În prezentele concluzii, cităm jurisprudența Curții cu privire la Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială 4 – JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3. , astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive privind aderarea noilor state membre la această convenție (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”), dat fiind că, în măsura în care Regulamentul nr. 44/2001 a înlocuit Convenția de la Bruxelles, interpretarea dată de Curte dispozițiilor acestei convenții este valabilă și în privința dispozițiilor regulamentului menționat atunci când dispozițiile acestor instrumente pot fi calificate ca fiind echivalente 5 – Hotărârea TNT Express Nederland (C‑533/08, EU:C:2010:243, punctul 36 și jurisprudența citată). . Astfel, dispoziția esențială din prezenta cauză, respectiv articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, este redactată în termeni cvasiidentici cu cei ai dispoziției omologe a Convenției de la Bruxelles, a cărei structură o preia. Având în vedere o asemenea echivalență, în conformitate cu considerentul (19) al Regulamentului nr. 44/2001, trebuie asigurată continuitatea în interpretarea acestor două instrumente 6 – A se vedea de asemenea, în ceea ce privește tocmai articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, Hotărârea Zuid‑Chemie (C‑189/08, EU:C:2009:475, punctul 19). .

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” poate fi considerat locul, situat într‑un stat membru, în care a survenit prejudiciul 7 – Pentru a evita orice risc de confuzie, trebuie să subliniem că termenii „prejudiciu” și „daună” sunt utilizați fără distincție în prezentele concluzii. , atunci când acesta constă exclusiv într‑un prejudiciu patrimonial care rezultă direct dintr‑un act ilicit săvârșit în alt stat membru.

Instanța de trimitere urmărește, așadar, să afle, în esență, dacă un prejudiciu patrimonial suferit într‑un stat membru este un factor de legătură suficient pentru a se stabili instanța competentă în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.

Numai prin derogare de la principiul fundamental enunțat la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, prin care competența este atribuită instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află domiciliul pârâtului, capitolul II secțiunea 2 din acest regulament prevede atribuirea unui anumit număr de competențe speciale, printre care figurează aceea prevăzută la articolul 5 punctul 3 din regulamentul menționat 8 – A se vedea printre altele Hotărârile Coty Germany (C‑360/12, EU:C:2014:1318, punctul 44) și Melzer (C‑228/11, EU:C:2013:305, punctul 23). . Întrucât competența instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă constituie o normă de competență specială, aceasta trebuie interpretată în mod autonom și strict 9 – Potrivit unei jurisprudențe constante. A se vedea printre altele Hotărârile Holterman Ferho Exploitatie și alții (C‑47/14, EU:C:2015:574, punctul 72), CDC Hydrogen Peroxide (C‑352/13, EU:C:2015:335, punctul 37) și Kolassa (C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 43). , ceea ce nu permite o interpretare care excedează ipotezele prevăzute în mod explicit de regulamentul menționat 10 – A se vedea printre altele Hotărârile Coty Germany (C‑360/12, EU:C:2014:1318, punctul 45) și Melzer (C‑228/11, EU:C:2013:305, punctul 24). .

Rațiunea principală a normei de competență specială enunțate la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 este, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, existența unei legături deosebit de strânse între litigiu și instanța de la locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă, care justifică atribuirea competenței în favoarea acesteia din urmă pentru motive legate de buna administrare a justiției și de organizarea utilă a procesului 11 – A se vedea Hotărârea Zuid‑Chemie (C‑189/08, EU:C:2009:475, punctul 24 și jurisprudența citată). . Astfel, instanța de la locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă este, în mod obișnuit, cea mai în măsură să se pronunțe asupra cauzei, în special din motive legate de proximitatea față de litigiu și de facilitatea administrării probelor 12 – Hotărârea Zuid‑Chemie (C‑189/08, EU:C:2009:475, punctul 24 și jurisprudența citată). .

Articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede, așadar, că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru în materie delictuală, în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.

Observăm că această dispoziție nu menționează nicidecum o daună sau un prejudiciu, ci o faptă prejudiciabilă. Prin urmare, nu prejudiciul este cel vizat în principal de textul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, ci faptul generator al unui prejudiciu. Logica acestei dispoziții ne pare evidentă: o instanță de la locul unde a fost cauzat efectiv un prejudiciu va fi în mod normal cea mai în măsură să colecteze faptele, să asculte martorii și să efectueze orice act procedural.

În aceste condiții, este bine cunoscut că, începând cu cauza de principiu în care s‑a pronunțat Hotărârea Bier, denumită „Minele de potasiu din Alsacia” 13 – 21/76, EU:C:1976:166. , Curtea interpretează expresia „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” ca înglobând două locuri diferite, și anume locul unde s‑a produs prejudiciul 14 – Denumit „Erfolgsort” conform doctrinei germane. și cel al evenimentului cauzator 15 – Denumit „Handlungsort” conform doctrinei germane. care este la originea acestui prejudiciu 16 – 21/76, EU:C:1976:166, punctul 24. A se vedea de asemenea Hotărârile Zuid‑Chemie (EU:C:2009:475, punctul 23) și Kainz (C‑45/13, EU:C:2014:7, punctul 23). .

În ceea ce privește un prejudiciu patrimonial, Curtea a declarat în Hotărârea Marinari 17 – C‑364/93, EU:C:1995:289. că noțiunea „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” nu se referea la locul unde victima susținea că a suferit un prejudiciu patrimonial ca urmare a unui prejudiciu inițial survenit și suferit de ea într‑un alt stat membru 18 – A se vedea Hotărârea Marinari (C‑364/93, EU:C:1995:289, punctul 21). . În cazul respectiv, reclamantul depusese la filiala unei bănci în Regatul Unit un pachet de bilete la ordin pe care angajații băncii refuzaseră să îl restituie, semnalând totodată la poliție existența acestor efecte, declarându‑le de proveniență ilicită, ceea ce condusese la arestarea reclamantului și la punerea sub sechestru a biletelor la ordin. După ce a fost achitat de justiția engleză, reclamantul sesizase o instanță italiană pentru a obține obligarea băncii la repararea prejudiciilor cauzate de angajații săi. Cererea urmărea plata contravalorii biletelor la ordin și repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit reclamantul ca urmare a reținerii sale, precum și a desfacerii mai multor contracte și a atingerii aduse reputației sale.

În cauza principală, contractul care cuprinde clauza eronată a fost negociat și semnat în Republica Cehă. Drepturile și obligațiile părților au fost definite în acest stat membru, inclusiv obligația pentru Universal Music de a plăti o sumă mai ridicată decât cea prevăzută inițial pentru restul de 30 % din acțiuni. Această obligație contractuală, pe care părțile la contract nu aveau intenția să o stabilească, a luat naștere în Republica Cehă. Prin urmare, obligația de a plăti un preț mai ridicat decât cel prevăzut a devenit ireversibilă și inevitabilă în acest stat membru și, în opinia noastră, prejudiciul s‑a produs acolo.

Această constatare ar implica faptul că prima și cea de a doua întrebare devin ipotetice, în măsura în care, în temeiul unei jurisprudențe constante, „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” se situează în Republica Cehă.

Instanța de trimitere arată totuși că nu a găsit un răspuns în jurisprudența Curții la întrebarea dacă doar un prejudiciu patrimonial poate constitui un „Erfolgsort” și, prin urmare, poate constitui temeiul unei competențe în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001. Cu alte cuvinte, aceasta ridică problema dacă există competență în temeiul dispoziției citate anterior atunci când nu a existat deja un prejudiciu inițial precum în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Marinari 19 – C‑364/93, EU:C:1995:289. .

În subsidiar și într‑o asemenea ipoteză, problema esențială din prezenta cauză este, așadar, cea de a stabili dacă afirmația Curții din Hotărârea Minele de potasiu din Alsacia 20 – 21/76, EU:C:1976:166. , potrivit căreia expresia „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” înglobează cele două locuri, este valabilă și atunci când un prejudiciu este pur patrimonial.

În opinia noastră, răspunsul este negativ.

Atunci când este vorba despre un prejudiciu patrimonial, și anume un prejudiciu care constă numai într‑o diminuare a activelor financiare 21 –„Vermogensschade” în terminologia instanței de trimitere. , nu considerăm că noțiunea „Erfolgsort” este pe deplin pertinentă 22 – Situația este evident diferită în cazul în care ceea ce este vizat prin actul delictual este patrimoniul ca atare. Într‑o asemenea situație, este clar pentru noi că „Erfolgsort” poate fi foarte bine locul unde s‑a produs prejudiciul patrimonial. A se vedea de asemenea în acest sens Mankowski, P., în Magnus, U., și Mankowski, P., Brussels Ibis Regulation – Commentary, Verlag Dr. Otto Schmidt, Köln, 2016, articolul 7, punctul 328. . În anumite situații, noțiunile „Handlungsort” și „Erfolgsort” nu pot fi diferențiate. Pentru stabilirea unui eventual „Erfolgsort”, totul ar depinde, într‑o asemenea situație, de determinarea locului unde se află activele financiare, ceea ce coincide, în mod normal, cu locul reședinței sau, în cazul unei persoane juridice, cu cel al sediului social. Această problemă este deseori aleatorie și legată de considerații fără nicio legătură cu faptele în discuție.

În consecință, am fi prudenți în ceea ce privește transpunerea ad litteram a jurisprudenței rezultate din Hotărârea Minele de potasiu din Alsacia 23 – 21/76, EU:C:1976:166. în cazul unei situații în care prejudiciul este patrimonial. Astfel cum subliniază Comisia în mod întemeiat în observații, prin recunoașterea, în Hotărârea Minele de potasiu din Alsacia 24 – 21/76, EU:C:1976:166. , a posibilității reclamantului de a alege între locul unde s‑a produs prejudiciul și locul unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, Curtea nu a urmărit extinderea derogării referitoare la norma generală de competență. Rațiunea unei asemenea alegeri privește necesitatea de a rămâne cât mai aproape posibil de situația de fapt din litigiu și de a desemna instanța cea mai în măsură să soluționeze cauza și, în acest context, să organizeze în mod util un proces, de exemplu, prin colectarea probelor și prin ascultarea martorilor.

Astfel cum am constatat mai sus, toți factorii care permit unei instanțe să organizeze în mod util un proces se află, așadar, în Republica Cehă.

Cu alte cuvinte, pentru motive legate de buna administrare a justiției și de economie procedurală, simplul fapt că suma rezultată dintr‑o tranzacție a fost suportată de o societate cu sediul în Țările de Jos nu este suficient pentru a constitui temeiul competenței instanței olandeze.

O analiză a jurisprudenței Curții nu infirmă, în opinia noastră, această abordare.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Kronhofer 25 – C‑168/02, EU:C:2004:364. , persoana prejudiciată, care avea sediul în Austria, răspunsese la o ofertă care consta în deschiderea unui cont în Germania, în care aceasta transferase un capital. Curtea a declarat că articolul 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles trebuia interpretat în sensul că expresia „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” nu vizează locul unde se află domiciliul reclamantului și unde s‑ar afla „centrul intereselor acestuia” numai pentru motivul că acesta ar fi suferit aici un prejudiciu financiar care rezultă din pierderea unor elemente din patrimoniul său care s‑a produs și a fost suferită în alt stat contractant 26 – Hotărârea Kronhofer (C‑168/02, EU:C:2004:364, punctul 21). . Această constatare este convingătoare, dat fiind că acest loc este mai degrabă fortuit și nu este în mod necesar un criteriu de legătură fiabil.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Kolassa 27 – C‑375/13, EU:C:2015:37. , un investitor investise în propria țară, Austria, o sumă determinată la o bancă. Pentru Curte, prejudiciul a survenit în locul unde l‑a suferit investitorul 28 – Hotărârea Kolassa (C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 54). , și anume în Austria. Potrivit Curții, era probată 29 – Hotărârea Kolassa (C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 57). o competență în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.

Considerăm totuși că nu se poate deduce din această cauză o normă generală potrivit căreia un prejudiciu patrimonial este suficient ca factor de legătură în sensul dispoziției citate anterior. Faptele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Kolassa 30 – C‑375/13, EU:C:2015:37. erau astfel specifice. Pârâta din acea cauză, o bancă britanică, publicase un prospect cu privire la certificatele financiare în discuție în Austria 31 – A se vedea de asemenea Concluziile noastre prezentate în cauza Kolassa (C‑375/13, EU:C:2014:2135, punctul 64). , iar o bancă austriacă (re)vânduse aceste certificate.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide, privind dreptul concurenței, în care victimele se aflau în mai multe state membre, Curtea a recunoscut că aceste locuri diferite puteau servi drept factor de legătură 32 – C‑352/13, EU:C:2015:335 (punctul 52). . Curtea a declarat că, „[î]n ceea ce privește prejudiciul care constă în costuri suplimentare plătite ca urmare a unui preț ridicat în mod artificial, […] acest loc nu este identificabil decât pentru fiecare pretinsă victimă luată în considerare în mod individual și se va afla, în principiu, la sediul social al acesteia” 33 – Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide (C‑352/13, EU:C:2015:335). .

Nu considerăm că această afirmație poate constitui temeiul unei norme generale potrivit căreia sediul social al unei întreprinderi prejudiciate constituie locul unde s‑a produs un prejudiciu. Dimpotrivă, această afirmație se explică și în acest caz prin particularitățile respectivei cauze, în care fusese prejudiciat un număr ridicat de persoane. În consecință, nu era posibil să se identifice un loc unic în ceea ce privește locul unde fusese încheiată înțelegerea și nici, în consecință, locul evenimentului cauzal. În plus, considerăm că sediul social al unei întreprinderi tinde să coincidă cu activitățile sale economice.

Pe scurt, nu înțelegem cum articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 ar putea constitui temeiul competenței judiciare a unei instanțe situate într‑un stat membru cu care litigiul are ca unic factor de legătură faptul că persoana prejudiciată a suferit aici un prejudiciu patrimonial.

În consecință, propunem să se răspundă la prima întrebare că articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” nu poate, în lipsa altor factori de legătură, să fie considerat locul, situat într‑un stat membru, în care a survenit prejudiciul, atunci când acesta constă exclusiv într‑un prejudiciu patrimonial rezultat dintr‑un act ilicit săvârșit în alt stat membru.

Având în vedere această propunere, nu trebuie să se mai examineze cea de a doua întrebare.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că instanța națională care trebuie să aprecieze dacă este competentă în temeiul acestei dispoziții are obligația să își întemeieze aprecierea pe afirmațiile reclamantului sau dacă această instanță are obligația să ia în considerare și elementele invocate de pârât pentru a contesta respectivele afirmații.

Chiar dacă instanța de trimitere ridică această problemă doar în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, considerăm că există un interes pentru a răspunde, dat fiind că această problemă are aplicabilitate generală și se referă la aprecierea competenței, iar nu numai la problema dacă un prejudiciu patrimonial este suficient pentru stabilirea competenței.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit 34 – A se vedea de asemenea Concluziile noastre prezentate în cauza Kolassa (C‑375/13, EU:C:2014:2135, punctul 69). că competența instanței este determinată de normele autonome ale Regulamentului nr. 44/2001, în timp ce fondul cauzei este soluționat potrivit dreptului național aplicabil, determinat de normele care reglementează conflictul de legi privind obligațiile contractuale 35 – Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO L 177, p. 6). sau necontractuale 36 – Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) (JO L 199, p. 40). .

Considerăm că jurisprudența existentă ne oferă deja mai multe indicii pentru a putea răspunde la această întrebare.

Regulamentul nr. 44/2001 nu precizează întinderea obligațiilor de control care revin unei instanțe naționale cu ocazia verificării competenței sale. Potrivit jurisprudenței constante, Convenția de la Bruxelles nu avea ca obiect unificarea normelor de procedură ale statelor contractante, ci repartizarea competențelor judiciare pentru soluționarea litigiilor în materie civilă și comercială în relațiile dintre statele contractante și facilitatea executării hotărârilor judecătorești 37 – A se vedea în această privință Hotărârile Shevill și alții (C‑68/93, EU:C:1995:61, punctul 35), Italian Leather (C‑80/00, EU:C:2002:342, punctul 43), precum și DFDS Torline (C‑18/02, EU:C:2004:74, punctul 23). . Reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că, în ceea ce privește normele de procedură, trebuie avute în vedere normele naționale aplicabile de către instanța sesizată, sub rezerva ca aplicarea acestor norme să nu aducă atingere efectului util al Convenției de la Bruxelles 38 – Hotărârile Hagen (C‑365/88, EU:C:1990:203, punctele 19 și 20), precum și Shevill și alții (C‑68/93, EU:C:1995:61, punctul 36). .

Astfel, Curtea a considerat că un reclamant putea să invoce competența instanței de la locul de executare a contractului potrivit articolului 5 alineatul (1) din Convenția de la Bruxelles, chiar dacă încheierea contractului care se afla la originea acțiunii era în litigiu între părți 39 – Hotărârea Effer (38/81, EU:C:1982:79, punctul 8). . Aceasta a precizat de asemenea că era conformă cu spiritul de securitate juridică posibilitatea instanței naționale sesizate de a se pronunța cu ușurință cu privire la propria competență pe baza normelor respectivei convenții, fără să fie obligată să procedeze la examinarea cauzei pe fond 40 – Hotărârea Benincasa (C‑269/95, EU:C:1997:337, punctul 27). .

Curtea a considerat de asemenea că, în stadiul verificării competenței internaționale, instanța sesizată nu apreciază nici admisibilitatea, nici temeinicia cererii de constatare negativă potrivit normelor dreptului național, ci identifică numai criteriile de legătură cu statul instanței respective care justifică competența sa în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 41 – Hotărârea Folien Fischer și Fofitec (C‑133/11, EU:C:2012:664, punctul 50). . Curtea a considerat de asemenea că, în aplicarea articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, instanța sesizată poate considera stabilite, exclusiv în vederea verificării competenței sale în temeiul acestei dispoziții, susținerile reclamantului în ceea ce privește condițiile răspunderii delictuale sau cvasidelictuale 42 – Hotărârea Hi Hotel HCF (C‑387/12, EU:C:2014:215, punctul 20). . În sfârșit, aceasta a declarat că, în cadrul verificării competenței în temeiul Regulamentului nr. 44/2001, nu este necesar să se procedeze la administrarea în detaliu a probelor privind elementele de fapt în litigiu care sunt relevante atât în ceea ce privește problema competenței, cât și în ceea ce privește existența dreptului invocat și că instanța sesizată poate totuși să examineze propria competență internațională în lumina tuturor informațiilor de care dispune, inclusiv, dacă este cazul, contestațiile formulate de pârât 43 – Hotărârea Kolassa (C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 65). .

Prin urmare, propunem să se răspundă la a treia întrebare că, pentru a‑și stabili competența potrivit dispozițiilor Regulamentului nr. 44/2001, instanța sesizată cu un litigiu trebuie să aprecieze toate elementele de care dispune, inclusiv, dacă este cazul, elementele invocate de pârât.