C-1/0562005C00010001.0001313533CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL GEELHOED — CAUZA C-1/05JIA<TI><P><HT TYPE="UC">Concluziile avocatului general</HT></P><P><HT TYPE="UC">L. A. Geelhoed</HT></P><P>prezentate la <DATE ISO="20060427">27 aprilie 2006</DATE><NOTE NOTE.ID="E0001" NUMBERING.CONTINUED="YES"><P>Limba originală: engleza.</P></NOTE></P></TI><TI><NP><NO.P>I —</NO.P><TXT>Introducere</TXT></NP></TI>1.Prezenta cauză ridică din nou problema sensibilă a condiţiilor în care membrii de familie ai cetăţenilor comunitari, originari din state care nu aparţin Uniunii Europene, pot solicita un drept de şedere într-un stat membru al Uniunii Europene. Este vorba în special de a şti dacă aceste persoane trebuie să locuiască deja legal în Uniunea Europeană înainte de a putea invoca drepturile care le sunt recunoscute de legislaţia comunitară secundară, astfel cum a hotărât Curtea în cauza Akrich

Hotărârea din 23 septembrie 2003 (C-109/01, Rec, p. I-9607).

. Sau, dimpotrivă, este suficient ca aceste persoane să îşi demonstreze legătura de familie cu un cetăţean al Uniunii Europene, după cum a apreciat Curtea în cauza MRAX

Hotărârea din 25 iulie 2002 (C-459/99, Rec, p. I-6591).

?2.în concluziile din cauza Akrich, ne-am referit la dilema fundamentală care există cu privire la statutul juridic şi la drepturile acestor persoane. Pe de o parte, resortisanţii unor ţări terţe care au legături de familie cu cetăţeni comunitari dobândesc drepturi în temeiul dispoziţiilor legale care reglementează libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii. Pe de altă parte, în lipsa unei armonizări complete, până în momentul de faţă, în domeniul imigraţiei, statele membre rămân competente să stabilească reguli referitoare la prima admitere a resortisanţilor unor ţări terţe pe teritoriul lor şi, ipso facto, pe teritoriul Uniunii Europene.3.Aceeaşi dilemă există în prezenta cauză, chiar dacă într-un context cu totul diferit faţă de cel din cauza Akrich. Diferenţele privesc modul în care domnul Akrich şi doamna Yunying Jia au intrat pe teritoriul statului membru vizat, legătura de familie în cauză, comportamentul personal al resortisantului ţării terţe care solicită un drept de şedere şi prevederile legislaţiei comunitare aplicabile.<TI><NP><NO.P>II —</NO.P><TXT>Prevederile comunitare relevante</TXT></NP></TI>4.Această cauză pune accentul pe drepturile dobândite în temeiul Directivei 73/148

Directiva 73/148/CEE a Consiliului din 21 mai 1973 privind eliminarea restricţiilor de circulaţie şi şedere în cadrul Comunităţii pentru resortisanţii statelor membre în materie de stabilire şi de prestare de servicii (JO L 172, p. 14).

 de către persoanele din ţări terţe, membri de familie ai unor cetăţeni comunitari care şi-au exercitat dreptul de stabilire în temeiul articolului 43 CE. Următoarele prevederi ale acestei directive sunt relevante în acest context:

Articolul 1(1)

Statele membre elimină, acţionând conform prezentei directive, restricţiile de circulaţie şi şedere pentru:

(a)resortisanţii unui stat membru care sunt stabiliţi sau doresc să se stabilească într-un alt stat membru, în vederea desfăşurării unor activităţi independente sau care doresc să presteze servicii în acel stat;

[...]

(d)ascendenţii şi descendenţii acestor resortisanţi şi ai soţului acestora, aflaţi în întreţinerea acestora, indiferent de cetăţenie.

[...] [traducere neoficială]

Articolul 3(1)Statele membre acordă persoanelor menţionate la articolul 1 dreptul de a intra pe teritoriul lor prin simpla prezentare a unei cărţi de identitate sau a unui paşaport valabil.(2)Nicio viză de intrare sau obligaţie echivalentă nu poate fi impusă, cu excepţia membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru. Statele membre acordă acestor persoane toate facilităţile pentru obţinerea vizelor necesare. [traducere neoficială]
Articolul 4[...](3)Unui membru de familie care nu este resortisant al unui stat membru i se eliberează un document de şedere care are aceeaşi valabilitate ca şi documentul eliberat resortisantului de care acesta depinde.

[...] [traducere neoficială]

Articolul 6

Pentru eliberarea unui permis sau a unui document de şedere, statul membru poate să ceară solicitantului numai:

(a)cartea de identitate sau paşaportul pe baza căruia a intrat pe teritoriul său;(b)dovada că face parte din una dintre categoriile prevăzute la articolele 1 şi 4. [traducere neoficială]

[...]

Articolul 8Statele membre nu pot deroga de la dispoziţiile prezentei directive decât din motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. [traducere neoficială]

<TI><NP><NO.P>III —</NO.P><TXT>Situaţia de fapt din acţiunea principală, procedura şi întrebările preliminare</TXT></NP></TI>5.Reclamanta din acţiunea principală, doamna Jia, are cetăţenie chineză, este născută în 1940 şi în prezent este pensionară. Fiul său, domnul Shenzhi Li, având de asemenea cetăţenia chineză, este căsătorit cu doamna Svanja Schallehn, de cetăţenie germană. Doamna Schallehn administrează o agenţie de turism în Suedia, în calitate de lucrător care desfăşoară activităţi independente. Cei doi soţi locuiesc legal în Suedia din 1995 şi ambii deţin permise de şedere valabile până la 3 iulie 2006.6.La 2 mai 2003, Ambasada Suediei din Beijing i-a eliberat doamnei Jia o viză turistică valabilă pentru o intrare în spaţiul Schengen, pentru o vizită de maximum 90 de zile, care expiră la 21 august 2003. La 13 mai 2003, doamna Jia a intrat în spaţiul Schengen prin aeroportul din Stockholm — Arlanda, cu paşaportul său naţional valabil şi cu viză turistică. La 7 august 2003, cu puţin timp înainte de expirarea vizei, doamna Jia a solicitat Migrationsverket (autoritatea suedeză în domeniul imigraţiei) un permis de şedere, arătând că este un membru de familie aflat în întreţinerea unui cetăţean al Uniunii Europene.7.în susţinerea cererii sale, doamna Jia s-a referit la situaţia sa financiară din China. Ea şi soţul său primesc din partea Republicii Populare Chineze pensii de aproximativ 1000-1100 de coroane suedeze (SEK) pe lună (aproximativ 110-120 de euro), care nu le sunt suficiente pentru a trăi. Din cauza faptului că nu este posibil să primească un ajutor financiar suplimentar din partea autorităţilor chineze, nu s-ar descurca fără susţinerea materială din partea fiului lor şi a soţiei acestuia. Doamna Jia a depus un certificat care atestă legătura sa de rudenie cu fiul său, eliberat de Beijing Notary Public Office, precum şi un certificat din partea China Forestry Publishing House, dovedind că ea depinde, din punct de vedere material, de fiul şi de nora sa.8.La 7 aprilie 2004, Migrationsverket a decis să respingă cererea de eliberare a unui permis de şedere formulată de doamna Jia şi a hotărât să o trimită pe aceasta în ţara sa de origine sau în alt stat dacă demonstrează că acest stat este dispus să o primească. Migrationsverket a considerat că, pentru a dovedi dependenţa economică, solicitantul trebuie să prezinte un document eliberat de autoritatea competentă din ţara de origine care să demonstreze că acesta depinde de sprijinul rudei sale care trăieşte în Suedia. Or, certificatul prezentat de doamna Jia nu era eliberat de o autoritate competentă. Simplul fapt că fiul său îi trimite bani şi o ajută în diverse alte moduri nu ar putea reprezenta un motiv suficient pentru a considera că aceasta depinde din punct de vedere financiar de fiul său în sensul cerut de lege. De asemenea, faptul că doamna Jia ar avea un standard de viaţă mai ridicat în Suedia nu ar putea fi considerat ca o dovadă a dependenţei economice.9.La 14 mai 2004, doamna Jia a atacat decizia Migrationsverket în faţa Utlänningsnämnden (instanţă de recurs în materie de imigrare).10.La 3 septembrie 2003, Migrationsverket i-a eliberat soţului doamnei Jia, domnul Yupu Li, o viză valabilă pentru o intrare în Suedia pentru o şedere de maximum 180 de zile. La 10 martie 2004, acesta a solicitat un permis de şedere pentru acelaşi motiv ca şi soţia sa. La 17 septembrie 2004, Migrationsverket i-a respins cererea. Domnul Li a atacat această decizie în faţa Utlänningsnämnden.11.După ce Migrationsverket a respins cererea doamnei Jia de eliberare a unui permis de şedere, aceasta a sesizat Comisia Comunităţilor Europene. Printr-o scrisoare din 7 mai 2004 adresată Reprezentanţei Permanente a Suediei pe lângă Uniunea Europeană, Comisia a arătat că decizia Migrationsverket nu pare conformă cu articolul 1 alineatul (1) litera (d) şi cu articolul 4 alineatul (3) din Directiva 73/148, cu articolul 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în continuare CEDO ) şi cu jurisprudenţa Curţii, în special hotărârea din cauza MRAX

Citată la nota de subsol 3.

. în opinia Comisiei, doamna Jia avea, aşadar, dreptul de a solicita un permis de şedere cu aceeaşi valabilitate ca şi cele deja eliberate nurorii sale germane şi fiului său chinez.12.Răspunzând scrisorii Comisiei, Migrationsverket a arătat că expresia a fi în întreţinerea implică existenţa unei nevoi reale de bani sau de alt ajutor care este acordat în mod regulat de către rudele din statul membru şi că decisivă este nevoia de susţinere în ţara de origine, iar nu nevoia de susţinere ca urmare a stabilirii eventuale într-un stat membru. De asemenea, starea de dependenţă trebuie dovedită printr-un certificat sau prin alte documente, de preferinţă un certificat de dependenţă eliberat de autorităţile din ţara de origine. Un simplu angajament din partea cetăţeanului Uniunii sau a soţului acestuia de a satisface nevoile părinţilor săi nu este suficient pentru constatarea existenţei stării de dependenţă cerute pentru acordarea unui permis de şedere. Guvernul suedez a transmis Comisiei acest punct de vedere printr-o scrisoare din 21 iunie 2004.13.în decizia de trimitere, Utlänningsnämnden ridică problema dacă hotărârea Curţii în cauza Akrich

Citată la nota de subsol 2.

, conform căreia resortisantul unei ţări terţe trebuie să locuiască legal în Comunitate pentru a putea beneficia de drepturile prevăzute la articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68, se poate aplica şi în alte împrejurări decât cele existente în cauza respectivă. Altfel spus, exprimă această hotărâre un principiu cu aplicabilitate generală, în sensul că drepturile resortisantului unei ţări terţe, membru de familie al unui cetăţean al Uniunii, de intrare şi şedere într-un stat membru, care decurg din Tratatul CE şi din legislaţia comunitară secundară, produc efecte numai atunci când acel resortisant al ţării terţe locuieşte legal într-un stat membru, în sensul legislaţiei naţionale a acestuia, iar apoi călătoreşte împreună cu sau pentru a se alătura unui cetăţean al Uniunii care îşi exercită dreptul la libertatea de mişcare, nu doar ca lucrător salariat, ci şi ca lucrător care desfăşoară activităţi independente? în plus, hotărârea Akrich ridică o întrebare fundamentală cu privire la înţelesul expresiei şedere legală. Utlänningsnämnden mai întreabă ce trebuie să se înţeleagă prin stare de dependenţă reală şi dacă, în contextul articolului 6 din Directiva 73/148, este posibil să se solicite, pe lângă certificatul de rudenie, dovada existenţei unei stări de dependenţă.14.în acest context, Utlänningsnämnden a decis, în temeiul articolului 234 CE, să adreseze Curţii următoarele întrebări:

1)a)în lumina hotărârii pronunţate de Curte în cauza C-109/01, articolul 10 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 trebuie interpretat în sensul că resortisantul unei ţări terţe, membru de familie al unui lucrător, în înţelesul acestui articol, ca în cazul de faţă, trebuie să locuiască legal pe teritoriul Comunităţii pentru a obţine dreptul de rezidenţă cu acest lucrător? De asemenea, articolul 1 din Directiva 73/148/CEE trebuie interpretat în sensul că dreptul de rezidenţă al resortisantului unei ţări terţe, membru de familie al unui cetăţean al Uniunii, depinde de şederea sa legală pe teritoriul Comunităţii?b)Dacă Directiva 73/148/CEE trebuie interpretată în sensul că, pentru ca resortisantul unei ţări terţe, membru de familie al unui cetăţean al Uniunii, să se poată prevala de un drept de rezidenţă în sensul directivei, trebuie îndeplinită condiţia de a se afla legal pe teritoriul Comunităţii, iar aceasta implică faptul că persoana respectivă trebuie să posede un permis de şedere valabil care îi permite sau care este susceptibil să îi permită rezidenţa într-unui din statele membre? în lipsa unui permis de rezidenţă, este suficient un drept de şedere pe baza altui titlu, pentru o perioadă mai mult sau mai puţin lungă, sau, precum în cauza pendinte în faţa Utlänningsnämnden, este suficient ca persoana care solicită un permis de şedere să aibă o viză valabilă?c)în cazul în care un membru al familiei unui cetăţean al Uniunii, resortisant al unei ţări terţe, nu se poate prevala de un dreptul de rezidenţă în temeiul Directivei 73/148/CEE, întrucât nu locuieşte în mod legal pe teritoriul Comunităţii, refuzul acordării unui permis de şedere constituie o restricţie privind dreptul de stabilire al cetăţeanului Uniunii prevăzut la articolul 43 CE?d)în cazul în care un membru al familiei unui cetăţean al Uniunii, resortisant al unei ţări terţe, nu se poate prevala de un drept de rezidenţă pe baza Directivei 73/148/CEE, întrucât nu locuieşte în mod legal pe teritoriul Comunităţii, expulzarea acestuia ca urmare a faptului că o cerere de acordare a unui permis de şedere nu poate fi admisă după intrarea în Suedia constituie o restrângere a dreptului de stabilire al cetăţeanului Uniunii prevăzut la articolul 43 CE?2)a)Articolul 1 alineatul (1) litera (d) din Directiva 73/148/CEE trebuie interpretat în sensul că prin [a fi] în întreţinerea [sa] se înţelege faptul că un membru al familiei unui cetăţean al Uniunii depinde din punct de vedere material de acesta pentru a ajunge la un nivel cel puţin decent de trai în ţara sa de origine sau în cea în care locuieşte în mod obişnuit?b)Articolul 6 litera (b) din Directiva 73/148/CEE trebuie interpretat în sensul că statele membre pot pretinde ca un membru de familie al unui cetăţean al Uniunii care susţine că se află în întreţinerea acestuia sau a soţului acestuia să prezinte, în afară de angajamentul de luare în întreţinere provenind de la cetăţeanul Uniunii, înscrisuri care să dovedească existenţa reală a unei stări de dependenţă?

15.Doamna Jia, guvernele belgian, slovac, suedez, olandez şi al Regatului Unit, precum şi Comisia au prezentat observaţii scrise. Aceleaşi părţi, cu excepţia guvernelor belgian şi slovac, au prezentat observaţii orale în şedinţa din 21 februarie 2006.<TI><NP><NO.P>IV —</NO.P><TXT>Observaţiile părţilor şi ale interve-nienţilor</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Cu privire la statutul Utlänningsnämnden în sensul articolului 234 CE</TXT></NP></TI>16.înainte de a se referi la întrebările adresate de Utlänningsnämnden, guvernul suedez arată care sunt motivele pentru care, în opinia sa, acest organ trebuie privit ca o instanţă judecătorească în sensul articolului 234 CE şi, drept urmare, este competent să adreseze întrebări preliminare în temeiul acestei prevederi. Guvernul suedez subliniază că Utlänningsnämnden este un organ administrativ cu competenţe cvasijurisdicţio-nale, care judecă recursurile introduse împotriva deciziilor Migrationsverket. Acest organ este constituit prin lege, are un caracter permanent, iar preşedintele şi vicepreşedinţii săi trebuie să fie jurişti şi să aibă experienţă judiciară. Procedura şi regulile de drept material pe care le aplică sunt stabilite prin lege. Deciziile sale sunt obligatorii şi nu pot fi supuse căilor de atac. Procedura are caracter contradictoriu. Utlänningsnämnden trebuie să respecte principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii şi să dea dovadă de imparţialitate şi obiectivitate. Deciziile sale sunt adoptate cu deplină independenţă, chiar dacă are posibilitatea să sesizeze guvernul cu anumite cauze, în situaţiile stabilite de lege.<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Cu privire la cerinţa şederii legale [prima întrebare literele a)-d)]</TXT></NP></TI>17.Doamna Jia solicită să se facă distincţie între cazul său şi cel din cauza Akrich, subliniind faptul că, atunci când a solicitat un permis de şedere, deţinea o viză valabilă şi că nu a fost niciodată expulzată din Suedia. Legea suedeză îi dădea dreptul să rămână pe teritoriul suedez, în aşteptarea analizării cererii sale. Mai mult, ea observă că dispoziţiile dreptului comunitar în cauză nu prevăd condiţia şederii. Articolul 6 din Directiva 73/148 nu impune ca un solicitant să deţină o viză pentru a putea cere un permis de şedere. Un astfel de permis poate fi solicitat chiar şi după intrarea pe teritoriul statului membru vizat. Doamna Jia arată că refuzul de a elibera un permis de şedere într-un caz precum al său constituie o încălcare a articolului 43 CE.18.Guvernele suedez şi slovac, precum şi Comisia împărtăşesc în mare parte acest punct de vedere. în opinia acestora, posibilitatea de a invoca dreptul de şedere de către membrii de familie aflaţi în întreţinerea unor cetăţeni comunitari care şi-au exercitat dreptul la libera circulaţie nu depinde de condiţia şederii legale prealabile. Directiva 73/148 nu prevede o asemenea condiţie. Hotărârea Curţii în cauza Akrich ar trebui interpretată în mod restrictiv şi se explică prin starea de fapt specifică acestei cauze. A impune o condiţie prealabilă conform căreia membrii de familie, resortisanţi ai unei ţări terţe, care intră într-un stat membru venind direct dintr-o ţară terţă trebuie să obţină un permis de şedere în statul membru de origine al unui cetăţean comunitar ar însemna restrângerea nejustificată a dreptului la liberă circulaţie al acestuia din urmă şi ar fi împotriva obiectivelor articolului 43 CE şi ale Directivei 73/148. După cum a hotărât Curtea în cauza MRAX, dreptul acestor membri de familie de a locui cu resortisantul unui stat membru decurge numai din legătura familială. în consecinţă, aceste părţi propun să se răspundă în mod negativ la prima întrebare.19.Guvernul olandez şi cel al Regatului Unit au un punct de vedere contrar. Guvernul olandez face distincţia între imigraţia resortisanţilor unor ţări terţe în Comunitate şi transmigraţia (doormigratie ) către un alt stat membru din cadrul Comunităţii. în timp ce aceasta din urmă intră aproape în întregime în competenţa Comunităţii, prima rămâne o competenţă naţională. Potrivit acestei opinii, statele membre sunt cele care răspund de prima admitere a resortisanţilor unor ţări terţe pe teritoriul Comunităţii, pe baza unei aprecieri individuale. în acest context, acestea trebuie să îşi respecte obligaţiile care le revin în temeiul articolului 8 din CEDO. Dreptul comunitar nu trebuie interpretat astfel încât resortisanţii unor ţări terţe care nu deţin un permis de şedere valabil să se poată sustrage legislaţiei naţionale în domeniul imigraţiei. Ambele guverne susţin că regula stabilită în hotărârea Akrich, potrivit căreia şederea legală reprezintă condiţia prealabilă pentru ca resortisanţii unor ţări terţe să se poată prevala de drepturile care le sunt recunoscute de articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68, se aplică de asemenea în contextul Directivei 73/148. Această directivă nu reglementează accesul din exteriorul Comunităţii pe teritoriul statelor membre. Deşi directiva are ca obiectiv facilitarea deplasărilor în interiorul Comunităţii, nu se poate susţine în prezenta cauză că refuzul de a-i elibera doamnei Jia un permis de şedere a avut ca efect să o descurajeze pe nora acesteia să îşi exercite drepturile în temeiul articolului 43 CE.20.Referitor la ceea ce reprezintă şederea legală , guvernul olandez consideră că acest concept se referă, în orice caz, la situaţiile în care resortisantul unei ţări terţe posedă un permis pentru reîntregirea familiei cu un cetăţean comunitar, este rezident de mult timp sau se bucură de un statut asemănător. în schimb, persoanele care deţin numai o viză sau cărora li se permite să locuiască pe teritoriul unui stat membru în aşteptarea rezultatului solicitării unui permis de şedere nu ar putea fi avute în vedere. Dacă li s-ar permite acestor persoane să se deplaseze liber în interiorul Comunităţii, aceasta ar însemna că un stat membru ar fi obligat să admită un resortisant al unei ţări terţe fără ca acesta să fi făcut obiectul unei aprecieri individuale. Nu este posibil ca aceasta să fi fost intenţia legiuitorului comunitar. Guvernul Regatului Unit adoptă un punct de vedere mai strict şi susţine că noţiunea de şedere legală trebuie definită în dreptul naţional. Directiva 73/148 nu poate conferi unui resortisant al unei ţări terţe mai multe drepturi decât a dobândit în alt stat membru.<TI><NP><NO.P>C —</NO.P><TXT>Cu privire la cerinţa dependenţei [întrebarea a doua literele a) şi b)]</TXT></NP></TI>21.Doamna Jia consideră că există o legătură între noţiunile de dependenţă şi a ajunge la un nivel cel puţin decent de trai. în opinia sa, dependenţa implică faptul că persoana care are un drept de şedere îşi asumă în mod real răspunderea pentru sprijinul unui membru de familie. Ea susţine că a dovedit pe deplin că depinde într-adevăr de fiul şi de nora sa.22.Guvernul suedez susţine că dependenţa trebuie apreciată în funcţie de situaţia din ţara de origine şi că trebuie să existe o nevoie reală de ajutor financiar sistematic. în caz contrar, această condiţie, prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (d) din Directiva 73/148, ar fi lipsită de efect util, având în vedere faptul că ea are ca obiectiv limitarea cercului membrilor de familie care au dreptul să locuiască cu cetăţeanul comunitar imigrant Această condiţie a fost de asemenea menţinută în mod expres în Directiva 2004/38

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, Ediţie specială, 05/vol. 7, p. 56).

. O situaţie de dependenţă trebuie apreciată prin prisma circumstanţelor cauzei, pe baza unor fapte concrete şi obiective. Statele membre au dreptul de a solicita o dovadă a stării de dependenţă, care poate consta, mai ales prin analogie cu articolul 4 alineatul (3) litera (e) din Directiva 68/360

Directiva 68/360/CEE a Consiliului din 15 octombrie 1968 privind eliminarea restricţiilor de circulaţie şi şedere în cadrul Comunităţii pentru lucrătorii din statele membre şi familiile acestora (JO L 257, p. 13).

, într-un document eliberat de autoritatea competentă din ţara de origine. O simplă declaraţie din partea cetăţeanului comunitar de care depinde membrul de familie nu este suficientă. Acest punct de vedere este susţinut de guvernele belgian, slovac şi al Regatului Unit.23.Comisia apreciază, în schimb, că starea de dependenţă economică trebuie apreciată în statul membru în care locuieşte cetăţeanul comunitar. Dacă s-ar lua drept referinţă ţara terţă din care este originar membrul familiei acestui cetăţean, s-ar restrânge în mod considerabil cercul persoanelor care pot beneficia de reîntregirea familiei cetăţenilor comunitari, precum şi dreptul acestor persoane de a se deplasa în interiorul Comunităţii. Faptul că acest sprijin este sau nu suficient pentru a garanta un nivel de trai decent în statul membru nu este relevant, singurul criteriu fiind cel al dependenţei economice. în ceea ce priveşte dovada care trebuie adusă, Comisia consideră că statele membre trebuie să accepte orice tip de probă care poate fi prezentată pentru a demonstra starea de dependenţă economică. întrucât această dovadă poate fi dificil de adus în momentul solicitării titlului de şedere, singura dovadă care poate fi acceptată în acel moment este un angajament din partea cetăţeanului comunitar sau a soţiei acestuia de a-l sprijini pe respectivul membru de familie. în prezenta cauză, Comisia apreciază că doamna Jia trebuie considerată ca depinzând de fiul sau de nora sa.<TI><NP><NO.P>V —</NO.P><TXT>Admisibilitatea</TXT></NP></TI>24.Aducând în discuţie statutul Utlänningsnämnden, în vederea aplicării articolului 234 CE, guvernul suedez a ridicat implicit problema admisibilităţii întrebărilor adresate de acest organ.25.Criteriile utilizate de Curte pentru a decide dacă un organ care formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare este o instanţă judecătorească, în scopul aplicării articolului 234 CE, sunt bine stabilite. Acestea includ elemente precum înfiinţarea organului în temeiul legii, caracterul său permanent, competenţa sa obligatorie, caracterul contradictoriu al procedurii sale, aplicarea regulilor de drept şi independenţa sa

A se vedea, printre altele, hotărârea din 30 iunie 1966, Vaassen-Göbbels (61/65, Rec, p. 377), hotărârea din 19 octombrie 1995, Job Centre (C-111/94, Rec, p. I-3361, punctul 9), hotărârea din 17 septembrie 1997, Dorsch Consult (C-54/96, Rec, p. I-4961, punctul 23), şi hotărârea din 30 noiembrie 2000, Österreichischer Gewerkschaftsbund (C-195/98, Rec, p. I-10497, punctul 24).

. Având în vedere informaţiile furnizate de guvernul suedez, nu există nicio îndoială că Utlänningsnämnden îndeplineşte aceste criterii. Se pare, de asemenea, că acesta poate fi comparat, în ceea ce priveşte statutul şi organizarea sa, cu organul care a formulat cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare în cauza Abrahamsson

Hotărârea din 6 iulie 2000, Abrahamsson si Anderson (C-407/98, Rec, p. I-5539, punctele 28-38).

 şi care a fost considerat de către Curte ca fiind o instanţă judecătorească în sensul articolului 234 CE. în consecinţă, întrebările sunt admisibile.<TI><NP><NO.P>VI —</NO.P><TXT>Abordarea problemei într-un context mai larg</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Introducere</TXT></NP></TI>26.Ca şi în cauza Akrich, cazul doamnei Jia scoate în evidenţă tensiunea fundamentală care există cu privire la statutul juridic al resortisanţilor unor ţări terţe care sunt membri ai familiei unui cetăţean al Uniunii Europene. Această tensiune rezultă, pe de o parte, din competenţele statelor membre în materie de imigraţie şi, pe de altă parte, din prevederile comunitare referitoare la libera circulaţie a persoanelor în interiorul Comunităţii, în virtutea competenţei statelor membre în materie de imigraţie, prima admitere a resortisantului unei ţări terţe pe teritoriul acestora şi pe teritoriul Uniunii Europene este supusă unei aprecieri individuale prealabile a situaţiei persoanei vizate, în schimb, dispoziţiile comunitare în vigoare referitoare la libera circulaţie a persoanelor acordă dreptul de intrare şi şedere soţilor şi altor membri de familie ai cetăţenilor Uniunii Europene care îşi exercită dreptul la libera circulaţie pe teritoriul Comunităţii, indiferent de cetăţenia acestor membri de familie.27.în hotărârea din cauza Akrich, se părea că această problemă a fost soluţionată de Curte atunci când a statuat că Regulamentul nr. 1612/68 priveşte doar libertatea de circulaţie în interiorul Comunităţii, dar păstrează tăcerea cu privire la drepturile referitoare la accesul pe teritoriul Comunităţii ale resortisantului unui stat terţ care este soţul unui cetăţean al Uniunii. Curtea a decis în continuare că, pentru a beneficia de drepturile acordate acestor resortisanţi terţi, persoana vizată trebuie să locuiască legal într-un stat membru atunci când se deplasează într-un alt stat membru în care cetăţeanul Uniunii emigrează sau a emigrat

Citată la nota de subsol 2, punctele 49 şi 50.

. Totuşi, după ce a delimitat competenţa naţională de cea comunitară, Curtea a continuat prin a prezenta circumstanţele în care această competenţă naţională trebuie exercitată, referindu-se la dreptul la respectarea vieţii de familie, prevăzut de articolul 8 din CEDO.28.Această hotărâre se deosebeşte de alte hotărâri, atât anterioare, cât şi ulterioare pronunţării ei, prin care Curtea a statuat fără echivoc că dreptul resortisanţilor unor ţări terţe, căsătoriţi cu un resortisant al unui stat membru, de a intra pe teritoriul unui stat membru şi de a locui acolo decurge numai din legăturile de familie

Hotărârea MRAX, citată la nota de subsol 3 (punctul 59), şi hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Spania (C-157/03, Rec, p. I-2911, punctul 28).

.29.Prin urmare, persistă o anumită confuzie cu privire la întinderea competenţei statelor membre de a admite resortisanţi ai unor ţări terţe care sunt membri de familie ai cetăţenilor Uniunii care şi-au exercitat sau care doresc să îşi exercite dreptul la libera circulaţie. Nu este clar mai ales dacă abordarea Curţii în cauza Akrich poate fi explicată prin circumstanţele specifice ale acelui caz sau dacă regula stabilită prin această hotărâre este de aplicare generală. Situaţia devine şi mai complexă prin problema dacă statele membre sunt obligate, în temeiul dreptului comunitar, să respecte dreptul la protecţia vieţii de familie prevăzut la articolul 8 din CEDO. Este, prin urmare, necesar, în opinia noastră, ca problema ridicată în cazul doamnei Jia să fie plasată într-o perspectivă mai largă şi să se caute o soluţie care să poată fi aplicată de către autorităţile naţionale şi instanţele judecătoreşti şi care să fie compatibilă cu repartizarea competenţelor în materie de imigraţie. Pentru a găsi o astfel de soluţie, vom examina mai detaliat parametrii legali relevanţi pentru această problemă. în acest context, ne vom referi de asemenea la legislaţia comunitară mai recentă care a fost adoptată în materia admiterii resortisanţilor unor ţări terţe pe teritoriul Uniunii.<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>Delimitarea competenţelor</TXT></NP></TI>30.Primul dintre aceşti parametri legali se referă la repartizarea competenţelor în ceea ce priveşte imigrarea în Uniune, precum şi deplasarea şi şederea în Uniune a resortisanţilor unor ţări terţe, inclusiv membrii de familie ai cetăţenilor statelor membre care şi-au exercitat dreptul de a se deplasa în interiorul Uniunii. Articolul 3 CE, care enumeră acţiunile ce trebuie întreprinse de Comunitate pentru a realiza obiectivele prevăzute la articolul 2 CE, face o distincţie clară între componenta internă şi cea externă a liberei circulaţii a persoanelor. în timp ce articolul 3 alineatul (1) litera (c) CE prevede stabilirea unei pieţe interne caracterizate prin eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulaţii a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, articolul 3 alineatul (1) litera (d) CE preconizează măsuri privind intrarea şi circulaţia persoanelor în conformitate cu titlul IV referitor la vize, azil, imigrare şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor.31.Aspectul intern intră în totalitate sub incidenţa dreptului comunitar. Libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii, adică a persoanelor care au cetăţenia unui stat membru, pe teritoriul statelor membre este garantată de tratat, prin efectul combinat al articolelor 18 CE, 39 CE, 43 CE şi 49 CE, care au toate efect direct, precum şi de legislaţia comunitară secundară adoptată pentru a pune în aplicare aceste dispoziţii, în special Regulamentul nr. 1612/68, Directiva 68/360, Directiva 73/148 şi Directivele 90/364, 90/365 şi 93/96

Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii (JO L 257, p. 2, Ediţie specială, 05/vol. 1, p. 11), Directiva 68/360, citată la nota de subsol 8, Directiva 73/148, citată la nota de subsol 4, Directiva Consiliului 90/364/CEE din 28 iunie 1990 privind dreptul de sedere (JO 1990, L 180, p. 26), Directiva Consiliului 90/365/CEE din 28 iunie 1990 privind dreptul de şedere a persoanelor salariate şi nesalariate care şi-au încetat activitatea profesională (JO 1990, L 180, p. 28) şi Directiva Consiliului 93/96/CEE din 29 octombrie 1993 privind dreptul de şedere al persoanelor aflate la studii (JO 1993, L 317, p. 59).

. Ca un corolar al drepturilor garantate cetăţenilor comunitari care exercită activităţi economice în alte state membre, aceste acte comunitare prevăd de asemenea dreptul pentru membrii de familie, indiferent de cetăţenia lor, de a se deplasa şi de a locui cu titularul dreptului conferit de legislaţia comunitară.32.Componenta externă a acestei politici, care a fost introdusă în Tratatul CE abia prin Tratatul de la Amsterdam (intrat în vigoare la 1 mai 1999), nu conferă, în schimb, drepturi direct aplicabile, ci pune bazele juridice pentru un program legislativ de armonizare a legislaţiei naţionale privind, printre altele, imigrarea şi controalele de la frontierele externe ale Uniunii. în special articolul 61 litera (a) pune accentul pe relaţia strânsă dintre componenta internă şi cea externă a liberei circulaţii a persoanelor atunci când dă instrucţiuni Consiliului să adopte măsuri privind asigurarea liberei circulaţii a persoanelor în conformitate cu articolul 14, coroborate cu măsurile adiacente legate direct de această liberă circulaţie şi privind controalele de la frontierele externe, azilul şi imigrarea [...]. Deşi s-au luat diferite măsuri pentru punerea în aplicare a concluziilor Consiliului European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 şi a programului subsecvent de la Haga din noiembrie 2004

Ambele documente pot fi găsite la adresa de internet http://europa.eu.int/comm/justice_home/index_en.htm

, armonizarea în acest domeniu este încă departe de a fi completă, în starea actuală a dreptului comunitar, este clar că statele membre rămân competente cu privire la cele mai multe aspecte ale legislaţiei în materie de imigrare.33.Mai precis, aceasta înseamnă că statele membre sunt cele care decid cu privire la prima admitere pe teritoriul lor a persoanelor originare din state terţe, potrivit criteriilor prevăzute în legislaţia naţională. Aceasta implică faptul că statele membre au dreptul de a admite un resortisant al unei ţări terţe numai în urma unei aprecieri a situaţiei persoanei vizate şi, într-adevăr, aceasta este practica generală în majoritatea acestor state. Odată ce au fost admise pe teritoriul unui stat membru care participă la sistemul Schengen, toate persoanele au dreptul de a traversa frontierele interne dintre aceste state membre. Cu toate acestea, dreptul de şedere într-un stat membru este guvernat fie de legislaţia comunitară, fie de legislaţia naţională, în funcţie de cetăţenia şi de statutul juridic al persoanei vizate.34.în anumite circumstanţe, exercitarea drepturilor pe care resortisanţii unei ţări terţe, membri ai familiei unui cetăţean comunitar migrant, le dobândesc direct ca efect al actelor comunitare relevante se poate suprapune competenţei statelor membre în materie de imigraţie. Aceasta este situaţia, ca şi în cazul de faţă, atunci când un membru de familie, resortisant al unei ţări terţe, intră într-un stat membru şi solicită un drept de şedere în temeiul dreptului comunitar, în pofida faptului că persoana vizată ar fi putut să nu fie admisă în mod legal pe teritoriul acelui stat membru pentru o şedere de lungă durată. în aceste condiţii, există o nevoie clară de a delimita întinderea celor două sfere de competenţă.35.Aceasta nu este o problemă care poate fi soluţionată prin simpla aplicare a mecanismului supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului naţional. Problema ar trebui pusă mai degrabă în contextul sferelor de competenţă care coexistă şi sunt chiar interdependente. Astfel cum se recunoaşte în articolul 61 litera (a) CE, există o relaţie funcţională evidentă între faptul de a permite libera circulaţie în interiorul Comunităţii, într-un spaţiu fără frontiere interne, astfel cum prevede articolul 14 CE, şi existenţa unor controale fiabile şi sigure la frontierele externe ale acestui spaţiu. în această privinţă, se poate face o paralelă cu raportul existent între libera circulaţie a mărfurilor în interiorul Comunităţii şi existenţa Tarifului Vamal Comun şi a politicii comerciale comune cu privire la mărfurile importate în Comunitate. Chiar dacă legislaţia naţională privind imigrarea nu a fost încă (total) armonizată, putând persista diferenţe şi disparităţi, rezultă că, până la atingerea unui grad de armonizare suficient, libera circulaţie a tuturor persoanelor în cadrul pieţei interne, indiferent de cetăţenia acestora, depinde de încrederea pe care fiecare stat membru o are în politicile şi practicile celorlalte state membre în materia admiterii resortisanţilor unor ţări terţe pe teritoriul lor.<TI><NP><NO.P>C —</NO.P><TXT>Legislaţia comunitara existenta, astfel cum a fost interpretata de Curte</TXT></NP></TI>36.Al doilea punct care trebuie discutat priveşte întinderea exactă a drepturilor acordate resortisanţilor unor ţări terţe, membri de familie ai unor cetăţeni comunitari, prin diversele acte comunitare care reglementează libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi, a lucrătorilor care desfăşoară activităţi independente şi a prestatorilor de servicii. Mai precis, este vorba de a se stabili dacă dreptul de intrare într-un stat membru şi dreptul de şedere sunt acordate nu numai indiferent de cetăţenia membrului de familie, ci şi indiferent dacă acesta intră în statul membru gazdă dintr-un alt stat membru sau direct dintr-un stat terţ.37.Sub acest aspect, modul de redactare a prevederilor prin care se acordă dreptul de intrare şi de şedere membrilor de familie din ţări terţe nu este concludent. Atât articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 privind libera circulaţie a lucrătorilor, cât şi articolul 1 din Directiva 73/148 privind libera circulaţie a lucrătorilor care desfăşoară activităţi independente permit, printre altele, soţilor lucrătorilor salariaţi şi ai lucrătorilor care desfăşoară activităţi independente, precum şi ascendenţilor aflaţi în întreţinerea acestora, indiferent de cetăţenia lor, fie să se stabilească împreună cu un lucrător care este resortisant al unui stat membru şi care lucrează pe teritoriul altui stat membru, fie să se deplaseze şi să locuiască cu un resortisant al unui stat membru care este stabilit sau care doreşte să se stabilească într-un alt stat membru pentru a desfăşura activităţi economice acolo

Aceeaşi este situaţia în cazul membrilor de familie ai prestatorilor de servicii, pe care nu o vom menţiona, pentru a nu supraîncărcă textul principal.

.38.Astfel cum s-a arătat mai sus, jurisprudenţa Curţii în acest domeniu nu este complet lipsită de ambiguitate. Curtea a adoptat atât o abordare generoasă, cât şi una restrictivă cu privire la condiţiile în care resortisanţii unor ţări terţe, membri de familie ai unor cetăţeni comunitari, pot invoca drepturile prevăzute de legislaţia comunitară secundară.39.Abordarea generoasă a fost adoptată în cauza MRAX, în care Curtea a statuat că dreptul resortisantului unei ţări terţe căsătorit cu un resortisant al unui stat membru de a intra pe teritoriul statelor membre decurge, în dreptul comunitar, numai din legăturile de familie. Deşi a arătat că articolul 3 alineatul (2) din Directiva 68/360 şi articolul 3 alineatul (2) din Directiva 73/148 permit statelor membre să condiţioneze exercitarea acestui drept de posesia unei vize (definită ca o autorizaţie eliberată sau ca o decizie luată de un stat membru, cerută pentru a intra pe teritoriul său

Această definiţie este dată la articolul 5 din Regulamentul (CE) nr. 2317/95 al Consiliului din 25 septembrie 1995 de stabilire a ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să posede o viză atunci când traversează frontierele externe ale statelor membre (JO 1995, L 234, p. 1).

), Curtea a observat că aceleaşi prevederi obligă statele membre să acorde persoanelor vizate toate facilităţile pentru obţinerea vizelor necesare. Politica unui stat membru de a trimite înapoi la frontieră un resortisant al unei ţări terţe, soţ al unui cetăţean comunitar, care încearcă să intre pe teritoriul său fără a deţine o carte de identitate, un paşaport sau o viză valabilă, cu toate că îşi poate dovedi identitatea şi legătura conjugală şi nu există nicio probă cu ajutorul căreia să se stabilească faptul că reprezintă un pericol pentru ordinea publică, siguranţa publică sau sănătatea publică, încalcă, printre altele, articolul 3 din Directiva 68/360 şi articolul 3 din Directiva 73/148, interpretate în lumina principiului proporţionalităţii

Hotărârea MRAX, citată la nota de subsol 3, punctele 59-62.

. Curtea a hotărât în continuare că articolul 4 din Directiva 68/360 şi articolul 6 din Directiva 73/148 trebuie interpretate în sensul că acestea nu permit unui stat membru să refuze eliberarea unui permis de şedere şi să emită un ordin de expulzare împotriva unui resortisant al unei ţări terţe care este în măsură să aducă dovezi privind identitatea şi căsătoria sa cu un resortisant al unui stat membru numai pentru că a intrat în mod ilegal pe teritoriul statului membru respectiv

Idem, punctul 80.

.40.Această poziţie contrastează puternic cu hotărârea Curţii în cauza Akrich, în care aceasta a urmat o abordare mai restrictivă. în acest caz era vorba despre un resortisant marocan care a locuit ilegal în Regatul Unit, a comis mai multe infracţiuni în perioada şederii sale şi, pe cale de consecinţă, a fost expulzat. Domnul Akrich s-a întors în mod ilegal în Regatul Unit şi s-a căsătorit cu o resortisantă britanică. După ce au lucrat în Irlanda timp de şase luni, cei doi soţi au încercat să se întoarcă în Regatul Unit, invocând drepturile acordate soţilor lucrătorilor comunitari prin articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68, astfel cum a fost interpretat de Curte în cauza Singh

Cauza C-370/90, Singh, Rec.,1992, p. I-4265.

. De această dată, Curtea a subliniat că Regulamentul nr. 1612/68 se aplică numai libertăţii de circulaţie în interiorul Comunităţii şi că acesta nu face vorbire despre drepturile unui resortisant al unui stat terţ care este soţul unui cetăţean comunitar în ceea ce priveşte accesul pe teritoriul Comunităţii. Pentru a beneficia, într-o situaţie precum cea din acţiunea principală, de drepturile prevăzute la articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68, resortisantul unui stat terţ care este soţul unui cetăţean al Uniunii trebuie să locuiască în mod legal într-un stat membru atunci când se deplasează într-un alt stat membru în care cetăţeanul Uniunii imigrează sau a imigrat

Hotărârea Akrich, citată la nota de subsol 2, punctele 49 şi 50.

.41.Cu toate acestea, în hotărârea Comisia/Spania

Citată la nota de subsol 12.

, care a fost pronunţată la mai bine de un an după hotărârea Akrich, Curtea a adoptat din nou abordarea din cauza MRAX atunci când a analizat formalităţile impuse de Spania resortisanţilor unor ţări terţe, membri de familie ai unor cetăţeni comunitari migranti, înainte ca aceştia să poată solicita un permis de şedere. Curtea a repetat că dreptul resortisantului unei ţări terţe căsătorit cu un resortisant al unui stat membru de a intra pe teritoriul unui stat membru decurge numai din legătura familială. Aceasta a decis că cerinţa de a deţine o viză, impusă de legislaţia spaniolă ca o condiţie prealabilă obţinerii unui permis de şedere, şi refuzul de a elibera un astfel de permis unui resortisant al unei ţări terţe, membru de familie al unui resortisant comunitar, pentru motivul că acesta ar fi trebuit să solicite mai întâi o viză de şedere la consulatul Spaniei de la ultimul său loc de domiciliu constituie o măsură contrară prevederilor Directivelor 68/360, 73/148 şi 90/365

Punctul 38 din hotărâre.

. în această cauză, Curtea nu a făcut referire la hotărârea Akrich.42.Există, prin urmare, o aparentă contradicţie în jurisprudenţă, care rezultă din abordările diferite adoptate în cauzele MRAX şi Comisia/Spania, pe de o parte, şi Akrich, pe de altă parte. Şi, într-adevăr, această diferenţă de abordare este cea care a determinat Utlänningsnämnden să se adreseze Curţii.43.întrebarea fundamentală ridicată de hotărârea Akrich este dacă regula introdusă în această hotărâre se aplică numai atunci când autorităţile naţionale au stabilit că resortisantul vizat al unei ţări terţe locuieşte în mod ilegal pe teritoriul unui stat membru. Aceasta ar însemna că regula se aplică nu numai persoanei care este rezident legal, ci chiar şi persoanei care nu se află în mod ilegal pe teritoriul unui stat membru. în acest caz, dacă se urmează abordarea din cauza MRAX, legătura de familie cu un cetăţean migrant al Uniunii Europene ar fi suficientă pentru a fundamenta dreptul de intrare şi şedere într-un stat membru.44.Această interpretare restrictivă a cauzei Akrich ar putea fi întemeiată pe punctul 50 al hotărârii, în care Curtea se referă în mod explicit la o situaţie precum cea din acţiunea principală ca fiind contextul în care se aplică această regulă. Un indiciu în sens contrar îl reprezintă totuşi observaţia de la punctul precedent al hotărârii, în care Curtea declară fără echivoc că prevederile comunitare relevante se referă numai la libertatea de circulaţie în interiorul Comunităţii şi că acestea nu fac vorbire despre admiterea pe teritoriul Comunităţii.45.în lumina acestor observaţii, este echitabil să se concluzioneze că dreptul, în forma sa actuală, nu pare a fi total coerent în ceea ce priveşte condiţiile în care resortisanţii unor ţări terţe, membri de familie ai unor cetăţeni migranti ai Uniunii Europene, pot invoca drepturile conferite de Regulamentul nr. 1612/68 şi de Directiva 73/148.<TI><NP><NO.P>D —</NO.P><TXT>Viaţa de familie şi libera circulaţie</TXT></NP></TI>46.în jurisprudenţa sa, atunci când a analizat dreptul resortisanţilor unor ţări terţe, membri de familie ai unor cetăţeni ai Uniunii, de a intra şi de a locui pe teritoriul unui stat membru, Curtea a acordat de asemenea o importanţă considerabilă respectării vieţii de familie, astfel cum este garantată la articolul 8 din CEDO.47.în cauza Carpenter

Hotărârea din 11 iulie 2002 în cauza Carpenter (C-60/00, Rec, p. I-6279).

, Curtea a fost invitată să se pronunţe asupra compatibilităţii cu dreptul comunitar a deciziei luate de către autorităţile din Regatul Unit de a expulza o resortisantă filipineză care depăşise perioada de valabilitate a vizei sale turistice şi apoi se căsătorise cu un resortisant al Regatului Unit. întrucât acesta din urmă prestase anumite servicii în alte state membre, dar această prestare se realizase din ţara sa de origine, doamna Carpenter nu a putut să invoce drepturile conferite de Directiva 73/148 resortisanţilor unor ţări terţe căsătoriţi cu cetăţeni comunitari. în consecinţă, Curtea a mers mai departe, analizând dacă un drept de şedere în favoarea soţului poate să rezulte din principiile sau din alte dispoziţii ale dreptului comunitar.48.După ce a stabilit că activităţile domnului Carpenter intră în sfera de aplicare a articolului 49 CE, Curtea a observat că legiuitorul comunitar a recunoscut importanţa de a asigura respectarea vieţii de familie a resortisanţilor statelor membre în scopul de a înlătura obstacolele în calea exercitării libertăţilor fundamentale garantate de tratat, după cum rezultă mai ales din dispoziţiile regulamentelor şi directivelor Consiliului privind libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi şi a celor care desfăşoară activităţi independente în interiorul Comunităţii

Ibidem, punctul 38.

. Curtea a declarat în continuare că separarea domnului şi a doamnei Carpenter ar aduce atingere vieţii lor de familie şi, pe cale de consecinţă, condiţiilor în care domnul Carpenter exercită o libertate fundamentală, într-adevăr, această libertate nu ar putea să îşi producă pe deplin efectul dacă domnul Carpenter ar fi împiedicat să o exercite de obstacolele instituite, în ţara sa de origine, în calea intrării şi şederii soţiei sale

Ibidem, punctul 39.

.49.în ceea ce priveşte problema de a şti dacă această restrângere a libertăţii domnului Carpenter de a presta servicii ar putea fi justificată, Curtea a constatat că decizia de a o expulza pe doamna Carpenter constituie o ingerinţă în exercitarea de către domnul Carpenter a dreptului său la respectarea vieţii de familie, în sensul articolului 8 din CEDO, şi că nu respectă un echilibru just între interesele existente. în aceste condiţii, decizia de expulzare a doamnei Carpenter constituie o încălcare care nu este proporţională cu obiectivul urmărit

Ibidem, punctele 41, 43 şi 45.

.50.în cauza Akrich, Curtea a declarat mai întâi că un resortisant al unei ţări terţe care nu locuieşte legal în statul membru de origine al soţiei sale, cetăţean al Uniunii care şi-a exercitat dreptul la libera circulaţie, nu poate invoca articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 pentru a pretinde un drept de şedere în acel stat membru. Curtea şi-a nuanţat totuşi hotărârea, subliniind că, în cazul unui căsătorii autentice, atunci când se ia o decizie cu privire la admiterea resortisantului vizat al unei ţări terţe, în pofida situaţiei sale de ilegalitate din punct de vedere al legii naţionale în materie de imigraţie, trebuie să se ţină cont de dreptul la respectarea vieţii de familie prevăzut de articolul 8 din CEDO. Chiar dacă [CEDO] nu garantează ca atare dreptul unui străin de a intra sau de a locui într-o anumită ţară, îndepărtarea unei persoane dintr-o ţară în care locuiesc membri apropiaţi ai familiei sale poate duce la o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie, astfel cum este garantat de articolul 8 alineatul 1 din [CEDO]. O astfel de ingerinţă va încălca [CEDO] dacă nu îndeplineşte cerinţele din alineatul 2 al acestui articol [...]

Hotărârea Akrich, citată la nota de subsol 2, punctul 59.

. Curtea a adoptat aici o abordare mai rezervată decât în cauza Carpenter, lăsând în sarcina instanţei naţionale aplicarea acestui test.51.în sfârşit, vom face referire la hotărârile Curţii în cauzele MRAX şi Comisia/Spania, în care aceasta a repetat observaţia din cauza Carpenter, şi anume că reiese în special din regulamentele şi directivele Consiliului cu privire la libertatea de circulaţie a lucrătorilor salariaţi şi a celor care desfăşoară activităţi independente pe teritoriul Comunităţii că legiuitorul comunitar a recunoscut importanţa de a asigura protejarea vieţii de familie a resortisanţilor statelor membre în scopul de a înlătura obstacolele din calea exercitării libertăţilor fundamentale garantate de tratat

Hotărârea MRAX, citată la nota de subsol 3, punctul 53, şi hotărârea Comisia/Spania, citată la nota de subsol 12, punctul 26.

.52.întrucât la sfârşitul secţiunii precedente am ajuns la concluzia că există o anumită inconsecvenţă în jurisprudenţa privind dreptul aplicabil resortisanţilor unor ţări terţe membri de familie ai unor cetăţeni comunitari migranti, observaţiile de mai sus sugerează, în plus, că soluţia din aceste cauze este în mare măsură determinată de împrejurările proprii fiecărei cauze. într-un domeniu precum imigraţia, în care deciziile luate de autorităţile competente afectează în mod fundamental viaţa persoanelor, există totuşi o mare nevoie de claritate cu privire la întinderea drepturilor şi de previzibilitate cu privire la modul în care este aplicată legea. Pentru a da mai multă transparenţă şi pentru a favoriza securitatea juridică, este nevoie de o abordare mai sistematică şi structurată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor comunitare pertinente.<TI><NP><NO.P>E —</NO.P><TXT>Noua legislaţie comunitara</TXT></NP></TI>53.Cu toate că nu prezintă un interes direct pentru soluţionarea prezentei cauze, deoarece nu i se aplică ratione temporis, este totuşi util să facem referire la evoluţiile recente ale legislaţiei comunitare cu privire la dreptul resortisanţilor unor ţări terţe de a locui pe teritoriul statelor membre. Directivele vizate se referă atât la elementele interne, cât şi la cele externe ale liberei circulaţii a persoanelor.54.La 29 aprilie 2004, Parlamentul European şi Consiliul au adoptat o nouă directivă în temeiul articolelor 12 CE, 18 CE, 40 CE, 44 CE şi 52 CE privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, care înlocuieşte toate directivele existente în acest domeniu

Citată la nota de subsol 7.

. Această directivă codifică şi revizuieşte actele comunitare existente, ţinând cont de interpretarea dată acestora în jurisprudenţa Curţii. Asemănător articolului 10 din Regulamentul nr. 1612/68 şi articolului 1 alineatul (1) din Directiva 73/148, articolul 5 alineatele (1) şi (2) din Directiva 2004/38 acordă membrilor de familie ai cetăţenilor Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru, cu condiţia de a poseda un paşaport valabil şi o viză de intrare, conform Regulamentului nr. 539/2001, sau, dacă este cazul, conform dreptului naţional. în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru vor beneficia de dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni dacă cetăţeanul Uniunii îndeplineşte diversele condiţii prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din directivă

Aceste condiţii sunt următoarele: cetăţenii Uniunii (a) sunt lucrători care desfăşoară activităţi salariate sau activităţi independente în statul membru gazdă sau (b) dispun de suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în cursul şederii, şi deţin asigurări medicale complete în statul membru gazdă sau (c) sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică [...] cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională. In plus, cetăţeanul Uniunii trebuie să deţină asigurări medicale complete în statul membru gazdă şi asigură autoritatea naţională competentă [...] că posedă suficiente resurse pentru el însuşi şi pentru membrii familiei sale, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere.

.55.în temeiul articolului 63 CE, au fost adoptate alte două directive privind drepturile resortisanţilor unor ţări terţe, şi anume Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei

Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei (JO 2003, L 251, p. 12).

 şi Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung

Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung (JO 2003, L 16, p. 44).

.56.Numai prima dintre aceste directive prezintă, din punct de vedere substanţial, interes pentru cauza de faţă, deşi indirect, întrucât se aplică doar în cazul reîntregirii familiei din care face parte un resortisant al unei ţări terţe care locuieşte deja legal într-un stat membru (susţinătorul reîntregirii ), fiind prevăzut în mod explicit că nu se aplică membrilor familiei unui cetăţean al Uniunii [articolul 3 alineatul (3) din directivă]. Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/86 obligă statele membre să autorizeze intrarea şi şederea copiilor minori ai susţinătorului reîntregirii, sub rezerva anumitor condiţii privind ordinea publică, siguranţa publică şi sănătatea publică, precum şi, rezumând, capacitatea susţinătorului reîntregirii de a face faţă nevoilor membrilor familiei avuţi în vedere. în schimb, statele membre nu sunt obligate, dar au dreptul de a admite alţi membri de familie, inclusiv rude de gradul întâi pe linie ascendentă ale susţinătorului reîntregirii sau ale soţului acestuia, atunci când acestea se află în întreţinerea lor sau nu beneficiază de sprijinul familial necesar în ţara de origine [articolul 4 alineatul (2) litera (a)]. Directiva prevede de asemenea, la articolul 5, procedura de depunere şi examinare detaliată a cererilor de admitere a membrilor de familie ai susţinătorilor reîntregirii. în principiu, aceste cereri trebuie depuse şi examinate atunci când membrii de familie au reşedinţa în afara teritoriului statului membru vizat, chiar dacă, în cazuri adecvate, statul membru poate deroga de la această regulă [articolul 5 alineatul (3)]. Această directivă trebuia să fie transpusă în dreptul intern până la 3 octombrie 2005.57.în lumina actelor comunitare vechi şi noi, pot fi distinse trei situaţii de fapt diferite, care, deşi din punctul de vedere al resortisantului unei ţări terţe pot să nu fie semnificative, determină într-adevăr legea aplicabilă în situaţia sa şi, prin urmare, posibilităţile de acces pe teritoriul unui stat membru la venirea dintr-un stat terţ şi, în consecinţă, de a dobândi dreptul de şedere, în primul rând, resortisantul unei ţări terţe poate fi membru al familiei unui resortisant al unui stat membru care nu şi-a folosit libertatea de a se deplasa în alt stat membru. în al doilea rând, resortisantul unei ţări terţe poate fi membru al familiei unui resortisant al unui stat membru care şi-a exercitat dreptul de a se deplasa în alt stat membru. în al treilea rând, resortisantul unei ţări terţe poate fi rudă a altui resortisant al unei ţări terţe care locuieşte legal într-un stat membru al Uniunii.58.în primul caz, dacă resortisantul unei ţări terţe doreşte să intre pe teritoriul unui stat membru venind din afara Comunităţii, se aplică în mod clar legislaţia naţională în materie de imigraţie, dat fiind că nu există niciun element de legătură care să permită aplicarea dreptului comunitar. Aceasta implică faptul că persoana vizată poate fi supusă unei aprecieri individuale prealabile.59.în al treilea caz, începând cu 3 octombrie 2005, drepturile resortisantului unei ţări terţe sunt stabilite de Directiva 2003/86. înainte de acea dată era aplicabilă legislaţia naţională în materie de imigraţie. După cum am arătat mai sus şi având în vedere legătura de familie în cauza de faţă, în temeiul acestei directive, statele membre dispun de puterea discreţionară de a autoriza sau nu intrarea şi şederea rudelor de gradul întâi în linie ascendentă directă aflate în întreţinere. Directiva prevede de asemenea o examinare a situaţiei individuale a solicitantului, resortisant al unei ţări terţe.60.Al doilea caz este cel existent în prezenta cauză şi, după cum am observat la punctele 38-40 de mai sus, sunt posibile două abordări. Dacă resortisantul unei ţări terţe dobândeşte un drept direct de şedere în temeiul Directivei 73/148, acesta nu va fi supus unei aprecieri individuale de către autorităţile naţionale în domeniul imigraţiei. în acest caz, potrivit hotărârii MRAX, legătura de familie ar conferi dreptul de şedere. Pe de altă parte, dacă s-ar considera, în conformitate cu hotărârea Akrich, că resortisantul unei ţări terţe trebuie să locuiască deja legal într-un stat membru înainte de a putea invoca drepturile prevăzute de Directiva 73/148, aceasta ar implica faptul că legislaţia naţională în materie de imigraţie se aplică din nou în situaţia sa.61.Din această scurtă analiză rezultă că interpretarea generoasă a Directivei 73/148 din cel de al doilea caz duce la crearea unui grup privilegiat de resortisanţi ai unor ţări terţe. Atunci când aceste persoane au o legătură de familie cu un cetăţean comunitar care şi-a exercitat dreptul de a se deplasa în alt stat membru, nu li se aplică cerinţele referitoare la intrare şi şedere prevăzute de legislaţia naţională în materie de imigraţie. în celelalte situaţii, aceste cerinţe li se aplică. Presupunând că, din punctul de vedere al resortisantului unei ţări terţe, legăturile de familie sunt comparabile în cele trei cazuri şi că singura diferenţă este aceea că membrul familiei care este resortisant comunitar s-a stabilit într-un alt stat membru, ar fi necesar să se justifice diferenţa de tratament care rezultă din ceea ce am numit generoasa interpretare a Directivei 73/148.<TI><NP><NO.P>F —</NO.P><TXT>Admiterea şi şederea resortisanţilor unor ţari terţe, membri de familie ai unor cetăţeni comunitari: spre o abordare mai sistematică</TXT></NP></TI>62.La punctul 52 de mai sus, am arătat că este nevoie de o abordare mai sistematică în interpretarea dispoziţiilor comunitare privind admiterea pe teritoriul statelor membre a membrilor de familie resortisanţi ai unor ţări terţe din afara Comunităţii şi dreptul acestora de a locui împreună cu resortisanţi comunitari. Inconsecvenţele din jurisprudenţă duc la incertitudine juridică pentru resortisanţii unor ţări terţe vizaţi şi la lipsă de claritate pentru autorităţile naţionale responsabile de aplicarea acestor dispoziţii. într-adevăr, jurisprudenţa, în forma sa actuală, duce chiar la o inegalitate, pentru care nu pare să existe nicio justificare, între grupuri de resortisanţi ai unor ţări terţe. Această jurisprudenţa aduce atingere şi competenţelor naţionale în domeniul politicii privind imigraţia, atunci când permite anumitor categorii de resortisanţi ai unor ţări terţe să intre şi să locuiască într-un stat membru fără a fi fost supuşi în prealabil unei aprecieri individuale.63.în opinia noastră, este esenţial ca atunci când interpretăm dispoziţiile relevante din dreptul comunitar să respectăm repartizarea competenţelor între Comunitate şi statele membre, astfel cum se prevede în Tratatul CE. Astfel cum prevede articolul 220 CE, trebuie considerat că îi revine Curţii atribuţia nu numai să asigure aplicarea efectivă a dreptului comunitar, ci şi să respecte şi să salvgardeze competenţele pe care tratatul le recunoaşte statelor membre. Aceasta constă nu numai, în sens negativ, în delimitarea competenţelor Comunităţii faţă de cele ale statelor membre, ci şi, în sens pozitiv, în garantarea faptului că aceste competenţe naţionale pot fi efectiv exercitate.64.în starea de fapt actuală, este clar că libera circulaţie a persoanelor în interiorul Comunităţii, în măsura în care reprezintă unul dintre pilonii de bază ai pieţei interne, intră în competenţa exclusivă a Comunităţii. Este de asemenea clar că, în măsura în care armonizarea prevăzută la titlul IV din tratat nu a fost realizată, reglementarea privind imigraţia la frontierele externe ale Uniunii rămâne în competenţa statelor membre. Facem referire la punctul 30 şi următoarele de mai sus.65.Hotărârea Curţii în cauza Akrich, conform căreia Regulamentul nr. 1612/68 se aplică numai libertăţii de circulaţie în interiorul Comunităţii şi nu face vorbire despre drepturile unui resortisant al unui stat terţ care este soţul unui cetăţean al Uniunii în ceea ce priveşte accesul la teritoriul Comunităţii

Hotărârea Akrich, citată la nota de subsol 2, punctul 49.

, este pe deplin conformă cu repartizarea competenţelor între Comunitate şi statele membre. întrucât Directiva 73/148 urmăreşte aceleaşi obiective ca şi Regulamentul nr. 1612/68 cu privire la o altă categorie de persoane, această declaraţie trebuie să se aplice şi în contextul acestei directive. în cauza Carpenter, Curtea a recunoscut, chiar dacă implicit, faptul că sfera de aplicare a directivei este limitată în mod asemănător, atunci când a statuat că rezultă atât din obiectivele, cât şi din conţinutul său faptul că directiva reglementează condiţiile în care un resortisant al unui stat membru, precum şi celelalte persoane prevăzute la articolul 1 alineatul (1) literele (c) şi (d) pot părăsi statul membru de origine al resortisantului menţionat şi pot intra şi locui pe teritoriul altui stat membru, într-unui din scopurile prevăzute la articolul 1 alineatul (1) literele (a) şi (b), pentru o perioadă menţionată la articolul 4 alineatele (1) sau (2)

Hotărârea Carpenter, citată la nota de subsol 23, punctul 35.

.66.Faptul că Regulamentul nr. 1612/68 şi Directiva 73/148 nu fac vorbire despre prima admitere a resortisantului unei ţări terţe pe teritoriul Comunităţii nu înseamnă că actele respective sunt neutre în această privinţă. Constatarea Curţii nu implică faptul că există un vid pe care o generoasă interpretare a acestor acte poate să îl umple în mod implicit. Ea poate să însemne numai că, potrivit repartizării competenţelor stabilite de tratat, prima admitere a acestor persoane intră în competenţa statelor membre, care decid în conformitate cu legislaţia lor în materie de imigraţie. Aceasta înseamnă în mod necesar că, după cum a decis Curtea în hotărârea Akrich, pentru a beneficia de drepturile conferite de aceste acte comunitare, un membru de familie resortisant al unei ţări terţe trebuie să locuiască legal într-un stat membru atunci când se deplasează într-un alt stat membru în care cetăţeanul Uniunii imigrează sau a imigrat

Hotărârea Akrich, citată la nota de subsol 2, punctul 50.

.67.Dacă s-ar accepta că resortisanţii unor ţări terţe care nu locuiesc încă legal într-un stat membru şi care doresc să se alăture unui resortisant al unui stat membru care şi-a exercitat libertatea de circulaţie se bucură de un drept automat de a intra şi de a locui în statul membru gazdă, doar pe baza legăturii de familie şi fără nicio intervenţie din partea acelui stat membru, aceştia ar avea posibilitatea să eludeze legislaţia internă în materie de imigraţie. O astfel de abordare ar aduce, prin urmare, atingere competenţei statelor membre cu privire la controlul imigraţiei la frontierele externe.68.Din scopul actelor comunitare privind libera circulaţie în interiorul Comunităţii se poate de asemenea deduce că drepturile acordate membrilor de familie resortisanţi a unor ţări terţe nu sunt necondiţionate.69.Regulamentul nr. 1612/68 şi Directiva 73/148 au fost adoptate cu scopul explicit de a pune în aplicare articolele 39 CE şi, respectiv, 43 CE. Ambele acte au ca finalitate înlăturarea obstacolelor întâlnite de resortisanţii statelor membre care se prevalează de drepturile conferite în temeiul acestor dispoziţii ale tratatului atunci când se deplasează în alte state membre în calitate de lucrători salariaţi, de lucrători care desfăşoară activităţi independente sau de prestatori de servicii. Printre aceste obstacole se numără efectele potenţiale ale aplicării legislaţiei naţionale în materie de imigraţie în cazul membrilor de familie ai titularului dreptului principal, mai ales atunci când aceşti membri de familie nu au cetăţenia unui stat membru. Dacă aceşti membri de familie nu ar avea garanţia că pot intra şi locui într-un alt stat membru, lucrătorul comunitar salariat sau lucrătorul comunitar care desfăşoară activităţi independente ar fi descurajat să îşi mai exercite drepturile conferite de tratat. Ca un corolar al dreptului lucrătorului comunitar salariat sau al lucrătorului comunitar care desfăşoară activităţi independente, aceşti membri de familie au dreptul de a se deplasa şi de a locui în statul membru în care sunt desfăşurate activităţile economice.70.Având în vedere obiectivul fundamental al acestor acte comunitare, acela de a elimina orice tip de obstacol care decurge din cerinţele privind intrarea pe teritoriul naţional şi şederea pe acest teritoriu care ar putea descuraja un resortisant al unui stat membru să se deplaseze, din motive economice, într-un alt stat membru, este de dorit să se susţină că situaţia familială care ar trebui luată în considerare este cea existentă în momentul în care resortisantul comunitar decide să se deplaseze într-un alt stat membru. Odată ce această persoană s-a deplasat şi s-a stabilit într-un alt stat membru, apare o nouă situaţie în care statutul său juridic ar trebui să fie comparabil cu cel al resortisanţilor statului membru gazdă care nu şi-au exercitat dreptul la libera circulaţie. Dacă o persoană din cea din urmă categorie doreşte ca un membru de familie din afara Comunităţii, resortisant al unei ţări terţe, să i se alăture, acest membru de familie trebuie admis conform condiţiilor stabilite de legislaţia naţională în materie de imigraţie. Aceeaşi concluzie este valabilă şi în cazul unui resortisant care şi-a exercitat deja dreptul la libera circulaţie şi care nu a fost aparent descurajat să se folosească de acest drept din motive legate de neadmiterea membrilor săi de familie, resortisanţi ai unor ţări terţe. Cu alte cuvinte, nu se poate afirma că dreptul comunitar conferă un drept permanent care să permită membrilor familiei din afara Comunităţii ai resortisanţilor statelor membre să li se alăture acestora în orice moment. în această privinţă, nu considerăm că articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 şi articolul 1 alineatul (1) din Directiva 73/148 trebuie privite ca dispoziţii care permit reîntregirea familiei a posteriori între resortisanţii statelor membre şi membrii familiei acestora din afara Comunităţii.71.în opinia Comisiei, a solicita unui membru de familie, resortisant al unei ţări terţe, care doreşte să se alăture unui cetăţean comunitar în statul membru gazdă, venind direct din afara Comunităţii, să obţină un permis de şedere în ţara de origine a cetăţeanului comunitar ar duce la o restrângere a dreptului acestuia din urmă de a se deplasa liber în interiorul Comunităţii. în afara faptului că, într-o situaţie precum cea din acţiunea principală, cerinţa unei şederi legale implică faptul că membrul de familie ar trebui să obţină autorizaţia de a locui în statul membru gazdă, în condiţiile stabilite de legislaţia naţională a acestuia în materie de imigraţie, nu se poate accepta ca această condiţie menţionată de către Comisie să se traducă în mod necesar printr-o restrângere a dreptului cetăţeanului comunitar de a se deplasa într-un alt stat. O astfel de restrângere ar exista dacă respectiva condiţie ar antrena o pierdere de drepturi. Cu toate acestea, dacă un astfel de drept precum acela ca un membru de familie să i se alăture nu a existat la momentul în care s-a făcut uz de libertatea de circulaţie, logic vorbind, nu se poate pune problema unei pierderi a dreptului care să ducă la o restrângere a libertăţii de circulaţie.72.Am dori să adăugăm că, deşi este clar că articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 şi articolul 1 alineatul (1) din Directiva 73/148 au ca efect protejarea vieţii de familie, în opinia noastră, nu se poate afirma că aceasta a reprezentat un obiectiv al acestor dispoziţii. Atunci când Curtea a observat, mai întâi în cauza Carpenter, apoi în cauza MRAX, că, prin adoptarea regulamentelor şi a directivelor, legiuitorul comunitar a recunoscut importanţa de a asigura protejarea vieţii de familie a resortisanţilor statelor membre pentru a înlătura obstacolele în calea exercitării libertăţilor fundamentale garantate de tratat

Hotărârea Carpenter, citată la nota de subsol 22, punctul 38, şi hotărârea MRAX, citată la nota de subsol 3, punctul 53.

, aceasta nu a reprezentat decât o observaţie implicită şi, cel mult, secundară, dacă se are în vedere contextul epocii în care aceste acte au fost adoptate. Nici preambulul la Regulamentul nr. 1612/68, nici cel la Directiva 73/148 nu menţionează articolul 8 din CEDO şi, fapt semnificativ, textul care le-a înlocuit, şi anume Directiva 2004/38, nu conţine această menţiune. Aceasta din urmă se referă doar în mod general la respectarea CEDO

A se vedea considerentul (31) din preambul.

. în schimb, directiva privind reîntregirea familiei se referă în mod explicit la articolul 8 din CEDO, din motive evidente dacă se are în vedere obiectivul său principal

A se vedea considerentul (2) din preambul.

. Ca atare, nu considerăm că protejarea vieţii de familie poate fi folosită ca o linie directoare pentru interpretarea sferei de aplicare şi a conţinutului dispoziţiilor relevante din Regulamentul nr. 1612/68 şi din Directiva 73/148.73.Acestea fiind spuse, este important să se determine rolul articolului 8 din CEDO în acest context. Articolul 6 alineatul (2) UE prevede că Uniunea va respecta drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de CEDO şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar. Această dispoziţie se adresează Uniunii înseşi şi se aplică statelor membre numai atunci când acestea acţionează pentru a pune în aplicare dreptul comunitar şi actele comunitare, după cum confirmă articolul 11-111 alineatul (1) din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa

JO 2004, C 310.

. Atunci când statele membre acţionează în afara cadrului dreptului comunitar, cum este cazul atunci când iau decizii prin care permit accesul resortisanţilor unor ţări terţe pe teritoriul lor, acestea trebuie să respecte şi obligaţiile care le revin în temeiul articolului 8 din CEDO, nu în virtutea dreptului comunitar, ci în calitate de semnatare ale CEDO. Din acest punct de vedere, considerăm că hotărârea pronunţată de Curte în cauza Carpenter este discutabilă în măsura în care a aplicat în mod efectiv articolul 8 din CEDO faptelor în cauză.74.în sfârşit, după cum am observat deja la punctul 61, dacă s-ar permite resortisanţilor unor ţări terţe care nu au fost încă admişi pe teritoriul unui stat membru şi care au o legătură de familie cu un resortisant al unui stat membru să intre şi să locuiască în statul membru gazdă al resortisantului comunitar migrant doar pentru acest motiv, s-ar crea o inegalitate faţă de membrii de familie resortisanţi ai unor ţări terţe care încearcă să se alăture unui membru de familie care este resortisant al unui stat membru, dar care nu s-a deplasat în interiorul Comunităţii, sau unui membru de familie care este resortisant al unei ţări terţe şi locuieşte deja legal într-un stat membru. în ultimele două cazuri, înainte de a fi admişi, resortisanţii unor ţări terţe sunt supuşi unei aprecieri individuale, în timp ce membrul de familie din primul caz nu este supus acestei formalităţi. Nu există nicio justificare pentru acest tratament diferenţiat.75.Chiar dacă ar exista o armonizare totală a regulilor aplicabile în cazul admiterii resortisanţilor unor ţări terţe la frontierele externe ale Comunităţii, dacă s-ar permite anumitor categorii de persoane să aibă acces pe teritoriul unui stat membru şi să locuiască acolo pe baza legăturii de familie cu un cetăţean comunitar care şi-a exercitat dreptul la libera circulaţie, s-ar aduce atingere eficacităţii acestor reguli comune şi s-ar încuraja abuzurile de tipul celui din cauza Akrich. A se stabili un drept de şedere numai pe baza unui factor care ţine de şansă, acela că un resortisant al unui stat membru s-a stabilit într-un alt stat membru, este atât arbitrar, cât şi injust, întrucât creează inegalitate faţă de cetăţenii comunitari care nu şi-au exercitat acest drept şi faţă de resortisanţii unor ţări terţe care nu au şansa de a fi rudele unui cetăţean comunitar migrant.76.în acest context, este esenţial să se analizeze în continuare ce reprezintă şederea legală într-un stat membru. în stadiul actual, criteriile de evaluare a acestei noţiuni nu au fost supuse armonizării, statele membre fiind cele care încă stabilesc când un resortisant al unei ţări terţe locuieşte legal pe teritoriul lor. Totuşi, deşi noţiunea de şedere legală , ca atare, nu este un concept comunitar, este necesar să fie identificate anumite trăsături de bază ale acestui concept.77.A locui legal pe teritoriul unui stat membru înseamnă că (1) în urma unei solicitări introduse de un resortisant al unei ţări terţe, (2) autorităţile naţionale ale unui stat membru iau o decizie explicită, (3) întemeiată pe o apreciere individuală, (4) prin care îl autorizează pe solicitant să intre şi să stea pe teritoriul acestui stat membru, (5) pentru o perioadă mai lungă. Nu poate fi vorba de şedere legală în scopul prezentei aprecieri atunci când, în mod expres şi evident, decizia permite doar o şedere de scurtă durată sau când aceasta este limitată la un anumit tip de şedere. însăşi funcţia acestor permise ar fi contrazisă dacă ar fi considerate ca reprezentând un temei suficient pentru şederea de lungă durată sau permanentă.78.Dacă se caută alte indicaţii cu privire la semnificaţia noţiunii de şedere legală , o explicaţie minimă poate fi găsită în articolul 3 din Directiva 2003/86, în care susţinătorul reîntregirii, descris în articolul 2 litera (c) ca fiind un resortisant al unei ţări terţe care are reşedinţa în mod legal într-un stat membru , este îndreptăţit să solicite reîntregirea familiei cu anumiţi membri ai acesteia atunci când posedă un permis de şedere valabil un an sau mai mult şi are perspectiva de a obţine dreptul la şedere permanentă.79.Din această perspectivă, o viză acordată pentru o şedere de trei luni sau permisiunea de a rămâne în aşteptarea rezultatului solicitării unui permis de şedere nu constituie o şedere legală suficientă pentru putea fi invocate drepturile recunoscute prin Regulamentul nr. 1612/68 şi prin Directiva 73/148 membrilor de familie resortisanţi ai unor ţări terţe.80.Observaţiile precedente duc la concluzia că, dacă se pleacă de la repartizarea competenţelor între Comunitate şi statele membre în domeniul liberei circulaţii a persoanelor, resortisanţii unor ţări terţe membri ai familiei unui resortisant care doreşte să îşi exercite sau şi-a exercitat dreptul de a se deplasa într-un alt stat membru pentru a desfăşura acolo activităţi economice pot invoca drepturile care le sunt recunoscute prin Regulamentul nr. 1612/68 şi prin Directiva 73/148 numai dacă au fost admişi pe teritoriul unui stat membru cu respectarea legislaţiei acestuia în materie de imigraţie. Atunci când iau decizii în acest domeniu, statele membre trebuie să îşi respecte obligaţiile care le revin în temeiul articolului 8 din CEDO nu ca o obligaţie impusă de dreptul comunitar, ci în calitate de semnatare ale CEDO.81.Numai prin aplicarea unei linii nete de demarcaţie între competenţele comunitare şi cele naţionale se poate determina cu claritate întinderea drepturilor recunoscute prin Regulamentul nr. 1612/68 şi prin Directiva 73/148 resortisanţilor unor ţări terţe membri de familie ai unor resortisanţi comunitari migranti, se poate evita confuzia în exercitarea competenţelor acordate de dreptul comunitar şi de legislaţia naţională în materie de imigraţie şi se poate garanta egalitatea de tratament între resortisanţii unor ţări terţe, membri de familie ai unor resortisanţi comunitari, care vin din afara Comunităţii.<TI><NP><NO.P>VII —</NO.P><TXT>Răspunsurile la întrebările preliminare</TXT></NP></TI><TI><NP><NO.P>A —</NO.P><TXT>Prima întrebare literele a)-d)</TXT></NP></TI>82.Cu toate că prima întrebare adresată de Utlänningsnämnden se referă atât la articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68, cât şi la Directiva 73/148, din situaţia de fapt rezultă în mod evident că numai aceasta din urmă este pertinentă în prezenta cauză.83.Prima întrebare ridică trei probleme fundamentale, toate fiind deja discutate în termeni generali în capitolul precedent al acestor concluzii. Aceasta înseamnă că răspunsurile care trebuie date la prima întrebare pot fi scurte.84.Poate fi reamintit că prima dintre aceste probleme [prima întrebare litera a)] este dacă, în lumina hotărârii pronunţate de Curte în cauza Akrich, un resortisant al unui stat terţ care are o legătură de familie cu un cetăţean al Uniunii care desfăşoară o activitate independentă într-un stat membru a cărui cetăţenie nu o posedă poate solicita un drept de şedere permanentă în statul membru gazdă numai dacă locuieşte deja legal în Comunitate.85.Pentru motivele arătate la punctul 62 şi următoarele, va fi clar că, în opinia noastră, articolul 1 din Directiva 73/148 trebuie interpretat în sensul că dreptul de şedere permanentă al unui membru al familiei unui cetăţean al Uniunii care este resortisant al unui stat terţ presupune într-adevăr că acel resortisant al unui stat terţ locuieşte legal pe teritoriul Comunităţii. Aceasta înseamnă că noi considerăm că regula stabilită în cauza Akrich este de aplicare generală.86.A doua problemă, ridicată în prima întrebare preliminară la litera b), constă în a şti dacă cerinţa şederii legale înseamnă că resortisantul unei ţări terţe membru al familiei unui cetăţean comunitar trebuie să posede un permis de şedere valabil pentru sau destinat să conducă la o şedere permanentă într-unui din statele membre. Dacă nu, se pune întrebarea dacă este suficient un permis de şedere acordat pe alte motive, pentru o şedere mai scurtă ori mai lungă, sau dacă o viză valabilă poate fi suficientă.87.După cum s-a arătat la punctele 76-79, cerinţa şederii legale implică faptul că resortisantul vizat al unei ţări terţe a fost admis pe teritoriul unui stat membru pentru o perioadă mai lungă, astfel încât are perspectiva de a obţine un statut de rezident permanent. Articolul 3 din Directiva 2003/86 permite să se prezume că o perioadă de un an ar fi suficientă în această privinţă. în cazul în care autorizaţia de intrare pe teritoriul unui stat membru a fost limitată la o perioadă scurtă sau pentru un anumit scop, ca şi în cazul unei vize turistice, nu se poate considera că este vorba de o şedere legală.88.A treia problemă, ridicată la literele c) şi d) din prima întrebare adresată de Utlänningsnämnden, este dacă dreptul de liberă stabilire al unui cetăţean al Uniunii prevăzut de articolul 43 CE este limitat în cazul în care unui membru al familiei acestui cetăţean care nu este resortisant al unui stat membru nu i se recunoaşte dreptul de şedere permanentă în statul membru în care acesta din urmă este stabilit sau în cazul în care este expulzat din acel stat membru.89.Articolul 43 CE impune înlăturarea restricţiilor privind libertatea de stabilire. Potrivit unei jurisprudente constante, toate măsurile care interzic, afectează sau fac mai puţin atractivă exercitarea acelei libertăţi trebuie considerate ca fiind astfel de restricţii

A se vedea în special hotărârea din 30 noiembrie 1995, Gebhard (C-55/94, Rec, p. I-4165, punctul 37), şi hotărârea din 5 octombrie 2004, Caixa-Bank France (C-442/02, Rec, p. I-8961, punctul 11).

. Directiva 73/148 reglementează condiţiile care se aplică deplasării şi şederii în Comunitate a resortisanţilor statelor membre şi a membrilor familiilor lor, indiferent de cetăţenia acestora. în situaţia în care măsurile naţionale luate cu privire la şederea acestor persoane pot fi considerate a fi restricţii în sensul articolului 43 CE, acestea ar trebui analizate mai întâi în contextul Directivei 73/148.90.După cum s-a amintit la punctele 69 şi 70, această directivă are ca obiectiv principal înlăturarea obstacolelor care decurg din cerinţele naţionale privind intrarea şi şederea şi care ar putea descuraja un resortisant al unui stat membru care doreşte să se deplaseze într-un alt stat membru pentru a desfăşura o activitate economică acolo. Odată ce libertatea prevăzută la articolul 43 CE a fost exercitată, nu s-ar putea, prin definiţie, susţine că orice decizie luată cu privire la condiţiile legale de şedere ale membrilor de familie care sunt resortisanţi ai unei ţări terţe care nu era deja previzibilă la data instalării în statul membru gazdă are un astfel de efect restrictiv şi poate fi privită, prin urmare, ca o restricţie în sensul articolului 43 CE.91.Atunci când iau astfel de decizii, autorităţile naţionale trebuie, desigur, să respecte obligaţiile ce le revin în temeiul articolului 8 din CEDO. Aceasta este însă o problemă lăsată la aprecierea instanţelor naţionale.<TI><NP><NO.P>B —</NO.P><TXT>A doua întrebare literele a) şi b)</TXT></NP></TI>92.Prima parte a celei de a doua întrebări are ca obiectiv să se determine dacă noţiunea de dependenţă din articolul 1 litera (d) din Directiva 73/148 se referă la faptul că resortisantul unei ţări terţe care are o legătură de familie cu un cetăţean al Uniunii depinde economic de acesta din urmă pentru a putea ajunge la cel mai scăzut nivel de trai acceptabil în ţara sa de origine sau în ţara în care locuieşte în mod obişnuit. A doua parte a acestei întrebări se referă la dovada care poate fi cerută în temeiul articolului 6 litera (b) din Directiva 73/148. Poate statul membru să solicite prezentarea de documente care să ateste starea reală de dependenţă, în plus faţă de angajamentul luat de cetăţeanul Uniunii că îl va sprijini pe membrul familiei sale?93.în ceea ce priveşte prima parte a celei de a doua întrebări, trebuie subliniat că, atunci când a interpretat aceeaşi noţiune de dependenţă menţionată la articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 în cauza Lebon

Hotărârea din 18 iunie 1987, Lebon (316/85, Rec, p. 2811).

, Curtea a hotărât că statutul de membru de familie dependent al unui lucrător este rezultatul unei stări de fapt, şi anume acordarea unui sprijin de către lucrător, fără a fi necesar să se stabilească motivele pentru care s-a recurs la sprijinul lucrătorului sau să se pună întrebarea dacă persoana vizată poate să se întreţină singură prin desfăşurarea unei activităţi remunerate

Ibidem, punctul 22.

. Această definiţie a fost repetată în termeni identici în cauza Zhu şi Chen

Hotărârea din 19 octombrie 2004, Zhu si Chen (C-200/02, Rec, p. I-9925).

, în contextul Directivei 90/364

Citată la nota de subsol 13.

, Curtea observând din nou că statutul de membru de familie dependent al titularului unui drept de şedere este rezultatul unei stări de fapt caracterizate prin aceea că sprijinul material pentru membrul de familie este acordat de titularul dreptului de şedere

Ibidem, punctul 43.

.94.în niciuna dintre aceste hotărâri Curtea nu a făcut referire la vreun nivel de trai pentru a stabili necesitatea unui sprijin financiar din partea cetăţeanului comunitar. Dimpotrivă, în cauza Lebon, Curtea a considerat că nu este necesar să se stabilească motivele pentru care s-a recurs la sprijin financiar sau să se determine dacă persoana în cauză era în măsură să se întreţină singură.95.Având în vedere cele de mai sus, într-un caz precum cel din acţiunea principală, în care dependenţa reprezintă un criteriu de stabilire a dreptului unui resortisant al unei ţări terţe de a locui împreună cu un cetăţean comunitar într-un stat membru, pare într-adevăr necesar să se stabilească faptul că există cu adevărat o nevoie reală de sprijin financiar şi că aceasta este dovedită cu probe scrise adecvate.96.Astfel, îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei de dependenţă ar trebui stabilită în mod obiectiv, ţinându-se seama de circumstanţele specifice şi de nevoile individuale ale persoanei care solicită sprijin. Ni se pare că testul corespunzător în această privinţă este, în primul rând, dacă, în lumina acestor circumstanţe personale, mijloacele financiare ale persoanei dependente îi permit acesteia să ajungă la un nivel cel puţin decent de trai în ţara în care locuieşte în mod obişnuit, presupunând că nu este vorba despre statul membru în care doreşte să locuiască. în plus, ar trebui să se stabilească faptul că această situaţie nu este temporară, ci are un caracter structural.97.Conform articolului 6 litera (b) din Directiva 73/148, solicitantul unui permis de şedere trebuie să facă dovada că face parte din una dintre categoriile de persoane prevăzute în articolele 1 şi 4 din directivă. Aceasta include condiţia de a fi un membru de familie aflat în întreţinerea cetăţeanului comunitar vizat. în acest scop, dispoziţia echivalentă din Directiva 68/360, şi anume articolul 4 alineatul (3) litera (e), prevede prezentarea unui document eliberat de autoritatea competentă din statul de origine sau din statul de provenienţă, care să ateste că depinde de lucrător sau că a locuit împreună cu acesta în ţara respectivă. Aceeaşi cerinţă a fost reluată în articolul 10 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2004/38, pentru resortisanţii unor ţări terţe membri de familie ai oricăruia dintre cetăţenii Uniunii.98.Important în acest context este ca autorităţile naţionale competente să fie convinse de existenţa unei stări reale de dependenţă. în această privinţă, un document eliberat de autorităţile naţionale din ţara de origine este cu siguranţă un mijloc de probă apreciabil, deşi s-ar putea să nu fie întotdeauna concludent. Nu ar trebui, aşadar, exclusă posibilitatea pentru autorităţile naţionale de a solicita dovezi suplimentare atunci când apreciază că o astfel de declaraţie oficială nu este suficientă. De asemenea, în lipsa unei astfel de declaraţii oficiale, nu ar trebui exclusă nici posibilitatea pentru solicitantul resortisant al unei ţări terţe de a-şi dovedi starea de dependenţă prin alte mijloace. O simplă declaraţie din partea cetăţeanului comunitar prin care acesta atestă sprijinul acordat în trecut rudei sale şi se angajează să continue acordarea acestui sprijin pe viitor nu este, în sine, suficient de obiectivă pentru a putea duce la stabilirea unei dependenţe în sensul articolului 1 litera (d) din Directiva 73/148.<TI><NP><NO.P>VIII —</NO.P><TXT>Concluzie</TXT></NP></TI>99.Pe baza consideraţiilor de mai sus, sugerăm Curţii să dea următoarele răspunsuri la întrebările preliminare adresate de Utlänningsnämnden, Suedia:

—Articolul 1 din Directiva 73/148/CEE trebuie interpretat în sensul că resortisantul unui stat terţ care este membru al familiei unui cetăţean al Uniunii poate beneficia de dreptul de şedere permanentă doar dacă locuieşte legal pe teritoriul Comunităţii.—Şederea legală pe teritoriul Comunităţii presupune că resortisantul vizat al unei ţări terţe a fost admis pe teritoriul unui stat membru pentru o perioadă mai lungă, de cel puţin un an, astfel încât are perspectiva de a obţine un statut de rezident permanent Atunci când autorizaţia de a intra pe teritoriul unui stat membru a fost limitată la o perioadă scurtă sau a fost eliberată pentru un scop anume, ca şi în cazul unei vize turistice, nu s-ar putea considera că este vorba de o şedere legală.—Dacă un membru al familiei unui cetăţean al Uniunii, resortisant al unei ţări terţe, nu poate beneficia de dreptul de şedere permanentă în temeiul Directivei 73/148/CEE, deoarece nu locuieşte legal pe teritoriul Comunităţii, refuzul de a-i acorda un permis de şedere permanentă sau decizia de a-l expulza nu restrânge dreptul cetăţeanului Uniunii la libertatea de stabilire prevăzut de articolul 43 CE.—Articolul 1 litera (d) din Directiva 73/148/CEE trebuie interpretat în sensul că noţiunea de dependenţă se referă la situaţia în care un membru al familiei unui cetăţean al Uniunii depinde din punct de vedere economic de acel cetăţean al Uniunii pentru a ajunge la un nivel cel puţin decent de trai în ţara în care locuieşte în mod obişnuit şi care nu este statul membru în care doreşte să se stabilească, iar această situaţie are un caracter structural—Articolul 6 litera (b) din Directiva 73/148/EEC trebuie interpretat în sensul că statele membre pot solicita unui membru al familiei unui cetăţean al Uniunii care pretinde că depinde de acest cetăţean sau de soţul/soţia acestuia să prezinte documente care dovedesc existenţa unei stări reale de dependenţă, pe lângă angajamentul luat de cetăţeanul Uniunii.