lucrători, o a doua unitate de producţie de hârtie fină de bucătărie, hârtie igienică, ambalaje etc. şi o a treia unitate de prelucrare a hârtiei fine.16Fiecare dintre aceste unităţi de producţie dispune de echipament şi de personal specializat distincte şi are un director de producţie care este responsabil de buna desfăşurare a activităţii, de supravegherea a tot ceea ce este legat de funcţionarea instalaţiilor unităţii şi de rezolvarea problemelor tehnice. Funcţionarea fiecăreia dintre aceste unităţi de producţie nu este influenţată de cea a celorlalte. în plus, deciziile cu privire la cheltuielile de funcţionare ale acestora, la achiziţionarea materialelor şi la calcularea costurilor de producţie sunt adoptate, pe baza informaţiilor înaintate de unităţile în cauză, la sediul societăţii, în cadrul căreia un serviciu contabil comun asigură plata salariilor, precum şi întocmirea documentelor justificative şi a unui bilanţ unic.17La 18 iulie 2002, consiliul de administraţie al societăţii a hotărât încetarea activităţii primei unităţi de producţie din cauza pierderilor şi concedierea cvasitotalităţii salariaţilor acestei unităţi. In plus, prin scrisoarea din 22 iulie 2002, acesta a invitat reprezentanţii lucrătorilor la consultările prevăzute de lege şi a comunicat această invitaţie prefectului şi serviciului competent de inspecţie a muncii. Cu toate acestea, consiliul de administraţie nu a pus la dispoziţia reprezentanţilor personalului bilanţurile şi toate datele generale privind societatea, care să ateste necesitatea de a înceta activitatea unităţii în cauză, ci doar rezultatele deficitare înregistrate de această unitate în cursul ultimelor trei exerciţii financiare, şi anume în perioada 1999-2001.18în acest stadiu şi având în vedere că negocierile nu fuseseră concretizate într-un acord în termenele legale, ministrul muncii a prelungit negocierile pentru 20 de zile suplimentare. Societatea nu a participat totuşi la aceste negocieri, a denunţat contractele de muncă pe durată nedeterminată ale lucrătorilor şi le-a achitat acestora din urmă indemnizaţiile prevăzute de lege.19Contestaţia lucrătorilor îndreptată împotriva deciziei de concediere a avut câştig de cauză în primă instanţă. învestită cu judecarea apelului formulat de societate, Efeteio Thrakis (Curtea de Apel din Tracia) a apreciat mai întâi că unitatea de producţie în cauză care şi-a încetat activitatea nu era autonomă în raport cu societatea apelantă şi că, prin urmare, nu i se aplica excepţia prevăzută de articolul 5 alineatul 5 din Legea nr. 1387/1983. Deşi, conform textului acestei dispoziţii, nu sunt vizate decât cazurile în care încetarea activităţii survine ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, această prevedere este într-adevăr interpretată de instanţele naţionale în sensul că se aplică şi atunci când respectiva încetare rezultă dintr-o decizie unilaterală a angajatorului.20Efeteio Thrakis a hotărât apoi următoarele:

societatea apelantă nu a respectat obligaţia sa de a informa lucrătorii conform articolului 3 din legea sus-menţionată şi

a denunţat contractele de muncă în cursul perioadei de prelungire a consultărilor, cu încălcarea prevederilor articolului 5 alineatul 3 din Legea nr. 1387/1983. în consecinţă, denunţarea contractelor de muncă este lovită de nulitate, conform articolului 6 alineatul 1 din legea menţionată.

21Fiind sesizată cu recursul formulat de societate, Areios Pagos, apreciind că se pune problema unei chestiuni de interpretare a unui act al unei instituţii comunitare şi având în vedere că hotărârea sa nu este supusă niciunei căi de atac în dreptul intern, a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare preliminară:

Situaţia de fapt sus-menţionată, reţinută de Efeteio, se încadrează în noţiunea de drept comunitar unitate, în sensul vizat de directivele Consiliului, menţionate în considerentele prezentei ordonanţe, şi de Legea nr. 1387/1983 privitoare la controlul concedierilor colective şi alte dispoziţii?

<TI><P>Cu privire la întrebarea preliminară</P></TI>22Prin intermediul întrebării preliminare, instanţa de trimitere se referă la hotărârea pronunţată de Efeteio Thrakis, potrivit căreia unitatea de producţie din acţiunea principală nu era autonomă în raport cu societatea, şi solicită, în esenţă, să se stabilească dacă o astfel de unitate de producţie se încadrează în noţiunea unitate în sensul vizat de Directiva 98/59.23În această privinţă, se impune a sublinia că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, noţiunea unitate, care nu este definită în această directivă, constituie o noţiune de drept comunitar şi nu poate să fie definită prin raportare la legislaţiile statelor membre (hotărârea din 7 decembrie 1995, Rockfon, C-449/93, Rec, p. I-4291, punctele 23 şi 25). Prin urmare, aceasta trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome şi uniforme în cadrul ordinii juridice comunitare.24Curtea a subliniat de asemenea că termenii utilizaţi în diversele versiuni lingvistice ale Directivei 98/59 pentru a desemna noţiunea unitate diferă într-o anumită măsură şi au o conotaţie diferită, semnificând, după caz, unitate, întreprindere, punct de lucru, unitate locală sau loc de muncă (a se vedea hotărârea Rockfon, citată anterior, punctele 26 şi 27).25În lumina acestor consideraţii şi a obiectivului acestei directive care, astfel cum rezultă din considerentul (2), urmăreşte în special să se acorde o protecţie sporită lucrătorilor în cazul concedierilor colective, Curtea a interpretat noţiunea unitate prevăzută în Directiva 98/59 şi mai ales în articolul 1 alineatul (1) litera (a) ca desemnând, în funcţie de situaţie, unitatea în care lucrătorii vizaţi de concediere sunt încadraţi pentru îndeplinirea atribuţiilor lor (hotărârea Rockfon, citată anterior, punctele 31 şi 32, precum şi jurisprudenţa citată).26Astfel fiind, Curtea a definit noţiunea unitate într-o manieră extensivă, pentru a limita, în măsura posibilului, cazurile de concediere colectivă care nu ar intra în sfera de aplicare a Directivei 98/59 datorită calificării juridice a acestei noţiuni la nivel naţional (a se vedea în special hotărârea din 7 septembrie 2006, Agorastoudis şi alţii, C-187/05-C-190/05, Rec, p. I-7775, punctul 37). Cu toate acestea, având în vedere caracterul general al acestei definiţii, aceasta nu poate fi prin ea însăşi hotărâtoare în aprecierea circumstanţelor concrete ale acţiunii principale.27Astfel, în sensul vizat de Directiva 98/59, poate constitui o unitate în cadrul unei întreprinderi o entitate distinctă, caracterizată printr-o anumită continuitate şi stabilitate, care este destinată executării uneia sau mai multor sarcini determinate şi care dispune de o echipă de lucrători, precum şi de mijloace tehnice şi de o anumită structură organizatorică de natură a-i permite îndeplinirea acestor sarcini.28Ţinând cont că obiectivul urmărit de Directiva 98/59 are în vedere în special efectele socioeconomice pe care concedierile colective ar putea să le determine într-o anumită conjunctură locală şi într-un mediu social determinat, pentru a putea fi calificată drept unitate, entitatea în cauză nu ar trebui să fie obligatoriu caracterizată de un anumit grad de autonomie juridică, nici de o autonomie economică, financiară, administrativă sau tehnologică.29Urmând, de altfel, acest raţionament, Curtea a apreciat că, pentru definirea noţiunii unitate, nu este esenţial faptul că unitatea în cauză dispune sau nu de o conducere care să poată efectua în mod independent concedieri colective (hotărârea Rockfon, citată anterior, punctul 34 şi punctul 2 din dispozitiv). în acelaşi sens, nu este necesară nicio separare geografică faţă de celelalte unităţi şi instalaţii ale întreprinderii.30Faţă de aceste considerente, se impune a se constata în primul rând că utilizarea alternativă, în Legea nr. 1387/1983, a termenilor unitate şi exploatare nu este, prin ea însăşi, contrară Directivei 98/59, cu condiţia de a respecta interpretarea dată de Curte noţiunii unitate şi de a nu utiliza aceşti doi termeni în scopul excluderii unor categorii de lucrători din sfera de protecţie impusă de această directivă.31În continuare, în ceea ce priveşte natura unităţii de producţie din acţiunea principală, din actele dosarului rezultă că această unitate este una dintre cele trei unităţi de producţie separate de care dispune societatea. Unitatea numără 420 de lucrători, dispune de un echipament şi de un personal specializat distincte, funcţionarea sa nu este influenţată de cea a celorlalte unităţi şi are un director de producţie care este responsabil de buna desfăşurare a activităţii şi de supravegherea a tot ceea ce este legat de funcţionarea instalaţiilor unităţii, precum şi de rezolvarea problemelor tehnice.32Aceste elemente îi conferă în mod vădit unei astfel de entităţi natura de unitate în sensul vizat de Directiva 98/59, conform considerentelor expuse de Curte la punctele 27-29 din prezenta hotărâre, şi determină încadrarea entităţii în cauză în această noţiune comunitară. Este lipsit de relevanţă sub acest aspect faptul că deciziile cu privire la cheltuielile de funcţionare ale fiecăreia dintre cele trei unităţi, la achiziţionarea materialelor şi la calcularea costurilor de producţie sunt adoptate la sediul societăţii, unde funcţionează un serviciu contabil comun.33Pentru a da un răspuns util instanţei de trimitere, se impune a sublinia în plus că, aşa cum rezultă din actele dosarului, Efeteio Thrakis a apreciat că unitatea de producţie din acţiunea principală, nefiind autonomă faţă de societate, nu constituie o unitate şi, de aceea, nu intră în sfera de aplicare a excepţiei prevăzute de articolul 5 alineatul 5 din Legea nr. 1387/1983, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiei derogatorii din articolul 4 alineatul (4) din Directiva 98/59.34Cu alte cuvinte, conform aprecierii acestei instanţe, dacă această unitate de producţie ar fi fost autonomă şi ar fi constituit o unitate, derogarea sus-menţionată ar fi fost aplicabilă, în măsura în care încetarea activităţilor unităţii menţionate ar fi fost determinată de decizia unilaterală a angajatorului.35Această apreciere face parte din aceeaşi abordare jurisprudenţială naţională care a stat la originea hotărârii Agorastoudis şi alţii, citată anterior, şi nu îşi găseşte un fundament în Directiva 98/59. Prin urmare, este necesar să se precizeze în acest sens, astfel cum în mod temeinic a observat Comisia Comunităţilor Europene, că derogarea sus-menţionată nu ar fi aplicabilă nici chiar în situaţia în care s-ar constata că entitatea din acţiunea principală este autonomă şi că aceasta constituie o unitate.36într-adevăr, pentru aceleaşi motive precum acelea expuse la punctele 25-45 ale hotărârii Agorastoudis şi alţii, citată anterior, dispoziţia derogatorie în cauză este aplicabilă exclusiv în cazul în care încetarea activităţilor unei întreprinderi sau unei exploatări decurge dintr-o hotărâre judecătorească. în toate celelalte cazuri, şi în special atunci când încetarea activităţii unităţii este determinată de decizia unilaterală a angajatorului, acesta are obligaţia de a continua consultările cu lucrătorii pe parcursul unui termen suplimentar în faţa autorităţii publice competente.37În sfârşit, se impune a se sublinia că, în cadrul procedurii derulate în faţa Curţii, s-a invocat cu insistenţă problema compatibilităţii cu Directiva 98/59 şi cu articolul 43 CE a intervenţiei autorităţilor publice naţionale, şi anume a prefectului sau a ministrului muncii, prevăzută de articolul 5 alineatul 3 din Legea nr. 1387/1983. Această problemă nu a făcut totuşi obiectul prezentei cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare.38Având în vedere considerentele care precedă, se impune a răspunde la întrebarea formulată în sensul că Directiva 98/59, şi în special articolul 1 alineatul (1) litera (a), trebuie interpretată în sensul că o unitate de producţie precum aceea din acţiunea principală corespunde noţiunii unitate în sensul vizat de această directivă.<TI><P>Cu privire la cheltuielile de judecată</P></TI>39Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, şi în special articolul 1 alineatul (1) litera (a), trebuie interpretată în sensul că o unitate de producţie precum aceea din acţiunea principală corespunde noţiunii unitate în sensul vizat de această directivă.

Semnături