Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LAILA MEDINA

prezentate la 16 iulie 2026(1)

Cauza C‑328/25

Consorcio de Compensación de Seguros

împotriva

Ministerio Fiscal,

MLVM,

LRMG,

LMR,

JMV,

LMMV,

AHM

[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania)]

„ Trimitere preliminară – Directiva 2009/103/CE – Directiva (UE) 2021/2118 – Asigurare obligatorie de răspundere civilă auto – Autovehicul utilizat pentru săvârșirea unei infracțiuni împotriva unei persoane – Despăgubirea victimei – Noțiunea de «pagube produse de vehicule» – Noțiunea de «accident» – Mecanism de despăgubire ”






I.      Introducere

1.        Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi(2) în lumina considerentului (9) al Directivei (UE) 2021/2118 a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2021 de modificare a Directivei 2009/103(3). Mai precis, prezenta cauză ridică printre altele problema dacă utilizarea deliberată a unui autovehicul ca instrument pentru a provoca vătămarea corporală sau decesul unei alte persoane intră în domeniul de aplicare al noțiunii de „pagube produse de vehicule” în sensul primului paragraf al articolului 3 din Directiva 2009/103/CE.

2.        În imaginarul colectiv al societăților occidentale contemporane, autovehiculul este considerat în general un simbol al libertății. Fie că îmbracă forma capodoperei literare a lui Jack Kerouac („On the Road”), fie a capodoperei cinematografice a lui Ridley Scott („Thelma & Louise”), acest simbol a constituit un element aproape constant al culturii occidentale începând cu a doua jumătate a secolului al XX‑lea. Însă, cu mult înainte de această perioadă, în 1846, într‑un discurs rostit în fața Chambre des pairs (Camera Pairilor, Franța), Victor Hugo subliniase că, în opinia sa, „libertatea implică responsabilitate” și că se numără „printre cei care nu doresc ca libertatea să fie exercitată fără asumarea responsabilității”(4).

3.        Într‑un anumit sens, obligația de a încheia o asigurare auto întruchipează în prezent tocmai acest spirit al responsabilității. În fapt, tocmai acest spirit a călăuzit legiuitorul Uniunii în adoptarea, începând cu anul 1972, a unei serii de directive privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto(5), domeniu care a făcut obiectul unei armonizări progresive în vederea atingerii obiectivului de protecție a victimelor accidentelor rutiere(6). În acest context, Curtea s‑a pronunțat deja, în mai multe rânduri, cu privire la interpretarea acestor directive, în special pentru a defini printre altele noțiunea de „pagube produse de vehicule”(7). Cu toate acestea, întinderea prejudiciilor acoperite de asigurarea de răspundere civilă este o sursă constantă de întrebări, precum cele care constituie nucleul prezentei cauze.

4.        În speță, împrejurările care au suscitat îndoieli cu privire la interpretarea noțiunii de „pagube produse de vehicule” sunt deosebit de grave, întrucât privesc utilizarea unui autovehicul pentru a cauza intenționat decesul unei alte persoane.

II.    Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

5.        În dimineața zilei de 12 iulie 2020, AHM a fost implicat într‑o altercație cu mai multe persoane, printre care și AMV, în fața unui club de noapte din Spania. În urma altercației, AHM, care nu deținuse niciodată un permis de conducere, s‑a urcat la volanul autovehiculului său, pentru care nu încheiase o asigurare obligatorie de răspundere civilă auto. El a condus în mod deliberat cu viteză mare, fără să fi aprins farurile, în direcția lui AMV, care se deplasa pe trotuar, și l‑a lovit. După această primă coliziune, AHM a întors autovehiculul și a trecut cu acesta peste AMV. AMV a decedat mai târziu în aceeași zi, ca urmare a multiplelor leziuni suferite.

6.        La momentul producerii faptelor din litigiul principal, în Spania coexistau două sisteme care puteau conduce la despăgubirea persoanelor care au suferit daune materiale sau vătămări corporale cauzate de un autovehicul, și anume un sistem de despăgubire pentru daune sau vătămări corporale cauzate prin utilizarea unui autovehicul și un sistem de ajutoare publice în beneficiul victimelor infracțiunilor săvârșite cu intenție și cu violență.

7.        Prin hotărârea din 19 septembrie 2022, completată printr‑o hotărâre ulterioară, Curtea cu jurați a Audiencia Provincial de Barcelona (Curtea Provincială din Barcelona, Spania) l‑a condamnat pe AHM la 16 ani și 8 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor cu premeditare și la 4 luni de închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni contra siguranței rutiere. În plus, Audiencia Provincial de Barcelona (Curtea Provincială din Barcelona) l‑a obligat la plata cheltuielilor de judecată și a despăgubirilor. Consorcio de Compensación de Seguros (Consorțiul de Compensare a Asigurărilor, denumit în continuare „consorțiul”), în calitate de responsabil direct din punct de vedere civil, a fost de asemenea obligat în mod solidar la plata de despăgubiri, fără a aduce atingere dreptului său de regres.

8.        Consorțiul a declarat apel la Camera civilă și penală a Tribunal Superior de Justicia de Cataluña (Curtea Superioară de Justiție din Catalonia), care, prin hotărârea din 7 martie 2023, a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță, însă cuantumul despăgubirii datorate de consorțiu și numărul beneficiarilor au fost ușor reduse; mai precis, consorțiul a fost exonerat de plata despăgubirilor în favoarea bunicilor victimei.

9.        Consorțiul a formulat recurs la Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania), care este instanța de trimitere, solicitând anularea hotărârii din 7 martie 2023, susținând în special că obiectul litigiului principal nu privește „utilizarea unui vehicul”. Acest argument se întemeiază pe articolul 1 alineatul 6 din Real Decreto Legislativo 8/2004, de 29 de octubre, por el que se aprueba el texto refundido de la Ley sobre responsabilidad civil y seguro en la circulación de vehículos a motor (Decretul legislativ regal 8/2004 din 29 octombrie 2004 de aprobare a textului consolidat al Legii privind răspunderea civilă și asigurarea auto), în versiunea aplicabilă litigiului principal, care prevede că „[n]u este considerat eveniment legat de circulația vehiculului acela care rezultă din utilizarea autovehiculului ca instrument de săvârșire cu intenție a infracțiunilor împotriva persoanelor și a bunurilor”.

10.      Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea dreptului spaniol cu dreptul Uniunii, având în vedere în special modul de redactare a considerentului (9) al Directivei 2021/2118, din care reiese în esență că statele membre ar trebui fie să asigure ca prejudiciile cauzate în mod intenționat prin intermediul unui autovehicul să fie acoperite în conformitate cu Directiva 2009/103, fie să instituie un mecanism alternativ echivalent de despăgubire care să asigure despăgubirea pentru astfel de prejudicii într‑un mod cât mai apropiat posibil de regimul de despăgubire prevăzut de directiva menționată. Instanța de trimitere arată însă că Directiva 2021/2118 nu se aplică ratione temporis faptelor în discuție în litigiul principal. În acest context, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă versiunea inițială a Directivei 2009/103 consacra deja principiul unei despăgubiri echivalente pentru prejudiciile menționate în considerentul (9) al Directivei (UE) 2021/2118. În cazul unui răspuns afirmativ, această instanță dorește să afle dacă se poate considera că regimul statului spaniol de reparare a prejudiciilor rezultate din infracțiuni săvârșite cu intenție prin intermediul unui autovehicul prevede un regim de despăgubire „cât mai apropiat” de cel prevăzut de Directiva 2009/103.

11.      În aceste condiții, Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și, prin decizia primită la grefa Curții la 13 mai 2025, a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Principiul echivalenței în acoperirea despăgubirilor pentru toate victimele rezultate din utilizarea autovehiculelor, inclusiv pentru cele care sunt consecința unei agresiuni săvârșite în mod intenționat prin intermediul unui vehicul în mișcare, proclamat în mod expres în considerentul (9) al [Directivei 2021/2118], face parte din dreptul Uniunii Europene, aplicabil și cu forță obligatorie începând cu versiunea inițială a [Directivei 2009/103]?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ, un mecanism de despăgubiri în sarcina statului care include victimele infracțiunilor săvârșite cu intenție, prin intermediul autovehiculelor, dar care reduce cuantumurile despăgubirilor (în anumite situații, până la mai puțin de jumătate) și exclude anumiți beneficiari poate fi considerat apropiat de sistemul de asigurare obligatorie și, prin urmare, poate face inutilă necesitatea de a include aceste victime în cadrul acoperirilor prevăzute de [Directiva 2009/103]?”

12.      Una dintre părțile civile (LRMG), Ministerio Fiscal (Ministerul Public, Spania), guvernul spaniol și Comisia Europeană au depus observații scrise în fața Curții. Toate aceste părți au participat la ședința care a avut loc la 21 mai 2026.

III. Analiză

A.      Considerații introductive

13.      Astfel cum am arătat la punctul 3 din prezentele concluzii, Directiva 2009/103/CE a reunit într‑un singur act cinci directive anterioare, în prezent abrogate, în vederea consolidării și a clarificării stadiului actual al reglementării în materie de asigurare de răspundere civilă auto. Directiva menționată nu a modificat însă fondul dispozițiilor cuprinse în directivele anterioare, astfel încât jurisprudența referitoare la acestea poate fi aplicată în interpretarea dispozițiilor echivalente ale Directivei 2009/103/CE(8). În acest context, în anul 2017, Comisia a efectuat o evaluare a funcționării Directivei 2009/103, concluzia fiind aceea că sunt necesare mai multe modificări pentru a îmbunătăți eficiența, eficacitatea și coerența acestei directive cu alte politici ale Uniunii. Directiva 2021/2118 a fost adoptată în acest scop(9).

14.      În prezenta cauză, tocmai succesiunea acestor diferite directive, mai precis relevanța considerentului (9), introdus prin Directiva (UE) 2021/2118 – al cărui conținut îl vom prezenta în detaliu în continuare –, a dat naștere întrebărilor preliminare adresate Curții.

15.      Preocuparea de fond o reprezintă despăgubirea victimelor unor astfel de pagube materiale sau vătămări corporale, având în vedere că Directiva 2009/103 prevede, în primul rând, la articolul 3, că fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul său este acoperită prin asigurare(10) și, în al doilea rând, la articolul 10, că, în ultimă instanță, trebuie înființat un organism responsabil cu despăgubirea victimelor în cazurile în care vehiculul care a cauzat vătămarea corporală sau paguba materială nu poate fi identificat sau nu a îndeplinit obligația de asigurare prevăzută la articolul 3 din directiva menționată, și anume un vehicul pentru care nu există contract de asigurare(11).

16.      Directiva 2009/103, în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal, nu conține însă nicio dispoziție care să reglementeze în mod expres problema pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate în mod intenționat prin intermediul autovehiculelor.

17.      În același timp, Directiva 2021/2118, care impune statelor membre obligația de a adopta până la 23 decembrie 2023 măsurile necesare pentru a se conforma acestei directive, precizează, în considerentul (9), că, în cazul în care un stat membru exclude de la asigurarea auto obligatorie vătămările corporale sau daunele materiale cauzate în mod deliberat prin utilizarea unui vehicul, acestuia ar trebui să i se permită să își continue practica juridică cu o singură condiție. Astfel, pentru a nu „diminua protecția acordată prin [Directiva 2009/103], astfel de practici juridice ar trebui permise numai dacă un stat membru se asigură că, în astfel de cazuri, persoanele prejudiciate sunt despăgubite pentru astfel de prejudicii într‑un mod cât mai apropiat de modul în care acestea ar fi despăgubite în temeiul [Directivei 2009/103]”.

18.      Rezultă astfel dintr‑o interpretare literală a acestui considerent că legiuitorul consideră necesară respectarea principiului echivalenței între despăgubirea pentru daunele materiale sau vătămările corporale cauzate în mod intenționat și despăgubirea pentru daunele materiale sau vătămările corporale cauzate fără intenție prin utilizarea unui vehicul, întrucât daunele materiale sau vătămările corporale cauzate în mod deliberat prin utilizarea unui vehicul pot fi excluse de la acoperirea prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto numai dacă persoanele prejudiciate sunt despăgubite într‑un mod „cât mai apropiat” de cel în care ar fi fost despăgubite în temeiul Directivei 2009/103/CE. Considerentul (9) precizează de asemenea că un astfel de mecanism trebuie să fie asigurat pentru „a nu diminua protecția acordată de [Directiva 2009/103]”, ceea ce pare să însemne că o astfel de protecție exista deja în cadrul acestei directive.

19.      Aceste considerații ridică probleme cu privire la două aspecte.

20.      În primul rând, principiul echivalenței descris la punctul 18 din prezentele concluzii este menționat doar în considerentul (9) al Directivei 2021/2118, dar nu figurează în niciunul dintre articolele acestei directive. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, deși nu are valoare juridică obligatorie, un considerent al unui act al Uniunii are o valoare interpretativă importantă, întrucât poate să precizeze conținutul unei dispoziții a actului în cauză și să clarifice voința autorului acestui act(12). Prin urmare, deși din modul de redactare a considerentului (9) reiese că statele membre trebuie să se asigure că despăgubirea pentru daunele materiale sau vătămările corporale cauzate în mod intenționat prin utilizarea unui vehicul este cât mai apropiată posibil de despăgubirea pentru daunele materiale sau vătămările corporale cauzate în mod neintenționat, acest considerent nu poate, în sine, să impună o astfel de obligație directă statelor membre.

21.      În al doilea rând, nu se contestă faptul că Directiva 2021/2118 nu era aplicabilă la momentul tragicelor evenimente care au avut loc la 12 iulie 2020. În acest context și independent de considerațiile expuse la punctul 20 din prezentele concluzii, se ridică problema dacă considerentul (9) al acestei directive este relevant pentru interpretarea Directivei 2009/103/CE și, în caz afirmativ, care este incidența acestuia asupra litigiului principal. Totuși, având în vedere descrierea cadrului factual furnizată de instanța de trimitere și modul de redactare a întrebărilor preliminare, este evident că această instanță nu urmărește să afle dacă Directiva 2021/2118 este aplicabilă în litigiul principal, ci numai dacă principiul echivalenței menționat la punctul 18 din prezentele concluzii ar putea fi dedus din Directiva 2009/103, care este aplicabilă litigiului principal.

22.      Cele două întrebări preliminare trebuie analizate în lumina considerațiilor care precedă.

B.      Prima întrebare preliminară

23.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 3 și 10 din Directiva 2009/103, citite în lumina considerentului (9) al Directivei 2021/2118, trebuie interpretate în sensul că daunele provocate în mod intenționat prin utilizarea unui vehicul pentru care obligația de asigurare nu a fost îndeplinită trebuie să fie reparate în temeiul primei dintre aceste directive. Cu alte cuvinte, întrebarea la care trebuie să se răspundă este, așadar, dacă domeniul de aplicare al Directivei 2009/103 se extinde la daunele provocate în mod intenționat de o persoană care utilizează un autovehicul.

1.      Delimitarea domeniului de aplicare al articolului  3 din Directiva 2009/103 prin intermediul noțiunii de „pagube produse de vehicule”

24.      Domeniul de aplicare al Directivei 2009/103 nu este definit în mod clar în niciunul dintre articolele acestei directive. Prin urmare, acesta a făcut obiectul unei jurisprudențe bogate a Curții, care poate fi rezumată în sens larg după cum urmează: Directiva 2009/103 prevede o obligație de asigurare pentru vehiculele care sunt utilizate în conformitate cu funcția lor obișnuită(13). Aceasta presupune să se stabilească, în primul rând, dacă obiectul care a cauzat daunele materiale sau vătămările corporale în discuție poate fi considerat un vehicul(14) și, în al doilea rând, care este semnificația noțiunii de „pagube produse de vehicule”. Prezentul litigiu privește această a doua condiție, mai precis utilizarea unui astfel de vehicul în scopul săvârșirii cu intenție a infracțiunii de omor.

25.      Prin urmare, pentru a furniza un răspuns util la întrebarea adresată, trebuie să se examineze dacă o astfel de utilizare intră în sfera noțiunii de „pagube produse de vehicule” în sensul primului paragraf al articolului 3 din directiva menționată. Acesta este un aspect fundamental, întrucât numai cazurile de utilizare a unui vehicul asigurat care intră sub incidența noțiunii de „pagube produse de vehicule” pot conduce la suportarea de către asigurător, în temeiul contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehiculul respectiv, a prejudiciului cauzat de acesta din urmă(15).

26.      O asemenea analiză preliminară prestabilește modul în care trebuie înțeles, în ansamblu, domeniul de aplicare al Directivei 2009/103/CE, întrucât același raționament se aplică în mod necesar și domeniului de aplicare al articolului 10 din această directivă, care garantează despăgubirea pentru pagubele materiale sau vătămările corporale cauzate de vehicule neasigurate sau neidentificate. În această privință, observăm, în lumina considerentului (14) al Directivei 2009/103, că articolul 10 din aceasta urmărește să garanteze, prin înființarea unui organism în acest scop, că victimele nu vor rămâne nedespăgubite în cazul în care vehiculul care a cauzat accidentul nu este asigurat sau nu poate fi identificat. În același timp, considerentul (2) al Directivei 2009/103, care contribuie la înțelegerea contextului în care se înscrie articolul 3 din aceasta, subliniază importanța asigurării de răspundere civilă auto pentru titularii polițelor de asigurare și pentru victimele unui accident. Ambele considerente utilizează aceeași terminologie pentru a descrie domeniul de aplicare al Directivei 2009/103/CE, care urmărește să garanteze acoperirea prin asigurare a răspunderii față de victimele accidentelor. În consecință, atât articolul 3, cât și articolul 10 din Directiva 2009/103 se referă la acoperirea aceluiași tip de evenimente, și anume accidente care au cauzat vătămări corporale victimelor, fiind în același timp complementare în ceea ce privește existența sau posibilitatea identificării titularilor polițelor de asigurare.

27.      Curtea a precizat deja că noțiunea de „pagube produse de vehicule”, astfel cum este prevăzută la primul paragraf al articolului 3 din Directiva 2009/103, nu poate fi lăsată la aprecierea fiecărui stat membru, ci constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, a cărei interpretare este de competența Curții(16). În sfera acestei noțiuni intră orice utilizare a unui vehicul care este conformă cu funcția obișnuită a acestuia din urmă(17), ceea ce înseamnă, în ultimă instanță, orice utilizare a sa ca mijloc de transport(18). Astfel cum am amintit deja în Concluziile noastre prezentate în cauza KBC Verzekeringen(19), Curtea a clarificat treptat criteriul relevant care trebuie aplicat pentru a stabili dacă o anumită situație se încadrează în noțiunea de utilizare a unui vehicul ca mijloc de transport.

28.      Pe scurt, acest criteriu implică o apreciere factuală a utilizării vehiculului în cauză, ținând seama de o serie de criterii dezvoltate în jurisprudența Curții.

29.      Primo, sfera acestei noțiuni nu ar trebui să se limiteze la situațiile de circulație rutieră (circulația pe drumurile publice), ci ar trebui să includă orice utilizare a unui vehicul care este conformă cu funcția sa obișnuită(20). Secundo, împrejurarea că un vehicul se află în mișcare sau în staționare ori că motorul său este sau nu este pornit la momentul producerii faptului cauzator de prejudicii în cauză nu este, în sine, determinantă, întrucât problema care se ridică este numai aceea dacă acesta a fost sau nu a fost utilizat ca mijloc de transport(21). Tertio, utilizarea efectivă a unui vehicul ca mijloc de transport trebuie înțeleasă în sens larg. Aceasta include, printre altele, utilizarea care permite îmbarcarea și debarcarea persoanelor sau încărcarea și descărcarea bunurilor care urmează a fi transportate prin intermediul vehiculului(22). Ea include de asemenea „etapele naturale și necesare care fac parte integrantă din utilizarea [vehiculului respectiv] ca mijloc de transport”, precum staționarea și perioada de imobilizare a acestuia(23). Utilizarea nu intră în sfera acestei noțiuni decât atunci când un vehicul este utilizat într‑un scop care este clar distinct de funcția sa obișnuită de transport(24).

30.      Având în vedere cele de mai sus, observăm că jurisprudența relevantă se caracterizează printr‑o abordare pragmatică(25), urmată pentru a oferi instanțelor naționale orientări utile pentru punerea în aplicare uniformă a cerințelor prevăzute de Directiva 2009/103. Deși ar putea părea o abordare de la caz la caz, este totuși clar că este vorba despre o apreciere obiectivă centrată pe vehiculul însuși, acesta din urmă fiind elementul unificator al jurisprudenței Curții referitoare la noțiunea de „pagube produse de vehicule”. Astfel, până în prezent, această abordare a avut întotdeauna o orientare pur funcțională care a condus la o interpretare largă a acestei noțiuni. Cu toate acestea, potrivit cunoștințelor noastre, Curtea nu a luat niciodată în considerare elementul subiectiv al conduitei conducătorului unui vehicul care a condus la producerea pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de acel vehicul.

31.      În consecință, prezenta cauză ridică problema specifică dacă – și, în caz afirmativ, în ce măsură – caracterizarea juridică a elementului subiectiv al conduitei unui conducător auto afectează domeniul de aplicare al Directivei 2009/103. Pentru a răspunde la întrebarea adresată, trebuie, așadar, să se precizeze dacă în sfera noțiunii „pagube produse de vehicule” se încadrează și aprecierea acestui element subiectiv, și anume starea psihică a conducătorului auto în raport cu elementele obiective ale infracțiunii, mai precis cu consecințele utilizării vehiculului în cauză.

2.      Relevanța „stării psihice” a conducătorului auto pentru definirea noțiunii de „pagube produse de vehicule”

32.      În speță, pe lângă elementele relevante pentru aprecierea obiectivă a utilizării vehiculului, Curtea este solicitată să furnizeze clarificări cu privire la aspectul dacă starea psihică a conducătorului vehiculului care a cauzat dauna materială sau vătămarea corporală în cauză este relevantă pentru a stabili dacă o anumită situație echivalează cu o „pagubă” produsă de vehiculul respectiv în sensul primului paragraf al articolului 3 din Directiva 2009/103. Mai precis, astfel cum s‑a menționat deja la punctul 1 din prezentele concluzii, întrebarea la care trebuie să răspundă Curtea este dacă starea psihică a unei persoane atunci când utilizează un autovehicul ca instrument pentru a provoca însăși dauna materială sau vătămarea corporală care dă naștere dreptului victimei la despăgubiri ar trebui luată în considerare atunci când se decide dacă dauna materială sau vătămarea corporală în cauză intră în domeniul de aplicare al Directivei 2009/103. Pentru a oferi un răspuns, vom aplica metodele Curții de interpretare în raport cu modul de redactare a articolului 3 și a articolului 10 din Directiva 2009/103 pentru a dezvolta analiza deja efectuată de Curte în jurisprudența sa cu privire la sensul obișnuit al noțiunii de „pagube produse de vehicule”, ținând seama în același timp de contextul în care se înscrie această noțiune și de finalitatea urmărită de actul din care aceasta face parte(26).

a)      Modul de redactare a primului paragraf al articolului 3 și a articolului 10 alineatul (1) din Directiva 2009/103

33.      În ceea ce privește modul de redactare a primului paragraf al articolului 3 din Directiva 2009/103, Curtea a subliniat deja că acesta este formulat în termeni foarte generali(27). Mai precis, o interpretare literală a noțiunii de „pagube produse de vehicule” nu permite să se tragă nicio concluzie, într‑un sens sau altul, cu privire la importanța care trebuie acordată stării psihice a conducătorului auto atunci când se stabilește dacă o acțiune constituie sau nu o astfel de „pagubă”.

34.      În mod similar, articolul 10 alineatul (1) din această directivă nu conține nicio dispoziție cu privire la aspectul dacă daunele materiale sau vătămările corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare prevăzută la articolul 3 fac obiectul despăgubirii acordate de organismul pe care statele membre sunt obligate să îl instituie sau să îl autorizeze în cazul în care respectivele daune materiale sau vătămări corporale rezultă dintr‑un act deliberat al conducătorului unui autovehicul.

35.      Prin urmare, dintr‑o interpretare literală a primului paragraf al articolului 3 și a articolului 10 alineatul (1) din Directiva 2009/103 nu reiese că legiuitorul Uniunii a intenționat să prevadă, în mod clar și explicit, acoperirea, prin intermediul unei asigurări obligatorii de răspundere civilă sau al unei finanțări publice, a daunelor materiale sau a vătămărilor corporale suferite de victima unei acțiuni deliberate a conducătorului unui autovehicul. Totuși, din aceeași interpretare literală nu rezultă nici că legiuitorul a intenționat să nu prevadă o astfel de acoperire. În aceste condiții, trebuie să se acorde o importanță deosebită contextului în care se înscrie Directiva 2009/103 și obiectivelor urmărite de aceasta.

b)      Contextul în care se înscrie Directiva 2009/103

36.      În ceea ce privește contextul în care se înscriu primul paragraf al articolului 3 și articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2009/103, trebuie arătat că, în cuprinsul acestei directive, asigurarea de răspundere civilă auto este asociată în mod constant cu noțiunea de „accident”, deși această noțiune nu este menționată în niciuna dintre aceste dispoziții.

37.      În această privință, trebuie să se facă trimitere la mai multe considerente ale acestei directive. În special, considerentul (2), care enunță obiectivul principal al directivei, prevede că „[a]sigurarea de răspundere civilă pentru circulația autovehiculelor (asigurarea auto) are o importanță deosebită pentru cetățenii europeni, fie că sunt asigurați sau victime ale unui accident”. Considerentul (18), care expune considerațiile legiuitorului cu privire la organismul menționat la articolul 10 din directivă, enunță că, „[î]n cazul unui accident cauzat de un vehicul neasigurat, organismul care despăgubește victimele accidentelor cauzate de vehicule neasigurate sau neidentificate are o poziție mai bună decât victima la intentarea unei acțiuni împotriva părții responsabile”. În plus, considerentul (20), care descrie motivele care stau la baza armonizării drepturilor victimelor la despăgubire în temeiul Directivei 2009/103, precizează că „[v]ictimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității”.

38.      Mai mult, din articolul 10 alineatul (3) al treilea paragraf din Directiva 2009/103 reiese că „[c]ondițiile în care vătămările corporale sunt considerate semnificative se stabilesc în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative ale statului membru în care a avut loc accidentul”. În plus, modalitățile procedurale de despăgubire pentru daunele materiale sau vătămările corporale cauzate de un autovehicul sunt prevăzute în capitolul 7, intitulat „Despăgubirea prejudiciilor rezultate în urma oricărui accident cauzat de un vehicul acoperit de asigurarea menționată la articolul 3”(28).

39.      Din diferitele dispoziții și considerente pe care tocmai le‑am analizat reiese că contextul primului paragraf al articolului 3 și al articolului 10 alineatul (1) nu poate fi înțeles în mod corespunzător dacă nu se ține seama de legătura dintre noțiunea de „pagube produse de vehicule” și cea de „accident”.

40.      Lucrările pregătitoare care au condus la adoptarea Directivei 2021/2118 confirmă de asemenea că Directiva 2009/103 vizează victimele accidentelor. În această privință, propunerea Comisiei oferă printre altele o indicație utilă, precizând că Directiva 2009/103 „urmărește să realizeze un nivel ridicat de convergență în ceea ce privește protecția potențialelor victime ale accidentelor provocate de autovehicule” și că „[p]rima directivă a UE privind asigurarea auto […] a fost adoptată în 1972, cu dublul obiectiv de protecție a victimelor accidentelor auto”(29).

41.      Curtea însăși a subliniat în mod repetat că „obiectivul de protecție a victimelor accidentelor cauzate de [....] vehicule” a ghidat elaborarea legislației Uniunii privind asigurarea obligatorie(30).

42.      În lumina considerațiilor prezentate la punctele 36-41 din prezentele concluzii, trebuie să se concluzioneze în mod necesar că noțiunea de „pagube produse de vehicule” și, în consecință, întinderea răspunderii pentru daunele materiale și vătămările corporale care intră sub incidența atât a articolului 3, cât și a articolului 10 din Directiva 2009/103 se referă la accidente. Prin urmare, stabilirea domeniului de aplicare al acestei directive se întemeiază pe coroborarea cumulativă a noțiunilor de „pagube produse de vehicule” și de „accident”. În aceste împrejurări, se ridică problema dacă daunele materiale sau vătămările corporale cauzate în mod deliberat de conducătorul unui autovehicul pot fi considerate un asemenea „accident”.

43.      Directiva 2009/103 nu conține o definiție a noțiunii de „accident”(31), despre care s‑a recunoscut că este o noțiune dificil de definit(32). Cu toate acestea, un accident se referă în general la un eveniment prejudiciabil, involuntar și neprevăzut(33). În această privință, Curtea a precizat deja că sensul obișnuit care trebuie dat acestei noțiuni este acela de eveniment involuntar, prejudiciabil și neprevăzut(34) sau de „eveniment neprevăzut și neașteptat care conduce la deteriorări sau la pericole, precum răni sau decese”(35).

44.      În ceea ce privește sistemele juridice naționale, în considerentul (9) al Directivei 2021/2118 se arată că există abordări naționale diferite pentru aplicarea acestei noțiuni și că, în ceea ce privește circulația rutieră și răspunderea civilă, unele state membre au ales să excludă actele deliberate din definiția unui accident(36). Această constatare este de altfel în concordanță cu abordarea de armonizare pe care se întemeiază Directiva 2009/103, care instituie o obligație necondiționată de a asigura acoperirea prin asigurarea răspunderii civile pentru pagubele produse de vehiculele și stabilește de asemenea excepțiile de la această obligație, lăsând totodată statelor membre o marjă de apreciere în ceea ce privește punerea în aplicare a cerințelor suplimentare prevăzute de această directivă, destinate să asigure efectivitatea acestei acoperiri prin asigurarea răspunderii civile(37).

45.      Astfel, se pare că interpretarea noțiunii de „accident” – fie potrivit sensului său obișnuit, fie astfel cum este înțeleasă în doctrină – nu susține concluzia potrivit căreia o situație în care daunele materiale sau vătămările corporale au fost cauzate în mod deliberat unui terț de către conducătorul unui autovehicul constituie un asemenea accident.

46.      Aceasta ar însemna că o astfel de situație nu intră în sfera noțiunii de „pagube produse de vehicule” în sensul primului paragraf al articolului 3 din Directiva 2009/103. Această abordare nu este lipsită de dificultăți, întrucât s‑ar putea pune sub semnul întrebării dacă domeniul de aplicare al Directivei 2009/103 și, în consecință, întinderea protecției pe care aceasta o conferă persoanelor care au suferit vătămări corporale cauzate de autovehicule pot fi restrânse exclusiv în lumina unei interpretări contextuale a acestei directive, care leagă în mod intrinsec producerea unei pagube prin utilizarea unui vehicul de un accident. Cu alte cuvinte, presupunând că legiuitorul își îndeplinește rolul de „actor rațional”(38), s‑ar putea pune întrebarea în ce măsură este posibil ca intenția legiuitorului, la definirea noțiunii de „pagube produse de vehicule,” să fie interpretată în sensul că noțiunea respectivă este limitată la daunele materiale sau vătămările corporale cauzate fără intenție ori din imprudență, fără ca acest lucru să fie prevăzut în mod expres.

47.      Este adevărat că aceste observații creează confuzie atunci când se interpretează opțiunile politice ale legiuitorului urmărite de această reglementare. Pe de o parte, considerentul (9) al Directivei 2021/2118 arată în mod explicit că, în anumite situații, utilizarea vehiculelor în mod deliberat pentru a cauza daune materiale sau vătămări corporale ar trebui să facă obiectul unei despăgubiri în conformitate cu Directiva 2009/103. Pe de altă parte, această afirmație pare contrară modului de redactare și contextului Directivei 2009/103, care, pentru motivele expuse la punctul 42 din prezentele concluzii, trebuie interpretate în sensul că numai daunele materiale sau vătămările corporale cauzate de un accident pot face obiectul despăgubirii în temeiul acestei directive. Această critică trebuie însă privită în lumina faptului că considerentele unui instrument al Uniunii nu au o valoare juridică obligatorie autonomă(39).

48.      Aceste dificultăți legate de interpretarea literală și contextuală a noțiunii de „pagube produse de vehicule” impun cu atât mai mult examinarea acestei noțiuni în lumina obiectivelor urmărite de Directiva 2009/103(40).

3.      Obiectivele Directivei 2009/103

49.      Trebuie să se facă distincție între obiectivele Directivei 2009/103 și cele ale regimurilor juridice naționale care reglementează asigurarea obligatorie auto. Directiva urmărește obiective specifice(41), printre care se numără în special promovarea liberei circulații și a liberei prestări a serviciilor. O asemenea preocupare nu este în mod necesar sau chiar deloc proprie dreptului național, al cărui scop principal poate fi, de exemplu, stabilirea drepturilor și obligațiilor asigurătorului obligat la plata despăgubirilor pentru daunele materiale sau vătămările corporale în cauză(42). Protecția victimelor este însă relevantă atât pentru măsurile Uniunii, cât și pentru cele naționale.

50.      Subliniem, în primul rând, că temeiul Directivei 2009/103 este articolul 95 alineatul (1) CE [devenit articolul 114 alineatul (1) TFUE], care conferă Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene competența de a adopta măsuri privind apropierea dispozițiilor care au ca obiect instituirea și funcționarea pieței interne. Această directivă nu face trimitere la dispozițiile tratatelor care urmăresc facilitarea cooperării judiciare în materie penală cu dimensiune transfrontalieră și în special la articolul 82 alineatul (2) TFUE, spre deosebire, de exemplu, de Directiva 2012/29/UE, care urmărește să sporească nivelul de protecție a victimelor, în special în cadrul procedurilor penale(43).

51.      Articolul 114 TFUE are ca obiect asigurarea realizării obiectivelor enunțate la articolul 26 TFUE, care vizează instituirea și funcționarea pieței interne, ca spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată. În această privință, un act legislativ adoptat în temeiul articolului 114 TFUE trebuie, pe de o parte, să cuprindă măsuri privind apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre și, pe de altă parte, să aibă ca obiect instituirea și funcționarea respectivei piețe interne(44). În schimb, victimele criminalității intră sub incidența titlului V din Tratatul FUE, care stabilește competența Uniunii Europene de a legifera în spațiul de libertate, securitate și justiție, întemeiat pe respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre. Există astfel o distincție clară între obiectivele urmărite de Tratatul FUE în ceea ce privește măsurile care favorizează piața internă și cele care vizează prevenirea și combaterea criminalității. Aceste diferențe nu trebuie ignorate.

52.      În al doilea rând, dorim să subliniem că Directiva 2009/103 nu conține nicio dispoziție care să sugereze că a avut ca scop protecția victimelor infracțiunilor săvârșite cu intenție în timpul utilizării unui autovehicul. Mai precis, niciunul dintre articolele acestui act legislativ nu prevede că legiuitorul a intenționat ca astfel de victime să fie despăgubite într‑un mod „cât mai apropiat posibil” de cel în care victimele accidentelor ar fi despăgubite în temeiul articolelor 3 și 10 din directiva menționată. În consecință, se pare că Directiva 2009/103 se înscrie în logica pieței interne, iar nu în cea a materiei penale, care face obiectul unui cadru distinct, în domeniul căruia legiuitorul a decis să recurgă la alte instrumente.

53.      Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că, în pofida ambiguităților care pot fi atribuite atât modului de redactare a dispozițiilor în cauză ale Directivei 2009/103 și contextului în care se înscriu acestea, cât și metodelor confuze adoptate de legiuitor pentru a defini și a explica domeniul de aplicare al acestei directive, interpretarea cea mai coerentă, în lumina domeniului de aplicare al articolului 82 și, respectiv, al articolului 114 din Tratatul FUE, este că noțiunea de „pagube produse de vehicule” nu poate include daunele materiale sau vătămările corporale cauzate în mod deliberat prin intermediul unui autovehicul. În această privință, considerăm că, independent de conținutul său, considerentul (9) al Directivei 2021/2118 nu este de natură să infirme această apreciere, dat fiind că prevederile acestui considerent nu sunt incluse în mod explicit în articolele care formează corpul principal al directivei menționate. Reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că numai dispozițiile actului legislativ, iar nu considerentele acestuia(45), constituie mijloacele prin care legiuitorul Uniunii își exercită competența de a legifera, mai precis de a armoniza normele referitoare, printre altele, la despăgubirea victimelor care au suferit un prejudiciu cauzat de un autovehicul. Întrucât noțiunea de „pagube produse de vehicule” este intrinsec legată de noțiunea de „accident”, astfel cum s‑a demonstrat mai sus, despăgubirea pentru prejudiciile cauzate victimelor nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2009/103 în cazul în care starea psihică a autorului infracțiunii reflectă intenția de a cauza cu bună‑știință un prejudiciu victimei, iar această chestiune rămâne de competența statelor membre.

4.      Aplicarea în prezenta cauză

54.      Revine exclusiv instanței de trimitere sarcina de a efectua o apreciere globală a tuturor elementelor de fapt și de drept pertinente pentru soluționarea litigiului principal. Cu toate acestea, nimic nu împiedică Curtea să ofere un răspuns util instanței de trimitere, furnizându‑i acesteia din urmă elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care i‑ar fi necesare acestei instanțe ca să se pronunțe ea însăși asupra acestui litigiu. În această privință, este necesar să se aplice metodologia descrisă la punctele 23-31 din prezentele concluzii pentru a stabili dacă împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal pot fi calificate drept aspecte care intră în sfera noțiunii de „pagube produse de vehicule”. Astfel cum am menționat la punctele 27-30 din prezentele concluzii, în urma acestei aprecieri trebuie să se stabilească dacă vehiculul în cauză era utilizat în conformitate cu funcția sa obișnuită atunci când a cauzat prejudiciul respectiv. În plus, din cuprinsul punctelor 32-53 din prezentele concluzii reiese că stabilirea stării psihice a conducătorului auto în raport cu dauna materială sau vătămarea corporală cauzată este relevantă pentru a determina dacă un act care a condus la această daună materială sau vătămare corporală intră în domeniul de aplicare al Directivei 2009/103, întrucât numai daunele materiale sau vătămările corporale cauzate în urma unui accident (stare psihică involuntară în raport cu consecințele) sunt reglementate de dispozițiile acestei directive.

55.      În cadrul examinării metodologiei, astfel cum a fost rezumată la punctul anterior, trebuie să se admită că împrejurările din litigiul principal ar putea genera confuzie. Astfel, din dosarul de care dispune Curtea și din ședință reiese că vehiculul în cauză – având la bord șoferul și un pasager – a fost utilizat pentru a circula pe un drum public în scopul de a ajunge la locul tragicului eveniment care s‑a soldat cu decesul unei persoane și, ulterior, pentru a părăsi acel loc. Cu toate acestea, este la fel de evident că actul care se află la originea daunei sau vătămării în discuție în litigiul principal a constat în utilizarea deliberată a acelui vehicul tocmai în scopul de a cauza dauna sau vătămarea respectivă(46). Din decizia de trimitere rezultă că o hotărâre judecătorească a stabilit că AHM a condus în mod deliberat vehiculul său neasigurat, cu viteză mare și fără a avea farurile aprinse, pentru a‑l lovi violent de două ori pe AMV. Instanța de trimitere explică faptul că AHM intenționa să pună capăt vieții lui AMV sau că exista o mare posibilitate ca AHM să facă acest lucru ca urmare a acțiunilor sale.

56.      În aceste condiții și sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, nu se poate considera că utilizarea vehiculului în speță intră sub incidența noțiunii de „pagube produse de vehicule” în sensul primului paragraf al articolului 3 și, în consecință, al articolului 10 alineatul (1) din Directiva 2009/103. Prin urmare, nicio despăgubire pentru dauna sau vătămarea respectivă nu poate fi întemeiată pe acoperirea prevăzută de această directivă în cazul în care se stabilește în mod clar că starea psihică a conducătorului auto era de așa natură încât acesta a săvârșit un act deliberat în scopul de a cauza prejudiciul în cauză, și anume decesul unei persoane(47).

57.      În opinia noastră, orice altă abordare ar conferi unui considerent o forță obligatorie care ar fi în mod clar în contradicție cu jurisprudența constantă a Curții cu privire la rolul considerentelor în interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii(48).

58.       Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară după cum urmează: articolul 3 alineatul (1) și articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2009/103, citite în lumina considerentului (9) al Directivei 2021/2118, trebuie interpretate în sensul că nu impun unui stat membru obligația de a asigura că persoanele prejudiciate sunt despăgubite pentru prejudiciul cauzat prin utilizarea unui autovehicul într‑un mod cât mai apropiat posibil de cel în care acestea ar fi despăgubite în temeiul Directivei 2009/103 în cazul în care se stabilește că starea psihică a conducătorului auto reflectă o intenție deliberată de a cauza prejudiciul în cauză, cum ar fi decesul unei persoane. Cu toate acestea, statele membre rămân libere să facă acest lucru.

C.      A doua întrebare preliminară

59.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească în ce condiții un mecanism de despăgubire pentru prejudiciul cauzat cu intenție prin utilizarea unui autovehicul poate fi considerat ca despăgubind persoanele prejudiciate într‑un mod cât mai apropiat posibil de cel în care ar fi despăgubite în temeiul Directivei 2009/103.

60.      Pentru motivele expuse în secțiunea anterioară, considerăm că nu este necesar să se răspundă la această întrebare. Cu toate acestea, în cazul în care Curtea s‑ar îndepărta de această poziție și ar constata, în esență, că Directiva 2009/103 – în versiunea aplicabilă situației de fapt din litigiul principal – prevede în mod implicit că prejudiciul cauzat cu intenție de conducătorul unui vehicul pentru care obligația de asigurare nu a fost îndeplinită ar trebui să facă obiectul despăgubirii în conformitate cu cerințele articolului 10 din directiva menționată sau într‑un mod cât mai apropiat de cel în care ar fi despăgubite persoanele prejudiciate potrivit acestei dispoziții, vom aborda pe scurt această chestiune, din motive de exhaustivitate.

61.      Curtea a statuat în mod constant că obligația de acoperire prin asigurarea de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de autovehicule unor terți este distinctă de întinderea despăgubirii pentru aceste prejudicii în temeiul răspunderii civile generale. În timp ce prima este definită și garantată de reglementarea Uniunii, cea de a doua este reglementată în esență de dreptul național(49). În consecință, în stadiul actual al dreptului Uniunii, statele membre rămân în principiu libere să determine în special care sunt daunele cauzate de autovehicule ce trebuie în mod obligatoriu să facă obiectul unei despăgubiri, întinderea dreptului la despăgubire și persoanele care trebuie să aibă dreptul la aceasta. Această libertate este însă restrânsă prin directiva menționată în măsura în care prevede acoperirea obligatorie a anumitor daune până la concurența unor sume minime pe care le stabilește. Printre respectivele daune a căror acoperire este obligatorie figurează „vătămările corporale”, astfel cum precizează articolul 3 ultimul paragraf din Directiva 2009/103(50).

62.      În acest context și având în vedere prerogativele semnificative care rămân în competența statelor membre în acest domeniu, o despăgubire cât mai apropiată posibil de cea prevăzută de Directiva 2009/103 trebuie în special să respecte sumele minime stabilite de această directivă și să acopere tipurile de prejudicii prevăzute de aceasta, inclusiv prejudiciul moral. În plus, în ceea ce privește persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru un astfel de prejudiciu moral în temeiul Directivei 2009/103, statele membre sunt obligate să se asigure că despăgubirea datorată, în temeiul dreptului lor național în materie de răspundere civilă, pentru prejudiciul moral suferit de rudele apropiate ale victimelor accidentelor rutiere este acoperită de asigurarea obligatorie cel puțin la nivelul sumelor minime prevăzute de Directiva 2009/103(51). Se aplică aceleași considerații în cazul unui vehicul neasigurat, întrucât domeniul de aplicare atât al articolului 3, cât și al articolului 10 din directiva menționată determină în mod necesar același rezultat pentru victima în cauză.

63.      Revine însă instanței de trimitere sarcina de a verifica toate aceste elemente.

64.      Având în vedere toate considerațiile de mai sus și în cazul în care Curtea ar considera necesar, propunem ca aceasta să răspundă la a doua întrebare preliminară după cum urmează: un mecanism de despăgubire pentru prejudiciul cauzat cu intenție prin intermediul unui autovehicul poate fi considerat ca despăgubind persoanele prejudiciate într‑un mod cât mai apropiat posibil de cel în care ar fi despăgubite în temeiul Directivei 2009/103 dacă respectă sumele minime stabilite de această directivă și acoperă tipurile de prejudicii prevăzute de aceasta, inclusiv prejudiciul moral suferit de rudele apropiate ale victimelor accidentelor rutiere.

IV.    Concluzie

65.      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) după cum urmează:

1)      Articolului 3 alineatul (1) și articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, citite în lumina considerentului (9) al Directivei (UE) 2021/2118 a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2021 de modificare a Directivei 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi,

trebuie interpretate în sensul că nu impun unui stat membru obligația de a asigura că persoanele prejudiciate sunt despăgubite pentru prejudiciul cauzat de un autovehicul într‑un mod cât mai apropiat posibil de cel în care acestea ar fi despăgubite în temeiul Directivei 2009/103 în cazul în care se stabilește că starea psihică a conducătorului auto reflectă o intenție deliberată de a cauza prejudiciul în cauză, cum ar fi decesul unei persoane. Cu toate acestea, statele membre rămân libere să facă acest lucru.

2)      Un mecanism de despăgubire pentru prejudiciul cauzat cu intenție prin intermediul unui autovehicul poate fi considerat ca despăgubind persoanele prejudiciate într‑un mod cât mai apropiat posibil de cel în care ar fi despăgubite în temeiul Directivei 2009/103 dacă respectă sumele minime stabilite de această directivă și acoperă tipurile de prejudicii prevăzute de aceasta, inclusiv prejudiciul moral suferit de rudele apropiate ale victimelor accidentelor rutiere.


1      Limba originală: engleza.


2      JO 2009, L 263, p. 11.


3      JO 2021, L 430, p. 1.


4      Hugo, V., Actes et Paroles, p. 554.


5      A se vedea în această privință Concluziile avocatului general Biondi prezentate în cauza Stichting Koskea (C‑490/24, EU:C:2025:735, punctul 2 și în special nota de subsol 3).


6      A se vedea în acest sens Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Rodrigues de Andrade (C‑514/16, EU:C:2017:908, punctul 33 și jurisprudența citată).


7      A se vedea în această privință Concluziile avocatului general Biondi prezentate în cauza Stichting Koskea (C‑490/24, EU:C:2025:735, punctul 2 și în special nota de subsol 5).


8      A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2021, Van Ameyde España (C‑923/19, EU:C:2021:475, punctul 23 și jurisprudența citată).


9      A se vedea în acest sens considerentul (2) al Directivei 2021/2118.


10      A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2018, Juliana (C‑80/17, EU:C:2018:661, punctele 36 și 37, precum și jurisprudența citată).


11      A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2024, Matmut (C‑236/23, EU:C:2024:761, punctul 48 și jurisprudența citată).


12      A se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2024, Kočner/Europol (C‑755/21 P, EU:C:2024:202, punctul 59 și jurisprudența citată).


13      A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2014, Vnuk (C‑162/13, EU:C:2014:2146, punctul 56).


14      A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2014, Vnuk (C‑162/13, EU:C:2014:2146, punctele 37-40); această condiție nu este în discuție în litigiul principal, întrucât este cert că mașina care a cauzat tragicul incident care constituie nucleul cauzei trebuie considerată un vehicul în sensul directivei menționate.


15      A se vedea în acest sens Ordonanța din 29 octombrie 2021, Ubezpieczeniowy Fundusz Gwarancyjny (C‑688/20, EU:C:2021:897, punctul 28 și jurisprudența citată).


16      A se vedea în acest sens Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Rodrigues de Andrade (C‑514/16, EU:C:2017:908, punctul 31 și jurisprudența citată).


17      Hotărârea din 20 iunie 2019, Línea Directa Aseguradora (C‑100/18, EU:C:2019:517, punctul 35 și jurisprudența citată).


18      Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Rodrigues de Andrade (C‑514/16, EU:C:2017:908, punctul 38).


19      A se vedea Concluziile avocatei generale Medina prezentate în cauza KBC Verzekeringen (C‑323/25, EU:C:2026:572,punctele 32-52).


20      Hotărârea din 20 iunie 2019, Línea Directa Aseguradora (C‑100/18, EU:C:2019:517, punctul 35 și jurisprudența citată).


21      Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Rodrigues de Andrade (C‑514/16, EU:C:2017:908, punctul 39).


22      Hotărârea din 15 noiembrie 2018, BTA Baltic Insurance Company (C‑648/17, EU:C:2018:917, punctul 36).


23      Hotărârea din 20 iunie 2019, Línea Directa Aseguradora (C‑100/18, EU:C:2019:517, punctul 41).


24      De exemplu, un tractor agricol care, la momentul accidentului în cauză, nu era utilizat decât pentru a genera forța motrice necesară pentru acționarea pompei unui pulverizator de erbicid nu a fost considerat un mijloc de transport ca atare (Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Rodrigues de Andrade, C‑514/16, EU:C:2017:908, punctul 41).


25      Această abordare a făcut obiectul unor critici; în acest sens, a se vedea de exemplu Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza Van Ameyde España (C‑923/19, EU:C:2021:125).


26      A se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2026, Stichting Koskea (C‑490/24, EU:C:2026:89, punctul 24 și jurisprudența citată).


27      Hotărârea din 4 septembrie 2018, Juliana (C‑80/17, EU:C:2018:661, punctul 36 și jurisprudența citată).


28      Termenul „accident” figurează la articolele 1, 2, 5, 6, 8, 10, 12, 13, 15 și 17-25 din Directiva 2009/103.


29      Propunere de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi [COM(2018) 336 final] din 24 mai 2018.


30      Hotărârea din 19 septembrie 2024, Matmut (C‑236/23, EU:C:2024:761, punctul 31 și jurisprudența citată).


31      Cu privire la acest aspect, a se vedea de exemplu Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza Vnuk (C‑162/13, EU:C:2014:106, punctul 32).


32      A se vedea în această privință Bakouche, D., „L’accident: responsabilité civile et assurances”, Responsabilité civile et assurances, iulie-august 2014, p. 5.


33      A se vedea Cornu, G., Vocabulaire juridique, PUF, Paris, 2024.


34      Hotărârea din 19 decembrie 2019, Niki Luftfahrt (C‑532/18, EU:C:2019:1127, punctul 32).


35      Hotărârea din 17 decembrie 2020, CLCV ș.a. (Dispozitiv de manipulare pentru motor diesel) (C‑693/18, EU:C:2020:1040, punctul 108).


36      De exemplu, în contextul ordinii juridice franceze s‑a subliniat că, „din punct de vedere etimologic (accidens: ceva ce se produce din întâmplare), termenul «accident» se referă la un eveniment care se produce pe neașteptate – oarecum prin surprindere –, un eveniment brusc și neintenționat. Prin urmare, la prima vedere, un accident corespunde unui eveniment brusc care produce un prejudiciu neintenționat. Aceasta înseamnă că, dacă prejudiciul a fost cauzat în mod deliberat, nu mai este vorba, în sens strict, despre un accident. Din această perspectivă, jurisprudența exclude din categoria evenimentelor care pot fi calificate drept «accident» situația în care conducătorul sau deținătorul vehiculului implicat ori chiar un terț se face vinovat de o conduită intenționată sau, cel puțin, de o abatere săvârșită cu intenție” (Leduc, F., „Le cœur et la raison en droit des accidents de la circulation”, Responsabilité civile et assurances, martie 2009).


37      De exemplu, articolul 9 din Directiva 2009/103 stipulează că asigurarea prevăzută la articolul 3 este obligatorie cel puțin pentru anumite sume minime stabilite la acest articol, fără a aduce atingere garanțiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre. În plus, Curtea a amintit în mod repetat că întinderea despăgubirii care trebuie acordată în temeiul răspunderii civile a asiguratului este reglementată în esență de dreptul național [Hotărârea din 17 martie 2011, Carvalho Ferreira Santos (C‑484/09, EU:C:2011:158, punctul 31 și jurisprudența citată)]. Mai mult, în ceea ce privește articolul 10 din Directiva 2009/103 și organismele responsabile cu despăgubirea prevăzute la acest articol, statele membre rămân competente să considere despăgubirea acordată de aceste organisme ca fiind subsidiară sau nesubsidiară.


38      Lenaerts, K. și Gutierrez‑Fons, J. A., „To say what the law of the EU is: Methods of interpretation and the European Court of Justice”, Columbia Journal of European Law, vol. 20, nr. 2, 2014, p. 20.


39      A se vedea punctele 19-21 din prezentele concluzii.


40      În această privință trebuie amintit că, „în cazul în care dispoziția de drept al Uniunii în discuție este ambiguă, neclară sau incompletă, toate metodele de interpretare utilizate de Curte se completează reciproc” (Lenaerts, K. și Gutierrez‑Fons, J. A., nota de subsol 38, op. cit., p. 61).


41      Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Rodrigues de Andrade (C‑514/16, EU:C:2017:908, punctul 33 și jurisprudența citată).


42      Hocquet‑Berg, S., „La notion d’accident de la circulation”, Responsabilité civile et assurances, iulie-august 2014, p. 34.


43      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei‑cadru 2001/220/JAI a Consiliului (JO 2012, L 315, p. 57). În această privință, arătăm că Directiva 2009/103 stabilește cerințe detaliate în ceea ce privește sumele minime acoperite de asigurarea obligatorie, ceea ce nu este valabil în cazul Directivei 2012/29. În acest context, Directiva 2004/80/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind despăgubirea victimelor infracționalității (JO 2004, L 261, p. 15, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 31) privește despăgubirea prejudiciilor suferite de victimele infracționalității și sistemele naționale de despăgubire care trebuie puse în aplicare în această privință, dar se referă în esență la asigurarea liberei circulații a persoanelor fizice și a protecției acestora în cazul unui prejudiciu suferit într‑un alt stat membru.


44      A se vedea în această privință Concluziile avocatei generale Kokott prezentate în cauza Philip Morris Brands ș.a (C‑547/14, EU:C:2015:853, punctul 55 și jurisprudența citată).


45      A se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2024, Kočner/Europol (C‑755/21 P, EU:C:2024:202, punctul 59 și jurisprudența citată), menționată mai sus în prezentele concluzii. În această privință, avocatul general Szpunar a subliniat în Concluziile prezentate în cauzele conexate X și Visser (C‑360/15 și C‑31/16, EU:C:2017:397, punctul 132) că, „[î]n ordinea juridică a Uniunii, ele au un caracter descriptiv, iar nu normativ”. A se vedea de asemenea den Heijer, M, van Os van den Abeelen, T. și Maslyka, A., „On the Use and Misuse of Recitals in European Union Law” (30 august 2019), Amsterdam Law School Legal Studies Research Paper No. 2019-31, Amsterdam Center for International Law, Amsterdam, 2019.


46      Din decizia de trimitere reiese că AHM a fost condamnat la 16 ani și 8 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor cu premeditare, precum și la 4 luni de închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni contra siguranței rutiere.


47      A se vedea în această privință exemplul, exagerat în mod deliberat, dat de avocatul general Bobek la nota de subsol 20 din Concluziile prezentate în cauza Ubezpieczeniowy Fundusz Gwarancyjny z siedziband (C‑383/19, EU:C:2020:1003).


48      A se vedea punctul 44 din prezentele concluzii.


49      Hotărârea din 12 februarie 2026, Stichting Koskea (C‑490/24, EU:C:2026:89, punctul 35 și jurisprudența citată).


50      Hotărârea din 15 decembrie 2022, HUK‑COBURG‑Allgemeine Versicherung (C‑577/21, EU:C:2022:992, punctele 37 și 38, precum și jurisprudența citată).


51      Hotărârea din 15 decembrie 2022, HUK‑COBURG‑Allgemeine Versicherung (C‑577/21, EU:C:2022:992, punctele 40-42 și jurisprudența citată).